Cauza T‑69/04

Schunk GmbH și Schunk Kohlenstoff‑Technik GmbH

împotriva

Comisiei Comunităților Europene

„Concurență − Înțelegeri − Piața produselor pe bază de carbon și de grafit pentru aplicații electrice și mecanice − Excepție de nelegalitate − Articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 − Imputabilitatea comportamentului ilicit − Linii directoare privind metoda de stabilire a amenzilor − Gravitatea și efectul încălcării − Efect descurajator − Cooperare în cursul procedurii administrative − Principiul proporționalității − Principiul egalității de tratament − Cerere reconvențională de majorare a amenzii”

Sumarul hotărârii

1.      Drept comunitar – Principii generale ale dreptului – Securitate juridică – Legalitatea pedepsei

2.      Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Putere de apreciere acordată Comisiei în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 – Încălcarea principiului legalității pedepsei – Lipsă

[Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin. (2); Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei]

3.      Concurență – Amenzi – Competență proprie a Comisiei care decurge din tratat

[art. 81 CE, art. 82 CE, art. 83 alin. (1) și alin. (2) lit. (a) și (d) CE, art. 202 a treia liniuță CE și art. 211 prima liniuță CE; Regulamentul nr. 17 al Consiliului]

4.      Concurență – Norme comunitare – Încălcări – Imputare – Societate‑mamă și filiale – Unitate economică – Criterii de apreciere

[art. 81 alin. (1) CE]

5.      Acțiune în anulare – Motive – Contestarea realității situației de fapt reținute într‑o decizie de sancționare a încălcării normelor privind concurența – Admisibilitate – Condiție – Nerecunoașterea acestei realități în cursul procedurii administrative

(art. 230 CE)

6.      Concurență – Înțelegeri – Practică concertată – Noțiune

[art. 81 alin. (1) CE]

7.      Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Gravitatea încălcării

[Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin. (2); Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei]

8.      Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Gravitatea încălcării – Stabilirea prețurilor – Obligația Comisiei de a se raporta, pentru a aprecia impactul unei încălcări, la concurența care ar fi existat în lipsa acesteia

[Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin. (2); Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, punctul 1 litera A]

9.      Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Repartizarea întreprinderilor vizate pe categorii care au un punct de pornire specific

[Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin. (2); Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, punctul 1 litera A]

10.    Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Caracter descurajator – Cerință generală care trebuie să ghideze Comisia pe parcursul calculării amenzilor

[Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15; Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, punctul 1 litera A]

11.    Concurență – Norme comunitare – Aplicare de către Comisie – Autonomie în raport cu aprecierile efectuate de autoritățile din state terțe

[art. 3 alin. (1) lit. (g) CE și art. 81 CE]

12.    Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Reducerea cuantumului amenzii în schimbul cooperării întreprinderii acuzate

[Regulamentul nr. 17 al Consiliului; Comunicarea 96/C 207/04 a Comisiei]

13.    Concurență – Amenzi – Cuantum – Puterea de apreciere a Comisiei – Control jurisdicțional – Competență de fond

(art. 229 CE, 230 CE și 231 CE; Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 17; Regulamentul de procedură al Tribunalului)

1.      Principiul legalității pedepsei este un corolar al principiului securității juridice, care constituie un principiu general al dreptului comunitar și care impune, printre altele, ca orice reglementare comunitară, în special atunci când aceasta impune sau permite impunerea de sancțiuni, să fie clară și precisă, pentru ca persoanele interesate să poată cunoaște fără ambiguitate drepturile și obligațiile care decurg din aceasta și să acționeze în consecință. Acest principiu, care face parte din tradițiile constituționale comune statelor membre și care a fost consacrat prin diferite tratate internaționale, în special prin articolul 7 din Convenția europeană a drepturilor omului, se aplică atât normelor cu caracter penal, cât și instrumentelor administrative specifice care impun sau permit impunerea de sancțiuni administrative. Acesta se aplică nu numai normelor care stabilesc elementele constitutive ale unei infracțiuni, ci și celor care definesc consecințele care decurg din încălcarea primelor. În această privință, din articolul 7 paragraful 1 din convenția menționată rezultă că legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele pentru acestea. Această condiție este îndeplinită atunci când justițiabilul poate ști, plecând de la textul dispoziției pertinente și, dacă este necesar, cu ajutorul interpretării care este dată acestui text de către instanțe, care sunt acțiunile și omisiunile ce angajează răspunderea sa penală.

Din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului rezultă că, pentru a îndeplini condițiile prevăzute de această dispoziție, nu se impune ca termenii dispozițiilor în temeiul cărora sunt aplicate aceste sancțiuni să fie într‑atât de preciși, încât consecințele care pot decurge dintr‑o încălcare a acestor dispoziții să fie previzibile cu o certitudine absolută. Astfel, potrivit acesteia, existența unor termeni vagi în dispoziție nu determină în mod necesar o încălcare a articolului 7 din Convenția europeană a drepturilor omului, iar faptul că o lege acordă o putere de apreciere nu contravine în sine cerinței de previzibilitate, cu condiția ca limitele și modalitățile de exercitare ale unei asemenea puteri să fie definite cu o claritate suficientă, având în vedere scopul legitim urmărit, pentru a oferi individului o protecție adecvată împotriva arbitrariului. În acest sens, pe lângă textul legii propriu‑zise, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ține seama de împrejurarea dacă noțiunile neclare utilizate au fost clarificate printr‑o jurisprudență constantă și publicată. Pe de altă parte, luarea în considerare a tradițiilor constituționale comune statelor membre nu conduce la o interpretare diferită a principiului legalității pedepsei, în calitate de principiu general al dreptului comunitar.

(a se vedea punctele 28, 29 și 32-34)

2.      Articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 privind aplicarea de amenzi întreprinderilor care au încălcat normele comunitare de concurență nu contravine principiului legalității pedepsei.

Astfel, Comisia nu dispune de o marjă de apreciere nelimitată la stabilirea amenzilor, întrucât aceasta trebuie să respecte plafonul stabilit în funcție de cifra de afaceri a întreprinderilor în cauză și trebuie să ia în considerare gravitatea și durata încălcării. În plus, plafonul de 10 % din cifra de afaceri a întreprinderii în cauză este rezonabil, luând în considerare interesele apărate de Comisie în cadrul investigației și al sancționării încălcării normelor de concurență și faptul că articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 permite instituirea unui sistem care să corespundă misiunilor fundamentale ale Comunității. Totodată, Comisia este obligată, atunci cânt stabilește amenzi, să respecte principiile generale de drept, în special principiile egalității de tratament și proporționalității. Pe de altă parte, Comisia a dezvoltat, sub controlul deplin al instanței comunitare, o practică administrativă cunoscută public și accesibilă care, fără să reprezinte cadrul juridic al amenzilor, poate totuși să fie folosită ca element de referință în ceea ce privește respectarea principiului egalității de tratament, fiind evident că o creștere a nivelului amenzilor, în limitele prevăzute la articolul 15 alineatul (2) menționat, este oricând posibilă, dacă aplicarea eficientă a normelor de concurență o impune. În plus, Comisia a adoptat linii directoare privind stabilirea amenzilor, astfel încât aceasta și‑a limitat propria putere de apreciere, contribuind în acest fel la garantarea securității juridice, și trebuie să respecte principiile egalității de tratament și protecției încrederii legitime. Mai mult, adoptarea de către Comisie a liniilor directoare respective, în măsura în care aceasta s‑a înscris în cadrul legal impus de articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, a contribuit numai la precizarea limitelor exercitării puterii de apreciere a Comisiei care rezultă deja din această dispoziție, fără să se poată deduce o insuficiență inițială a determinării de către legiuitorul comunitar a limitelor competenței Comisiei în domeniul în cauză. În sfârșit, Comisia este obligată, în temeiul articolului 253 CE, să motiveze deciziile prin care aplică o amendă.

(a se vedea punctele 35, 36, 38-44 și 46)

3.      Nu se poate considera că, la origine, competența de a aplica amenzi în caz de încălcare a articolelor 81 CE și 82 CE a aparținut Consiliului, care ar fi transferat‑o sau a cărei executare ar fi delegat‑o Comisiei, în sensul articolului 202 a treia liniuță CE. Conform articolului 83 alineatul (1) și alineatul (2) literele (a) și (d) CE și articolului 211 prima liniuță CE, această competență ține de rolul propriu al Comisiei de a veghea la aplicarea dreptului comunitar, acest rol fiind detaliat, delimitat și formalizat, în ceea ce privește aplicarea articolelor 81 CE și 82 CE, prin Regulamentul nr. 17. Competența de a aplica amenzi pe care acest regulament o atribuie Comisiei decurge, așadar, chiar din prevederile tratatului și urmărește să permită aplicarea efectivă a interdicțiilor prevăzute la articolele menționate.

(a se vedea punctele 48 și 49)

4.      Comportamentul anticoncurențial al unei întreprinderi poate fi imputat altei întreprinderi atunci când aceasta nu și‑a stabilit în mod autonom comportamentul pe piață, ci a aplicat, în esență, directivele emise de cea din urmă, având în vedere în special legăturile economice și juridice care le uneau. Astfel, comportamentul unei filiale poate fi imputat societății‑mamă atunci când filiala nu își stabilește în mod autonom conduita pe piață, ci aplică, în esență, instrucțiunile care îi sunt date de societatea‑mamă, aceste două întreprinderi constituind o unitate economică.

În cazul particular în care o societate‑mamă deține 100 % din capitalul filialei sale autoare a unui comportament ilicit, există o prezumție simplă potrivit căreia societatea‑mamă respectivă exercită o influență determinantă asupra comportamentului filialei sale și potrivit căreia acestea constituie, în consecință, o singură întreprindere în sensul articolului 81 CE. Drept urmare, revine societății‑mamă care contestă în fața instanței comunitare o decizie a Comisiei de a‑i aplica o amendă pentru un comportament săvârșit de filiala acesteia sarcina de a răsturna această prezumție, aducând elemente de probă care pot demonstra autonomia acesteia din urmă.

Faptul că o societate‑mamă care deține 100 % din capitalul filialei sale este o societate holding nu este suficient pentru a defini independența funcțională și organică a filialei. Astfel, noțiunea de holding acoperă situații variate. În general, un holding poate fi definit ca o societate care deține participații în una sau în mai multe societăți în vederea controlării acestora. O societate holding ce are ca obiect achiziția, vânzarea, administrarea, în special gestiunea strategică a participațiilor industriale, poate fi un holding financiar, care nu exercită nicio activitate economică sau industrială, sau o societate care desfășoară o activitate de gestiune și de conducere a filialelor. În contextul unui grup de societăți, o societate holding este destinată să grupeze participații în diverse societăți și are rolul să asigure o conducere unitară. O conducere și o coordonare unitare pot exista de asemenea între societatea holding și filiala acesteia, care poate evidenția o luare în considerare a intereselor grupului. Simplul fapt că o societate este un holding al cărui rol este de a gestiona participațiile în capitalul altor societăți nu este, așadar, suficient pentru a răsturna prezumția născută din deținerea întregului capital social al filialei.

(a se vedea punctele 55, 56, 59-64, 66 și 70)

5.      Comunicarea privind obiecțiunile, care are rolul de a asigura întreprinderilor care sunt destinatarele acesteia exercitarea eficientă a dreptului la apărare, are ca efect delimitarea obiectului procedurii declanșate împotriva unei întreprinderi, în măsura în care stabilește poziția Comisiei față de acea întreprindere, iar instituția nu are dreptul să rețină în decizia sa obiecțiuni care nu figurează în comunicare.

Comisia trebuie să își stabilească poziția cu privire la continuarea procedurii administrative în special pe baza răspunsurilor la comunicarea privind obiecțiunile date de întreprinderile destinatare.

În acest context, în lipsa unei recunoașteri exprese din partea întreprinderii în cauză în cadrul unei proceduri privind încălcarea normelor de concurență, Comisia va trebui, în plus, să dovedească faptele, întreprinderea fiind liberă să prezinte, când va fi momentul și în special în cadrul procedurii contencioase, toate mijloacele de apărare pe care le va considera utile. În schimb, situația este diferită în cazul unei recunoașteri a faptelor de către întreprinderea în cauză.

O asemenea soluție nu urmărește să restrângă introducerea de acțiuni judecătorești de către o întreprindere sancționată de Comisie, ci să precizeze limitele contestației cu care poate fi sesizată instanța comunitară pentru a evita orice deplasare a stabilirii faptelor aflate la baza încălcării respective de la Comisie către aceasta din urmă, care, atunci când este sesizată cu o acțiune în temeiul articolului 230 CE, este competentă să controleze legalitatea deciziei.

(a se vedea punctele 80, 81, 84 și 85)

6.      Astfel cum rezultă din chiar textul articolului 81 alineatul (1) CE, noțiunea de practică concertată implică, pe lângă concertarea între întreprinderi, un comportament pe piață care dă curs acestei concertări și o legătură de cauzalitate între aceste două elemente. Trebuie să se prezume, sub rezerva probei contrare ce revine operatorilor interesați, că întreprinderile participante la concertare, care rămân active pe piață, țin seama de informațiile schimbate cu concurenții lor pentru a determina propriul comportament pe această piață.

(a se vedea punctul 118)

7.      În cadrul stabilirii cuantumului unei amenzi pentru încălcarea normelor de concurență, gravitatea unei încălcări se stabilește ținând seama de numeroase elemente, cum ar fi circumstanțele particulare ale cauzei, contextul acesteia și efectul descurajator al amenzilor, cu privire la care Comisia dispune de o marjă de apreciere. Pentru a stabili gravitatea unei încălcări, Comisia poate, așadar, să ia în considerare faptul că întreprinderile în cauză au luat numeroase măsuri de precauție pentru a evita descoperirea înțelegerii, precum și prejudiciul suferit de public.

Referitor la acesta din urmă, încălcările dreptului concurenței nu prejudiciază toate în același fel concurența și consumatorii. Luarea în considerare, în cadrul stabilirii gravității unei încălcări, a prejudiciului suferit de public se diferențiază de luarea în considerare a capacității economice a unui membru al înțelegerii de a cauza un prejudiciu concurenței și consumatorilor, care intervine în cadrul unei etape a calculării cuantumului amenzii prevăzute de Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO și care urmărește să opereze un tratament diferențiat în special în ipoteza în care încălcarea implică mai multe întreprinderi.

(a se vedea punctele 153, 154 și 156)

8.      Pentru aprecierea impactului real al unei încălcări asupra pieței, Comisia are obligația să se raporteze la concurența care ar fi existat în mod normal în lipsa încălcării.

În ceea ce privește o înțelegere cu privire la prețuri, este legitim să se deducă de către Comisie că încălcarea a avut efecte din faptul că membrii înțelegerii au luat măsuri pentru aplicarea prețurilor convenite, de exemplu, anunțându‑le clienților, dând angajaților instrucțiuni să le folosească drept bază de negociere și supraveghind aplicarea acestora de către concurenții lor și de către propriile servicii de vânzări. Astfel, pentru a concluziona că există un impact asupra pieței, este suficient ca prețurile convenite să fi servit ca bază pentru stabilirea prețurilor contractelor individuale, limitând astfel marja de negociere a clienților.

În schimb, nu s‑ar putea impune Comisiei, dacă s‑a stabilit punerea în aplicare a unei înțelegeri, să demonstreze în mod sistematic că acordurile au permis în mod efectiv întreprinderilor implicate să atingă un nivel al prețului tranzacției mai mare decât cel care ar fi prevalat în lipsa înțelegerii. În această privință, nu poate fi reținută teza potrivit căreia numai faptul că nivelul prețurilor tranzacției ar fi fost diferit în lipsa coluziunii poate fi luat în considerare pentru a determina gravitatea încălcării. Pe de altă parte, ar fi disproporționat să se impună o astfel de demonstrație care ar consuma resurse considerabile dat fiind că aceasta necesită folosirea unor calcule ipotetice, bazate pe modele economice a căror exactitate nu poate fi verificată decât cu dificultate de către instanță și al căror caracter sigur nu este dovedit în niciun fel.

Pentru a aprecia gravitatea încălcării, este decisiv să se știe că membrii înțelegerii au făcut tot ce se putea pentru a da un efect concret intențiilor lor. Acești membri nu pot invoca în propriul beneficiu factori externi care s‑au opus eforturilor lor, făcând din aceștia elemente care să justifice reducerea amenzii.

Comisia poate, așadar, în mod legitim să se bazeze pe punerea în aplicare a înțelegerii pentru a deduce existența unui impact asupra pieței, fără să fie necesară măsurarea cu precizie a acestui impact.

Chiar dacă se presupune că impactul concret al înțelegerii nu a fost dovedit în mod corespunzător de către Comisie, calificarea unei încălcări ca fiind „foarte gravă” poate fi corectă. Astfel, cele trei aspecte care trebuie luate în considerare în evaluarea gravității încălcării conform Liniilor directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO, și anume natura încălcării, impactul său real asupra pieței, atunci când acesta poate fi măsurat, și mărimea pieței geografice relevante, nu au aceeași pondere în cadrul examinării globale. Natura încălcării joacă un rol primordial, în special în caracterizarea încălcărilor ca fiind „foarte grave”. În această privință, din descrierea încălcărilor foarte grave în liniile directoare menționate rezultă că acorduri sau practici concertate care urmăresc în special stabilirea prețurilor pot duce, pentru simplul motiv al naturii proprii, la calificarea lor ca fiind „foarte grave”, fără să fie necesar ca aceste comportamente să fie caracterizate printr‑un impact sau o întindere geografică deosebită. Această concluzie este susținută de faptul că, deși descrierea încălcărilor grave menționează în mod expres impactul asupra pieței și efectele asupra unor zone întinse din piața comună, în schimb, cea a încălcărilor foarte grave nu menționează nicio cerință nici cu privire la un impact concret asupra pieței, nici cu privire la producerea unor efecte într‑o zonă geografică determinată.

(a se vedea punctele 165-169 și 171)

9.      Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO prevăd luarea în considerare a unui mare număr de elemente cu ocazia aprecierii gravității încălcării pentru a stabili cuantumul amenzii, printre care se numără natura specifică a încălcării, impactul concret al acesteia, mărimea geografică a pieței afectate și necesarul efect descurajator al amenzii. Deși nu prevăd calcularea cuantumului amenzii în funcție de cifra totală de afaceri sau în funcție de cifra de afaceri relevantă, liniile directoare menționate nu se opun luării în considerare a unor asemenea cifre în cadrul stabilirii cuantumului amenzii în vederea respectării principiilor generale ale dreptului comunitar și atunci când circumstanțele o impun.

Conform punctului 1 litera A al patrulea și al șaselea paragraf din liniile directoare, în ceea ce privește o înțelegere ilicită, având în vedere diferențele mari de talie între întreprinderile în cauză, pentru a ține seama de ponderea specifică a fiecăreia dintre ele și, prin urmare, de efectul real al comportamentului lor ilicit asupra concurenței, Comisia poate aplica un tratament diferențiat pentru întreprinderile care au participat la încălcare. În acest scop, Comisia poate repartiza întreprinderile în cauză în mai multe categorii, în funcție de cifra de afaceri realizată de fiecare întreprindere pentru produsele vizate de procedură, incluzând în aceasta, printre altele, valoarea utilizării captive a fiecărei întreprinderi. Cifra care rezultă este cota de piață ce reprezintă ponderea relativă a fiecărei întreprinderi în încălcare și capacitatea economică efectivă a acesteia de a cauza un prejudiciu important concurenței.

(a se vedea punctele 176 și 177)

10.    Sancțiunile prevăzute la articolul 15 din Regulamentul nr. 17 urmăresc atât combaterea comportamentelor ilicite, cât și prevenirea repetării acestora. Descurajarea constituind astfel o finalitate a amenzilor pentru încălcarea normelor de concurență, cerința de a o asigura constituie o cerință generală care trebuie să ghideze Comisia pe parcursul calculării amenzilor și nu implică în mod necesar ca acest calcul să se caracterizeze printr‑o etapă specifică destinată unei evaluări globale a tuturor circumstanțelor relevante în vederea realizării acestei finalități.

Pentru a lua în considerare obiectivul de descurajare, Comisia nu a definit, în Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO, o metodologie sau criterii individualizate a căror expunere specifică ar fi susceptibilă să aibă forță obligatorie. Punctul 1 litera A al patrulea paragraf din liniile directoare, în contextul indicațiilor cu privire la evaluarea gravității unei încălcări, menționează numai necesitatea de a stabili cuantumul amenzii la un nivel care să îi asigure un efect suficient de descurajator.

(a se vedea punctele 191-193)

11.    Exercitarea competențelor lor de către autoritățile din state terțe responsabile cu protecția liberei concurențe, în cadrul competenței lor teritoriale, este supusă unor exigențe care sunt specifice statelor respective. Elementele care constituie baza sistemelor juridice ale altor state în domeniul concurenței nu numai că includ scopuri și obiective specifice, ci conduc și la adoptarea de norme materiale specifice și determină consecințe juridice foarte variate în domeniul administrativ, penal sau civil atunci când autoritățile statelor respective au stabilit existența unor încălcări ale normelor aplicabile în materie de concurență. În schimb, situația juridică este cu totul alta când o întreprindere este vizată, în materie de concurență, exclusiv de aplicarea dreptului comunitar și a normelor de drept ale unuia sau mai multor state membre, și anume în care o înțelegere se limitează exclusiv la domeniul de aplicare teritorial al ordinii juridice a Comunității Europene.

Rezultă din aceasta că, atunci când sancționează comportamentul ilicit al unei întreprinderi, chiar dacă acesta își are originea într‑o înțelegere cu caracter internațional, Comisia urmărește menținerea liberei concurențe în cadrul pieței comune, ceea ce reprezintă, în temeiul articolului 3 alineatul (1) litera (g) CE, un obiectiv fundamental al Comunității. Ca urmare a specificității intereselor juridice protejate la nivel comunitar, aprecierile efectuate de Comisie, în temeiul competențelor sale în materie, se pot deosebi considerabil de cele efectuate de către autoritățile unor state terțe.

Orice apreciere întemeiată pe existența unor amenzi aplicate de autoritățile unui stat terț nu poate fi luată în considerare decât în cadrul puterii de apreciere de care se bucură Comisia în materia stabilirii amenzilor pentru încălcări ale dreptului comunitar al concurenței. Prin urmare, deși nu poate fi exclusă luarea în considerare de către Comisie a amenzilor aplicate anterior de către autoritățile unor state terțe, totuși nu există o obligație a Comisiei în acest sens.

Astfel, obiectivul de descurajare pe care Comisia are dreptul să îl urmărească la stabilirea cuantumului unei amenzi vizează asigurarea respectării, de către întreprinderi, a normelor de concurență stabilite prin Tratatul CE pentru desfășurarea activităților lor în cadrul pieței comunitare. Prin urmare, apreciind caracterul descurajator al unei amenzi pe care urmează să o aplice pentru o încălcare a normelor menționate, Comisia nu este obligată să ia în considerare eventualele sancțiuni aplicate împotriva unei întreprinderi ca urmare a unor încălcări ale normelor de concurență ale unor state terțe.

(a se vedea punctele 205-209)

12.    Comisia dispune de o largă putere de apreciere în ceea ce privește metoda de calcul al amenzilor pentru încălcări ale dreptului comunitar al concurenței și, în această privință, poate să țină seama de elemente multiple, printre care figurează cooperarea întreprinderilor vizate în cursul investigației realizate de către serviciile acestei instituții. Aceasta dispune de asemenea de o largă marjă de apreciere pentru a evalua calitatea și utilitatea cooperării unei întreprinderi, în special în raport cu contribuțiile altor întreprinderi.

Reducerea amenzilor în cazul cooperării întreprinderilor se întemeiază pe ideea că o astfel de cooperare facilitează sarcina Comisiei de a constata existența unei încălcări și, dacă este cazul, de a pune capăt acestei încălcări.

În cadrul unei aprecieri globale, Comisia poate ține seama de faptul că o întreprindere nu i‑a comunicat documente decât după primirea unei cereri de informații, fără ca acest fapt să poată fi totuși considerat determinant pentru minimalizarea cooperării unei întreprinderi în temeiul punctului D alineatul (2) prima liniuță din Comunicarea privind neaplicarea de amenzi sau reducerea cuantumului acestora în cauzele având ca obiect înțelegeri.

(a se vedea punctele 211, 212, 225 și 234)

13.    Tribunalul are puterea să aprecieze, în cadrul competenței de fond care îi este recunoscută prin articolul 229 CE și prin articolul 17 din Regulamentul nr. 17, caracterul adecvat al cuantumului amenzilor pentru încălcări ale dreptului comunitar al concurenței. Astfel, în cadrul competenței sale de fond, atribuțiile instanței comunitare nu se limitează, cum prevede articolul 231 CE, la anularea deciziei atacate, ci îi permit să modifice sancțiunea aplicată prin aceasta. Prin urmare, instanța comunitară este competentă, dincolo de simplul control al legalității sancțiunii, să substituie aprecierea Comisiei cu propria apreciere și, în consecință, să anuleze, să reducă sau să majoreze amenda sau penalitatea cu titlu cominatoriu aplicată.

Deși exercitarea competenței de fond este cel mai des solicitată de către reclamanți în sensul unei reduceri a cuantumului amenzii, Comisia poate de asemenea să supună instanței comunitare problema cuantumului amenzii și să formuleze o cerere de majorare a respectivului cuantum, o astfel de posibilitate fiind, în fond, expres prevăzută la punctul E alineatul (4) din Comunicarea privind neaplicarea de amenzi sau reducerea cuantumului acestora în cauzele având ca obiect înțelegeri.

Exercitarea competenței de fond de către instanțele comunitare se înscrie în mod necesar în cadrul controlului actelor instituțiilor comunitare și în special al acțiunii în anulare, articolul 229 CE având ca unic efect extinderea sferei competențelor de care dispune instanța comunitară în cadrul acțiunii prevăzute la articolul 230 CE. O cerere de majorare a cuantumului amenzii formulată de Comisie nu este, așadar, incompatibilă cu articolul 230 CE.

Având în vedere competența acordată instanței comunitare de a majora cuantumul unei amenzi, trebuie declarată admisibilă o cerere reconvențională a Comisiei prin care se urmărește anularea reducerii amenzii acordate unei întreprinderi în temeiul cooperării acesteia în cursul procedurii administrative pentru motivul că respectiva întreprindere a contestat pentru prima dată în fața instanței fapte prezentate în comunicarea privind obiecțiunile.

O astfel de cerere trebuie cu toate acestea să fie respinsă, printre altele, pentru motivul că, în condițiile în care cuantumul unei amenzi nu poate fi stabilit decât în funcție de gravitatea și de durata unei încălcări, faptul că Comisia este obligată să se apere cu privire la fapte despre care considerase în mod întemeiat că nu vor mai fi contestate nu este de natură să constituie temeiul unei majorări a cuantumului amenzii. Cheltuielile suportate de către Comisie ca urmare a procedurii în fața Tribunalului nu reprezintă un criteriu de stabilire a cuantumului amenzii și trebuie luate în considerare numai în cadrul aplicării dispozițiilor Regulamentului de procedură al Tribunalului referitoare la recuperarea cheltuielilor de judecată.

(a se vedea punctele 242-247, 251, 259 și 262)