Cauza C‑720/17
Mohammed Bilali
împotriva
Bundesamt für Fremdenwesen und Asyl
[cerere de decizie preliminară formulată de Verwaltungsgerichtshof (Austria)]
Hotărârea Curții (Camera a cincea) din 23 mai 2019
„Trimitere preliminară – Spațiu de libertate, securitate și justiție – Politica privind azilul – Protecție subsidiară – Directiva 2011/95/UE – Articolul 19 – Revocarea statutului conferit prin protecție subsidiară – Eroare a administrației privind împrejurările de fapt”
1. Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica privind azilul – Statut de refugiat sau statut conferit prin protecție subsidiară – Directiva 2011/95 – Revocarea, încetarea sau refuzul de reînnoire a statutului conferit prin protecție subsidiară – Eroare a administrației privind împrejurările de fapt – Obligația de revocare a statutului menționat
[Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților; Directiva 2011/95 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 16 și art. 19 alin. (1)]
(a se vedea punctele 40-52, 56, 57 și 64 și dispozitivul)
2. Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica privind azilul – Statut de refugiat sau statut conferit prin protecție subsidiară – Directiva 2011/95 – Revocarea, încetarea sau refuzul de reînnoire a statutului conferit prin protecție subsidiară – Pierderea statutului menționat – Consecință – Pierdere automată a dreptului de ședere – Lipsă
[Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 7; Directiva 2011/95 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 19 alin. (1) și alin. (3) litera (b); Directiva 2003/109 a Consiliului, art. 4 alin. (1a) și art. 9 alin. (3a)]
(a se vedea punctele 58-62)
Rezumat
În Hotărârea Bilali (C‑720/17), pronunțată la 23 mai 2019, Curtea a statuat că articolul 19 alineatul (1) din Directiva 2011/95(1) coroborat cu articolul 16 din aceasta trebuie interpretat în sensul că un stat membru trebuie să revoce statutul conferit prin protecție subsidiară atunci când a acordat acest statut fără a fi îndeplinite condițiile pentru acordarea respectivă, întemeindu‑se pe fapte care ulterior s‑au dovedit a fi eronate, și chiar dacă nu i se poate reproșa persoanei în cauză că a indus în eroare cu această ocazie statul membru menționat.
În speță, statutul conferit prin protecție subsidiară și permisul de ședere pe durată determinată, care au fost acordate persoanei interesate, au fost revocate din oficiu, întrucât, pe de o parte, a fost săvârșită o eroare atunci când s‑a determinat presupusa cetățenie a acesteia și, pe de altă parte, ea nu a fost expusă niciodată, în cazul trimiterii în țara sa de origine sau în țara în care avea reședința obișnuită, unui risc real de a suferi vătămări grave, în sensul articolului 15 din Directiva 2011/95.
În acest context, Curtea a arătat mai întâi că, desigur, articolul 19 alineatul (3) litera (b) din Directiva 2011/95 nu prevede pierderea statutului conferit prin protecție subsidiară decât dacă persoana interesată a utilizat alterări sau omisiuni care au jucat un rol hotărâtor în luarea deciziei de acordare a unui astfel de statut. În plus, nicio altă dispoziție nu prevede expres că respectivul statut trebuie sau poate să fie retras atunci când decizia de acordare în discuție a fost luată pe baza unor elemente eronate, fără alterări sau omisiuni din partea persoanei interesate.
Cu toate acestea, Curtea a constatat de asemenea că nu este exclus în mod expres nici ca statutul amintit să poată fi pierdut, în cazul în care statul membru gazdă își dă seama că acest statut a fost acordat pe baza unor date eronate care nu sunt imputabile persoanei interesate. În această privință, Curtea a arătat, pe de o parte, că situația unei persoane care a obținut statutul conferit prin protecție subsidiară în temeiul unor date eronate, fără să fi îndeplinit niciodată condițiile pentru obținerea sa, nu prezintă nicio legătură cu logica protecției internaționale. În consecință, pierderea statutului conferit prin protecție subsidiară în astfel de circumstanțe este conformă cu finalitatea și cu economia generală a Directivei 2011/95 și în special cu articolul 18 din aceasta, care prevede acordarea statutului conferit prin protecție subsidiară numai persoanelor care îndeplinesc condițiile menționate. Astfel, în cazul în care statul membru în cauză nu putea acorda în mod legal acest statut, el trebuie, cu atât mai mult, să fie obligat să îl retragă atunci când eroarea sa este detectată.
Pe de altă parte, Curtea subliniază că articolul 19 alineatul (1) din Directiva 2011/95 prevede că, în ceea ce privește cererile de protecție internațională formulate, precum în speță, după intrarea în vigoare a Directivei 2004/83(2), statele membre trebuie să revoce statutul conferit prin protecție subsidiară, să dispună încetarea acestuia sau să refuze reînnoirea sa atunci când resortisantul unei țări terțe sau apatridul a încetat să mai fie eligibil pentru obținerea de protecție subsidiară în temeiul articolului 16 din Directiva 2011/95, și anume atunci când circumstanțele care au justificat acordarea unei astfel de protecții încetează să existe sau au evoluat astfel încât protecția nu mai este necesară. În această privință, o schimbare a stadiului cunoștințelor statului membru gazdă cu privire la situația personală a persoanei interesate poate, la fel ca o schimbare a împrejurărilor de fapt în țara terță, să aibă drept consecință că teama originară ca aceasta să sufere vătămări grave nu mai este fondată, cu condiția ca respectiva schimbare a stadiului cunoștințelor să fie suficient de semnificativă și definitivă cu privire la aspectul dacă persoana interesată îndeplinește condițiile de acordare a statutului conferit prin protecție subsidiară. În consecință, în cazul în care statul membru gazdă dispune de noi informații care demonstrează că, contrar aprecierii sale inițiale cu privire la situația unui resortisant al unei țări terțe sau a unui apatrid căruia i‑a acordat protecție subsidiară, întemeiată pe elemente eronate, acesta nu a fost expus niciodată riscului de vătămări grave, acest stat membru trebuie să concluzioneze de aici că circumstanțele aflate la originea acordării statutului conferit prin protecție subsidiară au evoluat în așa fel încât menținerea acestui statut nu mai este justificată. În plus, împrejurarea că eroarea săvârșită de statul membru gazdă nu este imputabilă persoanei interesate nu este de natură să modifice constatarea potrivit căreia aceasta din urmă nu a îndeplinit în realitate niciodată condițiile care justifică acordarea statutului conferit prin protecție subsidiară.
Potrivit Curții, o astfel de interpretare a Directivei 2011/95 este confirmată de Convenția de la Geneva(3), dat fiind că cerințele care rezultă din această convenție trebuie luate în considerare în vederea interpretării articolului 19 din directiva menționată. În acest cadru, Curtea a arătat că documentele emise de Înaltul Comisariat al Organizației Națiunilor Unite pentru Refugiați (ICONUR) au o relevanță specială având în vedere rolul încredințat ICONUR prin Convenția de la Geneva. Or, deși nicio dispoziție din această convenție nu prevede în mod expres pierderea statutului de refugiat atunci când se descoperă ulterior că acest statut nu ar fi trebuit să fie atribuit niciodată, ICONUR consideră totuși că, într‑o astfel de ipoteză, decizia de acordare a statutului de refugiat trebuie, în principiu, să fie anulată.
De altfel, Curtea a precizat că pierderea statutului conferit prin protecție subsidiară, în temeiul articolului 19 alineatul (1) din Directiva 2011/95, nu implică o luare de poziție cu privire la problema distinctă dacă persoana în cauză își pierde orice drept de ședere în statul membru în cauză și poate fi returnată în țara sa de origine. Astfel, pe de o parte, spre deosebire de pierderea statutului conferit prin protecție subsidiară în temeiul articolului 19 alineatul (3) litera (b) din Directiva 2011/95, pierderea aceluiași statut în temeiul articolului 19 alineatul (1) din directiva menționată nu intră nici sub incidența cazurilor în care statele membre trebuie să refuze, conform articolului 4 alineatul (1a) din Directiva 2003/109(4), să acorde statutul de rezident pe termen lung beneficiarilor de protecție internațională, nici sub incidența cazurilor în care, în temeiul articolului 9 alineatul (3a) din Directiva 2003/109, statele membre pot retrage respectivilor beneficiari statutul de rezident pe termen lung. Pe de altă parte, Directiva 2011/95 admite că statele membre gazdă pot acorda, în conformitate cu dreptul lor național, o protecție națională care să includă drepturi prin care să fie permisă șederea pe teritoriul statului membru în cauză a persoanelor care nu beneficiază de statutul conferit prin protecție subsidiară.
Curtea a mai adăugat că, în acest cadru, statul membru în cauză este obligat să respecte în special dreptul fundamental la respectarea vieții private și de familie a persoanei în cauză, astfel cum este garantat de articolul 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Constituie o circumstanță relevantă în această privință faptul că, spre deosebire de ipoteza prevăzută la articolul 19 alineatul (3) din Directiva 2011/95, persoana al cărei statut de beneficiar de protecție subsidiară a fost revocat în temeiul articolului 19 alineatul (1) din directiva menționată coroborat cu articolul 16 din aceasta nu a indus în eroare în mod deliberat autoritatea națională competentă cu ocazia acordării acestui statut.