HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera de recursuri)
29 noiembrie 2011
Cauza T‑10/11 P
Gerhard Birkhoff
împotriva
Comisiei Europene
„Recurs – Funcție publică – Funcționari – Alocații familiale – Alocație pentru creșterea copilului aflat în întreținere – Copil ce are o infirmitate care îl împiedică să se întrețină singur – Refuz de prelungire a plății alocației”
Obiectul: Recurs formulat împotriva Hotărârii Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene (Camera a doua) din 27 octombrie 2010, Birkhoff/Comisia (F‑60/09), având ca obiect anularea acestei hotărâri
Decizia: Anulează Hotărârea Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene (Camera a doua) din 27 octombrie 2010, Birkhoff/Comisia (F‑60/09). Trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Funcției Publice. Cererea privind cheltuielile de judecată se soluționează odată cu fondul.
Sumarul hotărârii
1. Funcționari – Remunerație – Alocații familiale – Alocație pentru creșterea copilului aflat în întreținere – Dreptul la prelungire fără limită de vârstă în cazul imposibilității copilului de a se întreține singur
[Statutul funcționarilor, anexa VII, art. 2 alin. (5)]
2. Funcționari – Remunerație – Alocații familiale – Alocație pentru creșterea copilului aflat în întreținere – Dreptul la prelungire fără limită de vârstă în cazul imposibilității copilului de a se întreține singur
[Statutul funcționarilor, anexa VII, art. 2 alin. (5)]
1. Conform articolului 2 alineatul (5) din anexa VII la statut, prelungirea plății alocației pentru copilul aflat în întreținere se obține fără a se prevedea vreo limită de vârstă în cazul în care copilul suferă de o boală gravă sau are o infirmitate care îl împiedică să se întrețină singur.
În cazul unui copil bolnav sau infirm, sintagma „care îl împiedică să se întrețină singur” necesită luarea în considerare a împrejurărilor speciale ale fiecărui caz în parte.
Or, chiar în prelungirea logică a raționamentului care impune, pentru motive de ordin social, luarea în considerare a împrejurărilor de fapt și de drept ale fiecărui caz în parte, în vederea determinării cuantumului veniturilor de care dispune persoana handicapată pentru a se întreține singură, în sensul dispoziției în cauză, trebuie ținut seama de venitul acestei persoane, net de orice impozite, taxe și alte datorii către stat, iar nu de venitul său brut.
Astfel, în primul rând, numai venitul net reprezintă resursele de care persoana în cauză poate să dispună în mod efectiv pentru asigurarea nevoilor vieții curente și pentru a face față cheltuielilor obișnuite, precum cele legate de hrană, îmbrăcăminte, locuință, mobilier, menaj, încălzire etc.
În al doilea rând, în ceea ce privește principiul egalității de tratament – care impune ca situații diferite să nu fie tratate în același fel, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv –, nu poate fi ignorat faptul că o persoană handicapată al cărei venit brut este afectat de cheltuieli de orice tip foarte ridicate și care nu dispune, așadar, decât de un venit net relativ scăzut se află într‑o situație de fapt diferită de aceea a unei persoane handicapate care obține același venit brut, însă beneficiază de prelevări, indiferent de natură, cu mult mai scăzute și, prin urmare, de un venit net relativ ridicat. Având în vedere finalitatea de ordin social sus‑menționată, nimic nu justifică faptul ca aceste două cazuri să fie tratate în același fel, sub pretextul identității celor două venituri brute, în condițiile în care veniturile efectiv disponibile pentru asigurarea nevoilor vieții curente sunt foarte diferite. Or, autoritatea competentă este obligată să examineze împrejurările de fapt și de drept speciale ale fiecărui caz în parte, pentru a determina dacă persoana handicapată în cauză este într‑adevăr în imposibilitatea de a se întrețină singură, în sensul respectivei dispoziții din statut.
În al treilea rând, luarea în considerare a venitului net, disponibil în mod efectiv, al persoanei în cauză este coerentă cu faptul că, de asemenea, cheltuielile pe care persoana handicapată trebuie să le suporte în mod efectiv ca urmare a infirmității sale ea trebuie să le deducă din venitul profesional.
În sfârșit, deși este adevărat că dispozițiile dreptului Uniunii Europene care dau dreptul la prestații financiare trebuie interpretate în mod strict, din considerațiile de mai sus reiese că numai o interpretare care ține seama de venitul net, efectiv disponibil, al copilului afectat de o boală gravă sau de o infirmitate este conformă cu obiectivul social urmărit de plata alocației prevăzute la articolul 2 alineatul (5) din anexa VII la statut în favoarea unui asemenea copil, în cazul în care nu poate să se întrețină singur.
(a se vedea punctele 28, 34, 37-40 și 50)
Trimitere la:
Curte: 3 mai 2007, Advocaten voor de Wereld, C‑303/05, Rep., p. I‑3633, punctul 56 și jurisprudența citată
Tribunalul de Primă Instanță: 30 noiembrie 1994, Dornonville de la Cour/Comisia, T‑498/93, RecFP, p. I‑A‑257 și II‑813, punctul 39
2. Alocația pentru copilul aflat în întreținere constituie răspunsul la un obiectiv de ordin social justificat de cheltuielile care decurg dintr‑o necesitate actuală și certă, legată de existența copilului și de întreținerea efectivă a acestuia, ceea ce trebuie să determine autoritatea competentă să verifice, pentru fiecare caz în parte, dacă respectivul obiectiv social este realizat și să determine, ținând seama de toate împrejurările cauzei, dacă boala gravă sau infirmitatea în discuție îl împiedică pe copilul respectiv să se întrețină singur.
Din această perspectivă, formularea de către o instituție a unui criteriu obiectiv, indiferent de conținutul unui astfel de criteriu, în vederea interpretării articolului 2 alineatul (5) din anexa VII la statut, nu o exonerează de obligația de a examina împrejurările speciale ale cauzei.
Pentru a ține seama de particularitățile de fapt și de drept ale situației unei persoane handicapate trebuie să se deducă din veniturile profesionale ale acestei persoane orice element de cheltuieli pe care trebuie să îl suporte ca urmare a infirmității sale. Astfel, numai venitul astfel redus trebuie luat în considerare pentru a analiza dacă persoana handicapată este în imposibilitatea de a se întreține singură, în sensul articolului 2 alineatul (5) din anexa VII la statut.
Acțiunea în favoarea persoanei cu handicap nu este un scop în sine, ci urmărește garantarea egalității de tratament, astfel încât o asemenea acțiune nu este autorizată decât în cazul în care vizează asigurarea principiului egalității de tratament în raport cu o persoană sănătoasă aflată în aceeași situație. În acest caz, principiul egalității de tratament nu face decât să oblige administrația să țină seama doar de cheltuielile care rezultă în mod specific din infirmitatea copilului respectiv, în vederea asimilării acestuia, din punct de vedere financiar, cu o persoană sănătoasă, aflată în rest în aceeași situație.
În acest sens, deducerea parțială a cheltuielilor care privesc bunurile și serviciile utilizate pe scară largă de orice persoană, iar nu numai de persoanele handicapate, nu este afectată nici de o eroare de fapt, nici de o eroare de drept și nici de o eroare vădită de apreciere.
(a se vedea punctele 30, 32, 36, 57, 59 și 60)
Trimitere la:
Tribunalul de Primă Instanță: 21 octombrie 2003, Birkhoff/Comisia, T‑302/01, RecFP, p. I‑A‑245 și II‑1185, punctele 39, 40 și 44