HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a cincea)
17 septembrie 2015(*)
„Recurs – Concurență – Piața cerii de parafină – Piața gaciului de parafină – Durata participării la o înțelegere ilicită – Încetarea participării – Întreruperea participării – Absența contactelor coluzive stabilite într‑o anumită perioadă – Continuarea încălcării – Sarcina probei – Distanțare publică – Percepția celorlalți participanți la înțelegere cu privire la intenția de a se distanța – Obligația de motivare – Principiile prezumției de nevinovăție, egalității de tratament, protecției jurisdicționale efective și individualizării pedepselor”
În cauza C‑634/13 P,
având ca obiect un recurs formulat în temeiul articolului 56 din Statutul Curții de Justiție, introdus la 26 noiembrie 2013,
Total Marketing Services SA, succesoare în drepturi a Total Raffinage Marketing, reprezentată de A. Vandencasteele, de C. Lemaire și de S. Naudin, avocats,
recurentă,
cealaltă parte din procedură fiind:
Comisia Europeană, reprezentată de P. Van Nuffel și de A. Biolan, în calitate de agenți, asistați de N. Coutrelis, avocat,
pârâtă în primă instanță,
CURTEA (Camera a cincea),
compusă din domnul T. von Danwitz, președinte de cameră, domnii A. Rosas, E. Juhász (raportor) și D. Šváby și doamna A. Prechal, judecători,
avocat general: domnul N. Wahl,
grefier: domnul V. Tourrès, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 15 ianuarie 2015,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 26 martie 2015,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Prin recursul formulat, Total Marketing Services SA, succesoare în drepturi a Total Raffinage Marketing, fostă Total France SA (denumită în continuare „Total France”), solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene Total Raffinage Marketing/Comisia (T‑566/08, EU:T:2013:423, denumită în continuare „hotărârea atacată”), prin care s‑a respins acțiunea sa având ca obiect, cu titlu principal, anularea în parte a Deciziei C(2008) 5476 final a Comisiei din 1 octombrie 2008 privind o procedură în temeiul articolului [81 CE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/39.181 – Ceară de lumânări) (rezumat publicat în JO 2009, C 295, p. 17, denumită în continuare „decizia în litigiu”), și, în subsidiar, reducerea cuantumului amenzii care i‑a fost aplicată.
Istoricul cauzei și decizia în litigiu
2 În hotărârea atacată, Tribunalul a efectuat următoarele constatări:
„1 Prin [d]ecizia [în litigiu], Comisia [Europeană] a constatat că [Total France] și societatea‑mamă care o deținea în proporție de 100 %, Total SA, au încălcat, împreună cu alte întreprinderi, articolul 81 alineatul (1) CE și articolul 53 alineatul (1) din Acordul privind Spațiul Economic European (SEE) [din 2 mai 1992 (JO 1994, L 1, p. 3, Ediție specială, 11/vol. 53, p. 4] prin participarea la o înțelegere pe piața cerii de parafină în SEE și pe piața germană a gaciului de parafină.
2 Destinatarii deciziei [în litigiu] sunt, pe lângă [Total France] și societatea‑mamă a acesteia, Total SA (denumite în continuare, împreună, «grupul Total» sau «Total»), următoarele societăți: […].
3 Ceara de parafină este produsă în rafinării prin prelucrarea țițeiului. Aceasta este utilizată pentru fabricarea unor produse cum ar fi lumânări, produse chimice, anvelope și produse auto, precum și în industria cauciucului, a ambalajelor, a adezivilor și a gumei de mestecat [considerentul (4) al deciziei [în litigiu]].
4 Gaciul de parafină este materia primă necesară pentru fabricarea cerii de parafină. Acesta este produs în rafinării ca derivat al fabricării uleiurilor de bază din țiței. De asemenea, este vândut [unor clienți] finali, de exemplu, producătorilor de plăci aglomerate [considerentul (5) al deciziei [în litigiu]].
5 Comisia și‑a început investigația după ce [o societate] a informat‑o, prin scrisoarea din 17 martie 2005, cu privire la existența unei înțelegeri […] [considerentul (72) al deciziei [în litigiu]].
6 La 28 și la 29 aprilie 2005, Comisia a efectuat, în temeiul articolului 20 alineatul (4) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 [CE] și 82 [CE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167, rectificare în Ediție specială, 08/vol. 4, p. 269), verificări la fața locului în incintele […] Total [France] [considerentul (75) al deciziei [în litigiu]].
7 La 29 mai 2007, Comisia a transmis o comunicare privind obiecțiunile [destinatarelor deciziei în litigiu], inclusiv Total France [considerentul (85) al deciziei [în litigiu]]. Prin scrisoarea din 14 august 2007, Total France a răspuns la comunicarea privind obiecțiunile.
8 La 10 și la 11 decembrie 2007, Comisia a organizat o audiere la care Total France a participat [considerentul (91) al deciziei [în litigiu]].
9 În decizia [în litigiu], având în vedere probele de care dispunea, Comisia a apreciat că destinatarii, care constituie majoritatea producătorilor de ceară de parafină și de gaci de parafină din cadrul SEE, au participat la o încălcare unică, complexă și continuă a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE, care acoperea teritoriul SEE. Această încălcare consta în principal în acorduri sau în practici concertate referitoare la stabilirea prețurilor, precum și la schimbul și la divulgarea de informații sensibile din punct de vedere comercial privind ceara de parafină (denumită în continuare «componenta principală a încălcării»). În ceea ce privește […] Total, încălcarea privind ceara de parafină viza de asemenea împărțirea clienților sau a piețelor (denumită în continuare «a doua componentă a încălcării»). În plus, încălcarea săvârșită de […] Total privea de asemenea gaciul de parafină vândut clienților finali de pe piața germană (denumită în continuare «componenta încălcării privind gaciul de parafină») [considerentele (2), (95) și (328) și articolul 1 din decizia [în litigiu]].
10 Practicile ilicite s‑au concretizat în cadrul unor reuniuni anticoncurențiale denumite de participanți «reuniuni tehnice» sau, uneori, reuniuni «Blauer Salon» și în cadrul unor «reuniuni privind gaciul de parafină», dedicate în mod special problemelor referitoare la gaciul de parafină.
11 Potrivit deciziei [în litigiu], angajați ai întreprinderii Total France au participat în mod direct la încălcare pe toată durata acesteia. Prin urmare, Comisia a apreciat că Total France era răspunzătoare pentru participarea sa la înțelegere [considerentele (555) și (556) ale deciziei [în litigiu]]. În plus, între anul 1990 și încetarea încălcării, Total France era deținută direct sau indirect în proporție mai mare de 98 % de Total SA. Comisia a considerat că se putea prezuma pe această bază că Total SA exercita o influență decisivă asupra comportamentului Total France, întrucât cele două societăți făceau parte din aceeași întreprindere [considerentele (557)-(559) ale deciziei [în litigiu]]. Ca răspuns la o întrebare orală adresată în ședință referitoare la stabilirea răspunderii în sarcina societății‑mamă a acesteia, [Total France] a făcut trimitere la toate informațiile comunicate de Total SA în cauza conexă T‑548/08, Total SA/Comisia, pronunțată astăzi. În cauza menționată, Total SA a precizat, ca răspuns la o întrebare scrisă adresată de Tribunal, că, în perioada în litigiu, Total France era deținută direct sau indirect de Total SA în proporție de 100 %.
12 Cuantumul amenzilor aplicate în speță a fost calculat pe baza Orientărilor privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003 […] (denumite în continuare «Orientările din 2006»), în vigoare la data notificării comunicării privind obiecțiunile societăților enumerate la punctul 2 de mai sus.
[…]
15 [În temeiul Orientărilor din 2006], Comisia a obținut cuantumul de bază al amenzii ajustat de 128 163 000 de euro.
16 În lipsa reducerii cuantumului amenzii […], cuantumul de bază ajustat de 128 163 000 de euro este echivalent cu cuantumul total al amenzii [considerentul (785) al deciziei [în litigiu]].
17 Decizia [în litigiu] cuprinde, printre altele, următoarele dispoziții:
«Articolul 1
Întreprinderile următoare au încălcat articolul 81 alineatul (1) [CE] și, începând de la 1 ianuarie 1994, articolul 53 din Acordul privind SEE prin participarea, în perioadele indicate, la un acord continuu și/sau la o practică concertată în sectorul cerii de parafină în cadrul pieței comune și, începând de la 1 ianuarie 1994, în cadrul SEE:
[…]
Total France […]: de la 3 septembrie 1992 până la 28 aprilie 2005 și
Total SA: de la 3 septembrie 1992 la 28 aprilie 2005.
În ceea ce privește întreprinderile următoare, încălcarea privește de asemenea, pentru perioadele indicate, gaciul de parafină vândut clienților finali pe piața germană:
Total France […]: de la 30 octombrie 1997 până la 12 mai 2004 și
Total SA: de la 30 octombrie 1997 până la 12 mai 2004.
[…]
Articolul 2
Pentru încălcarea menționată la articolul 1 se aplică următoarele amenzi:
[…]
Total France […] în solidar cu Total SA: 128 163 000 [de euro].»
[…]”
Acțiunea în fața Tribunalului și hotărârea atacată
3 În susținerea concluziilor cererii introductive, depusă la grefa Tribunalului la 17 decembrie 2008, reclamanta invocase unsprezece motive. Al doisprezecelea motiv a fost invocat în ședința care a avut loc la Tribunal. Acesta a respins toate motivele, cu excepția celui de al optulea, care era întemeiat pe nelegalitatea metodei de calcul descrise la punctul 24 din Orientările din 2006. Tribunalul a considerat că Comisia încălcase, la stabilirea coeficientului multiplicator care reflectă durata participării Total France la încălcare, principiile proporționalității și egalității de tratament, asimilând o perioadă de participare de 7 luni și 28 de zile (pentru ceara de parafină) și de 6 luni și 12 zile (pentru gaciul de parafină) cu o participare de un an întreg. În consecință, Tribunalul a redus cuantumul total al amenzii aplicate reclamantei de la 128 163 000 de euro la 125 459 842 de euro. În schimb, în Hotărârea Total/Comisia (T‑548/08, EU:T:2013:434), Tribunalul a respins în totalitate acțiunea introdusă de societatea‑mamă Total SA și nu a redus în aceeași măsură amenda aplicată acesteia.
Concluziile părților
4 Recurenta solicită Curții:
– anularea hotărârii atacate în măsura în care Tribunalul a exclus în mod eronat încetarea participării recurentei la încălcare după data de 12 mai 2004;
– anularea hotărârii atacate în măsura în care Tribunalul a exclus în mod greșit orice diferență de tratament nejustificată între recurentă și Repsol YPF Lubricantes y Especialidades SA, Repsol Petróleo SA și Repsol YPF SA (denumite în continuare „Repsol”), cu privire la durata participării lor la încălcare;
– anularea hotărârii atacate în măsura în care Tribunalul a exclus în mod greșit întreruperea participării recurentei la încălcare în perioada cuprinsă între 26 mai 2000 și 27 iunie 2001;
– anularea hotărârii atacate în măsura în care Tribunalul nu a răspuns la motivul întemeiat pe lipsa examinării probelor privind comportamentul concurențial al recurentei pe piață;
– soluționarea în mod definitiv, conform articolului 61 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, și, în acest sens, anularea deciziei în litigiu în măsura în care o privește pe recurentă și, în exercitarea competenței sale de fond, reducerea amenzii aplicate recurentei;
– în cazul în care Curtea nu s‑ar pronunța în mod definitiv în prezenta cauză, soluționarea odată cu fondul a cererii privind cheltuielile de judecată și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului în vederea reexaminării acesteia în conformitate cu hotărârea Curții și
– în sfârșit, conform articolului 69 din Regulamentul de procedură al Curții, obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată atât în fața Tribunalului, cât și în fața Curții.
5 Comisia solicită Curții:
– respingerea recursului și
– obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a celor efectuate în fața Tribunalului.
Cu privire la recurs
6 Recursul se întemeiază pe patru motive.
Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o eroare de drept privind constatarea participării recurentei la încălcare după reuniunea din 11 și 12 mai 2004 până la 28 aprilie 2005
7 La punctul 370 din hotărârea atacată, Tribunalul a citat considerentul (602) al deciziei în litigiu, în care se arată:
„[Recurenta] declară că nu a participat la nicio reuniune tehnică după cea din 11 și 12 mai 2004 și adaugă faptul că reprezentantul său și‑a anulat călătoria la reuniunea din 3 și 4 noiembrie 2004, potrivit unei comunicări interne, ca urmare a avizului superiorului său. Comisia subliniază că nu există nicio dovadă cu privire la o eventuală retragere din înțelegere. În cazul unor încălcări complexe, faptul că o întreprindere nu este prezentă la o reuniune sau că nu este de acord cu ceea ce se discută în cadrul unei reuniuni nu înseamnă că întreprinderea a încetat să participe la o încălcare continuă. Pentru a pune capăt unei încălcări, întreprinderea trebuie să se distanțeze în mod clar de înțelegere. […] [Recurenta] nu a furnizat probe exacte potrivit cărora ar fi adoptat în mod complet autonom o strategie unilaterală pe piață și s‑ar fi distanțat în mod clar și deschis de activitățile din înțelegere. Dimpotrivă, probele aflate în posesia Comisiei demonstrează că [recurenta] a primit invitațiile oficiale la următoarele trei reuniuni tehnice (și anume la ultimele trei reuniuni tehnice organizate înainte de efectuarea inspecțiilor). Comisia a arătat că reprezentantul [recurentei] a confirmat că va participa la reuniunea din 3 și 4 noiembrie 2004, chiar dacă rezultă că acesta și‑a anulat ulterior călătoria. De asemenea, în ceea ce privește reuniunea din 23 și 24 februarie 2005, o cameră fusese deja rezervată de [Sasol Wax International AG, Sasol Holding in Germany GmbH și Sasol Limited, organizatoarea acestei reuniuni, (denumite în continuare «Sasol»)] pentru reprezentantul [recurentei] la hotelul unde a[vusese] loc reuniunea, rezervare care [fusese] anulată ulterior. Prin urmare, Comisia concluzionează că, pentru Sasol și pentru ceilalți participanți, era evident că [recurenta] a participat la înțelegere până la sfârșitul acesteia. De asemenea, Comisia constată că discuțiile purtate în cadrul reuniunilor nu erau fundamental diferite de cele care au avut loc în cadrul reuniunilor precedente, dar că participanții au continuat să discute despre creșterea prețurilor fără să menționeze vreo încercare a [recurentei] de a părăsi înțelegerea [a se vedea considerentele (175), (176) și (177)] și că nu era neobișnuit ca întreprinderile să nu participe la anumite reuniuni în timpul înțelegerii. Aceste două elemente demonstrează că [recurenta] nu era percepută ca părăsind înțelegerea după reuniunea din mai 2004. Comunicarea internă a reprezentantului [recurentei] privind motivele sale de a nu participa la o reuniune nu poate fi în orice caz considerată o distanțare publică. Dat fiind că nicio altă informație nu sugerează că [aceasta] s‑a distanțat de înțelegere, Comisia consideră că participarea [recurentei] la înțelegere nu a încetat înainte de inspecții.”
8 La punctele 372-379 din hotărârea atacată, Tribunalul a achiesat la poziția Comisiei cu privire la criteriul distanțării publice, precum și la percepția celorlalți participanți la înțelegere asupra acestei distanțări și a constatat că recurenta nu s‑a distanțat în mod public de înțelegere potrivit percepției celorlalți participanți.
9 În plus, la punctele 377-379 din hotărârea atacată, Tribunalul a analizat e‑mailul intern din 3 noiembrie 2004, trimis de reprezentantul recurentei la reuniunile tehnice unui alt angajat al acesteia, care avea următorul cuprins: „Ținând seama de obiectivul reuniunii din Austria, sunt de acord cu recomandarea lui Thibault. Îmi anulez călătoria la Viena (plecarea fiind prevăzută inițial în această după‑amiază)”, și a concluzionat că un e‑mail intern, necomunicat celorlalți participanți, nu poate constitui o distanțare publică. În plus, la punctul 380 din această hotărâre, Tribunalul a constatat că simplul fapt că recurenta nu a participat la ultimele reuniuni tehnice nu demonstrează în niciun mod că aceasta nu a utilizat informațiile privind prețurile practicate de concurenții săi pe care le‑a primit în cadrul zecilor de reuniuni tehnice anterioare la care a asistat și că nu a profitat de acordurile de împărțire a piețelor și a clienților încheiate în cursul reuniunilor respective. La același punct, Tribunalul a concluzionat că recurenta nu a prezentat nicio dovadă care să demonstreze că a încetat să pună în aplicare înțelegerea la 12 mai 2004.
Argumentația părților
10 Recurenta arată că, după reuniunea tehnică din 11 și 12 mai 2004, nu a participat la niciuna dintre cele trei reuniuni organizate începând de la această dată până la inspecțiile efectuate de Comisie la 28 și la 29 aprilie 2005, ceea ce constituie o absență neîntreruptă de un an, perioadă care depășește cu mult intervalele obișnuite de trei luni pentru organizarea de reuniuni coluzive. În plus, nicio concertare ilicită între recurentă și ceilalți participanți la înțelegere, indiferent de natura sa, nu ar fi fost demonstrată sau invocată în această perioadă. Mai mult, e‑mailul intern menționat la punctul 9 din prezenta hotărâre ar stabili că absența reprezentantului său de la reuniunile ulterioare celei din luna mai 2004 nu ar fi întâmplătoare, ci ar rezulta din indicațiile ierarhiei sale privind obiectul acestor reuniuni.
11 Or, conform jurisprudenței Curții, cerința distanțării publice s‑ar baza pe premisa esențială că se consideră că o entitate care a participat la o reuniune anticoncurențială este de acord cu conținutul acesteia, cu excepția cazului în care se distanțează de ea în mod deschis (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, EU:C:2004:6, punctele 81 și 82, precum și jurisprudența citată). Ar reieși în plus din jurisprudența constantă a Tribunalului referitoare la administrarea probei privind durata participării unei entități la o înțelegere că îi revine Comisiei sarcina de a dovedi nu numai existența înțelegerii, ci și durata sa și că, în lipsa unor elemente de probă susceptibile să stabilească în mod direct durata unei încălcări, îi revine Comisiei obligația de a invoca cel puțin elemente de probă care se raportează la fapte suficient de apropiate în timp, astfel încât să se poată admite în mod rezonabil că această încălcare a continuat fără întrerupere între două date precise.
12 Recurenta concluzionează că, în lipsa oricărei dovezi privind contacte sau manifestări coluzive între o entitate și ceilalți participanți la o înțelegere începând de la o anumită dată și pentru o perioadă determinată, Comisia nu se poate întemeia în constatarea continuității participării acestei entități la înțelegere pe argumentul nedistanțării. Întrucât a validat această abordare a Comisiei, Tribunalul ar fi răsturnat sarcina probei cu privire la durata participării la o încălcare, care îi incumbă acesteia, și ar fi săvârșit astfel o eroare de drept.
13 Subliniind că acest motiv de recurs nu privește durata unei întreruperi a participării la o înțelegere, ci continuarea participării până la sfârșitul înțelegerii, Comisia arată că, prin intermediul acestui motiv, recurenta nu face decât să repete argumentele invocate în fața Tribunalului în legătură cu aprecierea unor elemente de fapt, astfel încât acest motiv trebuie să fie considerat, cu titlu principal, inadmisibil.
14 În subsidiar, Comisia arată că durata participării la o încălcare este o problemă de fapt a cărei probă trebuie prezentată de la caz la caz în funcție de circumstanțele speței. În speță, dovada continuării participării recurentei la încălcare ar rezulta din coroborarea a două elemente indisociabil legate, și anume, pe de o parte, faptul că aceasta a continuat să fie invitată la reuniunile tehnice, ceea ce ar presupune că persoana care o invita continua să o perceapă ca făcând parte din înțelegere, și, pe de altă parte, faptul că aceasta nu s‑a distanțat de respectiva înțelegere. Astfel, nici Comisia și nici Tribunalul nu s‑ar fi întemeiat doar pe lipsa distanțării publice a recurentei.
15 Pe scurt, Comisia susține că jurisprudența Curții și a Tribunalului confirmă că lipsa distanțării publice este un element care are o foarte mare importanță în cazul în care sunt constatate alte indicii care lasă să se presupună o continuare a participării la înțelegere și că, în orice caz, percepția celorlalți membri ai înțelegerii este esențială. În considerentul (602) al deciziei în litigiu, Comisia, departe de a se întemeia exclusiv pe lipsa distanțării publice a recurentei, ar fi menționat indicii care trebuiau să fie apreciate în ansamblul lor. Tribunalul ar fi apreciat în mod suveran valoarea pe care ar trebui să o atribuie acestor elemente.
Aprecierea Curții
16 Este cert că recurenta nu a participat la ultimele trei reuniuni coluzive ale înțelegerii, care au avut loc între 12 mai 2004 și 29 aprilie 2005.
17 După ce a citat literal, la punctul 370 din hotărârea atacată, considerentul (602) al deciziei în litigiu, Tribunalul a confirmat, la punctele 372-374 din această hotărâre, temeinicia poziției Comisiei exprimate în acest considerent, potrivit căreia recurenta continuase să participe la încălcare după luna mai 2004.
18 Tribunalul a apreciat că încetarea definitivă a participării unei întreprinderi la o înțelegere nu putea fi stabilită decât dacă această întreprindere se distanțase public de conținutul înțelegerii și a adăugat că criteriul determinant de apreciere în această privință era percepția celorlalți participanți la înțelegere cu privire la intenția întreprinderii respective.
19 Așadar, astfel cum a hotărât Tribunalul, chiar dacă nu se contestă că o întreprindere nu mai participă la reuniunile coluzive ale unei înțelegeri, aceasta este obligată să se distanțeze public de respectiva înțelegere, pentru a se putea considera că a încetat să participe, proba acestei distanțări trebuind să fie apreciată potrivit percepției celorlalți participanți la această înțelegere.
20 Trebuie să se arate că, potrivit jurisprudenței Curții, distanțarea publică este necesară pentru ca o întreprindere care a participat la reuniuni coluzive să poată stabili că participarea sa era lipsită de orice spirit anticoncurențial. În acest scop, întreprinderea în cauză trebuie să demonstreze că le comunicase concurenților săi că participa la aceste reuniuni având o optică diferită de a lor (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, EU:C:2004:6, punctele 81 și 82, precum și jurisprudența citată).
21 Curtea a statuat de asemenea că participarea unei întreprinderi la o reuniune anticoncurențială creează o prezumție privind caracterul ilicit al acestei participări, prezumție pe care această întreprindere trebuie să o răstoarne prin proba unei distanțări publice, care trebuie să fie percepută ca atare de ceilalți participanți la înțelegere (a se vedea în acest sens Hotărârea Comap/Comisia, C‑290/11 P, EU:C:2012:271, punctele 74-76 și jurisprudența citată).
22 În consecință, jurisprudența Curții nu impune o distanțare publică decât în contextul participării unei întreprinderi la reuniuni anticoncurențiale, ca mijloc de probă indispensabil pentru răsturnarea prezumției amintite la punctul anterior, fără sa impună totuși în toate împrejurările o asemenea distanțare care pune capăt participării la încălcare.
23 Astfel, în ceea ce privește participarea nu la reuniuni anticoncurențiale individuale, ci la o încălcare care se întinde pe mai mulți ani, reiese din jurisprudența Curții că lipsa distanțării publice nu constituie decât unul dintre elementele care trebuie luate în considerare pentru a stabili dacă o întreprindere a continuat efectiv să participe la o încălcare sau, dimpotrivă, a încetat să facă acest lucru (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Verhuizingen Coppens, C‑441/11 P, EU:C:2012:778, punctul 75).
24 În consecință, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat, la punctele 372 și 374 din hotărârea atacată, că distanțarea publică constituie unicul mijloc de care dispune o societate implicată într‑o înțelegere pentru a dovedi încetarea participării sale la această înțelegere, chiar și în cazul în care societatea menționată nu a participat la reuniuni coluzive.
25 Această eroare de drept săvârșită de Tribunal nu poate conduce însă la anularea concluziilor hotărârii atacate privind participarea recurentei la încălcare între 12 mai 2004 și 29 aprilie 2005.
26 Este necesar să se amintească faptul că, potrivit unei jurisprudențe constante, existența unei practici sau a unui acord anticoncurențial trebuie, în majoritatea cazurilor, să fie dedusă din anumite coincidențe și indicii care, privite în ansamblu, pot constitui, în absența unei alte explicații coerente, dovada unei încălcări a normelor de concurență (a se vedea Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, EU:C:2004:6, punctul 57, precum și Hotărârea Comisia/Verhuizingen Coppens, C‑441/11 P, EU:C:2012:778, punctul 70).
27 În ceea ce privește în special o încălcare ce se întinde pe mai mulți ani, Curtea a decis că faptul că dovada directă a participării unei societăți la această încălcare într‑o perioadă determinată nu a fost prezentată nu se opune ca această participare să fie constatată și în această perioadă, cu atât mai mult cu cât această constatare se bazează pe indicii obiective și concordante (a se vedea în acest sens Hotărârea Nederlandse Federatieve Vereniging voor de Groothandel op Elektrotechnisch Gebied/Comisia, C‑105/04 P, EU:C:2006:592, punctele 97 și 98, precum și Hotărârea Comisia/Verhuizingen Coppens, C‑441/11 P, EU:C:2012:778, punctul 72).
28 Astfel, chiar dacă distanțarea publică nu este unicul mijloc de care dispune o societate implicată într‑o înțelegere pentru a dovedi încetarea participării sale la această înțelegere, este totuși adevărat că o asemenea distanțare constituie un fapt important susceptibil să dovedească încetarea unui comportament anticoncurențial. Lipsa distanțării publice constituie o situație de fapt pe care Comisia se poate baza pentru a dovedi continuarea comportamentului anticoncurențial al unei societăți. Cu toate acestea, în cazul în care într‑o perioadă semnificativă au avut loc mai multe reuniuni coluzive fără participarea reprezentanților societății în cauză, Comisia trebuie să își întemeieze aprecierea și pe alte elemente de probă.
29 În speță, Tribunalul, la punctele 377-379, a apreciat în mod întemeiat că e‑mailul intern din 3 noiembrie 2004 trimis de reprezentantul recurentei unui alt angajat al acesteia nu putea dovedi o distanțare publică.
30 Or, trebuie să se constate că respingerea acestui motiv al cererii introductive în primă instanță nu se justifică prin simpla absență a distanțării publice a recurentei. Astfel, reiese din considerentul (602) al deciziei în litigiu, citat la punctul 370 din hotărârea atacată, că existau alte elemente de fapt pe care le invocase Comisia și care nu fuseseră contestate de recurentă, precum confirmarea inițială a participării reprezentantului recurentei la reuniunea din 3 și 4 noiembrie 2004 și rezervarea inițială pentru aceasta din urmă, de către organizatoarea reuniunilor coluzive, a unei camere de hotel pentru reuniunea din 23 și 24 februarie 2005.
31 Prin urmare, aceste elemente de fapt, coroborate cu lipsa distanțării publice a recurentei și cu percepția organizatoarei reuniunilor coluzive, constituiau indicii concordante care permiteau să se concluzioneze în sensul continuării participării recurentei la înțelegere.
32 În consecință, întrucât primul motiv de recurs este inoperant, acesta nu poate fi primit.
Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe o eroare de drept privind constatarea neîntreruperii participării recurentei la încălcare între 26 mai 2000 și 26 iunie 2001
33 În considerentul (159) al deciziei în litigiu, Comisia a indicat că, potrivit declarațiilor Shell, Total France a fost acuzată, în reuniunea din 25 și 26 mai 2000, de ceilalți participanți la această reuniune că vindea la prețuri prea mici.
34 Considerentul (603) al deciziei în litigiu are următorul cuprins:
„Total France […] pretinde că și‑a întrerupt participarea între 2000 și 2001 și că faptul că reprezentantul său a părăsit iritat reuniunea [din 25 și 26 mai 2000] constituia un semn de distanțare. […] Comisia subliniază […] că nicio informație nu sugerează că Total s‑ar fi distanțat public de înțelegere. Faptul că [X, reprezentantul Total France] a părăsit reuniunea nu constituie, în sine, o distanțare publică, întrucât Total însăși nu susține că [X] și‑a anunțat intenția de a pune capăt participării Total la înțelegere. Iritarea [lui X] tinde mai degrabă să demonstreze că acesta nu era mulțumit de acordurile încheiate. Reapariția Total după mai puțin de un an confirmă că intenția acesteia nu era să pună capăt participării sale. În consecință, Comisia nu consideră scurta absență temporară a Total ca reprezentând o întrerupere a participării acesteia la înțelegere.”
35 Tribunalul a concluzionat, în esență, la punctele 401 și 402 din hotărârea atacată, că nu se demonstrase că, în reuniunea desfășurată la 25 și 26 mai 2000, reprezentantul recurentei se distanțase de încălcare potrivit percepției celorlalți participanți la această reuniune.
Argumentația părților
36 Recurenta arată că, astfel cum reiese din declarația dată în fața Comisiei de o întreprindere care făcea parte din înțelegere, reprezentantul său a părăsit în mod brutal și în stare de exasperare reuniunea din 25 și 26 mai 2000 și nu a mai participat la niciuna dintre cele trei reuniuni ulterioare până când noul său reprezentant a asistat la cea din 26 și 27 iunie 2001. Concluzia la care a ajuns Tribunalul, și anume aceea că recurenta nu ar fi făcut dovada unei distanțări publice, ar constitui o încălcare a principiului prezumției de nevinovăție. Tribunalul ar fi săvârșit, așadar, în această privință o eroare de drept, cu atât mai mult cu cât abordarea sa privind recurenta ar fi fost contrară celei urmate în privința altei întreprinderi participante la această înțelegere.
37 Comisia susține, cu titlu principal, că acest motiv este inadmisibil. Astfel, acesta ar constitui un motiv de fapt, întrucât ar viza atât aprecierea duratei participării la o înțelegere, cât și noțiunea de distanțare publică, ambele constituind situații de fapt. Recurenta ar repune pur și simplu în discuție interpretarea faptelor reținută de Tribunal.
38 În subsidiar, Comisia arată că acest motiv este nefondat, întrucât ea nu s‑a limitat să ia în considerare, pentru a constata continuitatea participării la înțelegerea în litigiu între 26 mai 2000 și 26 iunie 2001, lipsa distanțării publice, după cum reiese din considerentul (603) al deciziei în litigiu. Tribunalul ar fi confirmat această analiză bazându‑se nu doar pe lipsa distanțării, ci și pe examinarea circumstanțelor în care reprezentantul recurentei părăsise reuniunea din 26 mai 2000. Comisia concluzionează că durata participării unei întreprinderi la o înțelegere este o chestiune de fapt și că, în speță, absența unor elemente de probă privind contactele anticoncurențiale sau participarea la astfel de contacte timp de un an nu ar fi suficientă, în sine, pentru a stabili întreruperea acestei înțelegeri.
Aprecierea Curții
39 Trebuie constatat că acest motiv de recurs este întemeiat pe două argumente, bazate, pe de o parte, pe faptul că comportamentul reprezentantului recurentei în cadrul reuniunii din 25 și 26 mai 2000 atestă că aceasta intenționa să se distanțeze public de înțelegerea în litigiu și, pe de altă parte, pe faptul că recurenta nu a participat la niciuna din cele trei reuniuni coluzive organizate între 26 mai 2000 și 26 iunie 2001.
40 Referitor la aspectul dacă comportamentul reprezentantului recurentei în cadrul reuniunii din 25 și 26 mai 2000 era de natură să dovedească o distanțare publică, trebuie arătat că acest comportament a făcut obiectul unei examinări de către Comisie în considerentul (603) al deciziei în litigiu și că această examinare a fost supusă controlului jurisdicțional al Tribunalului. În această privință, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 398 și 401 din hotărârea atacată, după ce a apreciat circumstanțele în care se derulase această reuniune și a luat în considerare percepția pe care ar fi putut să o aibă ceilalți participanți la reuniunea menționată cu privire la atitudinea reprezentantului recurentei, Tribunalul a ajuns, la punctul 402 din această hotărâre, la concluzia că această atitudine nu demonstra o distanțare publică în raport cu înțelegerea anticoncurențială. Or, o asemenea apreciere de fapt nu poate, conform jurisprudenței, să fie supusă controlului Curții în cadrul recursului.
41 În ceea ce privește problema dacă lipsa participării recurentei la cele trei reuniuni coluzive organizate între 26 mai 2000 și 26 iunie 2001 constituie o probă a întreruperii implicării acesteia în înțelegere, este necesar să se constate că Tribunalul, la punctul 402 din hotărârea sa, făcând trimitere la concluziile pe care le stabilise la punctul 372 din aceasta, a săvârșit aceeași eroare de drept ca și cea indicată la punctul 24 din prezenta hotărâre, în cadrul examinării primului motiv de recurs, întrucât a considerat că îi revenea recurentei sarcina de a dovedi că se distanțase de această înțelegere, potrivit percepției celorlalți participanți, în pofida faptului că nu participase la reuniunile respective.
42 Cu toate acestea, conform jurisprudenței Curții, menționată deja la punctul 27 din prezenta hotărâre, faptul că dovada directă a participării unei societăți la o încălcare într‑o perioadă determinată nu a fost prezentată nu se opune ca, în cadrul unei încălcări care are loc timp de mai mulți ani, participarea la această înțelegere să fie considerată stabilită și în această perioadă, în cazul în care se bazează pe indicii obiective și concordante.
43 În speță, lipsa distanțării publice a recurentei nu a fost singurul element pentru care comportamentul recurentei trebuie să fie considerat ilicit și în perioada în cauză.
44 Astfel, rezultă din cuprinsul punctelor 398 și 401 din hotărârea atacată că faptul că reprezentantul recurentei a părăsit în mod brutal reuniunea din 25 și 26 mai 2000 se explica prin motive personale și nu putea fi considerat drept o manifestare de voință a Total France însăși de a se distanța de înțelegere, ceea ce corespundea de asemenea percepției pe care alți participanți la această reuniune au putut să o aibă cu privire la acest eveniment. În plus, după înlocuirea acestui reprezentant cu un alt angajat, Total France a reînceput să participe la reuniunile coluzive, această împrejurare fiind de natură să susțină aprecierea potrivit căreia comportamentul reprezentantului menționat se explica prin existența unui conflict de natură personală.
45 În consecință, în paralel cu lipsa distanțării publice, existau indicii obiective și concordante care permiteau să nu se concluzioneze în sensul întreruperii participării recurentei la înțelegere în perioada în cauză.
46 Prin urmare, întrucât al treilea motiv de recurs este inoperant, acesta nu poate fi primit.
Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului egalității de tratament, pe denaturarea elementelor de probă și pe nemotivare
47 La punctul 386 din hotărârea atacată, Tribunalul a arătat că Comisia considerase că participarea Repsol la înțelegere încetase la 4 august 2004, întrucât, pentru reuniunea care trebuia să aibă loc în aceeași zi, Repsol nu a primit din partea Sasol, organizatoarea reuniunilor, nicio invitație oficială cuprinzând ordinea de zi, ceea ce arăta că Sasol avea îndoieli cu privire la continuarea participării Repsol la înțelegere.
48 La punctul 387 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat că încetarea expedierii către Repsol a invitațiilor oficiale pentru reuniunile care cuprindeau ordinea de zi evidenția faptul că Sasol își schimbase percepția și că nu mai era sigură de participarea Repsol la înțelegere după data de 4 august 2004 și că acest element era suficient pentru a considera că Repsol se distanțase de această înțelegere potrivit percepției pe care o aveau ceilalți participanți la aceasta. În schimb, la punctele 388-390 din această hotărâre, Tribunalul a apreciat că situația nu se prezenta la fel în cazul recurentei, care a continuat să primească invitațiile oficiale la reuniuni conținând ordinea de zi, și a concluzionat că Comisia a tratat în mod diferit situații diferite și, în consecință, nu a încălcat principiul egalității de tratament.
Argumentația părților
49 Recurenta arată că această analiză a Tribunalului se bazează, în primul rând, pe o eroare de fapt. Astfel, ar reieși din dosarul prezentat de Comisie Tribunalului că, pentru reuniunea din 3 și 4 august 2004, Repsol primise, ca și recurenta, pe lângă o invitație fără ordinea de zi, aceeași invitație denumită „oficială” incluzând ordinea de zi. Repsol ar fi fost de asemenea destinatara unei invitații pentru reuniunea din 3 și 4 noiembrie 2004. În consecință, concluzia la care a ajuns Tribunalul s‑ar baza pe o denaturare a probelor. În al doilea rând, Tribunalul ar fi solicitat recurentei o probă a distanțării publice, dar nu și Repsol, a cărei retragere din înțelegere ar fi fost admisă chiar fără distanțare. Or, hotărârea atacată nu ar prezenta elemente de natură să justifice o asemenea diferență de tratament, ceea ce ar constitui o încălcare a principiului egalității de tratament.
50 Comisia susține cu titlu principal că acest motiv de recurs este inoperant, întrucât, chiar dacă se presupune că Tribunalul a săvârșit o eroare de apreciere în ceea ce privește Repsol, o asemenea eroare nu ar viza recurenta și nu ar fi, așadar, de natură să determine reducerea duratei încălcării constatate în sarcina acesteia, aspect care ar face parte exclusiv din primul motiv.
51 În subsidiar, Comisia recunoaște că, în ceea ce privește reuniunea din 3 și 4 august 2004, a considerat că Repsol era încă membră a înțelegerii la data la care s‑a derulat această reuniune și că absența reprezentantului său de la reuniunea menționată nu constituia un indiciu al retragerii din înțelegere. În ceea ce privește reuniunea din 3 și 4 noiembrie 2004, Comisia recunoaște de asemenea că Repsol primise aceeași invitație ca și recurenta, cu ordinea de zi, fără a se considera însă că era încă membră a înțelegerii. Totuși, presupunând că o asemenea constatare decurge dintr‑o denaturare a probelor, această denaturare ar fi lipsită de consecințe, întrucât, în aceeași invitație comună, reprezentantul recurentei era menționat ca având o cameră rezervată, spre deosebire de cel al Repsol, ceea ce Comisia consideră a fi o diferență importantă.
Aprecierea Curții
52 Este necesar să se constate că, la punctele 386 și 387 din hotărârea atacată, Tribunalul a denaturat faptele privind durata participării Repsol la înțelegere. Astfel, după cum reiese din dosar și așa cum a admis Comisia, aceasta din urmă a considerat că, în ceea ce privește reuniunea din 3 și 4 august 2004, Repsol era încă membră a înțelegerii, absența reprezentantului său neputând constitui un indiciu de retragere, și că, în ceea ce privește reuniunea din 3 și 4 noiembrie 2004, Repsol primise același tip de invitație ca și recurenta. În consecință, expunerea cuprinsă la punctele citate anterior din hotărârea atacată este afectată de o denaturare a elementelor de fapt.
53 În plus, trebuie observat de asemenea că, la punctul 387 din hotărârea atacată, Tribunalul s‑a întemeiat numai pe îndoiala organizatoarei reuniunilor coluzive privind voința Repsol de a participa la aceste reuniuni după data de 4 august 2004 și a concluzionat că acest element era suficient pentru a considera că Repsol se distanțase de înțelegere potrivit percepției pe care o aveau ceilalți participanți. Astfel, Tribunalul nu a supus Repsol aceleiași cerințe de probă a distanțării publice ca și cea pe care a impus‑o recurentei, ceea ce demonstrează o aplicare necoerentă a acestei cerințe și constituie o inegalitate de tratament.
54 Cu toate acestea și în orice caz, chiar dacă s‑a constatat, în cadrul examinării primului și al celui de al treilea motiv de recurs, că abordarea Tribunalului privind cerința distanțării publice era eronată în drept, erorile astfel săvârșite nu pot fi invocate în mod util de recurentă.
55 Astfel, principiul egalității de tratament trebuie conciliat cu respectarea principiului legalității (a se vedea în acest sens Hotărârea The Rank Group, C‑259/10 și C‑260/10, EU:C:2011:719, punctul 62 și jurisprudența citată). Așadar, dat fiind că, în cadrul examinării primului motiv de recurs, constatarea duratei participării recurentei la înțelegere a fost considerată legală, tratamentul favorabil eventual nejustificat rezervat Repsol nu poate conduce la reducerea acestei durate.
56 În consecință, este necesar să se respingă al doilea motiv de recurs.
Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe încălcarea principiilor protecției jurisdicționale efective și individualizării pedepselor, precum și a obligației de motivare
57 Considerentul (696) al deciziei în litigiu are următorul cuprins:
„O serie de întreprinderi susțin că nu au pus în aplicare acordurile și subliniază numărul redus de scrisori de tarifare pe care le‑au trimis sau le‑au primit. Unele întreprinderi susțin că comportamentul lor pe piață nu a fost influențat de acorduri. Comisia nu consideră, în primul rând, că aceste simple afirmații constituie o probă suficientă a lipsei punerii în aplicare în sensul Orientărilor din 2006 […]. În al doilea rând, Comisia observă că trimiterea sau primirea scrisorilor de tarifare nu constituia singurul instrument de punere în aplicare, care avea loc în principal prin intermediul (unor tentative) de creștere a prețurilor obișnuite comunicate pe piață, uneori documentate cu probele din cadrul reuniunilor tehnice.”
58 Ca răspuns la al cincilea motiv al cererii introductive în primă instanță, întemeiat pe încălcarea obligației de motivare și pe o încălcare a Orientărilor din 2006, în ceea ce privește absența punerii în aplicare a practicilor ilegale invocate, absență care constituie o circumstanță atenuantă în temeiul punctului 29 din aceste orientări, Tribunalul, la punctele 406 și 407 din hotărârea atacată, după ce a reluat literal considerentul (696) al deciziei în litigiu, a făcut trimitere la analiza sa privind examinarea celui de al doilea motiv al cererii și a concluzionat că afirmațiile Comisiei privind punerea în aplicare a înțelegerii de către recurentă erau susținute de elemente de probă suficiente.
Argumentația părților
59 Recurenta susține că Tribunalul s‑a abținut să răspundă la motivul întemeiat pe lipsa luării în considerare a dovezilor economice ale faptului că aceasta se comportase în conformitate cu normele de concurență și să examineze pertinența și conținutul acestor probe. Astfel, recurenta ar fi prezentat Comisiei și ulterior Tribunalului o analiză economică aprofundată care acoperea toată perioada încălcării și demonstra că nu pusese niciodată în aplicare acordurile care ar fi fost încheiate cu ocazia reuniunilor tehnice. Această analiză ar fi fost trecută sub tăcere nu numai în decizia în litigiu, ci și în hotărârea atacată, punctele 406 și 407 din aceasta din urmă neprezentând niciun răspuns la argumentele recurentei. Ea arată în acest context că aprecierile Tribunalului în cadrul examinării celui de al doilea motiv al cererii introductive, la care face trimitere punctul 407 din această hotărâre, privesc punerea în aplicare a înțelegerii la nivel global, iar nu comportamentul individual al fiecăreia dintre întreprinderile implicate.
60 Comisia susține cu titlu principal că acest motiv de recurs este inadmisibil, dat fiind că recurenta nu indică în mod precis elementele criticate din hotărârea atacată și nici nu prezintă argumente juridice care să susțină în mod specific această cerere. În plus, prin intermediul acestui motiv, recurenta ar urmări în realitate să obțină reexaminarea completă de către Curte a celui de al cincilea motiv al cererii introductive în primă instanță.
61 În subsidiar, Comisia arată că Tribunalul a consacrat examinării acestui al cincilea motiv punctele 405-408 din hotărârea atacată și observă că aceste puncte fac trimitere la analiza efectuată de Tribunal în cadrul examinării celui de al doilea motiv al cererii introductive în primă instanță. Or, la punctele 243-259 din această hotărâre, care fac parte din examinarea acestui al doilea motiv, Tribunalul ar fi confirmat raționamentul Comisiei potrivit căruia recurenta nu prezentase probele care să demonstreze că adoptase un comportament concurențial pe piață. Pe de altă parte, la punctele 163-190 din hotărârea atacată, care fac de asemenea parte din examinarea celui de al doilea motiv, Tribunalul, bazându‑se pe probe concrete, ar fi respins argumentul recurentei potrivit căruia aceasta nu ar fi pus în aplicare înțelegerea privind prețurile.
Aprecierea Curții
62 Prin intermediul celui de al patrulea motiv de recurs, recurenta susține că Tribunalul s‑a abținut să răspundă la al cincilea motiv al cererii introductive în primă instanță, întemeiat pe neluarea în considerare a dovezilor comportamentului său pretins concurențial și în special a unei analize economice aprofundate care acoperea toată perioada încălcării.
63 Este necesar să se constate că această argumentație se bazează pe o lectură vădit eronată a hotărârii atacate și, mai precis, a raționamentului Tribunalului enunțat la punctul 406 și următoarele din hotărârea menționată. Astfel, după ce a citat literal, la punctul 406 din hotărârea atacată, considerentul (696) al deciziei în litigiu, în care Comisia face trimitere, în mod general, la faptul că „o serie de întreprinderi” susțineau că nu puseseră în aplicare acordurile convenite în cadrul înțelegerii în litigiu, Tribunalul a făcut trimitere, la punctul 407 din această hotărâre, la analiza pe care a consacrat‑o examinării celui de al doilea și a celui de al patrulea aspect ale celui de al doilea motiv al cererii introductive în primă instanță.
64 Prin al doilea aspect al acestui motiv, recurenta invoca lipsa probei punerii în aplicare a acordurilor de stabilire a prețurilor.
65 Trebuie să se constate că, la punctele 166-185 din hotărârea atacată, care sunt consacrate examinării acestei susțineri a recurentei, Tribunalul a examinat mijloacele de probă propuse de Comisie privind atât participarea individuală a recurentei la punerea în aplicare a acordurilor menționate, precum scrisori de tarifare schimbate între participanții la înțelegere și care anunțau creșteri de prețuri, scrisori care anunțau, în urma unor acorduri încheiate cu ocazia reuniunii coluzive precedente, creșteri de prețuri clienților, cât și declarații efectuate în această privință de participanți la înțelegere, care se refereau în plus la comunicări telefonice între reprezentanți ai întreprinderilor implicate în înțelegere cu scopul de a asigura buna punere în aplicare a acordurilor convenite.
66 După ce a indicat, la punctul 189 din hotărârea atacată, că Comisia dispunea de informații cu privire la mai mult de 50 de reuniuni anticoncurențiale desfășurate între 1992 și 2005 și că prezentase 343 de scrisori de tarifare ale recurentei destinate să informeze clienții acesteia cu privire la creșterile tarifare care urmau, Tribunalul a concluzionat, la punctul 190 din această hotărâre, că Comisia constatase în mod întemeiat punerea în aplicare a înțelegerii de către recurentă.
67 Prin al patrulea aspect al acestui al doilea motiv al cererii introductive în primă instanță, recurenta susținea că adoptase un comportament pe piață conform normelor de concurență.
68 Or, trebuie de asemenea să se constate că, la punctele 233-259 din hotărârea atacată, Tribunalul a examinat în mod detaliat argumentația recurentei, inclusiv menționarea unei analize economice a politicii sale de prețuri. Pe lângă examinarea concretă a acestor argumente, Tribunalul a reținut în special faptul că recurenta participase la majoritatea din cele mai mult de 50 de reuniuni anticoncurențiale desfășurate între 1992 și 2005, că recunoscuse faptul că își majorase în mod regulat prețurile, ceea ce era în sine indiciul unei aplicări a acordurilor convenite cu ocazia acestor reuniuni, și că trimisese în această privință 343 de scrisori de informare clienților săi. Tribunalul a ajuns de asemenea la constatarea că împrejurările invocate de recurentă nu permiteau să se concluzioneze că, în perioada de 13 ani în care aceasta aderase la acordurile ilicite, ea se sustrăsese efectiv de la aplicarea lor prin adoptarea unui comportament concurențial pe piață.
69 În consecință, critica recurentei potrivit căreia Tribunalul nu ar fi luat în considerare comportamentul său individual, ci ar fi examinat situația sa împreună cu cea a celorlalți participanți în cadrul punerii în aplicare a înțelegerii la nivel global, nu este întemeiată.
70 Având în vedere aceste considerații, al patrulea motiv de recurs trebuie de asemenea să fie respins.
71 Întrucât niciunul dintre motivele invocate de recurentă nu a fost admis, se impune respingerea recursului.
Cu privire la cheltuielile de judecată
72 Potrivit articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, atunci când recursul nu este fondat, Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată. Potrivit articolului 138 alineatul (1) din același regulament, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât recurenta a căzut în pretenții, iar Comisia a solicitat obligarea acestei societăți la plata cheltuielilor de judecată, se impune obligarea ei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară și hotărăște:
1) Respinge recursul.
2) Obligă Total Marketing Services SA la plata cheltuielilor de judecată.
Semnături