HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a șasea extinsă)
16 iunie 2011(*)
„Concurență – Înțelegeri – Piața olandeză a berii – Decizie prin care se constată o încălcare a articolului 81 CE – Dovada încălcării – Acces la dosar – Amenzi – Principiul egalității de tratament – Termen rezonabil”
În cauza T‑235/07,
Bavaria NV, cu sediul în Lieshout (Țările de Jos), reprezentată inițial de O. Brouwer, D. Mes și A. Stoffer și ulterior de O. Brouwer, A. Stoffer și P. Schepens, avocați,
reclamantă,
împotriva
Comisiei Europene, reprezentată inițial de domnii A. Bouquet, S. Noë și A. Nijenhuis și ulterior de domnii A. Bouquet și S. Noë, în calitate de agenți, asistați de M. Slotboom, avocat,
pârâtă,
având ca obiect, în principal, o cerere de anulare în parte a Deciziei C(2007) 1697 a Comisiei din 18 aprilie 2007 referitoare la practica prevăzută la articolul 81 [CE] (cazul COMP/B/37.766 – Piața olandeză a berii) și, în subsidiar, o cerere de reducere a cuantumului amenzii aplicate reclamantei,
TRIBUNALUL (Camera a șasea extinsă),
compus din domnii V. Vadapalas (raportor), îndeplinind funcția de președinte, A. Dittrich și L. Truchot, judecători,
grefier: domnul J. Plingers, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 24 martie 2010,
pronunță prezenta
Hotărâre
Situația de fapt
1 Reclamanta, Bavaria NV, este o societate a cărei activitate este consacrată producerii și comercializării berii și a unor băuturi răcoritoare nealcoolice.
2 Aceasta este unul dintre cei patru actori principali de pe piața olandeză a berii. Ceilalți producători de bere principali de pe această piață sunt, în primul rând, grupul Heineken (denumit în continuare „Heineken”), condus de societatea Heineken NV, de producția acestuia fiind responsabilă societatea filială Heineken Nederland BV, în al doilea rând, grupul InBev (denumit în continuare „InBev”), care înainte de anul 2004 era cunoscut sub numele de Interbrew, condus de societatea InBev NV, de producția acestuia fiind responsabilă societatea filială InBev Nederland NV, și, în al treilea rând, grupul Grolsch (denumit în continuare „Grolsch”), condus de societatea Koninklijke Grolsch NV.
3 Reclamanta și ceilalți trei principali producători de bere de pe această piață vând clientului final berea pe care o produc, în special prin două canale de distribuție. Astfel, trebuie să se distingă, pe de o parte, circuitul localurilor „horeca”, respectiv hotelurile, restaurantele și cafenelele, unde consumul se face pe loc, și, pe de altă parte, circuitul „food” al supermarketurilor și al magazinelor de vinuri și de băuturi spirtoase, unde berea cumpărată este destinată consumului la domiciliu. Acest ultim sector include de asemenea segmentul berii vândute sub marca distribuitorului. Dintre cei patru producători de bere în cauză, numai InBev și Bavaria sunt activi pe acest segment.
4 Acești patru producători de bere sunt membri ai Centraal Brouwerij Kantoor (denumită în continuare „CBK”). Aceasta este o federație de întreprinderi care, potrivit statutului propriu, reprezintă interesele membrilor săi și este compusă dintr‑o adunare generală și din diverse comisii, cum sunt comisia responsabilă cu problemele „horeca” și comisia financiară, devenită comitetul director. Pentru reuniunile care au loc în cadrul CBK, secretariatul acesteia întocmește convocări și procese‑verbale oficiale numerotate consecutiv și transmise membrilor participanți.
Procedura administrativă
5 Prin scrisorile din 28 ianuarie 2000, respectiv din 3, din 25 și din 29 februarie 2000, InBev a prezentat o serie de declarații referitoare la informații privind practici comerciale restrictive pe piața olandeză a berii. Aceste declarații au fost formulate în cadrul unei investigații desfășurate de Comisia Comunităților Europene, în special în anul 1999, cu privire la practici de tip înțelegere și la un eventual abuz de poziție dominantă pe piața belgiană a berii. În paralel cu aceste declarații, InBev a introdus o cerere de clemență, potrivit Comunicării Comisiei privind neaplicarea de amenzi sau reducerea cuantumului acestora în cauzele având ca obiect înțelegeri (JO 1996, C 207, p. 4, denumită în continuare „Comunicarea privind cooperarea”).
6 În urma declarațiilor date de InBev, la 22 și la 23 martie 2000, Comisia a efectuat inspecții în clădirile reclamantei și ale celorlalte întreprinderi în cauză. Pe de altă parte, în perioada 2001-2005, reclamantei i‑au fost transmise alte cereri de informații suplimentare.
7 La 30 august 2005, Comisia a transmis reclamantei și celorlalte întreprinderi în cauză o comunicare privind obiecțiunile. Prin scrisoarea din 24 noiembrie 2005, reclamanta a formulat observații scrise cu privire la această comunicare. Niciuna dintre părțile în cauză nu a solicitat audiere.
8 Prin scrisorile din 7 martie 2006 și din 8 mai 2006, Comisia a adus la cunoștința reclamantei unele documente suplimentare. Era vorba, printre altele, despre cererile de informații adresate InBev și despre răspunsurile date acestora, precum și despre o notă internă care provenea de la Heineken.
9 La 18 aprilie 2007, Comisia a adoptat Decizia C(2007) 1697 2007 referitoare la practica prevăzută la articolul 81 [CE] (cazul COMP/B/37.766 – Piața olandeză a berii, denumită în continuare „decizia atacată”), al cărei rezumat a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la 20 mai 2008 (JO 2008, C 122, p. 1) și care a fost notificată reclamantei prin scrisoarea din 24 aprilie 2007.
Decizia atacată
Încălcarea în cauză
10 Articolul 1 din decizia atacată prevede că reclamanta și societățile InBev NV, InBev Nederland, Heineken NV, Heineken Nederland și Koninklijke Grolsch au participat, în perioada cuprinsă între 27 februarie 1996 și 3 noiembrie 1999, la o încălcare unică și continuă a articolului 81 alineatul (1) CE, constând într‑o serie de acorduri și/sau de practici concertate al căror obiect era restrângerea concurenței în interiorul pieței comune.
11 Încălcarea a constat, în primul rând, în coordonarea prețurilor și în creșteri ale prețurilor berii în Țările de Jos, atât în sectorul „horeca”, cât și în sectorul consumului la domiciliu, inclusiv în ceea ce privește berea vândută sub marca distribuitorului, în al doilea rând, în coordonarea ocazională a altor condiții comerciale oferite în mod individual clienților în sectorul „horeca” din Țările de Jos, cum ar fi împrumuturile pentru localuri, și, în al treilea rând, în coordonarea ocazională cu privire la repartizarea clientelei, atât în sectorul „horeca”, cât și în cel al consumului la domiciliu din Țările de Jos [articolul 1 și considerentele (257) și (258) ale deciziei atacate].
12 Potrivit deciziei atacate, comportamentele anticoncurențiale ale producătorilor de bere s‑au manifestat în cadrul unei serii de reuniuni multilaterale informale la care participau în mod constant cei patru actori principali de pe piața olandeză a berii, precum și în cadrul unor reuniuni bilaterale complementare, în care erau implicați aceiași producători de bere, în diverse combinații. Potrivit deciziei atacate, aceste reuniuni s‑au desfășurat în mod deliberat în secret, participanții cunoscând faptul că nu erau autorizate [considerentele (257)-(260) ale deciziei atacate].
13 Astfel, în primul rând, între 27 februarie 1996 și 3 noiembrie 1999 s‑au desfășurat o serie de reuniuni multilaterale intitulate „Catherijne overleg” (concertarea Catherijne) sau „agendacommissie” (comisia pentru ordinea de zi). În decizia atacată se arată că aceste reuniuni, axate pe sectorul „horeca”, dar care puteau viza inclusiv sectorul consumului la domiciliu, au avut în principal ca obiect coordonarea prețurilor și a creșterilor de prețuri la bere, discutarea limitării cuantumului reducerilor și a repartizării clientelei, precum și concertarea cu privire la alte condiții comerciale. Prețurile berii vândute sub marca distribuitorului ar fi fost de asemenea discutate în cadrul acestor reuniuni [considerentele (85), (90), (98), (115)-(127) și (247)-(252) ale deciziei atacate].
14 În al doilea rând, în ceea ce privește contactele bilaterale dintre producătorii de bere, în decizia atacată se arată că, la 12 mai 1997, InBev și reclamanta s‑au întâlnit și au discutat despre creșterea prețurilor la berea vândută sub marca distribuitorului [considerentul (104) al deciziei atacate]. Pe de altă parte, potrivit Comisiei, Heineken și reclamanta s‑au întâlnit în anul 1998 pentru a discuta despre restricțiile privind punctele de vânzare în sectorul „horeca” [considerentul (189) al deciziei atacate]. Comisia arată că și în luna iulie 1999 au avut loc contacte bilaterale între Heineken și Grolsch cu privire la unele compensații acordate unor clienți din sectorul consumului la domiciliu care practicau reduceri temporare de prețuri [considerentele (212) și (213) ale deciziei atacate].
15 În sfârșit, potrivit deciziei atacate, între InBev și reclamantă au avut loc în anul 1997 contacte bilaterale și schimburi de informații dedicate unor discuții generale referitoare la prețul berii, precum și unor discuții având legătură mai degrabă cu mărcile distribuitorilor. În contactele bilaterale, sub forma unor schimburi de informații, dedicate mărcilor distribuitorilor ar fi fost implicați și producători belgieni de bere în lunile iunie și iulie 1998 [considerentele (105), (222)-(229) și (232)-(236) ale deciziei atacate].
Amenda aplicată reclamantei
16 Prin articolul 3 litera (c) din decizia atacată se aplică reclamantei o amendă de 22 850 000 de euro.
17 Pentru calcularea cuantumului acestei amenzi, Comisia a aplicat articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 [CE] și 82 [CE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167) și metodologia prezentată în Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO (JO 1998, C 9, p. 3, Ediție specială, 08/vol. 3, p. 69, denumite în continuare „liniile directoare”) [considerentele (436) și (442) ale deciziei atacate]. Potrivit acestei metodologii, stabilirea amenzii aplicate reclamantei s‑a efectuat pe baza gravității și a duratei încălcării [considerentul (437) al deciziei atacate].
18 În special, încălcarea a fost calificată ca fiind „foarte gravă” în măsura în care aceasta a constat în esență în coordonarea regulată a prețurilor, a creșterilor de prețuri și a altor condiții comerciale, precum și în repartizarea clientelei [considerentul (440) al deciziei atacate]. Comisia a luat de asemenea în considerare caracterul secret și deliberat al comportamentelor anticoncurențiale, precum și faptul că întregul teritoriu al Țărilor de Jos și întreaga piață a berii, respectiv atât sectorul „horeca”, cât și sectorul consumului la domiciliu, au fost afectate de încălcare [considerentele (453) și (455) ale deciziei atacate]. În plus, Comisia a precizat că în acest caz nu s‑a ținut cont de efectul real al comportamentelor anticoncurențiale asupra pieței olandeze, întrucât acesta era imposibil de măsurat [considerentul (452) al deciziei atacate].
19 Pe de altă parte, Comisia i‑a aplicat reclamantei un tratament diferențiat, cu scopul de a ține cont de capacitatea economică reală a acesteia și de contribuția sa individuală la comportamentele ilicite constatate. În acest scop, Comisia a utilizat cifrele rezultate din vânzarea de bere realizate de reclamantă în Țările de Jos în anul 1998, respectiv ultimul an calendaristic complet al încălcării. Pe această bază, reclamanta a fost încadrată în categoria a treia și ultima, corespunzătoare cuantumului de plecare de 17 milioane de euro [considerentele (462) și (464) ale deciziei atacate].
20 În plus, având în vedere că reclamanta a participat la încălcare de la 27 februarie 1996 până la 3 noiembrie 1999, respectiv pentru o perioadă de 3 ani și 8 luni, acest cuantum de plecare a fost majorat cu 35 % [considerentele (465) și (469) ale deciziei atacate]. Prin urmare, cuantumul de bază a fost stabilit la 22 950 000 de euro [considerentul (470) al deciziei atacate].
21 În sfârșit, Comisia a acordat o reducere de 100 000 de euro a cuantumului amenzii, în măsura în care a recunoscut că în acest caz durata procedurii administrative a fost excesivă [considerentele (495)-(499) ale deciziei atacate].
Procedura și concluziile părților
22 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 4 iulie 2007, reclamanta a introdus prezenta acțiune.
23 Prin Decizia din 10 februarie 2010, Tribunalul a trimis cauza spre rejudecare Camerei a șasea extinsă, în aplicarea articolului 14 alineatul (1) și a articolului 51 alineatul (1) din Regulamentul său de procedură.
24 În cadrul măsurilor de organizare a procedurii din 12 februarie 2010, Tribunalul a adresat întrebări scrise Comisiei, la care aceasta a răspuns în termenul prevăzut.
25 Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 24 martie 2010.
26 Întrucât judecătorul raportor a fost împiedicat să facă parte din complet după terminarea procedurii orale, cauza a fost reatribuită unui alt judecător raportor, iar la deliberările prezentei hotărâri au participat cei trei judecători care o semnează, potrivit articolului 32 din Regulamentul de procedură.
27 Reclamanta solicită Tribunalului:
– anularea în tot sau în parte a deciziei atacate în măsura în care o privește;
– în subsidiar, reducerea amenzii care i‑a fost aplicată;
– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.
28 Comisia solicită Tribunalului:
– respingerea acțiunii;
– obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept
29 În susținerea acțiunii, reclamanta invocă șase motive, întemeiate, în primul rând, pe încălcarea principiului bunei administrări, în al doilea rând, pe încălcarea articolului 81 CE, a prezumției de nevinovăție, a principiului legalității și a obligației de motivare, în al treilea rând, pe o eroare de drept și de fapt în stabilirea duratei încălcării, în al patrulea rând, pe încălcarea articolului 23 din Regulamentul nr. 1/2003, a liniilor directoare, precum și a principiilor egalității de tratament și proporționalității la stabilirea cuantumului amenzii, în al cincilea rând, pe încălcarea principiului termenului rezonabil și, în al șaselea rând, pe încălcarea unor norme fundamentale de procedură, a principiului bunei administrări și a dreptului la apărare, constând în refuzul de a‑i acorda accesul la răspunsurile celorlalte părți în cauză la comunicarea privind obiecțiunile, precum și la un document care face parte din dosar.
30 Tribunalul consideră că este necesar să se examineze mai întâi al doilea și al treilea motiv, care urmăresc în esență să conteste încălcarea, în continuare, primul și al șaselea motiv, întemeiate pe pretinse vicii de procedură, și, în final, al patrulea și al cincilea motiv, privind stabilirea cuantumului amenzii, respectiv durata procedurii administrative.
Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 81 CE, a prezumției de nevinovăție, a principiului legalității și a obligației de motivare
Argumentele părților
31 În esență, reclamanta susține, pe de o parte, că noțiunile „acord”, „practică concertată” și „încălcare unică și continuă” au fost interpretate și aplicate de Comisie în mod eronat și, pe de altă parte, că aceasta a săvârșit erori de drept și de apreciere a faptelor în ceea ce privește constatarea încălcării privind atât sectorul „horeca”, cât și sectorul consumului la domiciliu, inclusiv segmentul berii vândute sub marca distribuitorului.
32 Comisia contestă argumentele reclamantei.
Aprecierea Tribunalului
33 Potrivit articolului 81 alineatul (1) CE, sunt incompatibile cu piața comună și interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi și orice practici concertate care pot afecta comerțul dintre statele membre și care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței comune.
34 Pentru a exista un acord în sensul articolului 81 alineatul (1) CE, este suficient ca întreprinderile în cauză să își fi exprimat voința comună de a se comporta pe piață într‑un anumit mod (Hotărârea Tribunalului din 17 decembrie 1991, Hercules Chemicals/Comisia, T‑7/89, Rec., p. II‑1711, punctul 256, și Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, HFB și alții/Comisia, T‑9/99, Rec., p. II‑1487, punctul 199).
35 Se poate considera că un acord în sensul articolului 81 alineatul (1) CE este încheiat din momentul în care există o concordanță de voințe cu privire la însuși principiul restrângerii concurenței, chiar dacă elementele specifice ale restrângerii avute în vedere fac încă obiectul unor negocieri (a se vedea în acest sens Hotărârea HFB și alții/Comisia, punctul 34 de mai sus, punctele 151-157 și 206).
36 Noțiunea de practică concertată se referă la o formă de coordonare între întreprinderi, care, fără să fi mers până la realizarea unei convenții propriu‑zise, substituie în mod conștient riscurile concurenței cu o cooperare practică între acestea (Hotărârea Curții din 8 iulie 1999, Comisia/Anic Partecipazioni, C‑49/92 P, Rec., p. I‑4125, punctul 115, și Hotărârea Curții Hüls/Comisia, C‑199/92 P, Rec., p. I‑4287, punctul 158).
37 În această privință, articolul 81 alineatul (1) CE se opune oricărui contact direct sau indirect între operatorii economici, de natură fie să influențeze comportamentul pe piață al unui concurent actual sau potențial, fie să dezvăluie unui astfel de concurent comportamentul pe care operatorul economic respectiv a decis să îl adopte sau pe care intenționează să îl adopte el însuși pe piață, în cazul în care aceste contacte au ca obiect sau ca efect restrângerea concurenței (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 36 de mai sus, punctele 116 și 117).
38 Trebuie amintit că, în ceea ce privește administrarea probei unei încălcări a articolului 81 alineatul (1) CE, Comisia trebuie să facă dovada încălcărilor pe care le constată și să stabilească elementele de probă de natură să demonstreze, corespunzător cerințelor legale, existența faptelor constitutive ale unei încălcări (Hotărârea Curții din 17 decembrie 1998, Baustahlgewebe/Comisia, C‑185/95 P, Rec., p. I‑8417, punctul 58, și Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 36 de mai sus, punctul 86).
39 Astfel, Comisia trebuie să furnizeze dovezi precise și concordante pentru a dovedi existența încălcării (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 6 iulie 2000, Volkswagen/Comisia, T‑62/98, Rec., p. II‑2707, punctul 43 și jurisprudența citată).
40 Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că nu este necesar ca fiecare dintre probele prezentate de Comisie să îndeplinească aceste criterii în raport cu fiecare element al încălcării. Este suficient ca seria de indicii invocată de Comisie, privite în ansamblu, să răspundă acestei cerințe (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2004, JFE Engineering și alții/Comisia, T‑67/00, T‑68/00, T‑71/00 și T‑78/00, Rec., p. II‑2501, punctele 179 și 180 și jurisprudența citată).
41 Având în vedere caracterul notoriu al interzicerii acordurilor anticoncurențiale, nu i se poate pretinde Comisiei să prezinte elemente care atestă în mod explicit un contact între operatorii în cauză. Elementele fragmentare și disparate de care ar putea dispune Comisia ar trebui, în orice caz, să poată fi completate prin deducții care să permită reconstituirea împrejurărilor relevante. Prin urmare, existența unei practici sau a unui acord anticoncurențial poate fi dedusă din anumite coincidențe și indicii care, privite în ansamblu, pot constitui, în absența unei alte explicații coerente, dovada unei încălcări a normelor de concurență (Hotărârea Curții din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia, C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, Rec., p. I‑123, punctele 55-57).
42 În cazul în care Comisia a invocat probe scrise în susținerea constatării sale cu privire la existența unui acord sau a unei practici anticoncurențiale, părților care contestă această constatare în fața Tribunalului le revine nu doar obligația de a prezenta o alternativă plauzibilă la teza Comisiei, ci și aceea de a invoca insuficiența probelor reținute în decizia atacată pentru stabilirea existenței încălcării (Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 40 de mai sus, punctul 187).
43 Cu privire la întinderea controlului jurisdicțional, potrivit unei jurisprudențe constante, atunci când este sesizat cu o acțiune în anularea unei decizii de aplicare a articolului 81 alineatul (1) CE, Tribunalul trebuie să exercite în general un control deplin în ceea ce privește problema dacă sunt sau nu sunt reunite condițiile aplicării articolului 81 alineatul (1) CE (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 26 octombrie 2000, Bayer/Comisia, T‑41/96, Rec., p. II‑3383, punctul 62 și jurisprudența citată).
44 Orice dubiu al instanței trebuie interpretat în favoarea întreprinderii destinatare a deciziei de constatare a unei încălcări, potrivit principiului prezumției de nevinovăție, care, în calitate de principiu general de drept al Uniunii Europene, se aplică în special procedurilor referitoare la încălcări ale normelor de concurență aplicabile întreprinderilor și care ar putea duce la aplicarea unor amenzi sau a unor penalități cu titlu cominatoriu (Hotărârea Hüls/Comisia, punctul 36 de mai sus, punctele 149 și 150, și Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Dresdner Bank și alții/Comisia, T‑44/02 OP, T‑54/02 OP, T‑56/02 OP, T‑60/02 OP și T‑61/02 OP, Rec., p. II‑3567, punctele 60 și 61).
45 În lumina acestor considerații trebuie să se analizeze dacă, în speță, Comisia a stabilit corespunzător cerințelor legale că reclamanta a avut un comportament care constituie o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE.
– Cu privire la declarația InBev
46 În primul rând, trebuie arătat faptul că, în mare măsură, Comisia se întemeiază [a se vedea în special considerentele (40)-(62) ale deciziei atacate] pe declarația dată de InBev, în cadrul cererii sale de clemență, prin scrisorile din 28 ianuarie și, respectiv, din 3, din 25 și din 29 februarie 2000, completate cu declarațiile anexate a cinci directori ai InBev [considerentele (34) și (40) ale deciziei atacate, denumite în continuare, împreună, „declarația InBev”].
47 Din decizia atacată reiese că în declarația InBev se indica existența unor „forme diferite de concertare […] între producătorii de bere pe piața olandeză a berii”, operând o distincție între reuniunile oficiale ale adunării generale a CBK, reuniunile neoficiale ale comisiei financiare a CBK și „celelalte reuniuni” paralele, cunoscute sub denumirea de „concertarea Catherijne”, a căror componență era variabilă și cu privire la care InBev declară că nu a găsit dovezi scrise. „Celelalte reuniuni” puteau fi clasificate în special în: „i) reuniuni ale directorilor horeca ai celor patru principali producători de bere (Heineken, Interbrew, Grolsch și Bavaria) […]; ii) reuniuni comune ale directorilor horeca și ale directorilor responsabili de consumul la domiciliu (două în anul 1998) și iii) reuniuni ale directorilor responsabili de consumul la domiciliu (una în anul 1999 […])” [considerentele (41)-(46) ale deciziei atacate].
48 Potrivit declarației InBev, comisia financiară „avea o ordine de zi oficială, dar constituia și un forum de discuții cu privire la stabilirea prețurilor pentru sectorul consumului la domiciliu și pentru sectorul horeca[; a]ceste discuții nu au făcut obiectul niciunui proces‑verbal” [considerentul (43) al deciziei atacate].
49 Potrivit aceleiași declarații, subiectele discutate în cadrul „celorlalte reuniuni” au vizat de asemenea atât sectorul „horeca”, cât și sectorul consumului la domiciliu și berea vândută sub marca distribuitorului [considerentul (47) al deciziei atacate].
50 În primul rând, în ceea ce privește sectorul „horeca”, s‑au discutat două subiecte principale: „[E]xista un acord fundamental privind stabilirea unor reduceri cantitative maxime pentru sectorul horeca [...], un alt subiect de consultare se referea la investițiile realizate în sectorul horeca[; i]deea era aceea de a menține status quo‑ul în acest sector și de a evita preluări ale unor clienți ai altor producători de bere” [considerentul (48) al deciziei atacate].
51 Un director al InBev susține că nu cunoaște conținutul exact al acordului menționat, iar un alt director îl descrie ca fiind „un acord foarte complex și vag cu privire la limitări (reduceri acordate sectorului horeca), la care noi nu am participat niciodată”, arătând că „[c]oncertarea consta într‑o reuniune bilunară a directorilor horeca, în cadrul căreia aceștia discutau despre încălcările cunoscute ale «regulii» (deși aceasta era vagă; se vorbea despre exces de piață)” [considerentul (48) al deciziei atacate].
52 În al doilea rând, în ceea ce privește sectorul consumului la domiciliu, potrivit declarației InBev, discuțiile au vizat atât nivelul prețurilor în general, cât și subiectul special al berii vândute sub marca distribuitorului.
53 În ceea ce privește nivelul prețurilor în general, unul dintre directorii InBev declară că „era o practică obișnuită ca o întreprindere producătoare de bere să își majoreze prețurile după ce îi anunța în prealabil despre aceasta pe colegii săi producători de bere [...;] inițiativa venea întotdeauna de la una dintre marile întreprinderi producătoare de bere și în general de la Heineken[; î]n astfel de cazuri, celelalte întreprinderi producătoare de bere aveau la dispoziție timpul necesar pentru a adopta o poziție[; d]eși întreprinderile producătoare de bere își aliniau în mare prețurile unele în funcție de celelalte, fiecare dintre acestea avea și își menținea totuși propria politică de prețuri” [considerentul (51) al deciziei atacate].
54 În ceea ce privește berea vândută sub marca distribuitorului, InBev arată că discuțiile cu privire la prețuri aveau loc între actorii olandezi ai segmentului respectiv (Bavaria și Oranjeboom, achiziționate ulterior de Interbrew) începând cu anul 1987. Aceasta mai arată că „[c]ele două părți au înțeles, după ce au vorbit despre acest lucru, că nu ar accepta nicio intruziune în cercurile lor de clienți pentru mărci ale distribuitorilor care ar determina o pierdere cantitativă” [considerentul (52) al deciziei atacate].
55 În ceea ce privește implicarea Heineken și a Grolsch în acest sector, potrivit declarației InBev, „[p]iața olandeză este caracterizată printr‑o discrepanță semnificativă între prețurile sortimentelor de bere vândute sub marca distribuitorului («mărci B») și [alte mărci («mărci A»);] Heineken, care nu este prezentă pe segmentul mărcilor de distribuitor, a refuzat întotdeauna creșteri de prețuri pentru mărcile A atât timp cât prețul sortimentelor de bere vândute sub marca distribuitorului nu creștea[; a]stfel, aceasta exercita o presiune indirectă, în special asupra producătorilor de mărci de distribuitor, precum Bavaria și Interbrew” [considerentul (53) al deciziei atacate].
56 InBev declară că prețurile mărcilor de distribuitor erau de asemenea dezbătute de cei patru producători de bere, cu alte cuvinte, inclusiv în prezența Grolsch, în cadrul temei mai generale a diferențelor care trebuiau menținute între prețurile mărcilor de bere. Potrivit declarației InBev, „Heineken și Grolsch nu și‑au majorat prețurile timp de mai mulți ani și nici prețurile la sortimentele de bere de marcă și de marcă de distribuitor ale celorlalți producători de bere nu au crescut[; î]n ultimii ani, Bavaria și Interbrew și‑au majorat prețurile, fiind urmate de Grolsch” [considerentul (54) al deciziei atacate]. De asemenea, se arată că, „[î]n urmă cu 3-4 ani, aceste consultări neoficiale fuseseră integrate în concertarea Catherijne cu privire la horeca, la care participau și reprezentanți ai CBK[; d]upă câteva reuniuni, s‑a hotărât ca acestea să fie din nou împărțite în reuniuni privind consumul la domiciliu și reuniuni privind horeca” [considerentul (54) al deciziei atacate].
57 În plus, InBev declară că obținerea unei anumite cote de piață de către producătorul belgian de bere Martens începând din anii 1996-1997 a condus la „un acord între producătorii de bere belgieni și olandezi activi pe piața mărcilor de distribuitor[; d]ouă reuniuni s‑au desfășurat [într‑un hotel din] Breda în anul 1998 […; a]colo s‑a convenit să se respecte cantitățile de mărci de distribuitor vândute clienților stabiliți în Țările de Jos și în Belgia” [considerentul (55) al deciziei atacate].
58 Potrivit declarațiilor directorilor InBev, „celelalte reuniuni” erau organizate pentru ca participanții să se asigure reciproc cu privire la o „agresivitate cu caracter limitat” pe piață [considerentul (46) al deciziei atacate].
59 În răspunsul din 19 decembrie 2001 la cererea de informații, InBev arată că, „la sfârșitul lunii noiembrie 1998, au fost distruse agende din anii precedenți și note luate cu ocazia reuniunilor neoficiale[; î]n acea perioadă a început să se vorbească pe piață despre existența unei concertări între producătorii olandezi de bere și a apărut teama de un control din partea autorității olandeze în domeniul concurenței[; a]lte agende au fost distruse în anii care au urmat” [considerentul (61) al deciziei atacate].
60 Trebuie observat încă de la început că nicio dispoziție și niciun principiu general de drept al Uniunii nu interzice Comisiei să se prevaleze, împotriva unei întreprinderi, de declarațiile altor întreprinderi acuzate. Dacă nu ar fi astfel, sarcina probei cu privire la comportamente contrare articolelor 81 CE și 82 CE, care revine Comisiei, ar fi imposibil de îndeplinit și incompatibilă cu misiunea de supraveghere a bunei aplicări a acestor dispoziții, care îi este atribuită Comisiei prin Tratatul CE (a se vedea Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 40 de mai sus, punctul 192 și jurisprudența citată).
61 În speță, reclamanta nu contestă informațiile din declarația InBev potrivit cărora au avut loc reuniuni la care au participat reprezentanți ai producătorilor olandezi de bere. Aceasta nu contestă nici faptul că a fost reprezentată la cele mai multe dintre acestea și că în cadrul ultimelor reuniuni au avut loc discuții cu privire la nivelul prețurilor pe piața olandeză, precum și cu privire la acordarea unor reduceri clienților din sectorul „horeca”.
62 În aceste condiții, Comisia a putut constata în mod întemeiat că reuniunile menționate în declarația InBev au avut loc și că reprezentanți ai reclamantei au participat în mod efectiv la cel puțin o parte dintre acestea.
63 Cu toate acestea, reclamanta contestă faptul că discuțiile care au avut loc în cadrul reuniunilor în cauză ar fi condus la încheierea unui acord sau la începerea unei practici concertate cu caracter anticoncurențial. Aceasta susține că reuniunile respective aveau ca obiect subiecte legitime și că, în măsura în care s‑a discutat despre situația de pe piață, acest lucru nu s‑a făcut în scopuri anticoncurențiale. În acest sens, reclamanta contestă credibilitatea declarației InBev, arătând că aceasta este vagă, incoerentă și are un conținut contradictoriu.
64 În special în ceea ce privește caracterul contradictoriu al declarației InBev, reclamanta atrage atenția că aceasta conține o serie de declarații dezincriminatoare.
65 Pe de o parte, ar fi vorba despre fragmentele din declarația complementară a InBev din 3 februarie 2000, în care se arată următoarele: „«[A]m discutat mai ales pentru a ne da în mod reciproc impresia că vom rămâne calmi pe piață. Nu s‑a pus decât în mică măsură sau deloc problema unor limitări și a unor puncte de vânzare. De fapt, fiecare îl lua pe celălalt drept idiot.» În ultimii ani, aceste reuniuni și‑au pierdut din ce în ce mai mult substanța, iar concertarea a dobândit un caracter mai vag” [considerentul (46) al deciziei atacate].
66 Pe de altă parte, reclamanta se referă la unele fragmente din declarațiile persoanelor din conducerea InBev, potrivit cărora, între altele: „nu exista un acord pentru sectorul alimentației”; „cu toate acestea, creșterile de prețuri nu au fost aplicate în cadrul unor acorduri”; „nu am cunoștință despre acorduri în sectorul «mărcilor distribuitorilor»”; „reuniunea respectivă nu a avut multă consistență. A fost mai curând o reuniune agreabilă, fără o ordine de zi specială. S‑au făcut observații generale cu privire la reduceri. Am avut impresia că exista deja de mai mulți ani un fel de sistem de limitare sau o regulă pentru reduceri, dar acest lucru nu s‑a spus niciodată în mod explicit. S‑a vorbit numai despre valori globale ale unor reduceri, în termeni foarte generali, ocazie cu care au fost semnalate unele incidente”; „[Interbrew] nu a participat la niciun acord privind prețurile”; „în plus, nu există nicio concertare. Am acționat în mod complet independent, iar cu ocazia creșterii prețurilor la toate sortimentele de bere în anul 1999, am majorat prețurile pentru mărcile A (după ce Bavaria și Grolsch făcuseră acest lucru cu câteva luni înainte) și clienții noștri s‑au opus intens în ceea ce privește mărcile distribuitorilor […], prin urmare, am acționat într‑un mod perfect legal”.
67 Reclamanta susține că declarațiile menționate anterior sunt incompatibile cu concluziile Comisiei privind existența unei încălcări a articolului 81 CE. Potrivit reclamantei, din acestea rezultă că majorările de prețuri aplicate în sectorul consumului la domiciliu nu erau convenite și nici coordonate, că Interbrew își stabilea în mod complet independent prețurile de vânzare, că producătorii olandezi de bere s‑au concurat întotdeauna intens și că nu a existat niciun acord între producătorii de bere cu privire la reducerile acordate în sectorul „horeca”.
68 Mai întâi, trebuie să se constate că deducțiile reclamantei întemeiate pe unele elemente din declarația InBev, care menționează caracterul general al discuțiilor, lipsa unui acord pentru anumite sectoare și lipsa unui efect al discuțiilor asupra comportamentului producătorilor de bere pe piață, nu pot, prin ele însele, să conteste constatarea Comisiei privind existența încălcării.
69 Astfel, în ceea ce privește caracterul pretins general al declarației menționate, trebuie arătat că adesea Comisia este obligată să dovedească existența unei încălcări în condiții puțin propice acestei sarcini, în măsura în care este posibil să fi trecut mai mulți ani de la momentul săvârșirii faptelor care constituie încălcarea, iar mai multe întreprinderi care făceau obiectul investigației nu au cooperat în mod activ cu aceasta. Deși îi incumbă în mod necesar Comisiei să stabilească faptul că a fost încheiat un acord ilicit de împărțire a piețelor, ar fi excesiv să i se impună, în plus, să facă proba mecanismului specific prin care acest scop trebuia atins. Într‑adevăr, ar fi prea ușor pentru o întreprindere vinovată de săvârșirea unei încălcări să evite orice sancțiune dacă și‑ar putea întemeia argumentația pe caracterul vag al informațiilor prezentate în legătură cu funcționarea unui acord ilicit, într‑o situație în care existența acordului și scopul anticoncurențial al acestuia sunt, cu toate acestea, dovedite în mod suficient. Întreprinderile se pot apăra în mod eficient într‑o astfel de situație în măsura în care au posibilitatea de a comenta toate elementele de probă invocate de Comisie împotriva lor (Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 40 de mai sus, punctul 203; a se vedea în acest sens și Hotărârea Curții din 25 ianuarie 2007, Sumitomo Metal Industries și Nippon Steel/Comisia, C‑403/04 P și C‑405/04 P, Rep., p. I‑729, punctul 50).
70 În continuare, în ceea ce privește caracterul pretins contradictoriu al declarației InBev, în măsura în care aceasta ar conține informații despre lipsa de efect asupra pieței a comportamentului în litigiu, trebuie amintit că rezultă chiar din textul articolului 81 CE că acordurile și practicile concertate între întreprinderi sunt interzise, independent de orice efect asupra pieței, atunci când acestea au un scop anticoncurențial (Hotărârea Hüls/Comisia, punctul 36 de mai sus, punctele 163-166, și Hotărârea Curții din 4 iunie 2009, T‑Mobile Netherlands și alții, C‑8/08, Rep., p. I‑4529, punctul 29).
71 Astfel, din moment ce Comisia a constatat existența acordurilor și a practicilor concertate cu obiect anticoncurențial, această constatare nu poate fi contrazisă de informațiile întemeiate pe lipsa aplicării aranjamentelor coluzive sau pe lipsa de efect asupra pieței.
72 În ceea ce privește pretinsele informații cu privire la lipsa unui acord în sectorul consumului la domiciliu și în sectorul „horeca”, trebuie să se observe că fragmentele invocate de reclamantă, interpretate în context, nu conduc în niciun fel la excluderea existenței unui acord sau a unei practici concertate în sectoarele în cauză.
73 Astfel, în privința sectorului consumului la domiciliu (vânzare cu amănuntul), afirmația unuia dintre directorii InBev, potrivit căreia „[n]u exista un acord pentru [acest] sector”, este urmată de o descriere concretă a mecanismului de coordonare a prețurilor aplicat de producătorii de bere. Fragmentul relevant este formulat după cum urmează [considerentul (51) al deciziei atacate]:
„Nu exista un acord pentru sectorul vânzării cu amănuntul («Food»). În privința creșterilor prețului berii, era o practică obișnuită ca o întreprindere producătoare de bere să își majoreze prețurile numai după ce îi anunța în prealabil despre aceasta pe colegii săi producători de bere. În cazul în care una dintre părți făcea un astfel de anunț, urma o dezbatere privind impactul unei asemenea majorări asupra pieței; în pofida acestui fapt, creșterea prețului berii avea totuși loc. Inițiativa venea întotdeauna de la una dintre marile întreprinderi producătoare de bere și în general de la Heineken. În astfel de cazuri, celelalte întreprinderi producătoare de bere aveau la dispoziție timpul necesar pentru a adopta o poziție. Deși întreprinderile producătoare de bere își aliniau în general prețurile unele în funcție de celelalte, fiecare avea și își menținea totuși propria politică de prețuri.”
74 În acest context, numai faptul că directorul InBev a făcut referire la lipsa unui „acord” nu poate constitui un argument valabil, în măsura în care este de competența Comisiei și, dacă este cazul, a Tribunalului, să realizeze încadrarea juridică a comportamentelor descrise în declarațiile date de responsabilii întreprinderilor în cauză.
75 În ceea ce privește pretinsa lipsă a unui acord și a respectării unui acord în sectorul „horeca”, trebuie să se constate că fragmentele din declarația complementară a InBev din 3 februarie 2000 și din declarațiile persoanelor din conducerea InBev, citate la punctele 65 și 66 de mai sus, nu au ca efect excluderea existenței unui acord privind reducerile acordate clienților din acest sector. Arătând că discuțiile aveau un caracter general și foarte rar vizau limitări și puncte de vânzare precise, aceste fragmente se referă la nivelul de detaliere al discuțiilor, fără a contrazice însă existența unui acord în sensul articolului 81 CE. Astfel, acestea nu pot fi considerate contrare informației cuprinse în declarația InBev potrivit căreia „[e]xista un acord fundamental privind stabilirea unor reduceri cantitative maxime pentru sectorul horeca” [considerentul (48) al deciziei atacate].
76 Având în vedere cele menționate anterior, argumentația reclamantei întemeiată pe caracterul pretins vag și contradictoriu al declarației InBev și, prin urmare, pe modul pretins selectiv în care Comisia ar fi utilizat această declarație nu este întemeiată.
77 În sfârșit, în ceea ce privește evaluarea generală a credibilității declarației InBev, trebuie să se considere că, contrar celor susținute de reclamantă, în mod întemeiat Comisia a putut acorda declarației InBev o valoare probantă deosebit de ridicată, dat fiind faptul că este vorba despre un răspuns dat în numele întreprinderii ca atare, cu o credibilitate mai mare decât cea pe care ar putea să o aibă răspunsul dat de un membru al personalului acesteia, indiferent de experiența sau de opinia personală a celui din urmă. De asemenea, trebuie să se observe că declarația InBev este rezultatul unei investigații interne, efectuată de întreprindere, și că aceasta a fost prezentată Comisiei de un avocat, care avea obligația profesională de a acționa în interesul întreprinderii respective. Prin urmare, acesta nu putea admite în mod imprudent existența unei încălcări fără a evalua consecințele unei astfel de abordări (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, LR AF 1998/Comisia, T‑23/99, Rec., p. II‑1705, punctul 45, și Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 40 de mai sus, punctul 206).
78 Pe de altă parte, din jurisprudență reiese că, deși o anumită neîncredere față de depozițiile voluntare ale principalilor participanți la o înțelegere ilicită este în general necesară, dată fiind posibilitatea ca acești participanți să aibă tendința de a minimiza importanța contribuției lor la încălcare și de a o maximiza pe a celorlalți, solicitarea de a beneficia de aplicarea Comunicării privind cooperarea în vederea obținerii unei reduceri a amenzii nu generează în mod necesar o incitare la a prezenta elemente de probă deformate în privința celorlalți participanți la înțelegerea în cauză. Astfel, orice tentativă de a induce în eroare Comisia ar putea pune sub semnul întrebării sinceritatea și completitudinea cooperării solicitantului și, prin urmare, ar putea pune în pericol posibilitatea acestuia de a beneficia pe deplin de Comunicarea privind cooperarea (Hotărârea Tribunalului din 16 noiembrie 2006, Peróxidos Orgánicos/Comisia, T‑120/04, Rec., p. II‑4441, punctul 70).
79 Desigur, trebuie amintit faptul că declarația unei întreprinderi acuzate de participarea la o înțelegere, a cărei exactitate este contestată de multe alte întreprinderi acuzate, nu poate fi considerată o dovadă suficientă a existenței unei încălcări săvârșite de acestea din urmă dacă nu este susținută de alte elemente de probă (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 14 mai 1998, Enso‑Gutzeit/Comisia, T‑337/94, Rec., p. II‑1571, punctul 91, și Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 40 de mai sus, punctul 219).
80 Prin urmare, numai declarația InBev nu ar fi suficientă pentru a se stabili existența încălcării, aceasta trebuind să fie coroborată cu alte elemente de probă.
81 Cu toate acestea, trebuie să se considere că nivelul de confirmare necesar în speță este mai redus, atât în ceea ce privește precizia, cât și intensitatea, datorită credibilității pe care o prezintă declarația InBev, alta fiind situația dacă aceasta din urmă nu era credibilă în mod special. Astfel, este necesar să se considere că, dacă s‑ar stabili că o serie de indicii concordante permiteau confirmarea existenței și a anumitor aspecte specifice ale practicilor amintite în declarația InBev și menționate la articolul 1 din decizia atacată, în acest caz declarația menționată ar putea fi suficientă în sine pentru a atesta alte aspecte ale deciziei atacate. În plus, atât timp cât un înscris nu este în contradicție evidentă cu declarația InBev în ceea ce privește existența sau conținutul esențial al practicilor în cauză, este suficient ca aceasta să ateste elemente semnificative ale practicilor pe care le‑a descris pentru a avea o anumită valoare ca element de confirmare în cadrul seriei de probe incriminatoare (a se vedea în acest sens Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 40 de mai sus, punctul 220 și jurisprudența citată).
82 În lumina celor menționate anterior, este necesar să se examineze argumentele reclamantei privind alte elemente de probă, invocate de Comisie în decizia atacată pentru a confirma constatările întemeiate pe declarația InBev.
– Cu privire la alte elemente de probă
83 În decizia atacată, Comisia arată că declarația InBev este confirmată de o serie de documente interne care provin de la reclamantă și de la ceilalți trei producători de bere olandezi, de note olografe din timpul reuniunilor, de note de cheltuieli și de copii ale unor agende, obținute în urma unor investigații și a unor cereri de informații.
84 În considerentul (67) al deciziei atacate, Comisia invocă notele olografe ale unui director comercial al Grolsch referitoare la reuniunea din 27 februarie 1996, obiectul acestei reuniuni fiind desemnat cu mențiunea „CBK cie HOR cath”. Notele respective includ următorul fragment: „Garanții/finanțări: fin[anțări] pentru [...] mai mari decât nevoile anumitor puncte. Prin urmare, […] mil[ioane]”.
85 Potrivit Comisiei, din acest fragment rezultă că cei patru producători de bere în cauză au discutat, în cadrul unei reuniuni „Catherijne”, despre condițiile financiare aplicate sau care urmau a fi aplicate anumitor clienți „horeca” [considerentul (72) al deciziei atacate] și în special localurilor administrate de un proprietar a mai multe localuri „horeca” în Țările de Jos.
86 În considerentul (76) al deciziei atacate, Comisia invocă notele olografe ale unui director „horeca” al Bavaria, privind reuniunea din 19 iunie 1996. Notele în cauză sunt formulate după cum urmează:
„- adaptare prețuri
consum la domiciliu ridicat – redus
concertarea Bavaria – Interbrew
[…] și […] -> problemă […]
Martens
Schultenbrau!! 89 ct
- creștere exclusiv a prețului la butoi
argumente
exclusiv integral Hein + Grolsch
Frise US Heit
Interbrew \
| cresc împreună
Bavaria /
-> […] de asemenea
prețurile mici cresc mai mult decât cele mari
- introducere de aer
- acorduri
stabilire reducere baruri 7,5 pe butoi Heineken
pregătire reprezentanți în privința unor eventuale acorduri
Interbrew \
| se poate utiliza aer
Grolsch /.”
87 Potrivit Comisiei, aceste note demonstrează că producătorii de bere prezenți au discutat în detaliu despre prețuri, atât despre prețul berii vândute sub marca distribuitorului, cât și despre cel al berii vândute la butoaie, și că prețul sortimentelor de bere mai ieftine, produse de Interbrew și de Bavaria, trebuia să crească mai mult decât cel al sortimentelor de bere mai scumpe, produse de Heineken și de Grolsch [considerentul (85) al deciziei atacate].
88 În considerentul (89) al deciziei atacate, Comisia invocă o scrisoare pe care directorul general al Interbrew Nederland a transmis‑o la 25 martie 1997 la sediul InBev din Belgia:
„În prezent există un consens între principalii producători de bere pentru a crește prețurile înainte de anul 1998. Ace[asta] le va permite producătorilor de bere să își majoreze rezerva pentru bugetele promoționale suplimentare necesare. Actorii mărcii A au tendința de a diferenția creșterea de prețuri între mărcile A (plus 2 NLG/hl) și mărcile B (plus 4 NLG/hl). Acest lucru mi se pare foarte nerealist – noi toți trebuie să susținem o creștere integrală de 4 NLG. Aș exclude de la creșterea de prețuri sortimentele noastre speciale de bere «care se beau» (DAS, Hoegaarden, Leffe). Negocierile au început.”
89 Pe baza acestei scrisori, Comisia a concluzionat că o creștere de prețuri era prevăzută înainte de anul 1998, în urma negocierilor cu privire la prețuri dintre principalii producători. În plus, aceeași scrisoare confirma existența unei diferențe între producători și între mărcile de bere mai scumpe și mai ieftine [considerentul (90) al deciziei atacate].
90 În considerentul (92) al deciziei atacate, Comisia invocă notele olografe ale unui membru al consiliului de administrație al Bavaria privind reuniunea din 1 mai 1997. Aceasta citează următoarele fragmente:
„Clubul Catherijne 1/5 - 97
transferuri «interne» în cadrul grupului
trebuie să respecte de asemenea «limitarea»
[…] «Haga»
Monster ZH [Olanda meridională] ofertă concurentă mai ridicată.”
91 Potrivit Comisiei, aceste note confirmă faptul că producătorii de bere discutau despre o „limitare” a condițiilor comerciale acordate punctelor de vânzare individuale în cazul transferului de la un grup la altul, dar și în cazul transferului în cadrul aceluiași grup [considerentul (99) al deciziei atacate].
92 În considerentul (100) al deciziei atacate, Comisia constată că notele menționate anterior conțin de asemenea numele „Heineken/Amstel/Brand/Grolsch” pe primul rând și numele „Interbrew/Bavaria” pe al doilea rând, aceste două rânduri fiind unite printr‑o acoladă în continuarea căreia apare mențiunea „fără creșteri de prețuri”. De aici Comisia deduce că distincția dintre mărcile A, deținute de Heineken și de Grolsch, și mărcile B, deținute de Interbrew și de Bavaria, era tema principală a discuțiilor dintre producătorii de bere cu privire la creșterile prețurilor berii [considerentul (103) al deciziei atacate].
93 În considerentul (117) al deciziei atacate, Comisia invocă notele olografe ale unui membru al consiliului de administrație al Bavaria, privind reuniunea din 17 decembrie 1997. Aceasta citează următorul fragment:
„2) Situația prețurilor: martie/aprilie
lansată într‑o etapă/lansată în două etape
a) Heineken așteaptă puțin zgomot!! Heineken 18.59
b) în cazul creșterii: foarte negociabil; din toată inima; va exista susținere.”
94 De aici Comisia deduce că producătorii de bere prezenți la reuniunea din 17 decembrie 1997, în special Bavaria, Grolsch și Heineken, discutau despre creșterile de prețuri, precum și despre reacțiile posibile la acestea [considerentul (127) al deciziei atacate].
95 În considerentul (129) al deciziei atacate, Comisia invocă un fragment din notele olografe ale unui director „horeca” al Bavaria, privind reuniunea din 12 martie 1998:
„- S‑au întâmplat puține lucruri de la 1 ianuarie
- Mărcile A, fără panică în privința prețului Hein
9.95 scădere de la 11,49 nu are sens Int
9.75 9.36 Bavaria
2x 4.95 4.75 }→
mărci ale distribuitorilor
prețuri mici pe piață
[…] jumătatea lunii martie Bavaria ceva
sub Amstel (17) Bavaria (15)
de la 9.75 la 10.75 dacă nimic
nu se întâmplă, atunci Grolsch și Hein
creșteri fonduri de rezervă întreprindere producătoare de bere
→ încheiere acord […] și Dick
Acest lucru trebuie să fie «demonstrabil»prin intermediul Nielsen dacă nu
nu se va întâmpla nimic.”
96 Potrivit Comisiei, de aici reiese că producătorii de bere prezenți la reuniunea din 12 martie 1998 au discutat despre reducerile acordate supermarketurilor olandeze [considerentul (137) al deciziei atacate] și că creșterile de prețuri practicate de Bavaria trebuiau să fie demonstrabile prin intermediul datelor înregistrate de casieriile supermarketurilor, colectate de AC Nielsen [considerentul (133) al deciziei atacate].
97 În considerentul (138) al deciziei atacate, Comisia invocă un al doilea fragment din notele olografe menționate anterior:
„Bav dobândă 4 %? 6 1/2
excepție
dacă există indemnizație de publicitate.”
98 Potrivit Comisiei, acest fragment demonstrează că a avut loc o discuție cu privire la nivelul dobânzilor practicate la împrumuturile acordate punctelor de vânzare „horeca” [considerentul (142) al deciziei atacate].
99 În considerentul (143) al deciziei atacate, Comisia invocă un al treilea fragment din notele olografe menționate anterior:
„Cluburi de fotbal Săli de spectacole Teatre
Asociații studențești
[…]
Grolsch
Peste/în afara limitării
130
[…] (125) 124,5.”
100 Potrivit Comisiei, de aici reiese că producătorii de bere au avut o discuție specială cu privire la anumiți clienți „horeca” în raport cu o „limitare”, confirmând declarația InBev în ceea ce privește existența unui acord denumit „limitare” [considerentul (147) al deciziei atacate].
101 În considerentul (156) al deciziei atacate, Comisia invocă un fragment din notele olografe ale unui membru al consiliului de administrație al Bavaria, referitoare la reuniunea din 3 iulie 1998:
„[…] Heineken majorat
[…] >> Heineken bere la butoi”.
102 Din acest fragment, Comisia deduce că producătorii de bere au discutat despre prețurile practicate atât pentru clienții din sectorul consumului la domiciliu, cât și pentru un client „horeca” [considerentele (162)-(164) ale deciziei atacate].
103 În considerentul (165) al deciziei atacate, Comisia invocă un alt fragment din notele olografe menționate anterior:
„Cafenea […] 1800 […]
[…] 400 […]
60 pe hl
650 000,- V.B.K.”
104 Potrivit Comisiei, din acest fragment reiese că producătorii de bere au discutat despre o reducere acordată și/sau despre o rezervă pentru reducerea acordată sau care urma a fi acordată anumitor puncte de vânzare „horeca” [considerentul (171) al deciziei atacate].
105 În considerentul (174) al deciziei atacate, Comisia invocă un document datat 30 iunie 1998 și o listă de prețuri a Heineken care anunța noile prețuri aplicabile pentru berea la sticlă și pentru berea sub presiune (berea la cisternă și berea la butoi) începând de la 1 iunie 1998, descoperite în biroul unui director de vânzări pentru „consum la domiciliu” al Grolsch, purtând mențiunea „agenda c[ommiss]ie CBK” (comisia pentru ordinea de zi a CBK). Potrivit Comisiei, aceste documente confirmă declarația InBev potrivit căreia în timpul reuniunilor menționate au fost abordate atât prețurile pentru „consum la domiciliu”, cât și concurența pe piața „horeca” [considerentul (175) al deciziei atacate].
106 În considerentul (179) al deciziei atacate, Comisia invocă o notă internă a Heineken din 14 octombrie 1998, adresată echipei de conducere a Heineken, formulată după cum urmează: „creșterea de prețuri promisă de Bavaria în cadrul CBK nu apărea în mod clar în [valorile] Nielsen”. Potrivit Comisiei, această notă întărește concluzia potrivit căreia, la reuniunea din 12 martie 1998, Bavaria își anunțase intenția de a majora în primul rând prețurile proprii în sectorul consumului la domiciliu, ceilalți producători de bere trebuiau să facă ulterior același lucru, iar majorările practicate de Bavaria trebuiau să fie „demonstrabile” prin intermediul valorilor Nielsen [considerentul (180) al deciziei atacate].
107 În considerentul (184) al deciziei atacate, Comisia invocă o scrisoare adresată unui director al unității „horeca” Țările de Jos a Heineken de către un director de marketing și de consum la domiciliu al întreprinderii producătoare de bere Brand BV a Heineken, în legătură cu întâlnirea sa cu un membru al consiliului de administrație al Bavaria:
„La salonul alimentației de la Noordwijk din 9 septembrie [1998], [un membru al consiliului de administrație al Bavaria] mi‑a vorbit despre afacere […] și despre reacția Heineken. Pe scurt, în opinia sa, se pare că Heineken s‑ar fi putut așeza mult mai devreme la masa negocierilor cu principalii responsabili ai Heineken și ai Bavaria pe segmentul horeca de pe piața olandeză. Hectolitrii pierduți ar fi putut fi astfel compensați în alt mod. Pe de altă parte, acesta a mai adăugat că de fapt Bavaria avea probabil în vedere alți clienți potențiali din sectorul horeca, care doreau să treacă din proprie inițiativă (accentul fiind pus pe expresia «din proprie inițiativă», ca în cazul […], potrivit acestuia) la Bavaria [prenumele unui responsabil al unității „horeca” Țările de Jos a Heineken], se înțelege de la sine că aceste afirmații se înscriu pe deplin în retorica binecunoscută a […]. Am vrut să îți comunic această informație. Succes la reuniune.”
108 Comisia consideră că această scrisoare confirmă declarația InBev potrivit căreia producătorii de bere discutau nu doar despre restricții privind reducerile, ci și despre restricții privind punctele de vânzare care optau pentru un alt producător de bere, și aceasta nu doar în cadrul reuniunilor multilaterale, ci și cu ocazia unor reuniuni bilaterale [considerentul (189) al deciziei atacate].
109 În considerentul (193) al deciziei atacate, Comisia invocă notele olografe ale unui director general al Grolsche Bierbrouwerij Nederland cu privire la invitația la reuniunea din 8 ianuarie 1999:
„- vânzări ’98
- prețul berii →
- navetă de tip «pinool» | acțiuni/cat II
- navete | mic
| butoi
| NMA.”
110 Potrivit Comisiei, de aici rezultă că discuțiile referitoare la prețul berii s‑au axat pe patru elemente: în primul rând, acțiunile promoționale pe piața consumului la domiciliu, în al doilea rând, prețul sortimentelor de bere mai ieftine și vândute sub marca distribuitorului, în al treilea rând, prețul berii la butoi, recipientele mari utilizate în sectorul „horeca” al pieței olandeze a berii și, în al patrulea rând, autoritatea olandeză în domeniul concurenței NMA [considerentul (194) al deciziei atacate].
111 În considerentele (197) și (199) ale deciziei atacate, Comisia invocă lista subiectelor care trebuiau discutate la reuniunea din 8 ianuarie 1999, pe care un reprezentant al Grolsch notase prescurtarea „BP”, interpretată de Comisie ca însemnând „prețul berii” (bierprijs) sau „preț de bază” (bodemprijs), precum și „P[rivate] L[abel] 50 de cenți în plus”. Din aceste mențiuni, Comisia deduce că, în ceea ce privește berea la butoi, producătorii de bere au discutat în detaliu despre prețuri [considerentul (203) al deciziei atacate].
112 În considerentele (212) și (213) ale deciziei atacate, Comisia invocă un document care conține o referire la trei contacte între Heineken și Grolsch, la nivelul conducerii, în jurul datei de 5 iulie 1999, menționând un „război al prețurilor” între cei doi producători de bere. Comisia deduce de aici că Heineken contactase în mod direct Grolsch în legătură cu reducerile, și aceasta cu o lună și jumătate înainte ca reducerile temporare, practicate de un lanț de magazine căruia Grolsch a refuzat să îi acorde o compensație, să fie efectiv aplicate [considerentul (213) al deciziei atacate].
113 În considerentul (224) al deciziei atacate, Comisia invocă o serie de documente din dosarul său administrativ din care reies subiectele abordate în cadrul reuniunilor bilaterale dintre Bavaria și InBev din 8 martie 1995, din a doua jumătate a lunii martie 1997, din 12 mai 1997, din 19 iunie 1997 și din 8 septembrie 1997. Aceasta citează din documentele respective următoarele fragmente:
– reuniunea din 8 martie 1995: „atât [Bavaria], cât și [Interbrew Nederland] au afirmat că au probleme mari cu dl […] în Țările de Jos” (nota de subsol 491 din decizia atacată);
– reuniunea din 12 mai 1997: s‑a discutat despre „creșterea de prețuri” și despre „mărcile de distribuitor ca despre o sabie a lui Damocles […], presiunea psihologică exercitată de Grolsch și mai ales de Heineken pentru majorarea prețurilor la berea vândută sub marca distribuitorului” (nota de subsol 493 din decizia atacată);
– reuniunea din 19 iunie 1997: s‑a discutat despre „comportamentul care trebuie adoptat pe segmentul mărcilor de distribuitor și, în legătură cu aceasta, despre poziția avută de Interbrew față de Martens (considerată un oaspete nedorit în lumea olandeză a berii[)]” (nota de subsol 494 din decizia atacată);
– reuniunea din 8 septembrie 1997: s‑a discutat despre „situația pieței mărcilor de distribuitor în Țările de Jos și despre faptul că Bavaria preluase un client al Interbrew […], oferta de bază făcută [clientului] […] Bavaria modificând status quo‑ul […]” (nota de subsol 495 din decizia atacată).
114 Comisia interpretează aceste documente ca fiind o dovadă a faptului că aceste consultări bilaterale dintre Bavaria și InBev au permis menținerea unei „păci armate” sau a unui „pact de neagresiune” în privința berii vândute sub marca distribuitorului [considerentul (223) al deciziei atacate].
115 În considerentul (227) al deciziei atacate, Comisia invocă scrisoarea din data de 26 septembrie 1997, transmisă de un director responsabil cu exporturile al Interbrew Nederland unui director responsabil cu exporturile la sediul central al Interbrew, referitoare la „vânzările de bere în Germania și la mărcile de distribuitor”:
„Am discutat recent în acest sens cu principalul nostru concurent din Țările de Jos și cu această ocazie am înțeles că ei trebuiau să se întâlnească cu […] pentru a avansa sau a nu avansa în ceea ce privește cantitatea de bere TIP pentru anul 1998. M‑a îngrijorat nivelul prețului la care preconizau să lucreze și acesta mi‑a confirmat exact același preț, minus o contribuție pentru sediul central al […], și faptul că ar accepta o cantitate de aproximativ 200 000 hl la acest preț.”
116 Potrivit Comisiei, de aici reiese că Interbrew a solicitat și a obținut de la Bavaria informații detaliate privind prețul și cantitățile avute în vedere pentru o eventuală livrare de bere sub marca distribuitorului, de către Bavaria, unui lanț german de mare distribuție. Comisia apreciază că acest element confirmă declarația InBev potrivit căreia Interbrew și Bavaria au făcut schimb de informații cu privire la nivelurile prețurilor propuse clienților la berea vândută sub marca distribuitorului. În plus, Comisia arată că acest fapt a fost recunoscut de InBev într‑o scrisoare din data de 21 februarie 2006 [considerentul (228) al deciziei atacate].
117 În considerentul (234) al deciziei atacate, Comisia invocă următoarea declarație a întreprinderii producătoare de bere Haacht cu privire la reuniunea din 14 sau 15 iunie 1998 dintre Bavaria, Interbrew Nederland și producătorii belgieni de bere Interbrew Belgique, Alken‑Maes, Haacht și Martens:
„În cadrul acestei reuniuni, întreprinderile olandeze producătoare de bere au fost informate despre conținutul schimbului de informații care a avut loc între participanții belgieni. Întreprinderile olandeze producătoare de bere și‑au exprimat acordul în vederea schimbului de date privind cantitățile, tipurile de condiționare, durata contractelor, precum și eventualele zile de scadență și clienții. În privința prețurilor, participanții au convenit din principiu să nu facă schimb de informații în acest sens […]
Participanții la reuniune au considerat că era necesar ca de centralizarea schimbului de informații să se ocupe o parte neutră. S‑a solicitat acest lucru pentru că părțile prezente pe piața olandeză nu aveau încredere în celelalte părți. Haacht a fost invitată să centralizeze informațiile pentru că nu era activă pe piața olandeză.”
118 Comisia consideră că această declarație confirmă, cu privire la aspectul abordat, declarația InBev [considerentul (235) al deciziei atacate].
119 În considerentul (236) al deciziei atacate, Comisia invocă notele olografe de la reuniunea din 14 sau 15 iunie 1998, menționată anterior, care au fost descoperite în biroul secretarului unui președinte al comitetului de conducere al Bavaria:
„Martens → nimic nu s‑a concretizat vreodată în Țările de Jos
→ redus – piață – spărgător de prețuri
|→ sunt prezentate oferte de prețuri
Interbrew Nederland – Martens -> ofertă prezentată unui client mare în domeniul mărcilor
de distribuitor
[…]
7,68 [încercuit]
Martens – «reducerea prețurilor Belgia»
în prezent NL → […]
Interbrew Belgia a făcut primul pas în privința P[rivate] L[abel]
numai pentru […]
Pilsener […]
/\ / \
multiplu unic
[…] –«hotărât» |→ la Interbrew
CAT I+II”.
120 Potrivit Comisiei, aceste note confirmă faptul că Interbrew Belgia a luat inițiativa unei reuniuni având ca obiect berea vândută sub marca distribuitorului, în cadrul căreia s‑a stabilit că un contract cu o organizație de achiziție a vânzătorilor cu amănuntul „va merge la Interbrew, în Țările de Jos” [considerentul (237) al deciziei atacate].
121 Cu privire la această ultimă reuniune, Comisia invocă de asemenea următoarea declarație a unui director al InBev responsabil de „consumul la domiciliu”, prezentată de InBev la 21 februarie 2006, ca răspuns la o cerere de informații [considerentul (238) al deciziei atacate]:
„La un moment dat […], dl [...] de la […] mi‑a vorbit despre un preț mic, care îi fusese propus de Martens. Acesta mi‑a spus că el obținuse un preț de 0,32 NLG pe sticlă. Acest preț corespunde valorii de 7,68 NLG pentru naveta de 24 de sticle, menționată în notele domnului [responsabil al Bavaria]. În cadrul acestor discuții, care s‑au desfășurat din luna aprilie până la începutul lunii iunie 1998, i‑am sugerat să trecem la categoria II și să beneficiem astfel de o reducere de accize. În sfârșit, la începutul lunii iunie 1998, am încheiat un acord cu […] privind livrarea unei noi […] beri de categoria II […]. Grație reducerii de accize ca urmare a trecerii la o bere de categoria II, am fost în măsură să propunem un preț de 6,36 NLG (care include reducerea de accize de 0,84 NLG) și să contracarăm astfel oferta prezentată de Martens.
[…]
La momentul reuniunii din 14 sau 15 iunie 1998, […] Interbrew se pusese de acord cu […] în privința livrărilor de bere de categoria I […] și de categoria II. În cadrul acestei reuniuni, am menționat discuțiile și acordul intervenit cu […] pentru două motive. În primul rând, doream să o confrunt pe Martens cu oferta pe care o prezentase […], dat fiind faptul că aceasta negase întotdeauna că ar fi prezentat oferte de preț în Țările de Jos. În al doilea rând, țineam să îi informez pe ceilalți participanți să nu mai prezinte oferte […], având în vedere acordul încheiat între Interbrew și […]. Rândul n al [documentului prezentat în considerentul (236) al deciziei atacate] confirmă că am comunicat informația privind încheierea contractului de livrare de sortimente de bere de categoria I și de categoria II dintre […] și Interbrew. Existența acestui acord […] reiese din faxul din 24 iunie 1998.”
122 În considerentul (240) al deciziei atacate, Comisia invocă o declarație a producătorului belgian de bere Haacht privind cea de a doua reuniune belgiano‑olandeză din 7 iulie 1998, potrivit căreia:
„Aceasta este ultima reuniune organizată între părți. În cursul acesteia, Haacht a distribuit informațiile colectate de pe piața olandeză.
În continuare, părțile au schimbat subiectul, pentru a aborda câteva puncte mai puțin importante, dar reprezentantul Haacht nu a participat la această discuție. Oricum, nu s‑a furnizat nicio informație importantă cu privire la subiectele respective. Această reuniune a lăsat impresia că nu a adus nimic concret.”
123 Potrivit Comisiei, declarația unui director responsabil cu „consumul la domiciliu” al Interbrew confirma declarația Haacht potrivit căreia era vorba despre ultima reuniune belgiano‑olandeză. Comisia consideră că decizia de a pune capăt acestor reuniuni se întemeiază pe un motiv precis, respectiv teama de o incursiune a autorității olandeze în domeniul concurenței în una sau mai multe întreprinderi producătoare de bere, fapt confirmat de declarația InBev [considerentul (241) al deciziei atacate].
124 În considerentul (248) al deciziei atacate, Comisia invocă o declarație internă a Heineken, potrivit căreia „prețurile extrem de mici practicate în prezent de întreprinderea belgiană producătoare de bere Martens […] contracarează politica de ridicare a prețurilor mici de pe piață la un nivel superior”.
125 În sfârșit, în considerentul (249) al deciziei atacate, Comisia invocă declarația dată cu ocazia inspecției sale din 23 martie 2000 și semnată de un director general al Grolsche Bierbrouwerij Nederland, devenit președinte al consiliului de administrație al Koninklijke Grolsch:
„Acesta a adus documentul […] intitulat «Scenarii de prețuri bazate pe o creștere netă cu 2,00 NLG pe hl a prețurilor de vânzare cu ridicata», care prezintă adnotarea «CBK – Fie – de adus întotdeauna», la reuniunile comisiei financiare a CBK. Acesta a utilizat documentul în cauză pentru a atrage atenția Interbrew și a Bavaria (producătorii de sortimente de bere vândute sub mărci ale distribuitorilor în Țările de Jos) asupra stabilirii prețurilor, nejustificată, în opinia sa, pentru berea vândută sub marca distribuitorului (mai puțin de 10 florini pe navetă).”
126 În același considerent al deciziei atacate, Comisia invocă și următoarea declarație a unui director general al Heineken Nederland:
„Am participat deja la o reuniune a CBK la care alții vorbeau despre stabilirea prețurilor pentru mărcile de distribuitor. Astfel de observații au fost probabil formulate pentru a exprima o îngrijorare. Nu am reacționat pentru că în principiu Heineken nu este asociată producției de mărci de distribuitor.”
127 Din fragmentele menționate în considerentele (248) și (249) ale deciziei atacate, Comisia deduce că producătorii de bere vândută sub marca distribuitorului (Interbrew și Bavaria) dezvăluiseră strategia lor cu privire la prețuri întreprinderilor Heineken și Grolsch, care nu sunt active în acest sector [considerentul (248) al deciziei atacate]. De aici Comisia concluzionează că discuțiile bilaterale dintre Interbrew și Bavaria care urmăreau să majoreze prețurile berii vândute sub marca distribuitorului făceau parte din discuțiile generale care au avut loc între cei patru producători de bere [considerentul (252) al deciziei atacate].
128 Trebuie să se constate că indiciile enumerate anterior confirmă declarația InBev și susțin constatarea potrivit căreia reprezentanții Heineken, ai Grolsch, ai Interbrew și ai Bavaria se întâlneau periodic în cadrul unei serii de reuniuni neoficiale cunoscute sub denumirea „concertarea Catherijne” sau „comisia pentru ordinea de zi”, a cărei componență era variabilă [declarația InBev menționată în considerentul (45) al deciziei atacate; alte elemente de probă examinate în considerentele (65)-(222) ale deciziei atacate]. Cele 18 reuniuni menționate în decizia atacată care se înscriu în această serie au avut loc la 27 februarie 1996, la 19 iunie 1996, la 8 octombrie 1996, la 8 ianuarie 1997, la 1 mai 1997, la 2 septembrie 1997, la 16 decembrie 1997, la 17 decembrie 1997, la 12 martie 1998, la 9 aprilie 1998, la 3 iulie 1998, la 15 decembrie 1998, la 8 ianuarie 1999, la 4 martie 1999, la 10 mai 1999, la 11 august 1999, la 19 august 1999 și la 3 noiembrie 1999.
129 În ceea ce privește conținutul discuțiilor desfășurate în cadrul reuniunilor respective, indiciile menționate anterior confirmă declarația InBev și stabilesc următoarele elemente:
– cu privire la sectorul consumului la domiciliu:
– cei patru producători de bere discutau despre prețuri [declarația InBev menționată în considerentul (51) și alte elemente de probă citate în considerentele (76), (129), (156), (174), (193), (212) și (213) ale deciziei atacate] și creșterile de prețuri la bere în Țările de Jos [declarația InBev menționată în considerentul (51) și alte elemente de probă citate în considerentele (76), (89), (117) și (179) ale deciziei atacate];
– discuțiile cu privire la prețuri erau continuate și în cadrul unor contacte bilaterale, în special între Grolsch și Heineken, în luna iulie 1999 [documentul menționat în considerentele (212) și (213) ale deciziei atacate];
– se dezbăteau propuneri concrete în domeniul prețurilor [scrisoarea internă a Interbrew invocată în considerentul (89) al deciziei atacate], iar schimburile de informații erau uneori destul de detaliate [documentele invocate în considerentele (129) și (174) ale deciziei atacate];
– în anii 1997 și 1998 a existat un consens între producătorii de bere pentru o creștere a prețurilor înainte de anul 1998 sau în cursul acestuia [documentele invocate în considerentele (89), (174) și (179) ale deciziei atacate];
– producătorii de bere din categoria „mărcilor A” (Heineken și Grolsch) au insistat, spre deosebire de producătorii „mărcilor B” (sortimente de bere vândute sub marca distribuitorului) (Interbrew și Bavaria), care s‑au opus, ca majorarea prețurilor să se realizeze „în două etape”, mai întâi pentru mărcile B și ulterior pentru mărcile A, și ca valoarea majorării să fie diferită pentru mărcile A și pentru mărcile B [declarația InBev menționată în considerentul (53); alte elemente de probă invocate în considerentele (76), (89), (100), (117) și (193) ale deciziei atacate];
– Bavaria a anunțat (probabil la reuniunea din 12 martie 1998) intenția sa de a‑și majora prețurile [elementele de probă invocate în considerentele (129) și (179) și declarația InBev menționată în considerentul (51) al deciziei atacate]. Ceilalți producători de bere trebuiau probabil să urmeze Bavaria, majorându‑și prețurile în consecință [declarația InBev menționată în considerentul (51) al deciziei atacate];
– în ceea ce privește mecanismul de supraveghere, s‑a convenit că majorările practicate de Bavaria trebuiau să fie demonstrabile prin intermediul cifrelor din baza de date a supermarketurilor centralizate de AC Nielsen [documentele invocate în considerentele (129) și (179) ale deciziei atacate];
– nu există nicio dovadă că majorarea de prețuri prevăzută pentru anul 1998 ar fi avut loc;
– în cadrul consultărilor cu privire la prețuri, producătorii de bere au discutat despre situația anumitor supermarketuri [notele scrise de mână invocate în considerentele (76) și (156) ale deciziei atacate];
– în cadrul discuțiilor, participanții indicau valori concrete ale prețurilor [documentele invocate în considerentele (76), (89), (117), (129) și (174) ale deciziei atacate];
– cu privire la berea vândută sub marca distribuitorului:
– începând din anul 1995, cei doi producători olandezi de bere vândută sub marca distribuitorului (Interbrew și Bavaria) și‑au exprimat de mai multe ori preocupările legate de proiectele producătorului belgian de bere Martens de a intra pe piața olandeză în acest sector [declarația InBev menționată în considerentul (55); alte elemente de probă menționate în considerentele (224), (236), (238) și (248) ale deciziei atacate];
– aceste preocupări au fost discutate în cadrul consultărilor bilaterale dintre Bavaria și InBev [declarația InBev menționată în considerentul (52); scrisoarea internă a Interbrew menționată în considerentul (227) al deciziei atacate] și la cinci reuniuni bilaterale (din 8 martie 1995, din a doua jumătate a lunii martie 1997, din 12 mai 1997, din 19 iunie 1997 și din 8 septembrie 1997) dedicate acestei probleme [documentele invocate în considerentul (224) al deciziei atacate];
– două reuniuni „belgiano‑olandeze” s‑au desfășurat de asemenea la 14 sau 15 iunie 1998 [documentele invocate în considerentele (234), (236) și (238) ale deciziei atacate] și la 7 iulie 1998 [declarația dată de Haacht, menționată în considerentul (240) al deciziei atacate] la Breda, între Interbrew Nederland, Bavaria și producătorii belgieni de bere Interbrew Belgique, Alken‑Maes, Haacht și Martens [declarația InBev menționată în considerentul (55) al deciziei atacate];
– subiectele legate de berea vândută sub marca distribuitorului au fost de asemenea dezbătute în prezența Heineken și a Grolsch (care nu sunt active pe acest segment) în cadrul discuției cu caracter general [declarația InBev menționată în considerentul (54); alte elemente de probă invocate în considerentele (156), (193), (248) și (249) ale deciziei atacate];
– producătorii de bere discutau despre prețurile la berea vândută sub marca distribuitorului [declarația InBev menționată în considerentul (54); alte elemente de probă invocate în considerentele (193), (199), (227), (236), (238) și (249) ale deciziei atacate];
– Heineken și Grolsch exercitau o „presiune psihologică” asupra Bavaria și asupra Interbrew ca să majoreze prețurile la berea vândută sub marca distribuitorului [documentele invocate în considerentul (224), la nota de subsol 493 și în considerentul (248) al deciziei atacate], refuzând să majoreze prețurile pentru mărcile A [declarația InBev menționată în considerentul (53) al deciziei atacate];
– se convenise, atât la nivel bilateral între Interbrew Nederland și Bavaria, cât și la nivel multilateral între producătorii de bere olandezi și belgieni care activau în sectorul respectiv, să nu se încerce să se racoleze clienți și să se respecte cantitățile aferente mărcilor de distribuitor în Țările de Jos și în Belgia; s‑a hotărât, printre altele, că un contract cu o organizație de achiziție a vânzătorilor cu amănuntul va merge la Interbrew Nederland [declarația InBev menționată în considerentul (55); documentele invocate în considerentele (224), (236) și (238) ale deciziei atacate];
– producătorii de bere făceau schimb de informații cu privire la condițiile comerciale propuse anumitor clienți [scrisoarea invocată în considerentul (227) al deciziei atacate și documentele invocate în considerentele (236) și (238) ale deciziei atacate];
– în cadrul discuțiilor, participanții indicau valori concrete ale prețurilor [documentele invocate în considerentele (236), (238) și (249) ale deciziei atacate];
– cu privire la sectorul „horeca”:
– cei patru producători de bere discutau despre prețuri [documentele invocate în considerentele (174), (193) și (197) ale deciziei atacate] și despre majorările de prețuri [notele scrise de mână invocate în considerentul (76) al deciziei atacate] în sectorul „horeca”;
– între producătorii de bere exista un acord, denumit „limitare”, cu privire la cuantumul reducerilor care urmau a fi acordate clienților „horeca” [declarația InBev menționată în considerentul (48); notele olografe invocate în considerentele (92), (143) și (165) ale deciziei atacate], și pe care producătorii de bere trebuiau să îl „respecte” [notele olografe invocate în considerentul (92) al deciziei atacate]; respectarea acestui acord era monitorizată, iar încălcările cunoscute făceau obiectul unor discuții care se desfășurau în cadrul reuniunilor „Catherijne” [declarația InBev menționată în considerentul (48) al deciziei atacate];
– consultările aveau ca obiect inclusiv punerea în aplicare a restricțiilor vizând menținerea status quo‑ului în sectorul respectiv, evitându‑se preluările unor clienți ai altor producători de bere [declarația InBev menționată în considerentul (48); scrisoarea internă a Heineken privind racolarea de către Bavaria a unei asociații de studenți, menționată în considerentul (184) al deciziei atacate];
– discuțiile privind astfel de restricții erau continuate și prin intermediul unor contacte bilaterale; astfel, la 9 septembrie 1998, persoane din conducerea Heineken și a Bavaria au discutat despre preluarea de către Bavaria a unui client „horeca” al Heineken [scrisoarea internă a Heineken menționată în considerentul (184) al deciziei atacate];
– producătorii de bere făceau schimb de informații cu privire la anumiți clienți și la anumite puncte de vânzare [documentele invocate în considerentele (92), (143), (156), (165) și (184) ale deciziei atacate];
– în cadrul discuțiilor, producătorii de bere menționau cifre concrete privind nivelul reducerilor și al rezervelor pentru reduceri [notele olografe invocate în considerentele (143) și (165) ale deciziei atacate].
130 În lumina acestor elemente trebuie examinată argumentația reclamantei referitoare la cele trei componente ale comportamentului ilicit, privind, în primul rând, coordonarea prețurilor și a creșterilor de prețuri la bere în Țările de Jos, atât în sectorul „horeca”, cât și în sectorul consumului la domiciliu, inclusiv în ceea ce privește berea vândută sub marca distribuitorului, în al doilea rând, coordonarea ocazională a altor condiții comerciale oferite în mod individual clienților în sectorul „horeca” din Țările de Jos și, în al treilea rând, coordonarea ocazională cu privire la repartizarea clientelei, atât în sectorul „horeca”, cât și în cel al consumului la domiciliu din Țările de Jos [articolul 1 și considerentele (257) și (258) ale deciziei atacate).
– Cu privire la elementele de fapt referitoare la constatarea, pe de o parte a unei coordonări a prețurilor și a creșterilor de prețuri la bere, iar pe de altă parte a unei coordonări ocazionale în ceea ce privește repartizarea clientelei
131 În esență, reclamanta susține că notele scrise de mână de reprezentanții producătorilor de bere în cadrul reuniunilor în cauză sunt interpretate de Comisie în mod arbitrar și chiar tendențios în mai multe situații.
132 Aceasta contestă în special interpretarea elementelor invocate în considerentele (76), (89), (92), (100), (117), (129), (143), (156), (179), (184), (193), (199), (227), (228), (236) și (238) ale deciziei atacate (a se vedea punctele 86-95, 99-101, 106-111, 115, 117, 119 și 121 de mai sus).
133 Înainte de a examina argumentele reclamantei cu privire la elementele menționate anterior, este necesar să se precizeze că majoritatea constatărilor de fapt enumerate la punctele 128 și 129 de mai sus se întemeiază pe mai multe elemente de probă.
134 În primul rând, în diferite părți ale cererii introductive, reclamanta se referă la probele scrise invocate în considerentele (76), (100), (117), (156), (193) și (199) ale deciziei atacate pentru a susține, în esență, că acestea nu pot demonstra o coordonare a prețurilor atât în sectorul consumului la domiciliu, inclusiv pe segmentul berii vândute sub marca distribuitorului, cât și în sectorul „horeca”.
135 Cu privire la acest aspect, este necesar să se arate mai întâi că faptul că producătorii de bere au discutat despre prețuri și despre eventuale creșteri de prețuri în aceste sectoare este demonstrat și de documentele menționate în considerentele (174), (212), (213) și (249) ale deciziei atacate. Or, deși este adevărat că aceste documente privesc mai ales discuțiile dintre Heineken și Grolsch, nu este mai puțin adevărat că reclamanta avea cunoștință despre discuțiile în cauză, care s‑au desfășurat cel puțin în parte în prezența sa [a se vedea documentul menționat în considerentul (249) al deciziei atacate și la punctul 125 de mai sus] și că poate fi, prin urmare, considerată responsabilă în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 36 de mai sus, punctele 80-83).
136 În continuare, trebuie să se constate că, contrar celor pretinse de reclamantă, din documentele menționate în considerentele (76), (100), (117) și (156) ale deciziei atacate rezultă că era vorba despre ceva mai mult decât o simplă nemulțumire a producătorilor de bere în privința nivelului prețurilor de consum. Astfel, aceste documente dovedesc că, în cadrul discuțiilor pe care le‑au avut, aceștia au evocat situația anumitor clienți și a anumitor puncte de vânzare și au menționat cifre concrete de prețuri și de reduceri.
137 În al doilea rând, reclamanta susține că scrisoarea internă a Heineken privind racolarea de către Bavaria a unei asociații studențești [considerentul (184) al deciziei atacate] este singurul element de probă care constituie o dovadă concretă a unor discuții între producătorii de bere (în acest caz, Heineken și Bavaria) cu privire la preluarea unor clienți „horeca” (a se vedea punctul 107 de mai sus). Potrivit reclamantei, din această scrisoare s‑ar putea deduce cel mult că reprezentantul Heineken și‑a exprimat nemulțumirea față de pierderea unui client „horeca” foarte important. Pe de altă parte, reclamanta neagă existența unui sistem de compensări între producătorii de bere în cazul racolării unor clienți, arătând că existența unui astfel de sistem ar fi incompatibilă cu existența pretinsei concertări privind repartizarea clientelei.
138 Aceste afirmații ale reclamantei nu sunt plauzibile. În decizia atacată, Comisia arată în mod întemeiat că fraza „hectolitrii pierduți ar fi putut fi astfel compensați în alt mod” din textul scrisorii în cauză arată că nu a avut loc o discuție între Heineken și Bavaria cu privire la necesitatea unei compensări, ci numai cu privire la modalitatea de a obține o compensare [considerentul (185) al deciziei atacate], și că utilizarea termenilor „retorică binecunoscută”, „accent” și „din proprie inițiativă” înseamnă că, potrivit autorului, care face parte din Heineken, Bavaria este suspectată că nu ar respecta o normă potrivit căreia producătorii de bere nu recrutează în mod activ clienții „horeca” ai celorlalți producători de bere [considerentul (188) al deciziei atacate].
139 Prin urmare, elementul invocat în considerentele (184)-(188) ale deciziei atacate confirmă afirmațiile cuprinse în declarația InBev, menționate în considerentul (48) al deciziei atacate, cu privire la existența unei înțelegeri de nepreluare a clienților „horeca”.
140 În al treilea rând, reclamanta arată că, în pofida menționării unui „consens” în scrisoarea din 25 martie 1997 [citată în considerentul (89) al deciziei atacate], a unei promisiuni a Bavaria, în nota internă a Heineken din 14 octombrie 1998 [citată în considerentul (179) al deciziei atacate], cu privire la majorarea prețurilor în sectorul consumului la domiciliu și a nivelului exact al unei astfel de majorări în notele olografe ale unui director horeca al Bavaria [citate în considerentul (129) al deciziei atacate] și în pofida discuției privind reducerile acordate în sectorul „horeca”, reflectată în notele olografe citate în considerentele (92) și (143) ale deciziei atacate, producătorii de bere au continuat să aplice propriile strategii în mod independent pe piață.
141 Cu privire la informația din nota internă a Heineken [invocată în considerentul (179) al deciziei atacate], potrivit căreia „creșterea de prețuri promisă de Bavaria în cadrul CBK nu apărea în mod clar în [valorile] Nielsen”, reclamanta atrage atenția asupra faptului că utilizarea calificativului „promisă”, cu referire la anunțul său de majorare a prețurilor, cunoscută deja pe piață de câteva luni, nu constituie o probă convingătoare a unei înțelegeri.
142 Or, trebuie să se arate că, după cum observă în mod întemeiat Comisia în considerentul (182) al deciziei atacate, a interpreta verbul „a promite” ca însemnând doar „a menționa” o majorare de prețuri echivalează cu o îndepărtare de la sensul obișnuit al acestuia. Concluzia cu privire la existența unui angajament al reclamantei de a majora propriile prețuri este confirmată de menționarea faptului că majorarea „nu apare în mod clar în [valorile] Nielsen”. Astfel, datele înregistrate de casieriile supermarketurilor în cauză au fost utilizate drept instrument de monitorizare prin intermediul căruia creșterea de prețuri operată de Bavaria trebuia să fie „demonstrabilă” [considerentul (133) al deciziei atacate]. Referirea la aceste date, care apare și în notele olografe ale directorului horeca al Bavaria [citate în considerentul (129) al deciziei atacate], se înscrie într‑un mod mai logic în contextul monitorizării punerii în aplicare a unui angajament decât în cel al verificării unei simple mențiuni.
143 În continuare, existența unui consens în privința majorării prețurilor înainte de anul 1998 reiese foarte clar din scrisoarea internă a Interbrew din 25 martie 1997 [menționată în considerentul (89) al deciziei atacate]. Cu privire la argumentul reclamantei întemeiat pe faptul că în realitate nu a fost aplicată nicio majorare de prețuri înainte de anul 1998, este suficient să se observe că simpla neexecutare a unui acord privind prețurile nu implică în sine faptul că acordul însuși nu a existat niciodată.
144 Nici faptul că majorarea de prețuri menționată în scrisoare trebuia să intervină „înainte de anul 1998”, în timp ce elementele de probă menționate anterior au fost redactate în anul 1998, nu poate contesta existența unei legături între aceste documente. Astfel, este foarte posibil ca, din cauza dificultăților legate de negocierea modalităților de punere în aplicare (în special ca urmare a majorării diferențiate a prețurilor la mărcile A și B, menționată în scrisoarea internă a Interbrew), majorarea de prețuri prevăzută inițial pentru anul 1997 să fi fost mai întâi amânată pentru anul următor, iar ulterior abandonată de producătorii de bere.
145 Cu privire la afirmația reclamantei potrivit căreia, în pofida discuției referitoare la reducerile acordate în sectorul „horeca”, producătorii de bere au continuat să aplice în mod independent pe piață propriile strategii, este suficient să se amintească faptul că trebuie să se prezume, sub rezerva probei contrare, care este în sarcina operatorilor interesați, că întreprinderile care participă la acțiunea concertată și care rămân active pe piață țin seama de schimbul de informații cu concurenții lor pentru a‑și stabili comportamentul pe piața respectivă. Această afirmație este și mai adevărată atunci când concertarea are loc în mod periodic și pe o durată îndelungată, cum este cazul în speță (a se vedea în acest sens Hotărârea Hüls/Comisia, punctul 36 de mai sus, punctul 162).
146 În al patrulea rând, cu privire la concertarea sa bilaterală cu Interbrew pe segmentul berii vândute sub marca distribuitorului, mai întâi reclamanta susține că scrisoarea internă a Interbrew din 26 septembrie 1997 [menționată în considerentul (227) al deciziei atacate] și declarația InBev din 21 februarie 2006 [menționată în considerentul (228) al deciziei atacate] se referă la un client stabilit în Germania și, prin urmare, nu pot constitui, ca atare, un element de probă pentru o încălcare privind piața olandeză. În continuare, în ceea ce privește elementele referitoare la reuniunea din 14 sau 15 iunie 1998, respectiv notele olografe ale unei persoane din conducerea reclamantei [menționate în considerentul (236) al deciziei atacate] și fragmentul din declarația InBev din 21 februarie 2006 [menționat în considerentul (238) al deciziei atacate] din care reiese că s‑a stabilit că un contract cu o organizație de achiziție a vânzătorilor cu amănuntul va merge la Interbrew în Țările de Jos și că, în consecință, persoana din conducerea InBev i‑a informat pe ceilalți participanți să nu mai prezinte oferte organizației respective, reclamanta susține că din elementele în cauză reiese că decizia respectivă fusese deja adoptată la momentul reuniunii. Prin urmare, potrivit reclamantei, elementele menționate nu demonstrează o concertare între aceasta și ceilalți producători de bere în ceea ce privește furnizorul care urma să aprovizioneze organizația respectivă pe viitor.
147 În această privință, este necesar să se observe că elementele de probă reținute de Comisie pentru a demonstra o concertare bilaterală între reclamantă și Interbrew nu se limitează la cele menționate la punctul 146 de mai sus, ci includ și documentele menționate în considerentul (224) al deciziei atacate, privind o serie de reuniuni bilaterale dintre reclamantă și Interbrew, a căror interpretare nu este contestată de reclamantă. În special, din aceste documente reiese că printre subiectele discutate se numărau „situația pieței mărcilor distribuitorilor în Țările de Jos și faptul că Bavaria racolase un client al Interbrew […] [precum și] oferta de bază făcută [clientului]” [considerentul (224) și nota de subsol 495 din decizia atacată].
148 În plus, deși elementele invocate în considerentele (227) și (228) ale deciziei atacate privesc un client stabilit în Germania, iar cele invocate în considerentele (236) și (238) se referă la un fapt deja consumat, nu este mai puțin adevărat că elementele în cauză furnizează o informație relevantă cu privire la existența între reclamantă și Interbrew a unei practici de schimb de informații sensibile cu privire la piață și, în consecință, confirmă elementele invocate în considerentul (224) al deciziei atacate în susținerea constatării unei concertări bilaterale între aceste întreprinderi pe segmentul berii vândute sub marca distribuitorului.
149 În al cincilea rând, cu privire la participarea sa la reuniunile de la Breda cu Interbrew Nederland și cu producătorii belgieni de bere Interbrew Belgique, Alken‑Maes, Haacht și Martens, reclamanta atrage atenția că aceste reuniuni au fost organizate la inițiativa Interbrew și face trimitere la declarațiile de mai jos ale producătorului belgian de bere Alken‑Maes și ale Groupe Danone SA, citate în considerentele (160) și (177) ale Deciziei 2003/569/CE a Comisiei din 5 decembrie 2001 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] (cazul IV/37.614/F3 PO/Interbrew și Alken‑Maes) (JO 2003, L 200, p. 1):
– Alken‑Maes: „În ceea ce privește piața olandeză, s‑a refuzat orice schimb de informații”;
– Groupe Danone: „În plus, piața mărcilor distribuitorilor nu a fost acoperită integral, dat fiind faptul că producătorii străini au refuzat să colaboreze”.
150 Cu toate acestea, declarațiile menționate trebuie interpretate în lumina elementelor invocate de Comisie în considerentele (234), (240) și (241) ale deciziei atacate.
151 Mai întâi, din declarația dată de Haacht cu privire la prima reuniune din 14 sau 15 iunie 1998 rezultă că refuzul de a face schimb de informații se referea, în realitate, exclusiv la prețuri: „În privința prețurilor, participanții au convenit ca în principiu să nu facă schimb de informații în acest sens […]”. În schimb, producătorii olandezi de bere și‑au „[…] exprimat acordul în vederea schimbului de date privind cantitățile, tipurile de condiționare, durata contractelor, precum și eventualele zile de scadență și clienții”. În plus, din declarația în cauză rezultă că „participanții la reuniune au considerat că era necesar ca de centralizarea schimbului de informații să se ocupe o parte neutră[; a]ceastă solicitare s‑a făcut pentru că părțile prezente pe piața olandeză nu aveau încredere în celelalte părți[;] Haacht a fost invitată să centralizeze informațiile întrucât nu era activă pe piața olandeză”.
152 În continuare, din declarația dată Haacht cu privire la a doua reuniune din 7 iulie 1998 reiese că, în cadrul acestei reuniuni, „Haacht a distribuit informațiile colectate de pe piața olandeză”.
153 În sfârșit, din declarația unui director responsabil cu „consumul la domiciliu” în cadrul InBev [considerentul (241) al deciziei atacate] rezultă că „Bavaria și Interbrew au comunicat numai cantitățile pe marcă de distribuitor și pe client, întreprinderile producătoare de bere [belgiene] indicând inclusiv reducerile[; a]ceastă imagine de ansamblu a fost descrisă de directorul comercial al Haacht[; d]escrierea a fost transmisă la adresele private ale persoanelor prezente”.
154 Având în vedere aceste elemente, nu pot fi reținute argumentele reclamantei privind absența unui acord cu ceilalți participanți la reuniuni în vederea schimbului de informații profesionale confidențiale.
155 Din toate cele prezentate anterior reiese că, în decizia atacată, Comisia a invocat o serie de probe exacte și concordante, demonstrând, corespunzător cerințelor legale, constatările de fapt referitoare la elementele componente ale încălcării în cauză privind coordonarea prețurilor și a majorărilor de prețuri și repartizarea clientelei. Validitatea acestor constatări nu este de altfel contestată de argumentele reclamantei cu privire la elementele enumerate la punctul 132 de mai sus.
156 Prin urmare, trebuie respinsă argumentația reclamantei întemeiată pe o eroare de apreciere a faptelor referitoare la aceste două componente ale încălcării în cauză.
– Cu privire la elementele de fapt privind constatarea unei coordonări ocazionale a altor condiții comerciale oferite în mod individual clienților din sectorul „horeca”.
157 Reclamanta susține că nu s‑a stabilit de către Comisie că întreprinderile în cauză au coordonat, în afara prețurilor, alte condiții comerciale acordate clienților din segmentul „horeca”.
158 Comisia consideră că notele olografe invocate în considerentele (67) și (138) ale deciziei atacate conțin proba unei coordonări ocazionale, între cei patru producători de bere, a unor condiții comerciale cum sunt cele privind împrumuturile, propuse în mod individual clienților din sectorul „horeca” [considerentul (258) al deciziei atacate].
159 Notele olografe citate în considerentul (67) al deciziei atacate cuprind următoarea mențiune: „Garanții/finanțări: fin[anțări] pentru [...] mai mari decât nevoile anumitor puncte. Prin urmare, […] mil[ioane]”.
160 Potrivit Comisiei, acest citat înseamnă deci că, la reuniunea din 27 februarie 1996, producătorii de bere au discutat despre garanțiile și despre finanțările acordate sau care urmau a fi acordate de unul sau mai mulți producători de bere în favoarea anumitor puncte de exploatare [considerentul (68) al deciziei atacate].
161 Or, trebuie să se observe că reclamanta propune o altă interpretare plauzibilă a fragmentului invocat de Comisie, arătând că acesta se încadrează în contextul unei discuții privind „debitorii care nu prezintă încredere”.
162 În considerentul (138) al deciziei atacate, Comisia invocă notele olografe ale unui director „horeca” al Bavaria referitoare la reuniunea din 12 martie 1998, cuprinzând următorul fragment: „Bav dobândă […] %? excepție dacă există indemnizație de publicitate”. Potrivit Comisiei, acest fragment dovedește că a avut loc o discuție cu privire la nivelul dobânzilor practicate la împrumuturile acordate punctelor de vânzare „horeca” [considerentul (142) al deciziei atacate].
163 Or, chiar presupunând că notele olografe au fost corect interpretate de către Comisie, caracterul izolat și laconic al unei astfel de referiri și lipsa oricărei informații concrete privind participarea celorlalți producători de bere la o discuție privind subiectele în cauză nu permit ca aceste note să fie considerate o probă suficientă a existenței unei înțelegeri cu privire la o coordonare ocazională a unor condiții comerciale.
164 În răspunsurile la întrebările adresate de Tribunal, Comisia susține că notele olografe invocate în considerentele (67) și (138) ale deciziei atacate sunt confirmate de declarația InBev, din care ar reieși, pe de o parte, că reuniunea „Catherijne” din 12 martie 1998 a fost dedicată atât problemelor legate de „horeca”, cât și consumului la domiciliu și, pe de altă parte, că participanții la reuniunile „Catherijne” au acționat concertat cu privire la investițiile în [sectorul] „horeca”, cu scopul de a evita preluările de clienți.
165 Cu toate acestea, trebuie să se constate că cele două fragmente citate de Comisie, precum și referirea acesteia la „spiritul declarației InBev” nu aduc un indiciu concret cu privire la existența unor discuții între producătorii de bere referitoare la coordonarea condițiilor de acordare a împrumuturilor și nu sunt, așadar, de natură să susțină concluzia Comisiei în acest sens.
166 Prin urmare, trebuie să se arate că, în ceea ce privește constatarea Comisiei privind coordonarea ocazională, între producătorii de bere, a condițiilor de acordare a împrumuturilor propuse în mod individual clienților din sectorul „horeca”, aceasta se întemeiază pe elemente de probă fragmentare și inexacte.
167 Astfel, având în vedere, pe de o parte, caracterul izolat și laconic al referirilor din notele olografe menționate în considerentele (67) și (138) ale deciziei atacate, precum și interpretarea alternativă plauzibilă prezentată de reclamantă și, pe de altă parte, lipsa indiciilor concrete cu privire la acest punct din declarația InBev, trebuie să se constate că nu s‑a demonstrat de către Comisie, corespunzător cerințelor legale, că încălcarea în cauză a inclus o „coordonare ocazională a altor condiții comerciale oferite în mod individual consumatorilor în segmentul horeca din Țările de Jos”.
168 Prin urmare, constatarea făcută în acest sens în considerentul (258) și la articolul 1 din decizia atacată nu poate fi considerată incontestabilă.
169 În consecință, argumentația reclamantei întemeiată pe o eroare de apreciere a faptelor privind coordonarea ocazională a altor condiții comerciale oferite în mod individual clienților din sectorul „horeca” trebuie să fie acceptată.
– Cu privire la pretinsa eroare de drept și de calificare a faptelor
170 Reclamanta susține că, în ceea ce privește constatarea de către Comisie a existenței unei serii de acorduri și/sau de practici concertate între întreprinderi în sensul articolului 81 CE, aceasta este rezultatul unei erori legate de interpretarea și de aplicarea dispoziției respective [considerentele (337) și (341) ale deciziei atacate].
171 Mai întâi, trebuie amintit că, în cadrul reuniunilor multilaterale și al contactelor lor bilaterale, cei patru producători de bere au schimbat, în repetate rânduri, informații sensibile cu privire la piață (prețurile, cuantumul reducerilor și ofertele concrete pentru anumiți clienți), care erau uneori destul de detaliate [documentele invocate în considerentele (129) și (174) ale deciziei atacate] și cuprindeau valori concrete ale unor prețuri [documentele invocate în considerentele (76), (89), (117), (129) și (174) ale deciziei atacate], ale unor reduceri și ale unor rezerve pentru reduceri [documentele invocate în considerentele (143) și (165) ale deciziei atacate], precum și informații referitoare la unii clienți și la unele puncte de vânzare, atât în sectorul „horeca” [documentele invocate în considerentele (92), (143), (156), (165) și (184) ale deciziei atacate], cât și în cel al consumului la domiciliu [documentele invocate în considerentele (76) și (156) ale deciziei atacate].
172 De asemenea, au fost dezbătute unele propuneri concrete privind comportamentul pe piață, în special propunerea de a se efectua o majorare a prețurilor în două etape în sectorul consumului la domiciliu [documentul invocat în considerentul (89) al deciziei atacate].
173 Faptul că nu s‑a întocmit niciodată un proces‑verbal oficial al reuniunilor „Catherijne”, că esența discuțiilor nu a fost aproape niciodată reflectată într‑o notă internă, iar agendele și notele aferente acestor reuniuni au fost distruse în luna noiembrie 1998 [declarația InBev citată în considerentul (61) al deciziei atacate] indică în plus că, contrar celor pretinse de reclamantă, discuțiile aveau un caracter secret și că participanții erau conștienți de caracterul ilicit al comportamentului lor și încercau să îl ascundă.
174 Contrar celor pretinse de reclamantă, din probele scrise examinate de Comisie reiese că s‑a ajuns la un acord de voințe cu privire la unele propuneri, cum sunt aceea de a atribui Interbrew un contract cu o organizație de achiziție a unor vânzători cu amănuntul [documentul invocat în considerentul (236) și la nota de subsol 531 din decizia atacată] și aceea de majorare concertată a prețurilor înainte de anul 1998 sau în cursul acestuia [documentul invocat în considerentul (89) al deciziei atacate].
175 În acest din urmă caz, existența unui acord în sensul articolului 81 CE nu este contestată nici de împrejurarea probabilă că respectivul acord de voințe ale producătorilor de bere nu se extindea la mijloacele concrete de punere în aplicare a majorării prețurilor, nici de faptul că, în realitate, aceasta nu s‑a produs niciodată pe piață.
176 Astfel, chiar presupunând că nu s‑a ajuns niciodată la un acord în privința elementelor specifice ale restricției avute în vedere, în mod întemeiat Comisia a constatat că, prin continuarea desfășurării periodice a discuțiilor dintre ei, producătorii de bere își manifestaseră în mod clar intenția comună de a ajunge la un acord anticoncurențial [considerentul (341) al deciziei atacate].
177 În plus, schimbul continuu de informații sensibile, care nu sunt accesibile publicului și pe care reprezentanții celor patru producători de bere au considerat util să și le noteze în agendele proprii și să le menționeze în cadrul corespondenței lor interne, a avut cu siguranță drept consecință, pentru fiecare dintre aceștia, reducerea incertitudinii cu privire la comportamentul avut în vedere de concurenții săi.
178 În această privință, trebuie să se prezume, sub rezerva probei contrare, care este în sarcina operatorilor interesați, că întreprinderile care participă la concertare și care rămân active pe piață țin seama de schimbul de informații cu concurenții lor pentru a‑și stabili comportamentul pe această piață. Această afirmație este și mai adevărată atunci când concertarea are loc în mod periodic și pe o durată îndelungată, cum este cazul în speță (a se vedea în acest sens Hotărârea Hüls/Comisia, punctul 36 de mai sus, punctul 162).
179 În esență, reclamanta consideră că a răsturnat această prezumție făcând dovada faptului că, în pofida discuțiilor, cei patru producători de bere și‑au stabilit comportamentul pe piață în mod autonom.
180 Acest argument nu poate fi reținut. Desigur, este adevărat că atât declarațiile persoanelor din conducerea InBev, cât și împrejurarea că Heineken nu și‑a majorat prețurile decât în luna februarie 2000 dovedesc că, în perioada avută în vedere, fiecare producător de bere își urmărea propria politică pe piață. Totuși, chiar dacă această ultimă constatare poate demonstra lipsa unor angajamente oficiale sau a unei coordonări efective între producătorii de bere, nu este suficientă pentru a demonstra că aceștia nu au ținut cont niciodată de informațiile schimbate în cadrul reuniunilor în cauză pentru a‑și stabili comportamentul pe piață, fiecare după cum considera de cuviință.
181 Prin urmare, reclamanta nu a reușit să răstoarne prezumția care rezultă din jurisprudența menționată la punctul 178 de mai sus.
182 În consecință, trebuie să se constate că elementele constitutive ale unei practici concertate, rezultate din jurisprudența menționată la punctele 36 și 37 de mai sus, sunt reunite în acest caz, în ceea ce privește comportamentele legate, pe de o parte, de o coordonare a prețurilor și a majorărilor de prețuri la bere și, pe de altă parte, de o coordonare ocazională cu privire la repartizarea clientelei.
183 În aceste condiții, trebuie să se arate că în mod întemeiat Comisia putea să califice comportamentele în cauză drept „ansamblu de acorduri și/sau de practici concertate”, în măsura în care aceste comportamente presupuneau în același timp elemente care trebuiau calificate drept „acorduri” și elemente care trebuiau calificate drept „practici concertate”. Astfel, în fața unei situații de fapt complexe, dubla calificare operată de Comisie la articolul 1 din decizia atacată nu trebuie înțeleasă ca fiind o calificare ce necesită în mod simultan și cumulativ dovada că fiecare dintre aceste elemente de fapt prezintă elementele constitutive ale unui acord și ale unei practici concertate, ci în sensul că desemnează un întreg complex de elemente de fapt, dintre care unele au fost calificate drept acorduri, iar altele drept practici concertate în sensul articolului 81 CE, care nu prevede o calificare specială pentru acest tip de încălcare complexă (a se vedea în acest sens Hotărârea Hercules Chemicals/Comisia, punctul 34 de mai sus, punctul 264).
184 În sfârșit, invocând o încălcare a principiului ne bis in idem, reclamanta contestă faptul că ar putea fi considerată responsabilă pentru pretinsa concertare cu producătorii belgieni de bere în ceea ce privește segmentul berii vândute sub marca distribuitorului.
185 Aceasta susține în special că acțiunea concertată belgiano‑olandeză a făcut deja obiectul Deciziei 2003/569 și că, în această ultimă decizie, nu a fost sancționată pentru prezența sa la reuniunile de la Breda cu Interbrew Nederland și cu producătorii belgieni de bere Interbrew Belgique, Alken‑Maes, Haacht și Martens, astfel încât Comisia nu ar putea să o sancționeze din nou fără a încălca principiul ne bis in idem, care interzice angajarea răspunderii unei întreprinderi ca urmare a unui comportament pentru care aceasta a fost anterior achitată.
186 Trebuie amintit faptul că principiul ne bis in idem, un principiu general de drept al Uniunii, a cărui respectare este asigurată de instanță, interzice sancționarea aceleiași persoane mai mult de o dată pentru același comportament ilicit în scopul protejării aceluiași interes juridic. Aplicarea acestui principiu este supusă unui număr de trei condiții cumulative, respectiv identitatea faptelor, identitatea contravenientului și identitatea interesului juridic protejat (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 41 de mai sus, punctul 338).
187 În acest caz, trebuie arătat că reclamanta nu se numără nici printre destinatarii Deciziei 2003/569, nici printre cei ai comunicării privind obiecțiunile, adoptată în cadrul procedurii care a condus la adoptarea deciziei menționate. Reiese în mod clar din considerentele (250)-(260) ale Deciziei 2003/569 că participarea reclamantei la reuniunile de la Breda este menționată exclusiv în cadrul prezentării faptelor și nu face obiectul niciunei aprecieri juridice din partea Comisiei. Pe de altă parte, este evident că decizia menționată nu avea în niciun caz ca obiect pronunțarea cu privire la implicarea reclamantei în concertarea belgiano‑olandeză.
188 Prin urmare, dat fiind faptul că reclamanta nu a fost sancționată prin Decizia 2003/569 pentru comportamentul ilicit care face obiectul prezentei cauze, argumentația acesteia întemeiată pe o încălcare a principiului ne bis in idem nu este fondată.
189 Având în vedere toate cele de mai sus, argumentația reclamantei întemeiată pe o eroare de drept nu poate fi admisă.
190 În sfârșit, întrucât reclamanta nu a demonstrat că decizia atacată este afectată de o eroare de drept în aplicarea articolului 81 alineatul (1) CE, trebuie respinsă inclusiv argumentația acesteia, întemeiată în esență pe aceeași premisă, potrivit căreia Comisia a interpretat această dispoziție în mod eronat, încălcând principiul prezumției de nevinovăție, și a omis să prezinte motivele suficiente pentru susținerea constatării încălcării.
– Concluzie
191 În urma examinării celui de al doilea motiv de mai sus, trebuie să se arate că, referitor la constatarea Comisiei privind existența unei coordonări ocazionale a altor condiții comerciale decât cele privind prețurile, oferite consumatorilor individuali în sectorul „horeca” din Țările de Jos, aceasta nu a fost dovedită corespunzător cerințelor legale și nu poate fi reținută (a se vedea punctele 159-169 de mai sus).
192 Prin urmare, este necesar să se anuleze articolul 1 din decizia atacată în măsura în care acesta reține componenta menționată a încălcării în cauză, precum și să se modifice în consecință cuantumul amenzii aplicate reclamantei. Urmările concrete ale acestei modificări sunt precizate la punctele 344 și 345 de mai jos.
193 Trebuie respins în rest al doilea motiv.
Cu privire la al treilea motiv, privind durata încălcării
Argumentele părților
194 Reclamanta contestă stabilirea datelor de 27 februarie 1996 și de 3 noiembrie 1999 ca date de începere și de încetare a încălcării de care este acuzată. Aceasta consideră printre altele că începutul și sfârșitul încălcării sunt supuse unei sarcini a probei mai importante, care nu ar fi satisfăcută în speță.
195 Cu privire la reuniunea din 27 februarie 1996, considerată a fi data începerii încălcării, reclamanta susține că notele olografe invocate de Comisie în considerentul (67) al deciziei atacate privesc o discuție cu caracter general referitoare la „debitorii care nu prezintă încredere” din sectorul „horeca”, despre care nu se poate considera că are ca obiect restrângerea concurenței.
196 Cu privire la reuniunea din 3 noiembrie 1999, considerată ca fiind data încetării încălcării, reclamanta susține că declarațiile directorilor InBev contrazic constatarea Comisiei cu privire la caracterul ilicit al acestei reuniuni.
197 Comisia contestă argumentele reclamantei.
Aprecierea Tribunalului
198 Durata încălcării este un element constitutiv al noțiunii de încălcare în temeiul articolului 81 alineatul (1) CE, revenind în principal Comisiei sarcina probei acestuia. În această privință, jurisprudența impune în special ca, în lipsa unor elemente de probă susceptibile de a stabili în mod direct durata unei încălcări, Comisia să se întemeieze cel puțin pe elemente de probă având legătură cu fapte suficient de apropiate în timp, astfel încât să se poată admite în mod rezonabil că această încălcare s‑a desfășurat fără întrerupere între două date exacte (a se vedea Hotărârea Peróxidos Orgánicos/Comisia, punctul 78 de mai sus, punctul 51 și jurisprudența citată).
199 În speță, reclamanta contestă stabilirea atât a datei începerii încălcării, cât și a datei încetării acesteia.
– Cu privire la stabilirea datei începerii încălcării
200 Comisia a reținut data de 27 februarie 1996 ca fiind data începerii încălcării în cauză, întrucât aceasta era data primei reuniuni „Catherijne” pentru care aceasta dispunea de probe directe ale prezenței celor patru producători de bere.
201 Astfel cum s‑a constatat la punctele 159-169 de mai sus, notele olografe referitoare la această reuniune, menționate în considerentul (67) al deciziei atacate, nu constituie, prin ele însele, o serie de probe pe care să se poată întemeia, la un standard juridic corespunzător, constatarea încălcării privind coordonarea ocazională a altor condiții comerciale oferite în mod individual consumatorilor din sectorul „horeca”.
202 Această considerație nu se opune totuși, ca atare, posibilității ca aceleași elemente să fie utilizate pentru a se stabili data începerii încălcării, considerată în totalitatea sa.
203 Astfel, trebuie să se constate că reuniunea din 27 februarie 1996 face parte dintr‑o serie de reuniuni periodice care implicau aceiași participanți și care se desfășurau în împrejurări similare. Acestea erau desemnate prin apelativele „concertarea Catherijne” și „comisia pentru ordinea de zi”, reuneau reprezentanți ai celor patru producători olandezi de bere, Heineken, InBev, Grolsch și Bavaria, erau organizate în paralel cu reuniunile oficiale ale CBK, iar discuțiile care aveau loc în cadrul acestora nu erau niciodată reflectate în procese‑verbale și aproape niciodată în note interne. În declarația InBev, aceste reuniuni sunt de asemenea prezentate ca făcând parte dintr‑o serie, iar în anexă se găsește un tabel cuprinzând nume, adrese, date și locuri [de desfășurare] a multora dintre acestea, inclusiv cea din 27 februarie 1996 [considerentul (44) al deciziei atacate].
204 S‑a constatat deja, atât pe baza declarației InBev, cât și pe baza a numeroase alte elemente de probă, că reuniunile care fac parte din această serie aveau un obiect anticoncurențial (a se vedea punctele 171-176 de mai sus). Astfel, pe de o parte, o serie de indicii care demonstrează caracterul sistematic al reuniunilor și conținutul anticoncurențial al acestora și, pe de altă parte, declarația InBev, care are o valoare probantă semnificativă, permit să se stabilească, sub rezerva probei contrare, că toate reuniunile în cauză aveau ca obiect restrângerea concurenței, chiar în lipsa unei probe suficiente cu privire la conținutul unora dintre acestea.
205 Reclamanta consideră în esență că această logică nu poate fi aplicată pentru stabilirea datelor de începere și, respectiv, de încetare a încălcării. Aceasta susține în special că data exactă a începerii încălcării trebuie să fie demonstrată de Comisie la un standard juridic corespunzător.
206 În aceasta privință, trebuie arătat că, pentru a stabili data începerii încălcării, Comisia nu s‑a limitat la a se întemeia pe elementele legate de reuniunea din 27 februarie 1996.
207 Astfel, în considerentele (466)-(469) ale deciziei atacate, aceasta arată, cu privire la fiecare dintre producătorii de bere în cauză, inclusiv reclamanta, că a participat la încălcare „cel puțin între 27 februarie 1996 și 3 noiembrie 1999”. În plus, în considerentul (56) al deciziei atacate, Comisia precizează că, potrivit declarației InBev, încălcarea a început cu mult înainte de anul 1996, respectiv:
– „în anul 1990 sau chiar mai devreme”, în ceea ce privește discuțiile referitoare la majorările de prețuri „horeca”;
– în anii „1993-1994”, în ceea ce privește discuțiile referitoare la reduceri și la transferurile de puncte de vânzare „horeca” între producătorii de bere;
– în anul „1987”, în ceea ce privește discuțiile dintre Oranjeboom‑Interbrew și Bavaria referitoare la berea vândută sub marca distribuitorului.
208 Având în vedere valoarea probantă semnificativă a declarației InBev, Comisia a putut constata că încălcarea în cauză a început cel puțin la data primelor reuniuni din anul 1996, care figurează în tabelul anexat la declarația InBev, reuniuni la care InBev a fost reprezentată ca urmare a faptului că achiziționase Oranjeboom în anul 1995.
209 Prin urmare, în măsura în care, în primul rând, s‑a demonstrat că reclamanta fusese reprezentată la reuniunea din 27 februarie 1996 și, în al doilea rând, din declarația InBev reiese că reclamanta era implicată în reuniunile „Catherijne” încă de la început, în anii 1993 sau 1994, Comisia a putut constata, în mod întemeiat, că reclamanta era implicată în încălcarea în cauză cel puțin de la 27 februarie 1996.
210 Faptul că în decizia atacată nu s‑a reținut existența unei încălcări înainte de această dată este, în realitate, o concesie făcută destinatarilor deciziei atacate. În această privință, trebuie arătat că Tribunalul nu este chemat să statueze cu privire la legalitatea sau la oportunitatea acestei concesii (a se vedea în acest sens Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 40 de mai sus, punctele 340 și 341).
211 În aceste condiții, întrucât este vorba despre o reuniune care face parte dintr‑un sistem de reuniuni periodice al căror caracter anticoncurențial a fost demonstrat corespunzător cerințelor legale, constatarea datei începerii încălcării nu poate fi contestată de argumentația reclamantei întemeiată pe insuficiența probei concrete cu privire la conținutul reuniunii din 27 februarie 1996.
212 În consecință, trebuie respinsă obiecțiunea privind stabilirea datei începerii încălcării.
– Cu privire la stabilirea datei încetării încălcării
213 Comisia a reținut data de 3 noiembrie 1999 ca fiind data încetării încălcării pentru toți producătorii de bere în cauză [considerentele (466)-(469) ale deciziei atacate], întrucât aceasta este data ultimei reuniuni „Catherijne” pentru care Comisia dispune de probe directe ale prezenței celor patru producători de bere. Această reuniune apare la sfârșitul tabelului cronologic anexat la declarația InBev. Potrivit unui răspuns al InBev la o cerere de informații a Comisiei, reuniunea din 3 noiembrie 1999 a fost o „reuniune Catherijne (probleme horeca/comisia pentru ordinea de zi)[; c]a întotdeauna în cadrul consultărilor Catherijne, s‑a vorbit în principal despre acorduri excesive și despre coexistență pașnică” [considerentul (221) al deciziei atacate].
214 Reclamanta consideră că această declarație este contrazisă de declarațiile directorilor InBev care au asistat la reuniunea din 3 noiembrie 1999, declarații din care invocă următoarele fragmente:
– „La 19 august 1999 a avut loc o concertare la care am asistat. La 3 noiembrie 1999 a avut loc o reuniune la care dl […] și cu mine am asistat. Atât într‑un caz, cât și în celălalt nu s‑a discutat în mod concret despre comportamente pe piață. Reuniunea a avut mai mult un caracter neoficial;”
– „Există reuniuni ale celor patru directori horeca (Heineken, Grolsch, Bavaria și Interbrew). Eu nu am asistat decât la una dintre acestea, la 3 noiembrie 1999, la Enschede. Dl […] m‑a dus acolo pentru a mă prezenta. Reuniunea respectivă nu a avut multă consistență. A fost mai mult o reuniune agreabilă, fără o ordine de zi specială. S‑au făcut observații generale cu privire la reduceri. Am avut impresia că exista deja de mai mulți ani un fel de sistem de limitare sau o regulă pentru reduceri, dar acest lucru nu s‑a spus niciodată în mod explicit. S‑a vorbit numai despre valori globale ale unor reduceri, în termeni foarte generali, ocazie cu care au fost semnalate unele incidente. Impresia mea este că limitarea nu funcționa. Fiecare operator își stabilea propria strategie. Este posibil să fi existat o anumită tentativă de intimidare, dar, cu toate acestea, fiecare proceda după cum considera de cuviință.”
215 Trebuie să se constate că, contrar celor pretinse de reclamantă, declarațiile pe care aceasta le invocă nu contrazic elementele reținute de Comisie. Referirile la „acorduri excesive” și la „coexistență pașnică”, precum și la „limitare” și la „regula pentru reduceri” se referă în mod clar la coordonarea nivelurilor reducerilor acordate clienților „horeca”. Singura precizare introdusă de declarațiile directorilor InBev privește nivelul de detaliu al discuțiilor, pretins limitate la „observații generale”, precum și lipsa efectului acestora asupra pieței, respectiv faptul că „limitarea nu funcționa”. Or, s‑a arătat deja că nici caracterul general al discuțiilor, nici lipsa de efect asupra pieței nu sunt de natură să anuleze caracterul ilicit al reuniunii în cauză (a se vedea punctele 69-71 de mai sus).
216 Împrejurarea că reuniunea din 3 noiembrie 1999 face parte dintr‑un sistem de reuniuni anticoncurențiale (a se vedea punctele 203 și 204 de mai sus) și că subiectele abordate erau legate de discuțiile anterioare privind restrângerea concurenței arată, în plus, că însuși obiectul convocării reuniunii era acela de a asigura condițiile necesare pentru continuarea acestor discuții.
217 În orice caz, chiar presupunând că există o anumită contradicție între declarațiile angajaților InBev invocate de reclamantă, pe de o parte, și răspunsul InBev la cererea de informații, pe de altă parte, trebuie să se considere că forța probantă a acesteia din urmă este mai mare, având în vedere jurisprudența potrivit căreia o declarație dată în numele unei întreprinderi ca atare are o credibilitate mai mare decât cea pe care ar putea să o aibă răspunsul dat de un membru al personalului acesteia, indiferent de experiența sau de opinia personală a celui din urmă (a se vedea în acest sens Hotărârea LR AF 1998/Comisia, punctul 77 de mai sus, punctul 45).
218 În consecință, trebuie respinsă obiecțiunea privind stabilirea datei încetării încălcării și, prin urmare, al treilea motiv în întregime.
Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea principiului bunei administrări
Argumentele părților
219 În esență, reclamanta susține că s‑a încălcat de către Comisie principiul bunei administrări, în măsura în care aceasta nu a efectuat o investigație completă, minuțioasă și imparțială. În primul rând, reclamanta arată că documentele din dosarul de investigare au fost sistematic interpretate de Comisie în mod arbitrar și tendențios. În al doilea rând, aceasta susține că declarațiile care decurg din cererea de clemență a InBev, fiind elementul fundamental al probelor pe care se întemeiază Comisia, ar fi trebuit să fie evaluate cu mai multe rezerve. În al treilea rând, reclamanta precizează că în mod evident Comisia a utilizat selectiv celelalte probe de care dispunea și nu a citat, în decizia atacată, decât acele fragmente din probele respective care îi permiteau să stabilească existența unei încălcări, făcând în același timp abstracție în mod deliberat de argumentele celorlalte părți care ar fi contestat concluziile sale. În al patrulea rând, reclamanta îl critică pe membrul Comisiei responsabil cu concurența pentru declarațiile pe care acesta le‑ar fi făcut în mod public, în cadrul unui program de televiziune olandez, imediat după adoptarea comunicării privind obiecțiunile. Din aceste declarații ar rezulta că, pentru Comisie, vinovăția producătorilor de bere era deja stabilită înainte ca aceștia să fi avut ocazia de a se apăra împotriva comunicării privind obiecțiunile.
220 În al cincilea rând, reclamanta adresează critici Comisiei pentru că ar fi modificat obiecțiunile în cursul investigației. În esență, aceasta susține că obiecțiunea privind concertarea ocazională referitoare la atribuirea clientelei în sectorul „horeca” și în sectorul consumului la domiciliu nu apărea în comunicarea privind obiecțiunile. În al șaselea rând, reclamanta susține că probele care demonstrau că aceasta a desfășurat o concurență intensă și și‑a stabilit prețurile în mod autonom nu au fost analizate de Comisie.
221 Comisia contestă argumentele reclamantei.
Aprecierea Tribunalului
222 Dintr‑o jurisprudență constantă reiese că, printre garanțiile conferite de ordinea juridică a Uniunii în procedurile administrative, se numără în special obligația instituției competente de a examina cu atenție și cu imparțialitate toate elementele pertinente ale cauzei (Hotărârea Curții din 21 noiembrie 1991, Technische Universität München, C‑269/90, Rec., p. I‑5469, punctul 14).
223 În speță, în primul rând, fiind vorba despre susținerea potrivit căreia Comisia nu ar fi examinat cu atenție și cu imparțialitate elementele de probă, trebuie amintit că, astfel cum s‑a constatat deja în urma examinării de mai sus a celui de al doilea motiv, Comisia a prezentat probe suficiente privind existența unei încălcări a articolului 81 CE în ceea ce privește două elemente componente ale încălcării în cauză (a se vedea punctul 155 de mai sus). În cadrul examinării acestui motiv, Tribunalul a evaluat deja criticile reclamantei privind aprecierea declarației InBev, precum și a elementelor care urmăreau să stabilească proba contrară, prezentate în cadrul procedurii administrative.
224 În aceste condiții, trebuie să se considere că argumentația reclamantei întemeiată pe pretinsa lipsă a unei investigații complete, minuțioase și imparțiale se confundă cu argumentele examinate anterior, în cadrul celui de al doilea motiv, și nu necesită o examinare separată.
225 În al doilea rând, în măsura în care argumentația reclamantei referitoare la declarațiile membrului Comisiei responsabil cu concurența poate fi interpretată ca fiind întemeiată, în realitate, pe o încălcare a principiului prezumției de nevinovăție, trebuie să se constate că argumentația prezentată nu este relevantă pentru soluționarea prezentului litigiu.
226 Astfel, existența unei încălcări trebuie să fie apreciată exclusiv în funcție de elementele de probă prezentate de Comisie. În cazul în care la sfârșitul procedurii administrative se stabilește în mod efectiv existența unei încălcări, proba unei manifestări premature de către Comisie, în cursul procedurii menționate, a convingerii acesteia că încălcarea în cauză există nu este de natură să afecteze existența probei propriu‑zise a încălcării (Hotărârea Tribunalului din 15 martie 2000, Cimenteries CBR și alții/Comisia, T‑25/95, T‑26/95, T‑30/95-T‑32/95, T‑34/95-T‑39/95, T‑42/95-T‑46/95, T‑48/95, T‑50/95-T‑65/95, T‑68/95-T‑71/95, T‑87/95, T‑88/95, T‑103/95 și T‑104/95, Rec., p. II‑491, punctul 726).
227 În orice caz, afirmațiile unui membru al Comisiei în cadrul unei emisiuni televizate olandeze, în care acesta a menționat, printre exemplele de intervenție a Comisiei, referindu‑se la consumatorii olandezi, că aceștia „au plătit prea scump berea” ca urmare a comportamentului producătorilor de bere, deși nu sunt rezultatul celei mai fericite alegeri, nu sunt de natură să demonstreze că decizia Comisiei a fost prestabilită.
228 Trebuie arătat că, fiind un organism colegial, Comisia deliberează pe baza unui proiect de decizie. În această privință, contrar celor susținute de reclamantă, afirmațiile respectivului membru al Comisiei, care menționau acțiunile desfășurate de Comisie, nu implicau în niciun fel ideea că vinovăția producătorilor de bere era considerată de Comisie ca fiind deja stabilită.
229 În al treilea rând, cu privire la argumentația întemeiată pe o pretinsă lipsă de concordanță între comunicarea privind obiecțiunile și decizia atacată, în ceea ce privește obiecțiunea referitoare la repartizarea clientelei în sectorul „horeca” și în cel al consumului la domiciliu, trebuie să se constate că criticile reclamantei nu sunt întemeiate.
230 Astfel, din comunicarea privind obiecțiunile reiese că s‑a precizat în mod clar de către Comisie faptul că părțile se făceau vinovate de o asemenea concertare. Pe de o parte, la punctele 262-272 din comunicarea privind obiecțiunile, aceasta a arătat în mod explicit că producătorii de bere au acționat concertat cu privire la repartizarea clienților în sectorul „horeca”. Pe de altă parte, din cuprinsul punctelor 311 și 312 din comunicarea privind obiecțiunile reiese că obiecțiunile prezentate se refereau, printre altele, la o repartizare a clienților între producătorii de bere.
231 Având în vedere toate cele de mai sus, prezentul motiv nu poate fi primit.
Cu privire la al șaselea motiv, întemeiat pe încălcarea unor norme fundamentale de procedură, a principiului bunei administrări și a dreptului la apărare al reclamantei, în ceea ce privește refuzarea accesului la un document de la dosar, precum și la răspunsurile date la comunicarea privind obiecțiunile de alte întreprinderi în cauză
Argumentele părților
232 În primul rând, reclamanta reproșează Comisiei că i‑a refuzat accesul la răspunsurile date la comunicarea privind obiecțiunile de celelalte părți vizate de procedură, aducând astfel atingere dreptului său la apărare. Aceasta susține în special că răspunsurile menționate i‑ar fi permis să invoce alte elemente dezincriminatoare care să susțină concluzia potrivit căreia producătorii de bere nu au acționat niciodată concertat pe piața olandeză a berii. În plus, aceasta arată că, în considerentul (203) al deciziei atacate, Comisia a folosit drept probă împotriva sa un element din răspunsul dat de Heineken, în care aceasta din urmă ar fi recunoscut existența unor discuții privind prețul berii la butoi, deși acest element nu i‑a fost comunicat.
233 În al doilea rând, reclamanta arată că i‑a fost refuzat de către Comisie accesul la un document de la dosar relevant pentru apărarea sa, încălcându‑se astfel prevederile articolului 27 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003. Aceasta precizează, în special, că nu a avut acces la documentul conținând numărul de clienți din sectorul „horeca” pe care producătorii de bere i‑au câștigat sau i‑au pierdut în perioada cuprinsă între anii 1997 și 2001. Contrar celor susținute de Comisie, reclamanta consideră că aceste informații nu erau confidențiale și că, prin intermediul documentului menționat, ar fi putut dovedi că existau schimbări constante în sectorul „horeca” de pe piața olandeză a berii care să demonstreze o concurență intensă între producătorii de bere.
234 Comisia contestă argumentele reclamantei.
Aprecierea Tribunalului
235 Potrivit articolului 27 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, „[d]repturile la apărare ale părților în cauză sunt pe deplin garantate în cadrul procedurilor[; a]cestea au dreptul de acces la dosarul Comisiei, sub rezerva interesului legitim al întreprinderilor de a‑și proteja secretele de afaceri [...]”.
236 Potrivit unei jurisprudențe constante, dreptul de acces la dosar, corolar al principiului dreptului la apărare, presupune ca întreprinderii interesate să i se acorde de către Comisie posibilitatea de a examina toate înscrisurile care figurează în dosarul de investigare și care sunt susceptibile să fie pertinente pentru apărarea sa (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 2 octombrie 2003, Corus UK/Comisia, C‑199/99 P, Rec., p. I‑11177, punctele 125-128, și Hotărârea Tribunalului din 29 iunie 1995, Solvay/Comisia, T‑30/91, Rec., p. II‑1775, punctul 81).
237 Acestea cuprind atât înscrisurile incriminatoare, cât și pe cele dezincriminatoare, sub rezerva secretelor comerciale ale altor întreprinderi, a documentelor interne ale Comisiei și a altor informații confidențiale (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 41 de mai sus, punctul 68).
238 În privința înscrisurilor incriminatoare, necomunicarea unui document constituie o încălcare a dreptului la apărare doar dacă întreprinderea în cauză demonstrează că, pe de o parte, Comisia s‑a întemeiat pe acest document pentru a‑și susține obiecțiunea privind existența încălcării și că, pe de altă parte, obiecțiunea putea fi dovedită doar prin referire la documentul respectiv. Astfel, revine întreprinderii în cauză sarcina să demonstreze că rezultatul la care a ajuns Comisia în cadrul deciziei sale ar fi fost diferit dacă respectivul document necomunicat trebuia să fie înlăturat ca mijloc de probă (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 41 de mai sus, punctele 71-73.
239 În schimb, în ceea ce privește omisiunea comunicării unui document dezincriminator, întreprinderea în cauză trebuie doar să demonstreze că nedivulgarea acestuia a putut influența, în detrimentul acesteia din urmă, derularea procedurii și conținutul deciziei Comisiei. Este suficient ca întreprinderea să demonstreze că ar fi putut utiliza respectivele înscrisuri dezincriminatoare în apărarea sa (Hotărârea Curții din 15 octombrie 2002, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, C‑238/99 P, C‑244/99 P, C‑245/99 P, C‑247/99 P, C‑250/99 P-C‑252/99 P și C‑254/99 P, Rec., p. I‑8375, punctul 318, și Hotărârea Hercules Chemicals/Comisia, punctul 34 de mai sus, punctul 81), demonstrând în special că ar fi putut invoca elemente care nu corespundeau cu concluziile formulate de Comisie în etapa comunicării obiecțiunilor, și ar fi putut, așadar, influența în orice mod aprecierile formulate în decizie (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 41 de mai sus, punctul 75).
240 În cadrul prezentului motiv, reclamanta pretinde că nu a avut acces, pe de o parte, la răspunsurile date la comunicarea privind obiecțiunile de alte întreprinderi în cauză și, pe de altă parte, la un document de la dosar considerat confidențial de către Comisie.
– Cu privire la răspunsurile celorlalte întreprinderi la comunicarea privind obiecțiunile
241 Trebuie amintit că comunicarea privind obiecțiunile este un act al cărui rol este să delimiteze obiectul procedurii declanșate împotriva unei întreprinderi și să asigure exercitarea eficientă a dreptului la apărare (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 8 octombrie 2008, Schunk și Schunk Kohlenstoff‑Technik/Comisia, T‑69/04, Rep., p. II‑2567, punctul 80 și jurisprudența citată).
242 În această perspectivă, comunicarea privind obiecțiunile este însoțită de garanții procedurale de aplicare a principiului respectării dreptului la apărare, printre care se numără dreptul de acces la documentele din dosarul Comisiei.
243 Răspunsurile la comunicarea privind obiecțiunile nu fac parte din dosarul de investigare propriu‑zis (Hotărârea Cimenteries CBR și alții/Comisia, punctul 226 de mai sus, punctul 380).
244 În ceea ce privește documentele care nu fac parte din dosarul întocmit la data notificării comunicării privind obiecțiunile, Comisia nu are obligația de a divulga altor părți în cauză răspunsurile menționate decât în cazul în care se dovedește că acestea conțin elemente incriminatoare sau dezincriminatoare noi.
245 În mod similar, potrivit punctului 27 din Comunicarea Comisiei privind regulile de acces la dosarul Comisiei în cauzele în temeiul articolelor 81 și 82 din Tratatul CE, al articolelor 53, 54 și 57 din Acordul privind SEE și al Regulamentului (CE) nr. 139/2004 al Consiliului (JO 2005, C 325, p. 7, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 220), de regulă, părțile nu au acces la răspunsurile date la comunicarea privind obiecțiunile de celelalte părți vizate de investigație. O parte are acces la documentele menționate numai în cazul în care acestea pot constitui elemente de probă noi, incriminatoare sau dezincriminatoare, referitoare la susținerile formulate cu privire la partea respectivă în comunicarea Comisiei privind obiecțiunile.
246 În acest sens, cu privire, pe de o parte, la noile elemente incriminatoare, potrivit unei jurisprudențe constante, în cazul în care Comisia intenționează să se întemeieze pe un element extras dintr‑un răspuns la o comunicare privind obiecțiunile pentru stabilirea existenței unei încălcări, trebuie să se permită celorlalte întreprinderi implicate în această procedură să se pronunțe cu privire la un astfel de element de probă nou (Hotărârea Cimenteries CBR și alții/Comisia, punctul 226 de mai sus, punctul 386, și Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Avebe/Comisia, T‑314/01, Rec., p. II‑3085, punctul 50).
247 În speță, reclamanta susține că, în considerentul (203) al deciziei atacate, Comisia a folosit drept probă împotriva sa un element din răspunsul dat de Heineken, în care aceasta din urmă ar fi recunoscut existența unor discuții privind prețul berii la butoi, deși acest element nu i‑a fost comunicat [reclamantei].
248 Trebuie să se observe că, în considerentul invocat, Comisia arată, răspunzând la argumentele prezentate de reclamantă și de Heineken, că existența discuțiilor ilicite din cadrul reuniunii din 8 ianuarie 1999 rezultă din elementele prezentate anterior, respectiv din declarația InBev și din notele reprezentanților Grolsch și ai reclamantei. În acest sens, deși Comisia mai arată că Heineken a recunoscut ea însăși existența discuțiilor privind prețurile, „cu unele rezerve”, în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile, această ultimă precizare nu este decât un element accesoriu într‑o serie de indicii reținute de Comisie cu privire la reuniunea în cauză, care nu poate constitui un element incriminator nou în ceea ce o privește pe reclamantă.
249 Pe de altă parte, în ceea ce privește noile elemente dezincriminatoare, din jurisprudență rezultă că nu există o obligație a Comisiei de a le pune la dispoziție din proprie inițiativă. În ipoteza în care Comisia a respins în cursul procedurii administrative o cerere a unui reclamant privind accesul la documente care nu se regăsesc în dosarul de investigare, se poate constata o încălcare a dreptului la apărare numai în cazul în care se stabilește că procedura administrativă ar fi putut conduce la un rezultat diferit dacă reclamantul ar fi avut acces la documentele în cauză în cursul procedurii respective (Hotărârea Cimenteries CBR și alții/Comisia, punctul 226 de mai sus, punctul 383).
250 În măsura în care reclamanta invocă existența pretinselor elemente dezincriminatoare în răspunsuri nedivulgate, obligația de a prezenta un prim indiciu al utilității documentelor respective pentru apărarea sa îi revine acesteia.
251 Aceasta trebuie în special să indice potențialele elemente dezincriminatoare sau să prezinte un indiciu care să acrediteze existența acestora și, prin urmare, utilitatea lor în scopul procedurii (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Jungbunzlauer/Comisia, T‑43/02, Rec., p. II‑3435, punctele 351-359).
252 În speță, reclamanta susține că răspunsurile celorlalte părți vizate de procedură i‑ar fi permis să invoce alte elemente dezincriminatoare care să susțină concluzia potrivit căreia producătorii de bere nu au acționat niciodată concertat pe piața olandeză a berii.
253 Or, atât timp cât reclamanta susține că, în răspunsurile la comunicarea privind obiecțiunile, celelalte întreprinderi au prezentat de asemenea argumente întemeiate pe contestarea încălcării, trebuie să se observe că numai această informație nu este suficientă pentru ca argumentele menționate să fie considerate elemente dezincriminatoare (a se vedea în acest sens Hotărârea Jungbunzlauer/Comisia, punctul 251 de mai sus, punctele 353 și 355).
254 Din cele prezentate anterior rezultă că reclamanta nu a indicat noi potențiale elemente incriminatoare sau dezincriminatoare pe care le‑ar putea conține răspunsurile invocate la comunicarea privind obiecțiunile.
255 Prin urmare, obiecțiunea întemeiată pe refuzarea accesului la aceste răspunsuri trebuie respinsă.
– Cu privire la documentul pretins confidențial
256 Reclamanta critică refuzarea accesului la lista de clienți din sectorul „horeca” pe care diferiții producători de bere i‑au câștigat și i‑au pierdut în perioada cuprinsă între anii 1997 și 2001, listă care făcea parte din dosarul procedurii. Aceasta consideră că accesul la informațiile în cauză îi era indispensabil pentru apărare, întrucât ar fi putut demonstra că existau schimbări în sectorul „horeca” din Țările de Jos și că era inexactă concluzia Comisiei potrivit căreia concurența în acest sector era limitată.
257 Or, fără a fi necesar să se stabilească dacă în mod întemeiat Comisia a calificat informațiile solicitate ca fiind confidențiale, trebuie să se arate că reclamanta nu a demonstrat că lista de clienți în cauză i‑ar fi putut fi utilă în apărare.
258 Astfel, din considerentul (259) al deciziei atacate rezultă că, în ceea ce privește concluzia Comisiei referitoare la participarea reclamantei la o repartizare a clientelei în sectorul „horeca”, aceasta se întemeiază pe o scrisoare internă a Heineken, care se referă la o întâlnire cu un membru al consiliului de administrație al reclamantei și al cărei text este reprodus în considerentul (184) și interpretat în considerentele (187)-(189) ale deciziei atacate. Informațiile referitoare la clienții câștigați și pierduți de producătorii de bere în perioada în cauză nu pot fi considerate, în niciun caz, ca fiind susceptibile să furnizeze un element dezincriminator în ceea ce privește constatarea menționată.
259 Prin urmare, obiecțiunea întemeiată pe refuzarea accesului la documentul care conținea o listă de clienți din sectorul „horeca”, precum și prezentul motiv în totalitatea sa trebuie respinse ca fiind neîntemeiate.
Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 23 din Regulamentul nr. 1/2003, a liniilor directoare și a principiilor proporționalității și egalității de tratament, privind stabilirea cuantumului amenzii
Argumentele părților
260 În primul rând, reclamanta contestă modul în care Comisia a calculat cuantumul amenzii și mai ales analiza acesteia cu privire la gravitatea încălcării. În special, reclamanta consideră că, dat fiind faptul că în decizia atacată Comisia a atenuat criticile foarte grave pe care le formulase în comunicarea privind obiecțiunile, aceasta ar fi trebuit să califice încălcarea ca fiind cu mult mai puțin gravă. În plus, reclamanta aduce critici Comisiei pentru că, atunci când a evaluat gravitatea încălcării, nu a ținut cont de faptul că aceasta nu a avut niciun impact asupra pieței olandeze a berii. Pe de altă parte, reclamanta consideră că, contrar celor indicate în considerentul (452) al deciziei atacate, efectul încălcării asupra pieței era măsurabil.
261 În al doilea rând, reclamanta consideră că principiul egalității de tratament a fost încălcat de Comisie, care s‑a îndepărtat considerabil de practica sa decizională anterioară, și în special de amenzile aplicate în cadrul Deciziei 2003/569, al Deciziei 2002/759/CE din 5 decembrie 2001 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] (cazul COMP/37.800/F3 – Întreprinderile luxemburgheze producătoare de bere) (JO 2002, L 253, p. 21) și al Deciziei 2005/503/CE din 29 septembrie 2004 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] (cazul COMP/C.37.750/B2 – Întreprinderile producătoare de bere Kronenbourg, Întreprinderile producătoare de bere Heineken) (JO 2005, L 184, p. 57).
262 În al treilea rând, reclamanta susține că principiile proporționalității și egalității de tratament au fost încălcate de Comisie în măsura în care amenda ar fi disproporționată în comparație cu amenzile care au fost aplicate Heineken și Grolsch. În esență, reclamanta atrage atenția asupra faptului că, la stabilirea amenzii, Comisia a acordat o importanță disproporționată cifrei sale de afaceri, ceea ce ar fi denaturat grav raporturile de forță dintre producătorii de bere și poziția pe care aceasta o ocupă pe piața în cauză. Pe de altă parte, reclamanta consideră că, la stabilirea cuantumului de plecare al amenzii, Comisia ar fi trebuit să țină cont de cifra sa de afaceri fără a include accizele.
263 Comisia contestă argumentele invocate de reclamantă.
Aprecierea Tribunalului
264 În prealabil, trebuie amintit faptul că, potrivit articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, Comisia poate aplica, prin decizie, amenzi întreprinderilor și asocierilor de întreprinderi atunci când, în mod intenționat sau din neglijență, acestea încalcă articolul 81 CE. Potrivit aceleiași dispoziții, pentru fiecare întreprindere și asociere de întreprinderi care participă la încălcare, amenda nu poate depăși 10 % din cifra de afaceri totală a acesteia, realizată în cursul exercițiului financiar precedent.
265 Pe de altă parte, potrivit unei jurisprudențe constante, Comisia beneficiază de o largă putere de apreciere în ceea ce privește metoda de calcul al amenzilor. Această metodă, definită de liniile directoare, cuprinde diferite elemente de flexibilitate care îi permit Comisiei să își exercite puterea de apreciere în conformitate cu dispozițiile Regulamentului nr. 1/2003 (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 3 septembrie 2009, Papierfabrik August Koehler și alții/Comisia, C‑322/07 P, C‑327/07 P și C‑338/07 P, Rep., p. I‑7191, punctul 112).
266 În plus, în domenii precum stabilirea cuantumului unei amenzi în temeiul Regulamentului nr. 1/2003, în care Comisia dispune de această marjă de apreciere, controlul legalității acestor aprecieri se limitează la controlul absenței unei erori vădite de apreciere (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 18 iulie 2005, Scandinavian Airlines System/Comisia, T‑241/01, Rec., p. II‑2917, punctul 79).
267 Pe de altă parte, marja de apreciere a Comisiei și limitările aduse acesteia nu aduc atingere exercitării de către instanța Uniunii a competenței sale de fond (Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 40 de mai sus, punctul 538), care o abilitează să elimine, să reducă sau să majoreze cuantumul amenzii aplicate de Comisie (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 8 februarie 2007, Groupe Danone/Comisia, C‑3/06 P, Rep., p. I‑1331, punctele 60-62).
268 Prezentul motiv cuprinde, în esență, trei aspecte, întemeiate, în primul rând, pe aprecierea eronată a gravității încălcării, în al doilea rând, pe încălcarea principiului egalității de tratament în raport cu practica anterioara a Comisiei și, în al treilea rând, pe încălcarea principiilor egalității de tratament și proporționalității în raport cu amenzile aplicate celorlalți destinatari ai deciziei atacate.
– Cu privire la primul aspect, întemeiat pe o apreciere eronată a gravității încălcării
269 În temeiul articolului 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003, pentru a se stabili cuantumul amenzii, trebuie să se ia în considerare gravitatea și durata încălcării.
270 Potrivit unei jurisprudențe constante, gravitatea unei încălcări se stabilește în funcție de numeroase elemente, precum împrejurările specifice cauzei, contextul acesteia și caracterul descurajator al amenzilor, cu privire la care Comisia dispune de o marjă de apreciere (Hotărârea Curții din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri și alții/Comisia, C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P-C‑208/02 P și C‑213/02 P, Rec., p. I‑5425, punctul 241, și Hotărârea Curții din 24 septembrie 2009, Erste Group Bank și alții/Comisia, C‑125/07 P, C‑133/07 P, C‑135/07 P și C‑137/07 P, Rep., p. I‑8681, punctul 91).
271 În special, potrivit punctului 1 litera A primul paragraf din liniile directoare, la evaluarea gravității încălcării, trebuie să se țină seama de natura sa, de impactul real asupra pieței, atunci când acesta poate fi măsurat, și de mărimea pieței geografice relevante.
272 Cu toate acestea, în cadrul controlului de fond pe care îl exercită, revine Tribunalului obligația de a aprecia în ce măsură cuantumul amenzii aplicate este proporțional cu gravitatea încălcării și de a pune în balanță gravitatea încălcării și împrejurările invocate de reclamantă (Hotărârea Tribunalului din 25 octombrie 2005, Groupe Danone/Comisia, T‑38/02, Rec., p. II‑4407, punctul 136).
273 Reclamanta invocă două argumente prin care urmărește să conteste stabilirea de către Comisie a gravității încălcării.
274 În primul rând, aceasta se opune calificării încălcării ca fiind foarte gravă, arătând că, în decizia atacată, Comisia a renunțat la mai multe elemente ale încălcării față de comunicarea privind obiecțiunile.
275 Trebuie amintit că, potrivit punctului 1 litera A al doilea paragraf a treia liniuță din liniile directoare, încălcările foarte grave corespund în esență, printre altele, „restricțiil[or] orizontale, precum «cartelurile de fixare a prețurilor» și cote[le] de împărțire a piețelor”.
276 În plus, potrivit unei jurisprudențe constante, înțelegerile de acest fel fac parte dintre cele mai grave forme de denaturare a concurenței, în măsura în care urmăresc, prin obiectul lor, pur și simplu eliminarea concurenței dintre întreprinderile care le pun în aplicare, și contravin astfel obiectivelor fundamentale ale Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea Groupe Danone/Comisia din 25 octombrie 2005, punctul 272 de mai sus, punctul 147 și jurisprudența citată).
277 Or, din moment ce Comisia a constatat în mod întemeiat că reclamanta participase la o încălcare constând într‑o serie de acorduri și/sau de practici concertate având ca obiect restrângerea concurenței pe piața comună, în special prin coordonarea prețurilor și a creșterilor de prețuri și prin repartizarea clientelei, argumentul reclamantei potrivit căruia încălcarea nu ar putea fi considerată foarte gravă nu poate fi reținut.
278 Prin urmare, constatarea formulată în considerentul (442) al deciziei atacate, potrivit căreia încălcarea în cauză, prin chiar natura sa, trebuia, conform liniilor directoare, să fie calificată ca fiind foarte gravă, nu este greșită. Această concluzie nu poate fi infirmată de faptul că unele elemente ale încălcării, indicate în comunicarea privind obiecțiunile, nu au fost reținute în decizia atacată, în măsura în care în aceasta din urmă sunt prezentate elementele de justificare a calificării încălcării ca fiind foarte gravă.
279 În al doilea rând, reclamanta aduce critici Comisiei pentru că a concluzionat că impactul înțelegerii asupra pieței nu era măsurabil și pentru că nu a luat în considerare elementele de la dosar care demonstrau că încălcarea nu a avut niciun impact asupra pieței.
280 Trebuie amintit că, dacă existența unui impact real al încălcării asupra pieței este un element care trebuie luat în considerare pentru evaluarea gravității încălcării, este vorba despre un criteriu printre altele, precum natura încălcării și mărimea pieței geografice. De asemenea, din cuprinsul punctului 1 litera A primul paragraf din liniile directoare rezultă că acest impact trebuie luat în considerare numai atunci când poate fi măsurat.
281 De asemenea, trebuie arătat că înțelegerile orizontale cu privire la prețuri sau la repartizări de piețe, precum încălcarea în cauză în prezenta speță, pot fi calificate drept încălcări foarte grave numai în temeiul naturii lor, Comisia nefiind obligată să demonstreze un impact real al încălcării asupra pieței. Impactul real al încălcării nu constituie decât un element printre altele, care, dacă poate fi măsurat, poate permite Comisiei să sporească cuantumul de pornire al amenzii dincolo de cuantumul minim previzibil de 20 de milioane de euro (Hotărârea Curții din 3 septembrie 2009, Prym și Prym Consumer/Comisia, C‑534/07 P, Rep., p. I‑7415, punctele 74 și 75).
282 În speță, în considerentul (452) al deciziei atacate, Comisia precizează următoarele:
„În cadrul acestei proceduri, este imposibil să se măsoare efectul real asupra pieței olandeze al tuturor acordurilor care compun încălcarea și, prin urmare, Comisia nu se întemeiază pe un impact special, conform liniilor directoare, potrivit cărora impactul real trebuie să fie luat în considerare atunci când poate fi măsurat […] Prin urmare, Comisia nu va ține cont de impactul asupra pieței pentru a stabili amenzile aplicabile în speță.”
283 În continuare, în considerentul (455) al deciziei atacate, referitor la concluzia sa privind gravitatea încălcării, Comisia precizează următoarele:
„Având în vedere natura încălcării și faptul că aceasta s‑a extins la întreg teritoriul Țărilor de Jos, întreprinderile destinatare ale prezentei decizii au săvârșit o încălcare foarte gravă a articolului 81 [CE].”
284 Din aceste fragmente reiese că, pentru a stabili gravitatea încălcării, Comisia nu s‑a întemeiat pe impactul real al încălcării, ci pe natura acesteia și pe mărimea pieței geografice în cauză.
285 În această privință, trebuie să se constate că, având în vedere natura încălcării constatate, care a avut ca obiect, printre altele, o coordonare a prețurilor și a majorărilor de prețuri, precum și o coordonare ocazională cu privire la repartizarea clientelei, în mod întemeiat Comisia a putut să nu ia în considerare impactul încălcării asupra pieței.
286 Astfel, de aici rezultă că, prin calificarea încălcării în cauză ca fiind foarte gravă, Comisia nu s‑a îndepărtat de liniile sale directoare și nu a încălcat principiile invocate de reclamantă.
287 Prin urmare, argumentația reclamantei întemeiată pe lipsa de impact a înțelegerii asupra pieței, precum și prezentul aspect în întregime trebuie respinse ca neîntemeiate.
– Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe încălcarea principiului egalității de tratament în raport cu practica decizională a Comisiei
288 În prealabil, trebuie subliniat, pe de o parte, că practica decizională anterioară a Comisiei nu servește drept cadru juridic pentru aplicarea amenzilor în materie de concurență (Hotărârea Tribunalului din 30 septembrie 2003, Michelin/Comisia, T‑203/01, Rec., p. II‑4071, punctul 292) și, pe de altă parte, că, în cadrul Regulamentului nr. 17 și al Regulamentului nr. 1/2003, Comisia dispune de o marjă de apreciere în stabilirea cuantumului amenzilor în vederea orientării comportamentului întreprinderilor în sensul respectării normelor de concurență (Hotărârea Tribunalului din 29 aprilie 2004, Tokai Carbon și alții/Comisia, T‑236/01, T‑239/01, T‑244/01-T‑246/01, T‑251/01 și T‑252/01, Rec., p. II‑1181, punctul 216) și de posibilitatea adaptării în orice moment a nivelului amenzilor la nevoile acestei politici (Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 270 de mai sus, punctul 169).
289 În speță, după cum s‑a arătat deja anterior, stabilirea cuantumului amenzii aplicate reclamantei s‑a realizat, potrivit articolului 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003, în funcție de gravitatea și de durata încălcării. În acest sens, reclamanta nu poate întemeia un argument valabil numai pe faptul că, în practica sa decizională anterioară, Comisia a sancționat comportamente similare prin aplicarea unor amenzi inferioare celei pe care a aplicat‑o reclamantei în speță.
290 În aceste condiții, reclamanta nu se pot prevala nici de o încălcare a principiului egalității de tratament. Astfel, Curtea a statuat în repetate rânduri în sensul că practica decizională anterioară a Comisiei nu constituie un cadru juridic pentru amenzile în materie de concurență și că deciziile privind alte cauze au numai un caracter indicativ în ceea ce privește existența eventuală a unei discriminări, dat fiind faptul că este puțin probabil ca împrejurările specifice acestora, cum ar fi piețele, produsele, întreprinderile și perioadele în cauză, să fie identice (a se vedea Hotărârea Erste Group Bank și alții/Comisia, punctul 270 de mai sus, punctul 233 și jurisprudența citată).
291 În acest sens, în speță, în ceea ce privește argumentația reclamantei referitoare la nivelul amenzilor aplicate prin cele trei decizii anterioare, 2003/569, 2002/759 și 2005/503, este necesar să se arate mai întâi că, spre deosebire de decizia atacată, în care Comisia a calificat încălcarea în cauză ca fiind „foarte gravă”, în deciziile 2002/759 și 2005/503, aceasta a considerat că era vorba despre o încălcare „gravă”. Prin urmare, reclamanta nu se poate prevala în mod util de deciziile menționate pentru a invoca un pretins tratament discriminatoriu în ceea ce o privește.
292 În ceea ce privește Decizia 2003/569, reclamanta deduce existența unei încălcări a principiului egalității de tratament din faptul că amenzile aplicate producătorilor belgieni de bere implicați au fost semnificativ mai reduse decât cele aplicate prin decizia atacată, deși nici natura încălcărilor, nici condițiile de pe piețele în cauză nu prezintă diferențe care să justifice această inegalitate.
293 În această privință, trebuie amintit că gravitatea încălcărilor este apreciată de Comisie în funcție de numeroase elemente, care nu se regăsesc într‑o listă obligatorie sau exhaustivă de criterii care trebuie luate în considerare, și că, în plus, aceasta nu are obligația de a aplica o formulă matematică exactă, indiferent dacă este vorba despre cuantumul total al amenzii aplicate sau despre descompunerea acesteia în diferite elemente (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 13 ianuarie 2004, JCB Service/Comisia, T‑67/01, Rec., p. II‑49, punctele 187 și 188 și jurisprudența citată).
294 În aceste condiții, compararea directă a amenzilor aplicate destinatarilor celor două decizii referitoare la încălcări diferite riscă să denatureze rolurile specifice pe care le îndeplinesc diferitele etape ale calculării unei amenzi. Astfel, cuantumurile finale ale amenzilor reflectă împrejurări speciale caracteristice fiecărei înțelegeri, precum și evaluările specifice cazului respectiv.
295 Din toate cele de mai sus rezultă că, în ceea ce privește nivelul amenzilor aplicate, situația reclamantei nu poate fi comparată cu cea a întreprinderilor vizate de deciziile anterioare invocate.
296 Având în vedere aceste considerații, trebuie respinsă obiecțiunea întemeiată pe încălcarea principiului egalității de tratament în raport cu practica decizională anterioară a Comisiei.
– Cu privire la al treilea aspect, întemeiat pe încălcarea principiilor proporționalității și egalității de tratament în raport cu cuantumul amenzilor aplicate celorlalți participanți la înțelegerea în cauză
297 Prin intermediul acestui aspect, reclamanta contestă, în esență, aprecierea Comisiei privind stabilirea cuantumurilor de plecare ale amenzilor, în cadrul tratamentului diferențiat aplicat de Comisie [considerentul (462) al deciziei atacate].
298 În această privință, trebuie arătat că, potrivit liniilor directoare, în cazurile unor încălcări care implică mai multe întreprinderi, Comisia poate, astfel cum a procedat în speță, pondera cuantumurile de plecare pentru a ține seama de ponderea specifică a fiecărei întreprinderi, repartizând participanții la înțelegere în grupuri, „în special atunci când există o diferență considerabilă între dimensiunile întreprinderilor care comit o încălcare de același tip” (punctul 1 litera A al șaselea paragraf din liniile directoare). Pe de altă parte, se precizează că „principiul egalității sancțiunii pentru același comportament poate conduce, în cazul în care circumstanțele îl justifică, la aplicarea unor amenzi diferite întreprinderilor implicate, fără ca această diferențiere să aibă la bază un calcul aritmetic” (punctul 1 litera A al șaptelea paragraf din liniile directoare).
299 Potrivit unei jurisprudențe constante, în etapa stabilirii gravității încălcării, Comisia nu este obligată să garanteze că, în cazul în care sunt aplicate amenzi mai multor întreprinderi care au participat la aceeași încălcare, cuantumurile finale ale amenzilor care rezultă din calculele efectuate de Comisie pentru întreprinderile în cauză transpun toate diferențele dintre acestea în ceea ce privește cifra lor de afaceri globală. În schimb, Comisia poate efectua repartizări în grupuri (Hotărârea Tribunalului din 19 martie 2003, CMA CGM și alții/Comisia, T‑213/00, Rec., p. II‑913, punctul 385, și Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Akzo Nobel/Comisia, T‑330/01, Rec., p. II‑3389, punctul 57).
300 Cu toate acestea, o împărțire a întreprinderilor în cauză pe categorii trebuie să respecte principiul egalității de tratament, potrivit căruia este interzis ca situații comparabile să fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un asemenea tratament este justificat în mod obiectiv. Pe de altă parte, potrivit jurisprudenței, cuantumul amenzilor trebuie, cel puțin, să fie proporțional în raport cu elementele luate în considerare pentru aprecierea gravității încălcării (Hotărârea Tribunalului din 30 septembrie 2009, Hoechst/Comisia, T‑161/05, Rep., p. II‑3555, punctul 124).
301 În speță, pentru a defini categoriile care trebuie să permită gruparea întreprinderilor în cauză, este necesar să se arate că, astfel cum reiese din considerentele (457) și (458) ale deciziei atacate, Comisia a ales să ia în considerare importanța relativă a acestora pe piața relevantă întemeindu‑se pe un criteriu unic, respectiv pe vânzările de bere realizate în Țările de Jos în cursul ultimului an calendaristic complet al încălcării, adică în anul 1998.
302 Pe această bază, Comisia a stabilit trei categorii de întreprinderi. Din prima categorie face parte Heineken, care a efectuat în Țările de Jos vânzări de bere de 450-480 de milioane de euro. Din a doua categorie fac parte Grolsch și InBev, care au efectuat în Țările de Jos vânzări de 150-180 de milioane de euro. Reclamanta este încadrată în cea de a treia categorie, cu o valoare a vânzărilor în Țările de Jos cuprinsă între 100 și 130 de milioane de euro. Cuantumurile amenzilor stabilite pentru fiecare categorie erau de 65 000 000 de euro, de 25 000 000 de euro și, respectiv, de 17 000 000 de euro.
303 Procedând astfel, Comisia a ales o metodă coerentă de împărțire a participanților la înțelegere în trei categorii, justificată în mod obiectiv de diferența dintre cotele de piață deținute de fiecare dintre întreprinderile care aparțin acestor trei categorii (a se vedea în acest sens Hotărârea Tokai Carbon și alții/Comisia, punctul 288 de mai sus, punctul 220). În plus, trebuie constatat că, procedând astfel, Comisia nu a renunțat la metoda sa obișnuită stabilită în liniile directoare. În plus, dacă reclamanta consideră că ocupă poziția cea mai slabă printre întreprinderile participante la încălcare, trebuie să se constate că includerea sa în categoria a treia reflectă de fapt această considerație.
304 În ceea ce privește argumentul reclamantei potrivit căruia luarea în considerare exclusiv a cifrei de afaceri nu a reflectat cu exactitate capacitatea economică a întreprinderilor de a prejudicia concurența pe piața olandeză a berii, trebuie amintit că, în pofida naturii sale aproximative, cifra de afaceri este considerată ca fiind un criteriu adecvat, în cadrul dreptului concurenței, pentru aprecierea dimensiunii și a puterii economice a întreprinderilor în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 7 iunie 1983, Musique Diffusion française și alții/Comisia, 100/80-103/80, Rec., p. 1825, punctul 121).
305 Acest criteriu fiind corespunzător aplicat în speță, nimic nu permite să se concluzioneze că principiile egalității de tratament și proporționalității au fost încălcate în ceea ce privește cuantumul de plecare al amenzii.
306 În ceea ce privește contestarea de către reclamantă a utilizării unei cifre de afaceri care include accizele în calculul cuantumurilor de bază individualizate, trebuie subliniat că, în măsura în care acest calcul implică ponderarea cotelor relative pe această piață ale celorlalți participanți la înțelegere, neincluderea taxelor sau a accizelor nu ar fi modificat concluzia finală a Comisiei. Numai în ipoteza în care Comisia ar fi calculat cuantumurile de bază individualizate ale celorlalte părți în cauză pe baza unei cifre de afaceri care nu include accizele, o încălcare a principiului egalității de tratament ar fi putut fi întemeiată.
307 Prin urmare, întrucât reclamanta nu a demonstrat încălcarea de către Comisie a principiilor egalității de tratament și proporționalității în cadrul tratamentului diferențiat, prezentul aspect trebuie să fie respins ca neîntemeiat.
308 Având în vedere toate cele de mai sus, al patrulea motiv trebuie respins în întregime.
Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe durata excesivă a procedurii administrative
Argumentele părților
309 Reclamanta susține, în primul rând, că durata excesivă a procedurii administrative i‑a afectat dreptul la apărare. Aceasta arată în special că, în pofida inspecțiilor desfășurate de Comisie în anul 2000 și a răspunsurilor pe care reclamanta le‑a prezentat la cererile de informații, datele referitoare la fiecare reuniune nu erau clarificate, astfel încât aceasta ar fi putut, începând de la data respectivă, să îi interogheze pe directorii implicați.
310 În plus, reclamanta arată că durata excesivă a procedurii administrative a condus la o amendă disproporționată, întrucât politica aplicată de Comisie cu privire la amploarea amenzilor a devenit între timp mai riguroasă.
311 În al doilea rând, aceasta pretinde că reducerea amenzii cu 100 000 de euro ca urmare a duratei excesive a procedurii este prea mică și disproporționată față de durata totală a procedurii.
312 Comisia precizează că a recunoscut în mod expres, în considerentele (497)-(500) ale deciziei atacate, că durata procedurii a fost excesivă și că acordase, în consecință, o reducere excepțională a amenzii aplicate reclamantei.
313 În plus, Comisia atrage atenția că, deși respectarea termenului rezonabil în desfășurarea procedurilor administrative este recunoscută de o jurisprudență constantă, anularea unei decizii de constatare a unei încălcări nu poate fi întemeiată pe depășirea acestui termen decât în cazul în care este dovedit că încălcarea principiului menționat aduce atingere dreptului la apărare al întreprinderilor în cauză.
314 În această privință, Comisia susține că decizia de inspecție din 17 martie 2000 adresată reclamantei i‑a permis acesteia, contrar celor pretinse, să cunoască în mare parte încălcarea, precum și piețele și perioada vizate. Potrivit Comisiei, decizia în cauză făcea deja referire la practici anticoncurențiale privind stabilirea prețurilor, la repartizarea piețelor și/sau la schimbul de informații în sectorul olandez al berii, atât pentru piața comerțului cu amănuntul, cât și pentru piața „horeca”. Argumentul reclamantei nu ar putea fi admisibil nici din cauza naturii detaliate a întrebărilor pe care Comisia i le‑a adresat începând din anul 2001.
315 În sfârșit, Comisia contestă argumentul reclamantei potrivit căruia reducerea cuantumului amenzii ca urmare a duratei excesive a procedurii nu este proporțională. Comisia consideră că dispune de o largă putere de apreciere în această privință și că posibilitatea de a acorda din proprie inițiativă o astfel de reducere constituie una dintre prerogativele sale. De altfel, Comisia semnalează că durata procedurii administrative desfășurate în speță a fost mai puțin lungă decât în alte cauze anterioare, în care a aplicat totuși aceeași reducere.
Aprecierea Tribunalului
316 Potrivit unei jurisprudențe constante, respectarea unui termen rezonabil în desfășurarea procedurilor administrative în domeniul politicii concurenței constituie un principiu general de drept al Uniunii, a cărui respectare este asigurată de instanțele Uniunii (Hotărârea Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, punctul 239 de mai sus, punctele 167-171, și Hotărârea Curții din 21 septembrie 2006, Technische Unie/Comisia, C‑113/04 P, Rec., p. I‑8831, punctul 40).
317 În scopul aplicării acestui principiu, este necesar să se opereze o distincție între cele două etape ale procedurii administrative, respectiv etapa de investigare anterioară comunicării privind obiecțiunile și cea corespunzătoare restului procedurii administrative, fiecare dintre acestea răspunzând unei logici interne proprii (Hotărârea Technische Unie/Comisia, punctul 316 de mai sus, punctul 42).
318 Prima perioadă, care durează până la comunicarea privind obiecțiunile, are ca punct de plecare data la care Comisia adoptă măsuri care implică acuzația de a fi săvârșit o încălcare și trebuie să îi permită acesteia să adopte o poziție cu privire la orientarea procedurii. În ceea ce privește a doua perioadă, aceasta este cuprinsă între comunicarea privind obiecțiunile și adoptarea deciziei finale. Ea trebuie să îi permită Comisiei să se pronunțe definitiv cu privire la încălcarea imputată (Hotărârea Technische Unie/Comisia, punctul 316 de mai sus, punctul 43).
– Cu privire la durata procedurii administrative
319 În speță, trebuie arătat în prealabil că, în considerentul (498) al deciziei atacate, Comisia a recunoscut că durata procedurii administrative fusese excesivă și că acest lucru îi era imputabil.
320 Astfel, este necesar să se observe că, în ceea ce privește prima etapă a procedurii administrative, respectiv cea cuprinsă între comunicarea deciziei de inspecție reclamantei, în luna martie 2000, și primirea comunicării privind obiecțiunile, în luna august 2005, s‑a scurs un interval de timp de 65 de luni.
321 Inspecțiile din cadrul investigației desfășurându‑se în lunile martie și aprilie 2000, durata totală a acestei etape a procedurii administrative nu poate fi justificată doar prin faptul că, între anii 2001 și 2005, Comisia a adresat părților o serie de cereri de informații.
322 Astfel, în lipsa unei informații sau a unei justificări suplimentare din partea Comisiei cu privire la actele de investigare desfășurate pe parcursul acestei perioade, durata primei etape a procedurii trebuie considerată excesivă (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 16 decembrie 2003, Nederlandse Federatieve Vereniging voor de Groothandel op Elektrotechnisch Gebied și Technische Unie/Comisia, T‑5/00 și T‑6/00, Rec., p. II‑5761, punctul 77).
323 A doua etapă a procedurii administrative, cuprinsă între primirea comunicării privind obiecțiunile și adoptarea deciziei atacate, în luna aprilie 2007, a durat 20 de luni, depășind astfel, în lipsa unei justificări suplimentare, termenul necesar în mod obișnuit pentru adoptarea deciziei.
324 În consecință, trebuie să se constate că durata procedurii administrative în cauză a fost excesivă și a constituit rezultatul unei inacțiuni imputabile Comisiei, care a condus la o încălcare a principiului termenului rezonabil.
– Cu privire la efectul asupra legalității deciziei atacate
325 Dintr‑o jurisprudență constantă reiese că, numai în cazul în care durata procedurii a avut un efect asupra rezultatului acesteia, constatarea unei încălcări a principiului termenului rezonabil poate conduce la anularea unei decizii prin care se constată o încălcare (a se vedea în acest sens Hotărârea Technische Unie/Comisia, punctul 316 de mai sus, punctul 48 și jurisprudența citată).
326 În speță, reclamanta susține că durata excesivă a primei etape a procedurii administrative a adus atingere dreptului său la apărare, determinând în mod necesar efecte asupra rezultatului procedurii.
327 Aceasta arată în esență că posibilitățile sale de a se apăra în mod eficient împotriva acuzațiilor cuprinse în comunicarea privind obiecțiunile au fost compromise în măsura în care, până la primirea acestei comunicări, la 30 august 2005, reclamanta nu a putut identifica exact obiectul investigației desfășurate de Comisie. Potrivit reclamantei, la momentul la care aceasta a avut posibilitatea de a reacționa la obiecțiuni, trecuseră aproape zece ani de la comportamentele criticate, fapt care a compromis posibilitățile sale de a culege probe dezincriminatoare referitoare la segmentul consumului la domiciliu, ca urmare a plecării unora dintre angajații săi care aveau cunoștință în mod direct de faptele imputate.
328 În această privință, trebuie să se constate că reclamanta susține în mod eronat că nu a putut identifica obiectul investigației până la primirea comunicării privind obiecțiunile.
329 Astfel, pe de o parte, în decizia de inspecție, adresată reclamantei la 17 martie 2000, se menționa că investigația Comisiei se referea la practici anticoncurențiale speciale, precum „stabilirea prețurilor, repartizarea piețelor și/sau schimbul de informații în sectorul olandez al berii, atât pentru piața comerțului cu amănuntul, cât și pentru piața horeca”. Pe de altă parte, cererile de informații adresate reclamantei în luna octombrie 2001 precizau tipurile de reuniuni, datele, precum și locurile care făceau obiectul investigației desfășurate de Comisie.
330 Contrar celor pretinse de reclamantă, aceste comunicări i‑au permis să cunoască într‑un mod suficient de exact obiectul investigației, încălcările care îi puteau fi imputate, precum și segmentele de piață vizate și, prin urmare, i‑au permis să identifice și să culeagă eventuale probe dezincriminatoare.
331 Pe de altă parte, reclamanta, deși invocă un argument întemeiat pe dificultăți legate de culegerea unor probe dezincriminatoare, a omis să susțină această afirmație cu elemente concrete și, în special, să precizeze data la care angajații săi implicați au părăsit întreprinderea, motivele exacte pentru care ar fi fost esențial pentru exercitarea dreptului la apărare să se obțină informații de la persoanele respective, precum și împrejurările care făceau imposibilă obținerea de informații de la aceste persoane (a se vedea în acest sens Hotărârea Technische Unie/Comisia, punctul 316 de mai sus, punctul 64).
332 În aceste condiții, susținerea reclamantei potrivit căreia nu fusese informată de la începutul investigației despre obiectul acesteia și nici despre eventualele obiecțiuni ale Comisiei, astfel încât nu a fost în măsură să își pregătească apărarea și să culeagă probele dezincriminatoare de care dispunea, nu poate fi reținută.
333 Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se constate că reclamanta nu a demonstrat existența unei atingeri a dreptului său la apărare ca urmare a duratei excesive a procedurii administrative.
334 În sfârșit, trebuie de asemenea respins argumentul reclamantei potrivit căruia sancțiunea care i‑a fost aplicată ar fi fost mai mică în cazul în care Comisia ar fi încheiat procedura administrativă mai devreme.
335 Astfel, deși Comisia a recunoscut în cadrul ședinței că a majorat nivelul general al amenzilor în jurul anului 2005, respectiv în cursul procedurii administrative în cauză, acest fapt nu poate fi luat în considerare în cadrul evaluării efectului duratei procedurii asupra conținutului deciziei atacate. În acest sens, este suficient să fie amintit că faptul că în trecut Comisia a aplicat amenzi de un anumit nivel pentru anumite tipuri de încălcări nu o poate lipsi de posibilitatea de a ridica acest nivel în limitele indicate în Regulamentul nr. 1/2003, dacă acest lucru este necesar pentru a asigura punerea în aplicare a politicii privind concurența, ci, dimpotrivă, aplicarea eficientă a normelor privind concurența impune ca în orice moment Comisia să poată adapta nivelul amenzilor la nevoile acestei politici (Hotărârea Musique Diffusion française și alții/Comisia, punctul 304 de mai sus, punctul 109, și Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 270 de mai sus, punctul 169).
336 În consecință, având în vedere lipsa de efect asupra rezultatului procedurii în cauză, nerespectarea principiului termenului rezonabil nu poate conduce la anularea deciziei atacate.
– Cu privire la nivelul de reducere a amenzii
337 În ceea ce privește argumentul reclamantei întemeiat pe nivelul, pretins prea limitat, al reducerii amenzii acordate de Comisie ca urmare a duratei excesive a procedurii, este necesar să se arate că o neregularitate procedurală, chiar dacă nu poate conduce la anularea deciziei, poate justifica o reducere a amenzii (a se vedea în acest sens Hotărârea Baustahlgewebe/Comisia, punctul 38 de mai sus, punctele 26-48, și Hotărârea Nederlandse Federatieve Vereniging voor de Groothandel op Elektrotechnisch Gebied și Technische Unie/Comisia, punctul 322 de mai sus, punctele 436-438).
338 Depășirea termenului rezonabil poate constitui temeiul deciziei Comisiei de a reduce în temeiul principiului echității cuantumul unei amenzi, posibilitatea de a acorda o astfel de reducere înscriindu‑se în cadrul exercitării prerogativelor acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea Technische Unie/Comisia, punctul 316 de mai sus, punctele 202-204).
339 În speță, Comisia a hotărât să acorde reclamantei o reducere a amenzii ca urmare a duratei „nerezonabile” a procedurii administrative [considerentele (498) și (499) ale deciziei atacate].
340 Exercitarea acestei prerogative de către Comisie nu împiedică Tribunalul, în exercitarea competenței sale de fond, să acorde o reducere suplimentară a cuantumului amenzii.
341 Or, trebuie să se considere că reducerea forfetară de 100 000 de euro acordată de Comisie nu ține cont în niciun fel de cuantumul amenzii aplicate reclamantei, care se ridica la 22 950 000 de euro înainte de această reducere, și, prin urmare, nu constituie o reducere a sancțiunii care să poată compensa în mod corespunzător încălcarea rezultată ca urmare a depășirii termenului rezonabil al procedurii administrative.
342 În această privință, reclamanta arată, în mod întemeiat, că urmările încălcării principiului termenului rezonabil nu au fost suficient luate în considerare de Comisie în ceea ce privește reducerea cuantumului amenzii.
343 Având în vedere împrejurările cauzei, Tribunalul apreciază, în exercitarea competenței sale de fond, că, pentru a acorda reclamantei o compensație echitabilă ca urmare a duratei excesive a procedurii, reducerea în cauză trebuie să fie majorată la 5 % din cuantumul amenzii.
Concluzie cu privire la amendă
344 În urma examinării motivelor invocate de reclamantă și a exercitării de către Tribunal a competenței sale de fond, este necesar să se recalculeze cuantumul amenzii aplicate reclamantei, pe de o parte, prin stabilirea cuantumului de plecare la 16 150 000 de euro, în loc de 17 000 000 de euro, ca urmare a anulării articolului 1 din decizia atacată în măsura în care în acesta se reține componenta încălcării constând în coordonarea ocazională a condițiilor comerciale, altele decât prețurile, oferite consumatorilor individuali în sectorul „horeca” din Țările de Jos (a se vedea punctele 191 și 192 de mai sus), și, pe de altă parte, prin majorarea reducerii operate ca urmare a depășirii termenului rezonabil al procedurii la 5 % din cuantumul final al amenzii, în loc de 100 000 de euro (a se vedea punctul 343 de mai sus).
345 În urma acestei recalculări, cuantumul amenzii se calculează prin majorarea cu 35 % a cuantumului de plecare recalculat, ca urmare a duratei încălcării, și prin reducerea cu 5 % a acestui cuantum, ca urmare a depășirii termenului rezonabil al procedurii. În consecință, cuantumul amenzii aplicate reclamantei este stabilit la 20 712 375 de euro.
Cu privire la cheltuielile de judecată
346 Potrivit articolului 87 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, în cazul în care părțile cad în pretenții cu privire la unul sau la mai multe capete de cerere, Tribunalul poate să repartizeze cheltuielile de judecată sau poate decide ca fiecare parte să suporte propriile cheltuieli.
347 În speță, concluziile reclamantei fiind declarate parțial întemeiate, Tribunalul consideră că se va face o justă apreciere a împrejurărilor cauzei dacă se decide că reclamanta va suporta două treimi din propriile cheltuieli de judecată, precum și din cele efectuate de Comisie, și că aceasta din urmă va suporta o treime din propriile cheltuieli de judecată, precum și din cele efectuate de reclamantă.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a șasea extinsă)
declară și hotărăște:
1) Anulează articolul 1 din Decizia C(2007) 1697 a Comisiei din 18 aprilie 2007 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] (cazul COMP/B/37.766 – Piața olandeză a berii) în măsura în care Comisia Europeană a constatat în cuprinsul acestuia că Bavaria NV participase la o încălcare constând în coordonarea ocazională a altor condiții comerciale decât prețurile, oferite consumatorilor individuali în sectorul „horeca” din Țările de Jos.
2) Stabilește la 20 712 375 de euro cuantumul amenzii aplicate Bavaria la articolul 3 litera (c) din Decizia C(2007) 1697.
3) Respinge acțiunea cu privire la restul motivelor.
4) Bavaria va suporta două treimi din propriile cheltuieli de judecată, precum și din cele efectuate de Comisia Europeana.
5) Comisia va suporta o treime din propriile cheltuieli de judecată, precum și din cele efectuate de Bavaria.
Vadapalas | Dittrich | Truchot |
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 16 iunie 2011.
Semnături
Cuprins
Situația de fapt
Procedura administrativă
Decizia atacată
Încălcarea în cauză
Amenda aplicată reclamantei
Procedura și concluziile părților
În drept
Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 81 CE, a prezumției de nevinovăție, a principiului legalității și a obligației de motivare
Argumentele părților
Aprecierea Tribunalului
– Cu privire la declarația InBev
– Cu privire la alte elemente de probă
– Cu privire la elementele de fapt referitoare la constatarea, pe de o parte a unei coordonări a prețurilor și a creșterilor de prețuri la bere, iar pe de altă parte a unei coordonări ocazionale în ceea ce privește repartizarea clientelei
– Cu privire la elementele de fapt privind constatarea unei coordonări ocazionale a altor condiții comerciale oferite în mod individual clienților din sectorul „horeca”.
– Cu privire la pretinsa eroare de drept și de calificare a faptelor
– Concluzie
Cu privire la al treilea motiv, privind durata încălcării
Argumentele părților
Aprecierea Tribunalului
– Cu privire la stabilirea datei începerii încălcării
– Cu privire la stabilirea datei încetării încălcării
Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea principiului bunei administrări
Argumentele părților
Aprecierea Tribunalului
Cu privire la al șaselea motiv, întemeiat pe încălcarea unor norme fundamentale de procedură, a principiului bunei administrări și a dreptului la apărare al reclamantei, în ceea ce privește refuzarea accesului la un document de la dosar, precum și la răspunsurile date la comunicarea privind obiecțiunile de alte întreprinderi în cauză
Argumentele părților
Aprecierea Tribunalului
– Cu privire la răspunsurile celorlalte întreprinderi la comunicarea privind obiecțiunile
– Cu privire la documentul pretins confidențial
Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 23 din Regulamentul nr. 1/2003, a liniilor directoare și a principiilor proporționalității și egalității de tratament, privind stabilirea cuantumului amenzii
Argumentele părților
Aprecierea Tribunalului
– Cu privire la primul aspect, întemeiat pe o apreciere eronată a gravității încălcării
– Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe încălcarea principiului egalității de tratament în raport cu practica decizională a Comisiei
– Cu privire la al treilea aspect, întemeiat pe încălcarea principiilor proporționalității și egalității de tratament în raport cu cuantumul amenzilor aplicate celorlalți participanți la înțelegerea în cauză
Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe durata excesivă a procedurii administrative
Argumentele părților
Aprecierea Tribunalului
– Cu privire la durata procedurii administrative
– Cu privire la efectul asupra legalității deciziei atacate
– Cu privire la nivelul de reducere a amenzii
Concluzie cu privire la amendă
Cu privire la cheltuielile de judecată