Language of document : ECLI:EU:C:2017:981

Cauza C‑434/15

Asociación Profesional Elite Taxi

împotriva

Uber Systems Spain SL

(cerere de decizie preliminară formulată de Juzgado Mercantil no 3 de Barcelona)

„Trimitere preliminară – Articolul 56 TFUE – Articolul 58 alineatul (1) TFUE – Servicii în domeniul transporturilor – Directiva 2006/123/CE – Servicii în cadrul pieței interne – Directiva 2000/31/CE – Directiva 98/34/CE – Servicii ale societății informaționale – Serviciu de intermediere care permite, prin intermediul unei aplicații pentru telefoane inteligente, punerea în legătură, în scopul obținerii unei remunerații, a unor conducători auto neprofesioniști care utilizează propriul autovehicul cu persoane care doresc să efectueze deplasări urbane – Cerința unei autorizări”

Sumar – Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 20 decembrie 2017

1.        Întrebări preliminare – Competența Curții – Limite – Competența instanței naționale – Stabilirea și aprecierea faptelor deduse judecății – Competența Curții de a califica, în raport cu dreptul Uniunii, faptele stabilite de instanța națională

(art. 267 TFUE)

2.        Apropierea legislațiilor – Comerț electronic – Directiva 2000/31 – Domeniu de aplicare – Serviciu al societății informaționale – Noțiune – Serviciu de intermediere precum UberPop, care permite, prin intermediul unei aplicații pentru telefoane inteligente, punerea în legătură, în scopul obținerii unei remunerații, a unor conducători auto neprofesioniști care utilizează propriul autovehicul cu persoane care doresc să efectueze deplasări urbane – Excludere

[Directiva 98/34 a Parlamentului European și a Consiliului, astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/48, art. 1 pct. 2, Directiva 2000/31 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 2 lit. (a) și Directiva 2006/123 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 2 alin. (2) lit. (d)]

3.        Libera prestare a serviciilor – Servicii în cadrul pieței interne – Directiva 2006/123 – Domeniu de aplicare – Servicii în domeniul transporturilor – Noțiune – Serviciu de intermediere precum UberPop, care permite, prin intermediul unei aplicații pentru telefoane inteligente, punerea în legătură, în scopul obținerii unei remunerații, a unor conducători auto neprofesioniști care utilizează propriul autovehicul cu persoane care doresc să efectueze deplasări urbane – Excludere

[Directiva 98/34 a Parlamentului European și a Consiliului, astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/48, art. 1 pct. 2, Directiva 2000/31 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 2 lit. (a) și Directiva 2006/123 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 2 alin. (2) lit. (d)]

4.        Libera prestare a serviciilor – Dispozițiile tratatului – Domeniu de aplicare – Servicii în domeniul transporturilor în sensul articolului 58 alineatul (1) TFUE – Noțiune – Serviciu de intermediere precum UberPop, care permite, prin intermediul unei aplicații pentru telefoane inteligente, punerea în legătură, în scopul obținerii unei remunerații, a unor conducători auto neprofesioniști care utilizează propriul autovehicul cu persoane care doresc să efectueze deplasări urbane – Includere – Consecință – Excludere a serviciului menționat din domeniul de aplicare al articolului 56 TFUE și al Directivelor 2006/123 și 2000/31

[art. 56 TFUE și art. 58 alin. (1) TFUE; Directiva 98/34 a Parlamentului European și a Consiliului, astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/48, art. 1 pct. 2, Directiva 2000/31 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 2 lit. (a) și Directiva 2006/123 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 2 alin. (2) lit. (d)]

1.      În această privință trebuie amintit că instanța de trimitere a arătat în mod clar, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 17 din prezenta hotărâre, că întrebările sale nu vizează constatarea sau aprecierea faptelor din litigiul principal, ci numai calificarea juridică a serviciului în cauză. Or, calificarea în raport cu dreptul Uniunii a faptelor stabilite de instanța menționată presupune o interpretare a acestui drept pentru care Curtea, în cadrul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, este competentă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 decembrie 2015, Banif Plus Bank, C‑312/14, EU:C:2015:794, punctele 51 și 52). În consecință, Curtea este competentă să se pronunțe cu privire la întrebările adresate.

(a se vedea punctele 20 și 21)

2.      Astfel, un serviciu de intermediere care permite transmiterea, prin intermediul unei aplicații pentru telefoane inteligente, a informațiilor referitoare la rezervarea serviciului de transport între pasager și conducătorul auto neprofesionist care utilizează propriul autovehicul și care va efectua transportul îndeplinește, în principiu, criteriile pentru a fi calificat drept „serviciu al societății informaționale”, în sensul articolului 1 punctul 2 din Directiva 98/34, la care trimite articolul 2 litera (a) din Directiva 2000/31. Acest serviciu de intermediere constituie, așa cum prevede definiția cuprinsă în dispoziția Directivei 98/34, un „serviciu prestat în mod normal în scopul obținerii unei remunerații, la distanță, prin mijloace electronice și la solicitarea individuală a beneficiarului serviciului”.

Trebuie totuși să se arate că un serviciu precum cel în discuție în litigiul principal nu se rezumă la un serviciu de intermediere care constă în a pune în legătură, prin intermediul unei aplicații pentru telefoane inteligente, un conducător auto neprofesionist care utilizează propriul autovehicul și o persoană care dorește să efectueze o deplasare urbană. Astfel, într‑o situație precum cea vizată de instanța de trimitere, în care transportul pasagerilor este asigurat de conducători auto neprofesioniști care utilizează propriul autovehicul, furnizorul acestui serviciu de intermediere creează în același timp o ofertă de servicii de transport urban pe care o face accesibilă în special prin instrumente informatice precum aplicația în discuție în litigiul principal și a cărei funcționare generală o organizează în favoarea persoanelor care doresc să recurgă la această ofertă în vederea unei deplasări urbane. În această privință, din informațiile de care dispune Curtea reiese că serviciul de intermediere al Uber se bazează pe selectarea unor conducători auto neprofesioniști care utilizează propriul autovehicul cărora această societate le furnizează o aplicație în lipsa căreia, pe de o parte, acești conducători auto nu ar fi în situația de a furniza servicii de transport și, pe de altă parte, persoanele care doresc să efectueze o deplasare urbană nu ar recurge la serviciile respectivilor conducători auto. În plus, Uber exercită o influență decisivă asupra condițiilor prestației furnizate de astfel de conducători auto. Cu privire la acest ultim aspect, reiese între altele că Uber stabilește, prin aplicația eponimă, cel puțin prețul maxim pe cursă, că această societate percepe acest preț de la client înainte de a achita o parte conducătorului auto neprofesionist al autovehiculului și că exercită un anumit control asupra calității autovehiculelor și a conducătorilor auto ai acestora, precum și asupra comportamentului celor din urmă, care poate conduce, dacă este cazul, la excluderea lor.

Trebuie să se considere, așadar, că acest serviciu de intermediere face parte integrantă dintr‑un serviciu global al cărui element principal este un serviciu de transport și că, prin urmare, nu corespunde calificării drept „serviciu al societății informaționale”, în sensul articolului 1 punctul 2 din Directiva 98/34, la care trimite articolul 2 litera (a) din Directiva 2000/31, ci calificării drept „serviciu în domeniul transporturilor”, în sensul articolului 2 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2006/123. În consecință, Directiva 2000/31 nu este aplicabilă în cazul unui serviciu de intermediere precum cel în discuție în litigiul principal.

(a se vedea punctele 35, 37-40 și 42)

3.      Trebuie totuși să se arate că un serviciu precum cel în discuție în litigiul principal nu se rezumă la un serviciu de intermediere care constă în a pune în legătură, prin intermediul unei aplicații pentru telefoane inteligente, un conducător auto neprofesionist care utilizează propriul autovehicul și o persoană care dorește să efectueze o deplasare urbană. Astfel, într‑o situație precum cea vizată de instanța de trimitere, în care transportul pasagerilor este asigurat de conducători auto neprofesioniști care utilizează propriul autovehicul, furnizorul acestui serviciu de intermediere creează în același timp o ofertă de servicii de transport urban pe care o face accesibilă în special prin instrumente informatice precum aplicația în discuție în litigiul principal și a cărei funcționare generală o organizează în favoarea persoanelor care doresc să recurgă la această ofertă în vederea unei deplasări urbane. În această privință, din informațiile de care dispune Curtea reiese că serviciul de intermediere al Uber se bazează pe selectarea unor conducători auto neprofesioniști care utilizează propriul autovehicul cărora această societate le furnizează o aplicație în lipsa căreia, pe de o parte, acești conducători auto nu ar fi în situația de a furniza servicii de transport și, pe de altă parte, persoanele care doresc să efectueze o deplasare urbană nu ar recurge la serviciile respectivilor conducători auto. În plus, Uber exercită o influență decisivă asupra condițiilor prestației furnizate de astfel de conducători auto. Cu privire la acest ultim aspect, reiese între altele că Uber stabilește, prin aplicația eponimă, cel puțin prețul maxim pe cursă, că această societate percepe acest preț de la client înainte de a achita o parte conducătorului auto neprofesionist al autovehiculului și că exercită un anumit control asupra calității autovehiculelor și a conducătorilor auto ai acestora, precum și asupra comportamentului celor din urmă, care poate conduce, dacă este cazul, la excluderea lor.

Trebuie să se considere, așadar, că acest serviciu de intermediere face parte integrantă dintr‑un serviciu global al cărui element principal este un serviciu de transport și că, prin urmare, nu corespunde calificării drept „serviciu al societății informaționale”, în sensul articolului 1 punctul 2 din Directiva 98/34, la care trimite articolul 2 litera (a) din Directiva 2000/31, ci calificării drept „serviciu în domeniul transporturilor”, în sensul articolului 2 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2006/123. Un astfel de serviciu, în măsura în care este calificat drept „serviciu în domeniul transporturilor”, nu intră nici sub incidența Directivei 2006/123, dat fiind că acest tip de servicii figurează, potrivit articolului 2 alineatul (2) litera (d) din această directivă, printre serviciile excluse expres din domeniul de aplicare al directivei menționate.

(a se vedea punctele 37-40 și 43)

4.      Articolul 56 TFUE coroborat cu articolul 58 alineatul (1) TFUE, precum și articolul 2 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2006/123/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieței interne și articolul 1 punctul 2 din Directiva 98/34/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 iunie 1998 referitoare la procedura de furnizare de informații în domeniul standardelor, reglementărilor tehnice și al normelor privind serviciile societății informaționale, astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 iulie 1998, la care trimite articolul 2 litera (a) din Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă (Directiva privind comerțul electronic), trebuie interpretate în sensul că un serviciu de intermediere precum cel în discuție în litigiul principal, care are ca obiect, prin intermediul unei aplicații pentru telefoane inteligente, să pună în legătură, în scopul obținerii unei remunerații, conducători auto neprofesioniști care utilizează propriul autovehicul cu persoane care doresc să efectueze o deplasare urbană, trebuie considerat ca fiind indisociabil legat de un serviciu de transport și ca intrând sub incidența calificării drept „serviciu în domeniul transporturilor”, în sensul articolului 58 alineatul (1) TFUE. Un astfel de serviciu trebuie exclus, prin urmare, din domeniul de aplicare al articolului 56 TFUE, al Directivei 2006/123 și al Directivei 2000/31.

Trebuie totuși să se arate că un serviciu precum cel în discuție în litigiul principal nu se rezumă la un serviciu de intermediere care constă în a pune în legătură, prin intermediul unei aplicații pentru telefoane inteligente, un conducător auto neprofesionist care utilizează propriul autovehicul și o persoană care dorește să efectueze o deplasare urbană. Astfel, într‑o situație precum cea vizată de instanța de trimitere, în care transportul pasagerilor este asigurat de conducători auto neprofesioniști care utilizează propriul autovehicul, furnizorul acestui serviciu de intermediere creează în același timp o ofertă de servicii de transport urban pe care o face accesibilă în special prin instrumente informatice precum aplicația în discuție în litigiul principal și a cărei funcționare generală o organizează în favoarea persoanelor care doresc să recurgă la această ofertă în vederea unei deplasări urbane. În această privință, din informațiile de care dispune Curtea reiese că serviciul de intermediere al Uber se bazează pe selectarea unor conducători auto neprofesioniști care utilizează propriul autovehicul cărora această societate le furnizează o aplicație în lipsa căreia, pe de o parte, acești conducători auto nu ar fi în situația de a furniza servicii de transport și, pe de altă parte, persoanele care doresc să efectueze o deplasare urbană nu ar recurge la serviciile respectivilor conducători auto. În plus, Uber exercită o influență decisivă asupra condițiilor prestației furnizate de astfel de conducători auto. Cu privire la acest ultim aspect, reiese între altele că Uber stabilește, prin aplicația eponimă, cel puțin prețul maxim pe cursă, că această societate percepe acest preț de la client înainte de a achita o parte conducătorului auto neprofesionist al autovehiculului și că exercită un anumit control asupra calității autovehiculelor și a conducătorilor auto ai acestora, precum și asupra comportamentului celor din urmă, care poate conduce, dacă este cazul, la excluderea lor.

Trebuie să se considere, așadar, că acest serviciu de intermediere face parte integrantă dintr‑un serviciu global al cărui element principal este un serviciu de transport și că, prin urmare, nu corespunde calificării drept „serviciu al societății informaționale”, în sensul articolului 1 punctul 2 din Directiva 98/34, la care trimite articolul 2 litera (a) din Directiva 2000/31, ci calificării drept „serviciu în domeniul transporturilor”, în sensul articolului 2 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2006/123.

(a se vedea punctele 38-40 și 48 și dispozitivul)