Ediție provizorie
CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DOMNUL MANUEL CAMPOS SÁNCHEZ‑BORDONA
prezentate la 18 aprilie 2024(1)
Cauza C‑157/23
Ford Italia SpA
împotriva
ZP,
Stracciari SpA
[cerere de decizie preliminară formulată de Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație, Italia)]
„Trimitere preliminară – Răspunderea pentru produsele cu defect – Directiva 85/374/CEE – Articolul 3 alineatul (1) – Noțiunea de producător – Extinderea răspunderii la furnizor – Numele, marca sau alt semn distinctiv al furnizorului aplicat pe produs și care coincide parțial cu cel al producătorului – Articolul 3 alineatul (3) – Exonerarea de răspundere a furnizorului – Identificarea producătorului – Reglementare națională care impune furnizorului obligația introducerii producătorului într‑o cauză pendinte”
1. Prezenta cerere de decizie preliminară vizează răspunderea operatorilor economici (producător și furnizor) pentru prejudiciul cauzat ca urmare a unui accident rutier produs în Italia, în care nu a funcționat un airbag al unui vehicul marca Ford.
2. În litigiul principal se pune în discuție dacă, în temeiul articolului 3 din Directiva 85/374/CEE(2), o astfel de răspundere trebuie solicitată producătorului vehiculului, în Germania (Ford Werke Aktiengesellschaft, denumită în continuare „Ford WAG”), sau furnizorului acestuia, în Italia (Ford Italia SpA, denumită în continuare „Ford Italia”).
I. Cadrul juridic
A. Dreptul Uniunii. Directiva 85/374
3. Articolul 1 prevede:
„Producătorul este răspunzător pentru prejudiciul cauzat de un defect al produsului său.”
4. Articolul 3 stipulează:
„(1) «Producător» reprezintă fabricantul unui produs finit, producătorul oricărei materii prime sau fabricantul unei părți componente, precum și orice persoană care, aplicându‑și numele, marca sau alt semn distinctiv de produs, se prezintă drept producătorul acestuia.
[…]
(3) Atunci când nu poate fi identificat producătorul produsului, orice furnizor este considerat drept producător, cu excepția cazului în care acesta comunică persoanei prejudiciate, în termen util, identitatea producătorului sau a persoanei care i‑a furnizat produsul. […]”
5. Potrivit articolului 5:
„În cazul în care, ca urmare a dispozițiilor prezentei directive, două sau mai multe persoane sunt răspunzătoare pentru același prejudiciu, răspunderea lor este solidară, fără a aduce atingere dispozițiilor de drept intern cu privire la acțiunea în regres.”
B. Dreptul italian. Decretul Președintelui Republicii nr. 224 din 24 mai 1988(3)
6. Articolul 3 alineatul 1 prevede în esență că producătorul este fabricantul produsului finit sau al unei componente a acestuia ori producătorul materiei prime. În temeiul articolului 3 alineatul 3, este de asemenea producător orice persoană care, aplicându‑și numele, marca sau alt semn distinctiv pe produs sau pe ambalaj, se prezintă drept producător.
7. Articolul 4, referitor la răspunderea furnizorului, stabilește la alineatul 1 că, în cazul în care producătorul nu este identificat, revine aceeași răspundere furnizorului care a distribuit produsul în exercitarea unei activități comerciale, dacă nu a informat persoana prejudiciată, în termen de trei luni de la solicitare, cu privire la identitatea și domiciliul producătorului sau ale persoanei care i‑a furnizat produsul.
8. Același articol 4 alineatul 5 stipulează că terțul indicat ca fiind producător sau furnizor poate fi citat în procedură în conformitate cu articolul 106 din Codul de procedură civilă, iar furnizorul pârât poate fi exonerat de răspundere dacă persoana indicată se prezintă și nu își contestă calitatea.
II. Situația de fapt, litigiul și întrebarea preliminară
9. La 4 iulie 2001, ZP a achiziționat un autoturism „Ford Mondeo” de la societatea Stracciari, cu sediul în Italia și concesionară a mărcii „Ford”.
10. Vehiculul fusese fabricat de Ford WAG, o societate cu sediul în Germania, care își distribuie vehiculele în Italia prin intermediul Ford Italia. Această din urmă societate este un importator intracomunitar și a furnizat vehiculul concesionarului mărcii Ford (Stracciari).
11. Ford WAG și Ford Italia fac parte din același grup de întreprinderi.
12. La 27 decembrie 2001, ZP a suferit un accident rutier în care airbagul vehiculului nu a funcționat.
13. La 8 ianuarie 2004, ZP a introdus la Tribunale di Bologna (Tribunalul din Bologna, Italia) o acțiune în despăgubire pentru prejudiciul produs. Cererea de chemare în judecată a fost îndreptată împotriva Stracciari, în calitate de vânzător, și împotriva Ford Italia.
14. Ford Italia s‑a prezentat în cauză, a susținut că nu este producătorul vehiculului și a desemnat Ford WAG ca producător. Ford Italia a arătat că, în calitate de furnizor, nu este răspunzătoare pentru defectul reclamat al vehiculului și că, prin identificarea producătorului, răspunderea sa era exclusă(4).
15. La 5 noiembrie 2012, Tribunale di Bologna (Tribunalul din Bologna) a stabilit răspunderea extracontractuală a Ford Italia pentru prejudiciul cauzat de produsul defect.
16. Împotriva hotărârii pronunțate în primă instanță, Ford Italia a formulat apel(5) la Corte d’appello di Bologna (Curtea de Apel din Bologna, Italia), care a respins apelul la 21 decembrie 2018.
17. Împotriva hotărârii din apel, Ford Italia a declarat recurs la Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație, Italia), care sesizează Curtea cu următoarea întrebare preliminară:
„Este compatibilă cu articolul 3 alineatul (1) din Directiva 85/374/CEE și, în caz contrar, de ce nu este compatibilă o interpretare care extinde răspunderea producătorului la furnizor, chiar dacă acesta nu și‑a aplicat fizic numele, marca sau alt semn distinctiv pe produs, pentru simplul motiv că furnizorul are un nume, o marcă sau un alt semn distinctiv care este total sau parțial identic cu cel al producătorului?”
III. Procedura în fața Curții
18. Cererea de decizie preliminară a fost înregistrată la Curte la 13 martie 2023.
19. Au prezentat observații scrise Stracciari(6), Ford Italia și Comisia Europeană, care au participat la ședința care a avut loc la 8 februarie 2024.
IV. Apreciere
A. Observație preliminară
20. Îndoielile instanței de trimitere se axează pe interpretarea articolului 3 alineatul (1) a doua teză din Directiva 85/374 în scopul stabilirii răspunderii pentru prejudiciul cauzat de un produs defect. Aceasta dorește să se stabilească în special dacă o astfel de răspundere poate fi impusă unui furnizor care nu și‑a aplicat fizic numele, marca sau alt semn distinctiv pe produs, dar ale cărui date de identificare coincid, total sau parțial, cu cele ale producătorului.
21. Această abordare a întrebării preliminare, într‑adevăr limitată, determină necesitatea de a stabili, în primul rând, ce se înțelege prin noțiunea de producător aparent (cel care se prezintă drept producător, aplicându‑și numele pe produs) în lumina circumstanțelor din speță.
22. Cu toate acestea, Curtea poate să îi faciliteze instanței de trimitere alte elemente de interpretare a regimului de răspundere instituit de Directiva 85/374, în cazul în care consideră că este oportun să răspundă la abordarea susținută de Ford Italia, bazată pe aplicarea articolului 3 alineatul (3) din directiva menționată.
23. În acest caz, Curtea va trebui să abordeze nu numai delimitarea noțiunii de „producător” efectiv sau aparent [articolul 3 alineatul (1) din Directiva 85/374], ci și exonerarea de răspundere a furnizorului care a identificat producătorul efectiv [articolul 3 alineatul (3) din aceeași directivă].
B. Armonizarea totală a regimului de răspundere instituit de Directiva 85/374
24. Potrivit unei jurisprudențe constante, „marja de apreciere de care dispun statele membre pentru a reglementa răspunderea pentru produsele cu defect este exclusiv stabilită în Directiva [85/374] însăși”(7).
25. Din analiza modului de redactare, a obiectului și a sistemului Directivei 85/374, „Curtea a concluzionat că directiva urmărește, în materiile pe care le reglementează, o armonizare totală a actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre”(8).
26. Aceasta este situația în special în ceea ce privește „cercul persoanelor răspunzătoare împotriva cărora persoana prejudiciată are dreptul să intenteze o acțiune în temeiul regimului de răspundere prevăzut de Directiva 85/374 [care] este definit la articolele 1 și 3 din aceasta. Ținând seama de faptul că această directivă urmărește o armonizare totală cu privire la aspectele pe care le reglementează, determinarea cercului persoanelor răspunzătoare efectuată la articolele respective trebuie considerată exhaustivă și nu poate fi condiționată de stabilirea unor criterii suplimentare care nu decurg din modul de redactare a acestor articole”(9).
27. În afară de fabricantul unui produs finit, „alte persoane pot fi considerate drept producători numai în cazurile expres prevăzute, și anume, cel care, aplicându‑și numele, marca sau alt semn distinctiv pe produs, se prezintă drept producător [articolul 3 alineatul (1) din directivă], cel care importă un produs în Comunitate [articolul 3 alineatul (2)] și furnizorul care, în cazul în care producătorul nu poate fi identificat, nu comunică persoanei prejudiciate, în termen util, identitatea producătorului sau a persoanei care i‑a furnizat produsul [articolul 3 alineatul (3)]”(10).
C. Noțiunea de producător aparent: articolul 3 alineatul (1) din Directiva 85/374
28. În speță, cererea de chemare în judecată a fost formulată împotriva furnizorului vehiculului (Ford Italia), în calitate de producător. Defectul reclamat corespundea unui vehicul marca Ford, fabricat de Ford WAG în Germania și distribuit în Italia de Ford Italia, importator intracomunitar al acestor vehicule.
29. Ținând cont de faptul că Ford Italia nu fabrică vehicule, ci le importă dintr‑un alt stat membru și le distribuie în Italia, aceasta ar putea fi calificată drept producător, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 85/374, numai dacă ar avea calitatea de producător aparent, cu alte cuvinte, de „persoană care, aplicându‑și numele, marca sau alt semn distinctiv pe produs, se prezintă drept producătorul acestuia”.
30. Instanța de trimitere dorește să afle care este tratamentul pe care trebuie să îl aplice unei situații în care:
– pe de o parte, furnizorul nu și‑a aplicat fizic numele, marca sau un alt semn distinctiv pe produs;
– pe de altă parte, numele furnizorului și cel al producătorului coincid, în măsura în care ambii folosesc semnul distinctiv „Ford”, care apare pe vehicul și în denumirea celor doi operatori.
31. Pentru instanța a quo, răspunsul la această situație poate rezulta fie dintr‑o interpretare strictă a expresiei „aplicându‑și numele”, fie dintr‑o interpretare mai largă. Ea consideră că, în principiu, ambele par a fi admisibile(11):
– cea de a doua, mai largă, ar ține seama, în lumina jurisprudenței naționale, de cerința de protecție a consumatorilor;
– prima este restrictivă și urmărește o ajustare în evaluarea comparativă a intereselor diferitelor persoane implicate în procesul de producție și de distribuție a produsului.
32. Motivele pe care le vom expune în continuare ne determină să înclinăm spre susținerea liniei de interpretare mai largă expuse de instanța de trimitere. Recunoaștem totuși că există argumente solide și în favoarea celelalte soluții(12).
33. Extinderea noțiunii de producător pentru a cuprinde producătorul aparent răspunde intenției expuse în al patrulea considerent al Directivei 85/374: „protecția consumatorului impune c[ă] […] răspunderea ar trebui extinsă […] în privința persoanelor care se prezintă ca producători prin marcarea numelui, a mărcii sau a altui semn distinctiv […]”. Prin acest obiectiv, „legiuitorul Uniunii a intenționat să adopte o accepțiune largă a noțiunii de «producător»”(13).
34. Curtea s‑a pronunțat cu privire la „răspunderea obiectivă”(14) a producătorului aparent în Hotărârea Keskinäinen Vakuutusyhtiö Fennia, o cauză în care situația de fapt prezintă o oarecare similitudine cu cea din prezenta trimitere preliminară(15).
35. În cauza respectivă, cererea în despăgubire pentru produsul defect (o cafetieră marca Philips Saeco, vândută în Finlanda) era îndreptată împotriva Koninklijke Philips, în pofida faptului că produsul fusese fabricat în România de Saeco International Group SpA, filială a Koninklijke Philips.
36. S‑a pus atunci în discuție aspectul dacă Koninklijke Philips avea calitatea de producător aparent, ținând cont de faptul că „[s]emnele Philips și Saeco, care sunt mărci înregistrate de Koninklijke Philips, erau aplicate pe cafetiera menționată și pe ambalajul său. În plus, aceeași cafetieră purta marcajul CE, pe care figura semnul Saeco, o adresă din Italia și mențiunea «fabricat în România». Koninklijke Philips deține o filială în Finlanda, Philips Oy, care comercializează în această țară aparate electrocasnice purtând marca Philips, printre care și cafetiera în discuție”(16).
37. Or, dintre aprecierile pe care Curtea le‑a făcut în hotărârea menționată, trebuie evidențiate următoarele:
– „prin aplicarea pe produs[…] a numelui său, a mărcii sale sau a unui alt semn distinctiv, persoana care se prezintă ca producător dă impresia că este implicată în procesul de producție sau că își asumă răspunderea pentru acesta. Prin urmare, utilizarea acestor mențiuni echivalează pentru persoana menționată cu utilizarea notorietății sale pentru a face produsul respectiv mai atractiv în percepția consumatorilor, ceea ce justifică, în schimb, ca răspunderea sa să poată fi angajată în temeiul acestei utilizări”(17);
– „în măsura în care, pe de o parte, mai multe persoane pot fi considerate producători și, pe de altă parte, consumatorul poate introduce cererea sa împotriva oricăreia dintre acestea, căutarea unei singure persoane răspunzătoare, «cea mai adecvată», împotriva căreia consumatorul ar trebui să își valorifice drepturile nu este, contrar celor sugerate de instanța de trimitere, pertinentă”(18).
38. După cum am arătat deja, ceea ce aduce acum în discuție Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație) are legătură cu întinderea sintagmei „aplicându‑și numele”. Aceasta dorește să cunoască în mod concret dacă această noțiune: (i) se referă numai la aplicarea materială a unui element distinctiv de către o altă persoană decât producătorul, cu intenția de a valorifica o ambiguitate, sau (ii) dacă include și o simplă coincidență neintenționată a datelor de identificare.
39. Pentru a răspunde la această întrebare, este necesar să se analizeze modul în care se desfășoară prezentarea și vânzarea produsului defect. Din această perspectivă, totul pare să indice că Ford Italia distribuie consumatorilor italieni vehicule recunoscute printr‑un element distinctiv (Ford), ale cărui prestigiu și reputație creează consumatorului, în mod obiectiv și justificat, o încredere sporită. Astfel, furnizorul profită de reputația mărcii „Ford”, pe care o include în propria sa denumire socială (Ford Italia) în scopul de a vinde vehicule.
40. Ca și în cazul lămurit prin Hotărârea Keskinäinen Vakuutusyhtiö Fennia, protecția publicului justifică, din punctul nostru de vedere, ca, în cazul în care semnul furnizorului (Ford Italia) coincide(19) cu cel al producătorului efectiv (Ford WGA) și cu cel al vehiculului (Ford Mondeo), furnizorul să poată fi calificat drept producător aparent, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 85/374.
41. Este adevărat că furnizorul nu își aplică fizic numele pe produs, acesta fiind încorporat din fabrică. Cu toate acestea, suntem de părere că, din punctul de vedere al consumatorului, atunci când același nume (Ford) apare pe vehicul și în denumirea socială a furnizorului, cumpărătorul poate avea impresia(20) că furnizorul își asumă poziția (și răspunderea) stabilită la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 85/374. În aceste circumstanțe, nu i se poate impune consumatorului să afle prin mijloace proprii cine este producătorul (efectiv), altul decât furnizorul care se prezintă cu aceste caracteristici.
42. În situații precum cea de față, factorul‑cheie este tripla coincidență dintre numele furnizorului (Ford Italia), numele care apare pe produs (Ford Mondeo) și cel al producătorului (Ford WGA). Această coincidență induce consumatorului presupunerea că garantarea calității vehiculului este asigurată de un furnizor care, tocmai ca urmare a „utiliz[ării] notorietății sale pentru a face produsul respectiv mai atractiv în percepția consumatorilor”(21), se prezintă drept producător (aparent) și, în consecință, își asumă răspunderea aferentă.
43. Din acest punct de vedere, considerăm că nu este relevant dacă furnizorul încearcă să profite de o presupusă ambiguitate sau dacă a ales în mod deliberat denumirea pentru a se prevala de prestigiul elementului distinctiv al producătorului efectiv (cu care, de altfel, are legături corporative).
44. Esențial este, subliniem din nou, că, față de cumpărător (și față de public în general), dacă vehiculul pe care furnizorul îl distribuie încorporează semnul distinctiv caracteristic numelui ambilor („Ford”), se creează aceeași încredere ca și în cazul în care producătorul, al cărui nume coincide cu cel al furnizorului, l‑ar vinde direct, fără intermedierea unui alt operator economic.
45. În acest context, consumatorul poate presupune în mod rezonabil, fără investigații suplimentare, că achiziționează vehiculul de la un furnizor care se prezintă drept producător (aparent). Prin urmare, trebuie „să fie scutit […] de sarcina de a identifica producătorul efectiv pentru a‑și îndrepta cererea de daune interese”(22).
46. S‑ar putea obiecta că această interpretare este excesiv de largă și că depășește intenția articolului 3 alineatul (1) din Directiva 85/374, care concentrează răspunderea pentru produsul defect asupra producătorului acestuia, nu asupra furnizorului. Totuși, suntem de părere că această obiecție, chiar dacă are argumente în favoarea sa, nu trebuie să prevaleze asupra lecturii dematerializate pe care o susținem în ceea ce privește noțiunea de producător aparent, în sensul dispoziției menționate.
47. Astfel, suntem de acord cu Comisia că nu poate fi limitată calitatea de producător aparent la persoana care își „aplică” fizic semnul distinctiv pe produs: această calitate „poate deriva de asemenea dintr‑o simplă corespondență între numele furnizorului și numele produsului, mai ales atunci când, ca în cazul de față, o astfel de corespondență nu este întâmplătoare, ci se datorează faptului că furnizorul revinde în Italia vehiculele mărcii Ford, pe care el însuși le cumpără de la producătorul Ford WAG”(23).
48. Pornind de la această premisă, persoana care a suferit un prejudiciu ca urmare a produsului defect poate solicita despăgubiri atât producătorului aparent, cât și producătorului efectiv, întrucât răspunderea acestora este solidară.
49. Din articolul 5 și din al cincilea considerent al Directivei 85/374 „rezultă că răspunderea persoanei care se prezintă drept producător se află la același nivel cu cea a producătorului efectiv și că consumatorul poate alege în mod liber să solicite repararea integrală a prejudiciului oricăruia dintre ei întrucât răspunderea lor este solidară”(24).
50. Considerațiile precedente sunt cu atât mai mult mai semnificative cu cât în prezenta cauză furnizorul și producătorul efectiv fac parte dintr‑un singur grup de întreprinderi, în sensul că primul face parte din lanțul de distribuție a autovehiculelor fabricate de cel de al doilea, arborând, și unul și celălalt, emblema Ford.
51. Amintim că furnizorul vehiculului (Ford Italia) este legat de producător (Ford WAG). Ford Italia este o divizie teritorială a rețelei de producție și de distribuție a vehiculelor Ford, sub conducerea și coordonarea unei societăți‑mamă.
52. În acest context, consumatorul alege să achiziționeze un vehicul de la Ford Italia tocmai datorită securității pe care i‑o inspiră originea acestuia, cu alte cuvinte, deoarece este vorba despre un vehicul comercializat de un furnizor oficial, care i se prezintă drept răspunzător de calitatea produsului (sau cel puțin îi dă această impresie). Cumpărătorul se adresează unui furnizor din rețeaua Ford, care acționează chiar sub acest nume (Ford Italia).
53. În ceea ce privește relevanța unor astfel de legături între producător și furnizor, însă într‑un context diferit, în Hotărârea O’Byrne Curtea a statuat următoarele:
– „Atunci când una dintre verigile lanțului de distribuție este strâns legată de producător, precum, de exemplu, în cazul unei filiale deținute 100 % de acesta din urmă, este necesar să se stabilească dacă această legătură are drept rezultat faptul că întreprinderea respectivă este implicată efectiv în procesul de fabricație a produsului în cauză”(25).
– „Aprecierea unei astfel de legături strânse trebuie să se facă independent dacă este sau nu este vorba despre persoane juridice diferite. În schimb, este relevant să se cunoască dacă este vorba despre întreprinderi care exercită activități de producție diferite sau dacă, dimpotrivă, întreprinderea filială acționează pur și simplu ca distribuitor sau depozitar al produsului fabricat de societatea‑mamă. Este de competența instanțelor naționale să stabilească […] dacă legăturile dintre producător și o altă întreprindere sunt suficient de strânse pentru ca noțiunea de producător […] să includă și această din urmă întreprindere […]”.(26)
54. Ceea ce era în discuție în cauza O’Byrne era dacă produsul fusese „pus în circulație”, în sensul articolului 11 din Directiva 85/374, moment de la care începe să curgă termenul (de zece ani) în care pot fi exercitate drepturile persoanei prejudiciate.
55. Este adevărat că în Hotărârea O’Byrne aprecierile Curții cu privire la legăturile dintre societatea‑mamă și filială au fost făcute în scopul de a stabili momentul în care a fost pus în circulație produsul defect. Cu toate acestea, ceea ce considerăm relevant pentru prezenta cerere de decizie preliminară este faptul că Hotărârea O’Byrne permite o interpretare largă a noțiunii de producător, care cuprinde întreprinderile legate între ele, implicate în lanțul de comercializare a produsului, indiferent dacă acestea sunt sau nu persoane juridice diferite(27).
56. Cu toate acestea, o astfel de interpretare largă nu ar putea conduce la o imputare nediferențiată a răspunderii pentru prejudiciul cauzat de produsul defect oricărui participant la procesul de fabricație și de comercializare a acestuia. O atare extindere nediferențiată a fost respinsă de Curte în ceea ce privește legislația daneză, în Hotărârile Skov și Bilka(28) și Comisia/Danemarca.(29)
57. Din această perspectivă, analiza legăturilor dintre Ford WAG și Ford Italia, care revine instanței de trimitere, poate scoate în evidență o legătură deosebit de strânsă, care, împreună cu coincidența în ceea ce privește utilizarea numelui comun (Ford) în denumirea amândurora și în cea a propriului produs defect, să încline balanța în favoarea aplicării articolului 3 alineatul (1) a doua teză din Directiva 85/374.
58. Cele expuse anterior răspund la întrebarea instanței de trimitere înțeleasă în termeni literali: în speță ar exista un producător aparent (Ford Italia) căruia persoana prejudiciată îi poate reclama răspunderea pentru prejudiciile produse de produsul defect, în temeiul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 85/374.
D. Efectele articolului 3 alineatul (3) din Directiva 85/374
59. Dacă la punctele precedente am abordat dificultățile de interpretare pe care le ridică noțiunea de producător aparent, în continuare ne vom referi la argumentele Ford Italia cu privire la aplicarea în cauză a articolului 3 alineatul (3) din Directiva 85/374, din a cărui redactare această societate își deduce exonerarea de răspundere(30).
60. În fața Curții, Ford Italia subliniază că instanța de trimitere nu a ținut seama de faptul că „consumatorul a fost informat în timp util cu privire la identitatea și domiciliul producătorului și că, cu toate acestea, nu a acționat împotriva producătorului”(31).
61. Din această împrejurare, Ford Italia deduce că nu era vorba despre „protejarea unui consumator indus în eroare fără nicio vină ca urmare a utilizării mixte a unor semne distinctive de către persoane care operează în cadrul aceluiași grup de întreprinderi, ci despre un consumator care refuză să solicite instanței autorizația pentru a introduce în cauză producătorul intracomunitar, ale cărui identitate și localizare îi sunt perfect cunoscute […]”(32).
62. Articolul 3 alineatul (3) din Directiva 85/374 prevede ipoteza în care „nu poate fi identificat producătorul produsului”. În această conjunctură, „orice furnizor este considerat drept producător, cu excepția cazului în care acesta comunică persoanei prejudiciate, în termen util, identitatea producătorului sau a persoanei care i‑a furnizat produsul”.
63. Din punctul nostru de vedere, condițiile de aplicare a articolului 3 alineatul (3) din Directiva 85/374 nu sunt îndeplinite în speță: nu există un „producător necunoscut” în cazul în care se acceptă, în termenii menționați anterior, că Ford Italia era producătorul aparent. În plus, instanța de trimitere nu solicită Curții să interpreteze acest principiu, ceea ce scoate în evidență faptul că nu îl consideră relevant în speță(33).
64. Astfel cum a susținut Comisia în cadrul ședinței, articolul 3 alineatul (3) din Directiva 85/374 pornește de la premisa că producătorul (fie cel efectiv, fie cel aparent) nu poate fi identificat. Noțiunea de producător de la articolul 3 alineatul (3) înglobează atât producătorul efectiv, cât și producătorul aparent: odată identificat oricare dintre cei doi, dispoziția devine inaplicabilă.
65. Cu titlu subsidiar, ne vom pronunța cu privire la efectele articolului 3 alineatul (3) din Directiva 85/374 pentru a răspunde la întrebarea preliminară.
66. Curtea a interpretat această dispoziție printre altele în Hotărârea din 2 decembrie 2009(34), în termenii următori:
– „[…] această dispoziție trebuie înțeleasă ca vizând ipoteza în care, având în vedere împrejurările speței, persoana prejudiciată de produsul despre care se pretinde că are defecte nu ar fi putut în mod rezonabil să identifice producătorul acestui produs înainte de a‑și exercita drepturile împotriva furnizorului […]”(35).
– „Într‑o astfel de ipoteză, rezultă din articolul 3 alineatul (3) din Directiva 85/374 că furnizorul trebuie considerat ca fiind «producător» dacă acesta nu a comunicat persoanei prejudiciate, în termen util, identitatea producătorului sau a propriului furnizor”(36).
– Transmiterea informației nu este necondiționată, întrucât „simplul fapt că furnizorul produsului în cauză a negat calitatea sa de producător, cu excepția cazului în care acest furnizor însoțește această negare de indicarea identității producătorului […], nu poate fi suficient pentru a considera că furnizorul respectiv a comunicat persoanei prejudiciate informația vizată la articolul 3 alineatul (3) din Directiva 85/374, nici, așadar, pentru a exclude posibilitatea ca acesta să fie considerat ca fiind «producător» în temeiul acestei dispoziții”(37).
– În ceea ce privește „condiția privind furnizarea unei astfel de informații într‑un «termen util», în sensul articolului 3 alineatul (3) din Directiva 85/374, [ea] implică obligația furnizorului chemat în judecată de o persoană prejudiciată de a‑i comunica acesteia, din proprie inițiativă și în mod diligent, identitatea producătorului”(38).
67. Prin urmare, articolul 3 alineatul (3) din Directiva 85/374 se limitează la a stabili exonerarea de răspundere a furnizorului (în cazul în care producătorul nu poate fi identificat) atunci când acesta informează el însuși persoana prejudiciată, într‑un termen util, cu privire la identitatea producătorului.
68. Cu toate acestea, Directiva 85/374 nu precizează mecanismele (procedurale sau de altă natură) care trebuie puse în practică în scopul facilitării acestei informații. Astfel, în principiu, comunicarea în termen util a identității producătorului efectiv persoanei prejudiciate exonerează furnizorul de răspundere.
69. Or, Directiva 85/374 nu exclude ca, atunci când comunicarea informației are loc în cadrul unei proceduri judiciare deja în curs(39), dreptul național să impună uneia dintre părți obligația de a introduce în cauză pe cel care este identificat drept producător efectiv.
70. Acesta este, subliniem din nou, un aspect pe care articolul 3 alineatul (3) din Directiva 85/374 nu îl prevede și pe care un stat membru îl poate stabili în vederea asigurării veridicității identificării producătorului efectiv. Fiind vorba despre o obligație procedurală, ea intră în sfera autonomiei procedurale a statelor membre și nu sunt motive pentru a intra în conflict cu Directiva 85/374.
71. Această obligație procedurală se poate întemeia pe nevoia de a proteja interesele consumatorului și în același timp determină în mod concret cine are calitatea de producător. Exonerarea automată de răspundere a furnizorului care identifică producătorul efectiv ar putea pune consumatorul într‑o situație precară: procesul în care are loc o astfel de identificare s‑ar încheia (pentru lipsa calității procesuale pasive a pârâtului), iar persoana prejudiciată ar trebui să inițieze un nou proces împotriva producătorului desemnat, cu riscul ca acesta, la rândul său, să nege că este producătorul.
72. În scopul evitării acestui dublu itinerar pentru consumator(40), pare a fi rezonabil ca legiuitorul național să prevadă ca totul să fie soluționat în cadrul aceleiași proceduri și, în acest scop, să stabilească intervenția la cerere (introducerea în cauză) ca mecanism adecvat. Subliniem din nou, este în sarcina dreptului fiecărui stat membru(41) să stabilească modalitatea în care se desfășoară o astfel de intervenție.
73. Odată ce furnizorul pârât l‑a identificat pe producător în cursul unui proces, ordinea juridică națională poate opta, fără distincție, între: (a) a pune în sarcina reclamantului obligația de a introduce în cauză producătorul, de exemplu printr‑o modificare sau o completare a cererii sale de chemare în judecată; (b) a pune această obligație în sarcina pârâtului, astfel încât acesta să fie cel care trebuie să solicite introducerea în cauză a producătorului.
74. În mod logic, este de competența instanței de trimitere să interpreteze dreptul său intern în scopul de a stabili care dintre cele două soluții menționate sau oricare alta a fost adoptată de legiuitorul italian. După cum reiese din decizia de trimitere, instanța de apel a interpretat articolul 4 alineatul 5 din Decretul prezidențial nr. 224 din 24 mai 1988 (care face trimitere la articolul 106 din Codul de procedură civilă) în termeni pe care Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație) nu îi împărtășește(42).
75. Considerăm că, în ipoteza în care normele naționale ar impune ca informarea persoanei prejudiciate de către furnizor, realizată în cadrul unui litigiu deja în curs, să fie urmată de introducerea obligatorie în cauză a producătorului efectiv, nici articolul 3 alineatul (3) din Directiva 85/374 nu ar fi încălcat și nici principiile efectivității și echivalenței nu ar avea de suferit:
– efectivitatea drepturilor recunoscute de Directiva 85/374 nu este compromisă de această soluție, care mai degrabă contribuie la asigurarea unui echilibru adecvat al intereselor. Dreptul persoanei prejudiciate și cel al furnizorului sunt garantate întrucât aceeași instanță, în cadrul unui litigiu unic, are la dispoziție ansamblul raporturilor juridice care îi unesc pe cei implicați. Astfel, în cazul în care informația este corectă, instanța poate să exonereze de răspundere furnizorul și să atribuie această răspundere producătorului efectiv (care, din punct de vedere procesual, ar fi succedat furnizorului pârât inițial);
– cu privire la principiul echivalenței, soluția prevăzută de dreptul procesual italian pentru răspunderea producătorului produsului defect pare să coincidă cu cea stabilită la articolul 106 din Codul de procedură civilă italian(43) pentru alte situații de intervenție la cerere și se aplică tuturor participanților la litigiile în acest domeniu.
76. Prin urmare, o decizie potrivit căreia Ford Italia ar trebui să suporte consecințele negative ale neîndeplinirii eventualelor obligații procedurale, în cazul în care acestea sunt impuse de dreptul intern, nu ar fi contrară articolului 3 alineatul (3) din Directiva 85/374(44).
V. Concluzie
77. În temeiul considerațiilor prezentate, propunem să se răspundă Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație, Italia) după cum urmează:
„Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 85/374 a Consiliului din 25 iulie 1985 de apropiere a actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre cu privire la răspunderea pentru produsele cu defect
trebuie interpretat în sensul că
furnizorul unui vehicul care, deși nu și‑a aplicat fizic numele, marca sau alt semn distinctiv pe produs, se prezintă în fața consumatorilor în calitate de producător, poate fi considerat producător, ținând cont de faptul că numele furnizorului coincide, în aspectul cel mai relevant, cu numele, marca sau cu alt semn distinctiv al producătorului efectiv, că ambii fac parte din același grup de întreprinderi, iar vehiculul presupus defect poartă marca specifică amândurora.”