HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a opta)
15 ianuarie 2015(*)
„Marcă comunitară – Înregistrare internațională care desemnează Comunitatea Europeană – Marca verbală MONACO – Motive absolute de refuz – Caracter descriptiv – Lipsa caracterului distinctiv – Articolul 151 alineatul (1) și articolul 154 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 – Articolul 7 alineatul (1) literele (b) și (c) și articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009 – Refuz parțial de protecție”
În cauza T‑197/13,
Marques de lʼÉtat de Monaco (MEM), cu sediul în Monaco (Monaco), reprezentate de S. Arnaud, avocat,
reclamantă,
împotriva
Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne (mărci, desene și modele industriale) (OAPI), reprezentat de V. Melgar, în calitate de agent,
pârât,
având ca obiect o acțiune formulată împotriva Deciziei Camerei a patra de recurs a OAPI din 29 ianuarie 2013 (cauza R 113/2012‑4), referitoare la înregistrarea internațională care desemnează Comunitatea Europeană, pentru marca verbală MONACO,
TRIBUNALUL (Camera a opta),
compus din domnul D. Gratsias, președinte, doamna M. Kancheva și domnul C. Wetter (raportor), judecători,
grefier: domnul E. Coulon,
având în vedere cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 1 aprilie 2013,
având în vedere memoriul în răspuns depus la grefa Tribunalului la 7 august 2013,
având în vedere decizia din 5 noiembrie 2013 de autorizare a depunerii la grefa Tribunalului a unei scrisori a reclamantei, datată 22 octombrie 2013,
având în vedere observațiile formulate de OAPI la această scrisoare, depuse la grefa Tribunalului la 21 noiembrie 2013,
având în vedere modificarea compunerii camerelor Tribunalului,
având în vedere că nicio cerere de stabilire a unei ședințe nu a fost formulată de părți în termenul de o lună de la comunicarea terminării procedurii scrise și decizând, prin urmare, pe baza raportului judecătorului raportor și în temeiul articolului 135a din Regulamentul de procedură al Tribunalului, să se pronunțe fără parcurgerea fazei orale a procedurii,
pronunță prezenta
Hotărâre
Istoricul cauzei
1 La 1 decembrie 2010, guvernul Principatului Monaco a obținut de la biroul internațional al Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale (OMPI) o înregistrare internațională care desemnează Comunitatea Europeană, pentru marca verbală MONACO (denumită în continuare „marca în cauză”). Această înregistrare a fost primită la Oficiul pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne (mărci, desene și modele industriale) (OAPI) la 24 martie 2011.
2 Produsele și serviciile pentru care s‑a solicitat înregistrarea mărcii fac parte din clasele 9, 12, 14, 16, 18, 25, 28, 35, 38, 39, 41 și 43 în sensul Aranjamentului de la Nisa privind clasificarea internațională a produselor și serviciilor în vederea înregistrării mărcilor din 15 iunie 1957, cu revizuirile și modificările ulterioare.
3 La 1 aprilie 2011, OAPI a notificat guvernului monegasc un refuz provizoriu ex officio de protecție a mărcii în cauză în Uniunea Europeană, în conformitate cu articolul 5 din Protocolul privind Aranjamentul de la Madrid referitor la înregistrarea internațională a mărcilor, adoptat la Madrid la 27 iunie 1989 (JO 2003, L 296, p. 22, Ediție specială, 17/vol. 2, p. 16, denumit în continuare „Protocolul de la Madrid”) și în conformitate cu norma 113 din Regulamentul (CE) nr. 2868/95 al Comisiei din 13 decembrie 1995 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 40/94 al Consiliului privind marca comunitară (JO L 303, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 189), cu modificările ulterioare, pentru anumite produse și servicii acoperite de înregistrarea internațională care desemnează Comunitatea Europeană (denumite în continuare „produsele și serviciile vizate”). Acestea fac parte din clasele 9, 16, 39, 41 și 43 și corespund, pentru fiecare dintre aceste clase, următoarei descrieri:
– clasa 9: „suporturi magnetice de înregistrare”;
– clasa 16: „produse din aceste materiale [hârtie, carton] neincluse în alte clase; tipărituri; fotografii”;
– clasa 39: „Transport; organizare de călătorii”;
– clasa 41: „divertisment; activități sportive”;
– clasa 43: „cazare temporară”.
4 Motivele invocate în susținerea acestui refuz erau lipsa caracterului distinctiv și caracterul descriptiv, pentru produsele și serviciile vizate, ale mărcii în cauză, în sensul articolului 7 alineatul (1) literele (b) și (c) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară (JO L 78, p. 1).
5 Prin decizia din 18 noiembrie 2011, după ce guvernul monegasc a răspuns la obiecțiile ridicate în notificarea refuzului provizoriu, examinatorul a confirmat, pentru produsele și serviciile vizate și pentru aceleași motive cu cele invocate anterior, refuzul parțial de protecție a mărcii în cauză în Uniune. În schimb, a înlăturat obiecțiile care figurau în decizia de refuz provizoriu în ceea ce privește „aparate[le] pentru înregistrarea, transmiterea și reproducerea sunetului sau imaginii”, care fac parte din clasa 9.
6 La 13 ianuarie 2012, guvernul Principatului Monaco a formulat o cale de atac împotriva acestei decizii la OAPI, în temeiul articolelor 58-64 din Regulamentul nr. 207/2009.
7 La 17 aprilie 2012, reclamanta, Marques de lʼÉtat de Monaco (MEM), societate pe acțiuni de drept monegasc, s‑a subrogat în drepturile guvernului Principatului Monaco în calitate de titular al mărcii în cauză.
8 Prin Decizia din 29 ianuarie 2013 (denumită în continuare „decizia atacată”), Camera a patra de recurs a OAPI a respins calea de atac. Ea a considerat îndeosebi că nu există nicio legitimitate specială pentru ca reclamanta să se prevaleze de marca în cauză pentru produsele și serviciile vizate, singurul aspect care contează fiind acela dacă aceasta poate fi înregistrată în sensul articolului 7 alineatul (1) literele (b) și (c) din Regulamentul nr. 207/2009. Mai întâi, ea și‑a întemeiat refuzul pe articolul 7 alineatul (1) litera (c) din regulament, care determină refuzul înregistrării mărcilor descriptive, precum cele care sunt compuse exclusiv din semne sau indicații ce pot să servească, în comerț, pentru a desemna proveniența geografică. Ea a amintit, în această privință, jurisprudența potrivit căreia raportul dintre astfel de semne și produsele sau serviciile acoperite de mărcile respective trebuie să fie suficient de direct și de concret, jurisprudență pe care a considerat‑o aplicabilă în speță, întrucât termenul „monaco” desemnează teritoriul cu același nume și poate, prin urmare, să fie înțeles în orice limbă de pe teritoriul Uniunii ca desemnând originea sau destinația geografică a produselor și a serviciilor vizate. În continuare, a considerat că marca în cauză este în mod clar lipsită de caracter distinctiv în ceea ce privește produsele și serviciile vizate, în sensul articolului 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009. În sfârșit, a precizat că aceste motive sunt valabile și în temeiul articolului 7 alineatul (2) din același regulament.
Concluziile părților
9 Reclamanta solicită Tribunalului:
– anularea deciziei atacate;
– pe cale incidentală, „la nevoie”, solicitarea opiniei Curții de Justiție asupra aplicabilității articolului 7 alineatul (1) litera (c) și a articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009 unui stat terț;
– obligarea OAPI la plata cheltuielilor de judecată.
10 OAPI solicită Tribunalului:
– respingerea acțiunii, în parte ca inadmisibilă și în parte ca nefondată;
– obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept
11 În susținerea cererii de anulare a deciziei atacate, reclamanta prezintă, din punct de vedere formal, cinci motive, care acoperă în esență trei, și anume, în primul rând, nemotivarea și motivarea insuficientă, în al doilea rând, încălcarea articolului 7 alineatul (1) litera (b) și a articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009 și, în al treilea rând, încălcarea articolului 7 alineatul (1) litera (c) și a articolului 7 alineatul (2) din același regulament.
12 OAPI contestă motivele și argumentele invocate de reclamantă.
13 În temeiul articolului 151 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009, orice înregistrare internațională care desemnează Comunitatea Europeană produce, de la data înregistrării prevăzute la articolul 3 alineatul (4) din Protocolul de la Madrid, aceleași efecte ca și o cerere de înregistrare a unei mărci comunitare. Cât despre articolul 154 alineatul (1) din regulament, acesta prevede că orice înregistrare internațională care desemnează Comunitatea Europeană face obiectul unei examinări a motivelor absolute de respingere, după aceeași procedură ca și pentru cererile de înregistrare a unei mărci comunitare [Hotărârea din 13 aprilie 2011, Deichmann/OAPI (Reprezentare a unui unghi încadrat de o linie punctată), T‑202/09, EU:T:2011:168, punctul 24].
14 Potrivit articolului 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009, se respinge înregistrarea mărcilor care sunt lipsite de caracter distinctiv. Potrivit articolului 7 alineatul (1) litera (c) din regulament, se respinge înregistrarea „mărci[lor] care sunt compuse exclusiv din semne sau indicații ce pot să servească, în comerț, pentru a desemna specia, calitatea, cantitatea, destinația, valoarea, proveniența geografică sau data fabricației produsului sau a prestării serviciului sau alte caracteristici ale acestora”. Articolul 7 alineatul (2) din același regulament prevede că alineatul (1) al acestuia se aplică chiar dacă motivele de refuz nu există decât într‑o parte a Uniunii.
15 În lumina acestor considerații trebuie să se analizeze, mai întâi, dacă camera de recurs a respectat, la adoptarea deciziei atacate, obligația de motivare care îi revenea.
Cu privire la motivul întemeiat pe nemotivare și pe motivarea insuficientă
16 OAPI este obligat, în temeiul articolului 75 din Regulamentul nr. 207/2009, să își motiveze deciziile. Această obligație de motivare are același cuprins ca cel rezultat din articolul 296 TFUE, potrivit căruia raționamentul emitentului actului trebuie să fie menționat în mod clar și neechivoc. Ea are ca dublu obiectiv, pe de o parte, să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate pentru a‑și apăra drepturile și, pe de altă parte, să permită instanței Uniunii să își exercite controlul asupra legalității deciziei [Hotărârea din 19 mai 2010, Zeta Europe/OAPI (Superleggera), T‑464/08, EU:T:2010:212, punctul 47, și Hotărârea din 21 mai 2014, Eni/OAPI – Emi (IP) (ENI), T‑599/11, EU:T:2014:269, punctul 29].
17 Reclamanta susține că camera de recurs a încălcat, prin nemotivarea deciziei atacate corespunzător cerințelor legale, articolul 75 din Regulamentul nr. 207/2009, articolul 296 TFUE și articolul 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950.
18 Ea consideră, în primul rând, că camera de recurs s‑a limitat să citeze dispozițiile pertinente ale Regulamentului nr. 207/2009, precum și jurisprudența aferentă, fără a explicita circumstanțele factuale pe care le‑a reținut, privând‑o, prin urmare, de orice explicație cu privire la refuzul parțial referitor la cererea sa. În al doilea rând, apreciază că motivarea deciziei atacate lipsește sau, în orice caz, este insuficientă, chiar contradictorie, în ceea ce privește refuzul de protecție pentru produsele vizate care fac parte din clasa 9.
19 În ceea ce privește prima critică, potrivit căreia camera de recurs nu ar fi prezentat în decizia atacată motivele de fapt pe care aceasta se întemeiază, trebuie precizat de la bun început că obligația de motivare nu impune camerelor de recurs să prezinte o motivare care să urmeze în mod exhaustiv și unul câte unul toate argumentele prezentate de părți [a se vedea Hotărârea din 12 iulie 2012, Gucci/OAPI – Chang Qing Qing (GUDDY), T‑389/11, EU:T:2012:378, punctul 16 și jurisprudența citată]. Prin urmare, este suficient ca instituția vizată să expună situația de fapt și considerațiile juridice care prezintă o importanță esențială în economia deciziei (Hotărârea ENI, punctul 16 de mai sus, EU:T:2014:269, punctul 30; a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 februarie 1990, Delacre și alții/Comisia, C‑350/88, Rec., EU:C:1990:71, punctul 16).
20 În această privință, trebuie arătat că, contrar afirmațiilor reclamantei, camera de recurs, după ce a enumerat produsele și serviciile vizate la punctul 2 din decizia atacată și după ce a prezentat motivele deciziei examinatorului (punctele 8-13 din decizia atacată), a arătat că termenul „monaco” ar fi „perceput imediat ca o expresie pur informativă care indică originea geografică sau destinația geografică” a produselor și a serviciilor vizate, și anume Monaco (punctul 25 din decizia atacată). Ea a detaliat, la punctele 26-29 din decizia atacată, legătura dintre fiecare produs sau serviciu vizat și teritoriul monegasc, indicând astfel, pentru „suporturi[le] magnetice de înregistrare” din clasa 9 și „produse[le] din aceste materiale [hârtie, carton] neincluse în alte clase; tipărituri; fotografii” din clasa 16, că marca în cauză poate „corespunde indicației obiectului acestor produse precum cărți, ghiduri turistice, fotografii etc., toate în legătură cu Principatul Monaco” (punctul 26 din decizia atacată). Ea a apreciat de asemenea că marca în cauză, în măsura în care privea serviciile de „[t]ransport; organizare a călătoriilor” din clasa 39, poate „corespunde în mod clar indicației destinației sau originii acestor servicii” (punctul 27 din decizia atacată), că serviciile de „divertisment; activități sportive” din clasa 41 se desfășoară evident la Monaco (punctul 28 din decizia atacată) și că serviciile de „cazare temporară” din clasa 43 ar fi oferite pe teritoriul Principatului Monaco (punctul 29 din decizia atacată). Camera de recurs a concluzionat că marca în cauză ar fi percepută, în ceea ce privește produsele și serviciile vizate, în sensul său intrinsec, iar nu ca o marcă, și ar avea, prin urmare, un caracter descriptiv în sensul articolului 7 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 207/2009 (punctele 30 și 31 din decizia atacată).
21 Din cele ce precedă reiese că prima critică, întemeiată pe lipsa mențiunii circumstanțelor factuale în decizia atacată, nu are ea însăși suport în fapt și urmează să fie respinsă.
22 În ceea ce privește a doua critică, reclamanta susține că camera de recurs s‑a limitat să confirme decizia examinatorului, fapt care, ținând seama de insuficienta motivare a acestei prime decizii și chiar de caracterul său contradictoriu, împiedică, în consecință, înțelegerea sferei exacte a refuzului care i‑a fost opus pentru produsele care fac parte din clasa 9.
23 Este adevărat că decizia examinatorului, asupra căreia, trebuie subliniat, Tribunalul nu este competent să se pronunțe, întrucât acesta nu este sesizat decât cu acțiuni împotriva deciziilor camerelor de recurs ale OAPI, prezintă o dificultate de înțelegere în condițiile în care, în partea de sus a paginii 6 a deciziei menționate, se arată că „obiecția este înlăturată în ceea ce privește […] «aparate[le] pentru înregistrarea, transmiterea și reproducerea sunetului sau imaginii; suporturi[le] magnetice de înregistrare»” și că „este menținută în ceea ce privește […] «suporturi[le] magnetice de înregistrare»”. Cu toate acestea, ambiguitatea care rezultă este risipită la sfârșitul paginii 10 și la începutul paginii 11 a deciziei examinatorului, întrucât, printre produsele pentru care se refuză protecția mărcii în cauză, figurează „suporturi[le] magnetice de înregistrare”, care fac parte din clasa 9, și, printre produsele acceptate, „aparate[le] și instrumente[le] de uz științific, nautic, topografic, pentru fotografie, cinematografie, optică, cântărire, măsurare, semnalizare, verificare, salvare și învățământ; aparate[le] și instrumente[le] pentru conducerea, distribuția, transformarea, acumularea, reglarea sau comanda curentului electric; aparate[le] pentru înregistrarea, transmiterea și reproducerea sunetului sau imaginii; discuri[le] acustice; case[le] de marcat, mașini[le] de calculat, echipamente[le] de prelucrare a datelor și calculatoare[le]; echipament[ul] pentru stingerea incendiilor”, care de asemenea fac parte din clasa 9.
24 Prin urmare, în mod greșit arată reclamanta că insuficienta motivare care viciază decizia examinatorului s‑ar fi propagat oarecum în decizia atacată, întrucât o lectură a acestei prime decizii înlătură orice îndoială cu privire la produsele din clasa 9 acceptate sau refuzate. În orice caz, doar decizia atacată face obiectul controlului de legalitate al Tribunalului.
25 Astfel cum s‑a indicat la punctul 20 de mai sus, camera de recurs a precizat, la punctul 2 din decizia atacată, care sunt produsele și serviciile vizate. Printre acestea figurează, ca fiind singurele produse care fac parte din clasa 9, „suporturi[le] magnetice de înregistrare”. După cum s‑a subliniat de asemenea la același punct din prezenta hotărâre, ea a preluat textual această denumire pentru a examina legătura directă și concretă a produselor în cauză cu Principatul Monaco (punctul 26 din decizia atacată). Rezultă că, contrar a ceea ce afirmă reclamanta, camera de recurs a motivat corespunzător decizia atacată în ceea ce privește produsele care fac parte din clasa 9 și a permis în mod util reclamantei să conteste în fața Tribunalului analiza pe care a efectuat‑o.
26 Prin urmare, a doua critică trebuie respinsă și, odată cu aceasta, motivul în ansamblul său.
Cu privire la motivul întemeiat pe încălcarea articolului 7 alineatul (1) litera (c) și a articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009
27 Acest motiv formulat de reclamantă cuprinde, în realitate, patru aspecte: primul este întemeiat pe afirmația potrivit căreia camera de recurs nu a respectat domeniul de aplicare al articolului 7 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 207/2009 coroborat cu articolul 5 din acest regulament și, pe cale de consecință, articolul 7 alineatul (2) din același regulament, prin aceea că nu a ținut cont de faptul că titularul inițial al mărcii în cauză este un stat terț față de Uniune, al doilea are legătură cu eroarea de drept pe care ar fi săvârșit‑o camera de recurs în stabilirea interesului general care trebuie protejat în sensul articolului 7 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 207/2009, al treilea se referă la eroarea vădită de apreciere pe care ar fi săvârșit‑o camera de recurs în definirea publicului relevant, iar al patrulea are ca obiect, pe de o parte, lipsa unei legături între locul geografic respectiv și produsele și serviciile vizate și, pe de altă parte, existența unei erori vădite în aprecierea criteriului geografic de către camera de recurs. Astfel, deși argumentele care se raportează la ultimele două aspecte se află în rubrica referitoare la caracterul distinctiv al mărcii în cauză, adică la aplicarea eronată, potrivit reclamantei, a articolului 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009, conținutul lor are legătură, în esență, astfel cum rezultă în special din cuprinsul punctului 70 din cererea introductivă, cu contestarea refuzului adresat reclamantei în temeiul articolului 7 alineatul (1) litera (c) din regulament.
În ceea ce privește primul aspect, întemeiat pe nerespectarea domeniului de aplicare al articolului 7 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 207/2009 coroborat cu articolul 5 din acest regulament
28 Trebuie să se sublinieze din nou, astfel cum s‑a indicat la punctul 13 de mai sus, că, în temeiul dispozițiilor articolului 3 alineatul (4) din Protocolul de la Madrid și al dispozițiilor articolului 151 alineatul (1) și ale articolului 154 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009, orice înregistrare internațională care desemnează Comunitatea Europeană trebuie privită ca fiind reglementată, de la data înregistrării, de aceleași dispoziții cu cele care se aplică unei cereri de înregistrare a unei mărci comunitare.
29 Or, potrivit articolului 5 din Regulamentul nr. 207/2009, „[p]oate fi titularul unei mărci comunitare orice persoană fizică sau juridică, inclusiv entități de drept public”.
30 Din textul explicit al acestei dispoziții, care reglementează domeniul de aplicare ratione personae al Regulamentului nr. 207/2009, se deduce că orice persoană juridică, inclusiv o entitate de drept public, poate solicita să beneficieze de protecția mărcii comunitare. Prin urmare, acest lucru este valabil, bineînțeles, pentru o societate cu sediul pe teritoriul unui stat terț față de Uniune, dar și pentru statul respectiv însuși, care, deși este subiect de drept internațional, nu înseamnă că nu reprezintă, în sensul dreptului Uniunii, o persoană juridică de drept public.
31 Rezultă că, atunci când statul monegasc a formulat, prin intermediul guvernului său, o cerere prin care solicita ca Uniunea să fie desemnată pentru înregistrarea internațională a mărcii în cauză, acesta s‑a plasat el însuși în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 207/2009 și, în consecință, i se putea opune oricare dintre motivele absolute de refuz prevăzute la articolul 7 din acest regulament.
32 Altfel spus, contrar celor susținute de reclamantă atunci când menționează anumite acorduri internaționale intervenite în alte materii decât cea a mărcilor comunitare, nu domeniul de aplicare al dreptului Uniunii este extins la teritoriul monegasc, ci Principatul Monaco a înțeles de bunăvoie să beneficieze de aplicarea acestui drept (a se vedea prin analogie Hotărârea din 24 noiembrie 1992, Poulsen și Diva Navigation, C‑286/90, Rec., EU:C:1992:453, punctele 21-28, și Hotărârea din 21 decembrie 2011, Air Transport Association of America și alții, C‑366/10, Rep., EU:C:2011:864, punctele 121-127), mai întâi ca persoană juridică de drept public în sensul articolului 5 din Regulamentul nr. 207/2009, iar apoi, indirect, prin transferarea către reclamantă a drepturilor aferente mărcii în cauză.
33 Prin urmare, în mod întemeiat camera de recurs a indicat că „nu există nicio legitimitate de principiu pentru ca o instituție sau un organism public sau un organ guvernamental să fie titularul unei mărci” (punctul 20 din decizia atacată), ceea ce este suficient, în fond, pentru a stabili, contrar celor susținute de OAPI la punctele 12-15 din memoriul în răspuns, că această chestiune a fost într‑adevăr ridicată în fața camerei de recurs.
34 Pe cale incidentală, în cadrul acestui prim aspect al prezentului motiv, reclamanta a formulat, „la nevoie”, concluzii prin care solicita ca Tribunalul să sesizeze Curtea cu următoarele două întrebări preliminare:
– Articolul 7 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 207/2009 se aplică oricărui operator economic, fără a lua în considerare calitatea sa de stat terț?
– Articolul 7 alineatul (1) litera (c) coroborat cu articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009 trebuie interpretat în sensul că permite extinderea interesului general propriu teritoriului Uniunii la cel al unui stat terț, afectând astfel, în mod direct sau indirect, interesul general al acestuia, ținând seama de faptul că refuzul parțial de înregistrare a mărcii solicitate limitează protecția sa pe teritoriul acestui stat terț, în speță în Principatul Monaco?
35 OAPI invocă o cauză de inadmisibilitate a acestor concluzii.
36 Ținând seama, pe de o parte, de considerațiile formulate la punctele 28-33 de mai sus și, pe de altă parte, de faptul că reclamanta nu a formulat aceste concluzii decât „la nevoie”, analiza acestora de către Tribunal nu este indispensabilă.
37 În orice caz, trebuie amintit, în primul rând, că procedura prevăzută la articolul 267 TFUE este un instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale. Rezultă că numai instanțele naționale care sunt sesizate cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată au competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile fiecărei cauze, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții (Hotărârea din 7 iulie 2011, Agafiței și alții, Rep., C‑310/10, EU:C:2011:467, punctul 25).
38 În al doilea rând, competențele Tribunalului sunt cele enumerate la articolul 256 TFUE, astfel cum sunt precizate la articolul 51 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și la articolul 1 din anexa la statut. În conformitate cu aceste dispoziții, Tribunalul nu este competent să adreseze Curții întrebări preliminare în temeiul articolului 267 TFUE. Prin urmare, nu este necesar ca prezenta cauză să fie trimisă Curții, în temeiul articolului 112 din Regulamentul de procedură al Tribunalului și al articolului 54 al doilea paragraf din Statutul Curții, pentru motivul că ar intra în competența exclusivă a acesteia.
39 În al treilea rând, deși articolul 256 alineatul (3) TFUE precizează că Tribunalul are competența să judece trimiteri preliminare adresate în temeiul articolului 267 TFUE, în domenii specifice stabilite de statut, trebuie să se constate că acesta nu prevede domeniile în care Tribunalul ar avea competența să pronunțe hotărâri preliminare. Prin urmare, acesta nu dispune, în stadiul actual al dreptului, de competență în această privință.
40 În speță, Tribunalul a fost sesizat în cadrul unei acțiuni în anulare îndreptate împotriva unei decizii a OAPI, în lipsa oricărui litigiu pendinte în fața unei instanțe a unui stat membru al Uniunii și doar din inițiativa reclamantei, cu o cerere de sesizare a Curții cu titlu preliminar. În consecință, este necesar ca aceste concluzii să fie în orice caz respinse ca inadmisibile.
41 Prin urmare, având în vedere considerațiile formulate la punctele 28-40 de mai sus, primul aspect al acestui motiv al acțiunii trebuie înlăturat.
În ceea ce privește al doilea aspect, referitor la existența unei erori de drept în stabilirea interesului general care trebuie protejat
42 În temeiul celui de al doilea aspect al prezentului motiv, reclamanta susține că interesul general urmărit la articolul 7 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 207/2009, și anume cel care impune ca semne sau indicații ce pot să servească, în comerț, pentru a desemna caracteristici ale produselor sau serviciilor vizate de o cerere de înregistrare a unei mărci să poată fi utilizate în mod liber de către toți (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 ianuarie 2006, Deutsche SiSi‑Werke/OAPI, C‑173/04 P, Rec., EU:C:2006:20, punctul 62), diferă de cel pe care este îndrituit să îl invoce un stat terț, precum Principatul Monaco.
43 Acest al doilea aspect se întemeiază pe aceeași premisă eronată ca primul aspect al prezentului motiv: astfel, nu dreptul Uniunii se aplică, din oficiu, pe teritoriul monegasc, ci Principatul Monaco, prin efectul unui acord internațional, a înțeles să revendice beneficiul acestui drept pentru a profita de marca în cauză pe întreg teritoriul Uniunii. Principatul Monaco, iar ulterior reclamanta, care, în condițiile în care înțelegeau să acționeze, în cadrul pieței interne și în afara acesteia, protejate de o marcă recunoscută drept identică, din punctul de vedere al efectelor sale, cu o marcă comunitară, erau, prin urmare, supuse acelorași condiții privind interesul general ca orice operator economic care solicită înregistrarea unei asemenea mărci sau căruia i se opune o asemenea marcă.
44 Aceste considerații, aplicabile pe întreg teritoriul Uniunii, sunt valabile a fortiori pentru o parte din acesta, în sensul articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009.
45 În consecință, al doilea aspect al prezentului motiv trebuie de asemenea înlăturat.
– În ceea ce privește al treilea aspect, referitor la existența unei erori vădite de apreciere în definirea publicului relevant
46 Reclamanta reproșează camerei de recurs faptul că a reținut drept public relevant „publicul Comunității” (punctul 24 din decizia atacată) și că a considerat că acesta este alcătuit, după cum este vorba despre un anumit produs sau despre un anumit serviciu dintre produsele și serviciile vizate, în parte din consumatori medii și în parte dintr‑un public specializat. Ea apreciază că „profilul consumatorului relevant” (punctul 73 din cererea introductivă) nu a fost definit, în special prin prisma afirmației potrivit căreia termenul „monaco” „se referă, mai mult, la noțiunile de notorietate și de lux” (același punct din cererea introductivă).
47 Trebuie să se sublinieze cu titlu introductiv că, în ceea ce privește semnele sau indicațiile ce pot să servească pentru a desemna proveniența sau destinația geografică a unor categorii de produse sau locul prestării unor categorii de servicii pentru care se solicită protecția unei înregistrări internaționale care desemnează Comunitatea Europeană, în special numele geografice, există un interes general de a le menține disponibilitatea în special ca urmare a capacității lor nu numai de a indica eventual calitatea și alte proprietăți ale categoriilor de produse sau de servicii vizate, ci și de a influența în mod diferit preferințele consumatorilor, ca de exemplu prin asocierea produselor sau serviciilor cu un loc care poate suscita sentimente pozitive [a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 octombrie 2005, Peek & Cloppenburg/OAPI (Cloppenburg), T‑379/03, Rec., EU:T:2005:373, punctul 33 și jurisprudența citată].
48 În plus, trebuie arătat că sunt excluse, pe de o parte, înregistrarea numelor geografice ca mărci atunci când desemnează locuri geografice determinate care sunt deja reputate sau cunoscute pentru categoria de produse sau de servicii vizată și care, prin urmare, au o legătură cu aceasta în percepția mediilor interesate și, pe de altă parte, înregistrarea numelor geografice care pot fi utilizate de întreprinderi, care trebuie totodată să rămână disponibile pentru acestea ca indicații de proveniență geografică a categoriei de produse sau de servicii vizată (a se vedea Hotărârea Cloppenburg, punctul 47 de mai sus, EU:T:2005:373, punctul 34 și jurisprudența citată).
49 Cu toate acestea, trebuie să se arate că, în principiu, articolul 7 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 207/2009 nu se opune înregistrării numelor geografice care sunt necunoscute în mediile interesate sau necunoscute cel puțin ca indicație a unui loc geografic sau chiar a numelor pentru care, din cauza caracteristicilor locului desemnat, nu este plauzibil ca mediile interesate să poată considera că respectiva categorie de produse sau de servicii provine din acest loc sau că a fost concepută acolo (a se vedea Hotărârea Cloppenburg, punctul 47 de mai sus, EU:T:2005:373, punctul 36 și jurisprudența citată).
50 Având în vedere tot ceea ce precedă, aprecierea caracterului descriptiv al unui semn se poate efectua numai în raport cu produsele sau serviciile vizate, pe de o parte, și în raport cu percepția unui anumit public relevant asupra acestuia, pe de altă parte (a se vedea Hotărârea Cloppenburg, punctul 47 de mai sus, EU:T:2005:373, punctul 37 și jurisprudența citată).
51 În cadrul acestei aprecieri, OAPI este obligat să stabilească că numele geografic este cunoscut în mediile interesate ca denumire a unui loc. În plus, trebuie ca numele în cauză să prezinte actualmente, în percepția mediilor interesate, o legătură cu categoria de produse sau de servicii vizate sau să fie rezonabil să se considere că un astfel de nume poate desemna, în percepția acestui public, proveniența geografică a categoriei de produse sau de servicii respective. În cadrul acestei analize, este necesar, mai concret, să se țină seama de cunoștințele mai reduse sau mai avansate ale mediilor interesate cu privire la numele geografic în cauză, precum și de caracteristicile locului desemnat de acesta și de categoria de produse sau de servicii vizată (a se vedea Hotărârea Cloppenburg, punctul 47 de mai sus, EU:T:2005:373, punctul 38 și jurisprudența citată).
52 În speță, analiza Tribunalului trebuie să se limiteze la aspectul dacă, pentru publicul relevant, marca în cauză este alcătuită exclusiv dintr‑o indicație care poate să servească, în comerț, pentru a desemna proveniența geografică a produselor și a serviciilor vizate. În această privință, este cert că termenul „monaco” corespunde numelui unui principat cunoscut la nivel mondial, în pofida suprafeței sale de aproximativ 2 km2 și a unei populații care nu depășește 40 000 de locuitori, fie și pentru notorietatea familiei sale princiare, pentru organizarea unui grand prix automobilistic de Formula 1 și pentru un festival de circ. Cunoașterea Principatului Monaco este și mai aprofundată în rândul cetățenilor Uniunii, în special datorită frontierei sale cu un stat membru, Franța, a proximității sale cu un alt stat membru, Italia, și a utilizării de către acest stat terț a aceleiași monede cu cea utilizată de 19 dintre cele 28 de state membre, euro.
53 În consecință, contrar cauzei în care s‑a pronunțat Hotărârea Cloppenburg, punctul 47 de mai sus (EU:T:2005:373), în care Tribunalul a statuat că nu s‑a dovedit că, pentru publicul relevant, și anume consumatorul mediu din Germania, cuvântul „cloppenburg” se referă cu certitudine la un orășel al acestei țări, este neîndoielnic că, în prezenta cauză, termenul „monaco” va evoca, indiferent de apartenența lingvistică a publicului relevant, teritoriul geografic cu același nume.
54 Reclamanta contestă însă că publicul relevant este publicul Uniunii și că trebuie, în plus, să se facă distincție între consumatorul mediu și publicul specializat în funcție de produsele și de serviciile vizate.
55 Cu toate acestea, în mod întemeiat camera de recurs a considerat, în privința unei înregistrări internaționale care desemnează Comunitatea Europeană în ansamblul ei, că publicul relevant este alcătuit din publicul acesteia și, de asemenea, în mod întemeiat a făcut distincție, la punctul 24 din decizia atacată, între produsele de larg consum și serviciile furnizate publicului în general, pentru care publicul relevant este consumatorul mediu, și produsele specializate și serviciile furnizate unui public specific, pentru care publicul relevant este publicul specializat. Prin urmare, fără a săvârși vreo eroare, ea a definit publicul relevant și i‑a atribuit, în funcție de produsele și de serviciile vizate, un grad de atenție atât mediu, cât și ridicat.
56 Prin urmare, al treilea aspect al prezentului motiv trebuie înlăturat.
În ceea ce privește al patrulea aspect, privind, pe de o parte, lipsa unei legături între locul geografic respectiv și produsele și serviciile vizate, și, pe de altă parte, existența unei erori vădite în aprecierea criteriului geografic de către camera de recurs
57 Potrivit reclamantei, camera de recurs nu a stabilit că în percepția publicului relevant există o legătură între Principatul Monaco și producția de suporturi magnetice de înregistrare, transportul sau cazarea temporară. În ceea ce privește domeniul sportiv și divertismentul, ea argumentează că sunt cunoscute doar cursele de Formula 1 și spectacolele de circ, organizatorii lor fiind titulari ai unor mărci independente de marca în cauză.
58 Este necesar să se statueze, pentru motivele prezentate în mod întemeiat de camera de recurs și amintite la punctul 20 din prezenta hotărâre, că, contrar celor susținute de reclamantă, camera de recurs a stabilit corespunzător cerințelor legale, pentru fiecare dintre produsele și serviciile vizate, o legătură suficient de directă și de concretă între acestea și marca în cauză pentru a considera că termenul „monaco” poate să servească, în comerț, ca indicație de proveniență sau de destinație geografică a produselor sau a locului de prestare a serviciilor și că, în consecință, această marcă prezintă, pentru produsele și serviciile vizate, un caracter descriptiv.
59 În ceea ce privește pretinsa existență a unei erori vădite în aprecierea criteriului geografic, argumentul reclamantei potrivit căruia ar fi necesar să se distingă denumirea completă a statului („Principatul Monaco”) de denumirea prescurtată („Monaco”) nu poate fi nicidecum primit. Astfel, această distincție nu împiedică identificarea legăturii dintre produsele și serviciile vizate și teritoriul respectiv. În această privință, argumentul reclamantei întemeiat pe împrejurarea că mărcile verbale identice cu marca în cauză au fost acceptate de OAPI întâmpină un obstacol dublu. Mai întâi, dacă, în temeiul principiilor egalității de tratament și bunei administrări, OAPI trebuie să țină seama de deciziile deja adoptate și să analizeze cu o deosebită atenție dacă este sau nu este necesar să decidă în același sens, aplicarea acestor principii trebuie însă conciliată cu respectarea principiului legalității (a se vedea Hotărârea din 17 iulie 2014, Reber Holding/OAPI, C‑141/13 P, EU:C:2014:2089, punctul 45 și jurisprudența citată). În speță, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 47-58 de mai sus, camera de recurs a considerat în mod întemeiat că marca solicitată intră sub incidența motivului de refuz întemeiat pe articolul 7 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 207/2009, astfel încât reclamanta nu poate invoca în mod util, pentru infirmarea acestei concluzii, decizii anterioare ale OAPI. În continuare, OAPI a adoptat un raționament favorabil reclamantei înseși pentru numeroase alte produse și servicii, enumerate la punctul 23 din prezenta hotărâre și protejate, de acum înainte, de marca în cauză.
60 În consecință, al patrulea aspect al prezentului motiv trebuie înlăturat și, astfel, acesta din urmă trebuie respins.
Cu privire la motivul întemeiat pe încălcarea articolului 7 alineatul (1) litera (b) și a articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009
61 Reclamanta susține, în ceea ce privește noțiunea de caracter distinctiv al unei mărci, că camera de recurs a săvârșit, pe de o parte, o eroare de drept și, pe de altă parte, o eroare vădită de apreciere. Se impune examinarea fiecăruia dintre aceste aspecte, prezentate în cererea introductivă în cadrul a două motive distincte, însă pe care Tribunalul le consideră conexe, în măsura în care decurg din interpretarea care trebuie dată articolului 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009.
În ceea ce privește eroarea de drept pretinsă
62 Reclamanta apreciază că, prin faptul că a indicat că există o suprapunere a domeniilor de aplicare ale motivelor absolute de refuz prevăzute, pe de o parte, la articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009 și, pe de altă parte, la articolul 7 alineatul (1) litera (c) din acest regulament, camera de recurs a încălcat atât practica decizională anterioară a OAPI, cât și jurisprudența.
63 În această privință, trebuie amintit mai întâi că, în temeiul jurisprudenței citate la punctul 59 de mai sus, practica decizională a OAPI nu poate avea niciun efect asupra legalității deciziei atacate.
64 În continuare, trebuie arătat că, în cadrul acesteia din urmă, camera de recurs, departe de a proceda, spre deosebire de reclamanta însăși în cererea introductivă, la o analiză comună a celor două motive absolute de refuz care figurează la articolul 7 din Regulamentul nr. 207/2009, a privilegiat în primul rând, în mod întemeiat, analiza fondată pe articolul 7 alineatul (1) litera (c) din regulament, tocmai pentru că termenul „monaco” evocă teritoriul cu același nume, iar acest fapt presupunea astfel, de la bun început, examinarea aspectului dacă produsele și serviciile vizate prezintă un raport suficient de direct și de concret cu denumirea teritorială a Principatului Monaco (punctele 21-31 din decizia atacată). Abia mai târziu (în decizia atacată, acest fragment este introdus prin „în plus”) camera de recurs a indicat că al doilea motiv absolut de refuz, întemeiat pe articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009, este de asemenea aplicabil (punctele 32 și 33 din decizia atacată), înainte de a concluziona că există o suprapunere a domeniilor de aplicare ale acestor motive absolute de refuz (punctul 34 din decizia atacată), fapt care, într‑adevăr, este recunoscut de o jurisprudență constantă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 iunie 2008, Novartis/OAPI (BLUE SOFT), T‑330/06, EU:T:2008:185, punctul 30, și Hotărârea din 7 octombrie 2010, Deutsche Behindertenhilfe – Aktion Mensch/OAPI (diegesellschafter.de), T‑47/09, EU:T:2010:428, punctul 24].
65 Prin urmare, în mod eronat arată reclamanta că camera de recurs a săvârșit o eroare de drept atunci când a aplicat dispozițiile menționate anterior.
În ceea ce privește pretinsa eroare vădită de apreciere
66 Astfel cum s‑a arătat la punctul 27 de mai sus, această critică se raportează în principal la motivul întemeiat pe încălcarea articolului 7 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 207/2009. Reclamanta susține însă, în plus, că camera de recurs a săvârșit o eroare vădită de apreciere când a considerat că marca în cauză este lipsită de caracter distinctiv, în special în măsura în care se referă la noțiunile de notorietate și de lux și, mai precis, la o „anumită idee de lux” (punctul 77 din cererea introductivă).
67 Trebuie să se sublinieze aici că o marcă verbală, care este descriptivă în ceea ce privește caracteristicile produselor sau ale serviciilor în sensul articolului 7 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 207/2009 este, ca urmare a acestui fapt, în mod necesar lipsită de caracter distinctiv cu privire la aceleași produse sau servicii potrivit articolului 7 alineatul (1) litera (b) din același regulament [a se vedea Hotărârea din 11 februarie 2010, Deutsche BKK/OAPI (Deutsche BKK), T‑289/08, EU:T:2010:36, punctul 53, și Hotărârea din 29 martie 2012, Kaltenbach & Voigt/OAPI (3D eXam), T‑242/11, EU:T:2012:179, punctul 39 și jurisprudența citată].
68 Or, astfel cum s‑a statuat la punctele 47-60 de mai sus, camera de recurs a considerat, fără a săvârși o eroare de drept, că marca în cauză este descriptivă în ceea ce privește produsele și serviciile vizate. Prin urmare, ea nu poate avea caracter distinctiv nici în sensul articolului 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009 și nici, prin urmare, în mod analog cu ce s‑a statuat la punctul 44 de mai sus, în sensul articolului 7 alineatul (2) din acesta.
69 În plus, astfel cum s‑a arătat, în esență, la punctul 64 de mai sus, camera de recurs a indicat de asemenea că marca în cauză ar fi percepută, în esență, de consumatorul relevant mai degrabă ca un vehicul de informare decât ca o indicație a originii comerciale a produselor și a serviciilor vizate (punctul 33 din decizia atacată). Tribunalul trebuie să își însușească această analiză și să statueze, prin urmare, că marca în cauză nu are caracter distinctiv nici în privința acestora.
70 În ceea ce privește afirmația referitoare la încălcarea de către camera de recurs a principiilor egalității de tratament, bunei administrări și securității juridice, ea trebuie respinsă ca fiind lipsită de orice temei, întrucât niciun element din dosar nu permite susținerea unei asemenea aserțiuni. În special, repartizarea produs cu produs și serviciu cu serviciu efectuată de OAPI în vederea examinării legăturii dintre ele și marca în cauză dovedește o analiză minuțioasă și atentă, care respectă principiul bunei administrări și al securității juridice. În ceea ce privește principiul egalității de tratament, trebuie subliniat că nu se poate ca acesta să fi fost încălcat doar ca urmare a faptului că anumite produse și servicii vizate de marca în cauză sunt protejate și că altele nu sunt protejate, întrucât această împrejurare nu constituie decât o ilustrare a faptului că încălcarea acestui principiu prin aplicarea unui tratament diferențiat presupune că situațiile vizate sunt comparabile având în vedere toate elementele care le caracterizează. Acest lucru nu este valabil în speță.
71 În consecință, se impune respingerea prezentului motiv și, prin urmare, a acțiunii în totalitate.
Cu privire la cheltuielile de judecată
72 Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.
73 Întrucât reclamanta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, în conformitate cu concluziile OAPI.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a opta)
declară și hotărăște:
1) Respinge acțiunea.
2) Obligă Marques de lʼÉtat de Monaco (MEM) la plata cheltuielilor de judecată.
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 15 ianuarie 2015.
Semnături