HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a patra)
22 februarie 2024(*)
[Text îndreptat prin Ordonanța din 7 iunie 2024]
„Recurs – Ajutoare de stat – Articolul 107 TFUE – Noțiunea de «ajutor» – Avantaj – Criteriul investitorului privat – Sentință arbitrală de stabilire a unor tarife reduse la energia electrică – Imputabilitatea unei sentințe arbitrale în sarcina statului – Regulamentul (UE) 2015/1589 – Articolul 4 alineatul (2) – Decizie prin care se declară că măsura nu constituie ajutor”
În cauzele conexate C‑701/21 P și C‑739/21 P,
având ca obiect două recursuri formulate în temeiul articolului 56 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, introduse la 19 noiembrie 2021 și, respectiv, la 1 decembrie 2021,
Mytilinaios AE – Omilos Epicheiriseon, cu sediul în Marousi (Grecia), reprezentată de V. Christianos, D. Diakopoulos, G. Karydis, A. Politis, P. Selekos și Ch. Vlachou, dikigoroi,
recurentă în cauza C‑701/21 P,
celelalte părți din procedură fiind:
Dimosia Epicheirisi Ilektrismou AE (DEI), cu sediul în Atena (Grecia), reprezentată inițial de E. Bourtzalas, A. Oikonomou, E. Salaka, C. Synodinos și H. Tagaras, dikigoroi, și D. Waelbroeck, avocat, și ulterior de E. Bourtzalas, E. Salaka, C. Synodinos și H. Tagaras, dikigoroi,
reclamantă în primă instanță,
Comisia Europeană, reprezentată de A. Bouchagiar, I. Georgiopoulos și P.‑J. Loewenthal, în calitate de agenți,
pârâtă în primă instanță,
susținută de:
Republica Federală Germania, reprezentată inițial de J. Möller și D. Klebs și ulterior de J. Möller, în calitate de agenți,
intervenientă în recurs,
și
Comisia Europeană, reprezentată de A. Bouchagiar și P.‑J. Loewenthal, în calitate de agenți,
recurentă în cauza C‑739/21 P,
susținută de:
Republica Federală Germania, reprezentată inițial de J. Möller și D. Klebs, și ulterior de J. Möller, în calitate de agenți,
intervenientă în recurs,
celelalte părți din procedură fiind:
Dimosia Epicheirisi Ilektrismou AE (DEI), cu sediul în Atena, reprezentată inițial de E. Bourtzalas, A. Oikonomou, E. Salaka, C. Synodinos și H. Tagaras, dikigoroi, și D. Waelbroeck, avocat, și ulterior de E. Bourtzalas, E. Salaka, C. Synodinos și H. Tagaras, dikigoroi,
reclamantă în primă instanță,
Mytilinaios AE – Omilos Epicheiriseon, cu sediul în Marousi, reprezentată de D. Diakopoulos, N. Keramidas și N. Korogiannakis, dikigoroi,
intervenientă în primă instanță,
CURTEA (Camera a patra),
compusă din domnul C. Lycourgos, președinte de cameră, doamna O. Spineanu‑Matei, domnii J.‑C. Bonichot și S. Rodin și doamna L. S. Rossi (raportoare), judecători,
avocat general: domnul M. Szpunar,
grefier: doamna L. Carrasco Marco, administratoare,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 27 aprilie 2023,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 7 septembrie 2023,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Prin recursurile formulate, Mytilinaios AE – Omilos Epicheiriseon (denumită în continuare „Mytilinaios”) și Comisia Europeană solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 22 septembrie 2021, DEI/Comisia (T‑639/14 RENV, T‑352/15 și T‑740/17, denumită în continuare „hotărârea atacată”, EU:T:2021:604), prin care acesta a anulat scrisoarea COMP/E3/ΟΝ/AB/ark * 2014/61460 a Comisiei din 12 iunie 2014 de informare a Dimosia Epicheirisi Ilektrismou AE (DEI) cu privire la clasarea plângerilor sale (denumită în continuare „scrisoarea în litigiu”), Decizia C(2015) 1942 final a Comisiei din 25 martie 2015 în cazul SA.38101 (2015/NN) (ex 2013/CP) referitoare la un pretins ajutor de stat acordat Alouminion SA sub forma unor tarife pentru energie electrică inferioare costului, în urma unei sentințe arbitrale (JO 2015, C 219, p. 2, denumită în continuare „prima decizie în litigiu”) și Decizia C(2017) 5622 final a Comisiei din 14 august 2017 în cazul SA.38101 (2015/NN) (ex 2013/CP) privind un pretins ajutor de stat acordat Alouminion SA sub forma unor tarife pentru energie electrică inferioare costului, în urma unei sentințe arbitrale (JO 2017, C 291, p. 2, denumită în continuare „a doua decizie în litigiu”).
Cadrul juridic
2 Articolul 1 din Regulamentul (UE) 2015/1589 al Consiliului din 13 iulie 2015 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 108 [TFUE] (JO 2015, L 248, p. 9), intitulat „Definiții”, prevede:
„În sensul prezentului regulament se aplică următoarele definiții:
[…]
(h) «persoană interesată» înseamnă orice stat membru și orice persoană, întreprindere sau asociație de întreprinderi ale căror interese pot fi afectate de acordarea unui ajutor, în special beneficiarul ajutorului, întreprinderile concurente și asociațiile profesionale.”
3 Articolul 4 din acest regulament, intitulat „Examinarea preliminară a notificării și deciziile Comisiei”, prevede:
„(1) Comisia examinează notificarea imediat după primirea acesteia. Fără a aduce atingere articolului 10, Comisia adoptă o decizie în temeiul alineatelor (2), (3) sau (4) ale prezentului articol.
(2) În cazul în care, după o examinare preliminară, Comisia constată că măsura notificată nu constituie un ajutor, ea consemnează acest lucru printr‑o decizie.
(3) În cazul în care, după o examinare preliminară, Comisia constată că nu există îndoieli privind compatibilitatea unei măsuri notificate cu piața internă, în măsura în care intră în sfera de aplicare a articolului 107 alineatul (1) din TFUE, aceasta decide că măsura este compatibilă cu piața internă (denumită în continuare „decizie de a nu ridica obiecții»). Decizia precizează excepția aplicată în temeiul TFUE.
(4) În cazul în care, după o examinare preliminară, Comisia constată că există îndoieli privind compatibilitatea unei măsuri notificate cu piața internă, aceasta decide să inițieze procedura prevăzută la articolul 108 alineatul (2) din TFUE (denumită în continuare «decizie de deschidere a procedurii formale de investigare»).
[…]”
4 Dispozițiile care precedă au fost preluate din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999 de stabilire a normelor de aplicare a articolului [108 TFUE] (JO 1999, L 83, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 41), pe care Regulamentul 2015/1589 l‑a abrogat.
Istoricul litigiului și hotărârea atacată
5 Situația de fapt aflată la originea litigiului este descrisă la punctele 1-53 din hotărârea atacată și, în scopul prezentei proceduri, poate fi rezumată după cum urmează.
6 Cauzele aflate pe rolul Tribunalului se încadrează în trei litigii conexe care s‑au succedat și privesc în esență aspectul dacă tariful de furnizare a energiei electrice (denumit în continuare „tariful în discuție”) pe care DEI, un producător și furnizor de energie electrică controlat de statul elen, este obligat să îl factureze, în temeiul unei sentințe arbitrale, clientului său principal, și anume Mytilinaios, un producător de aluminiu, presupune acordarea unui ajutor de stat.
7 La 4 august 2010, DEI și Mytilinaios au semnat un acord‑cadru privind tariful de furnizare a energiei electrice care trebuia aplicat în perioada cuprinsă între 1 iulie 2010 și 31 decembrie 2013, precum și modalitățile de soluționare amiabilă a unei pretinse datorii a Mytilinaios față de DEI, care s‑ar fi acumulat în perioada cuprinsă între 1 iulie 2008 și 30 iunie 2010.
8 Pe baza criteriilor prevăzute în acest acord‑cadru, Mytilinaios și DEI au negociat fără succes conținutul unui proiect de contract de furnizare a energiei electrice, aceste părți neajungând la un acord cu privire la tariful ce trebuia aplicat furnizării energiei electrice pe care DEI trebuia să o garanteze societății Mytilinaios.
9 În cadrul unui compromis de arbitraj semnat la 16 noiembrie 2011, Mytilinaios și DEI au convenit să încredințeze soluționarea litigiului lor arbitrajului permanent al Rythmistiki Archi Energeias (autoritatea elenă de reglementare a energiei electrice, Grecia) (denumită în continuare „RAE”), în conformitate cu articolul 37 din nomos 4001/2011, gia ti leitourgia Energeiakon Agoron Ilektrismou kai Fysikou Aeriou, gia Erevna, Paragogi kai diktya metaforas Ydrogonanthrakon kai alles rithmiseis (Legea 4001/2011 privind funcționarea piețelor energetice ale energiei electrice și gazelor, cercetarea, producția și rețelele de transport de hidrocarburi și alte reglementări) (FEK A’179/22.8.2011, denumită în continuare „Legea 4001/2011”).
10 Potrivit acestui compromis de arbitraj, misiunea încredințată tribunalului arbitral consta în stabilirea, pe baza negocierilor care au avut loc între DEI și Mytilinaios, a unui tarif de furnizare a energiei electrice care să corespundă caracteristicilor specifice ale Mytilinaios și care să acopere cel puțin costurile suportate de DEI.
11 Prin decizia din 31 octombrie 2013 (denumită în continuare „sentința arbitrală”), tribunalul arbitral al RAE a soluționat acest litigiu.
12 Prin hotărârea din 18 februarie 2016, Efeteio Athinon (Curtea de Apel din Atena, Grecia) a respins o acțiune în anularea sentinței arbitrale formulată de DEI.
13 La 23 decembrie 2013, DEI a depus o plângere la Comisie (denumită în continuare „plângerea din 2013”), susținând că sentința arbitrală constituia un ajutor de stat.
14 Prin scrisoarea în litigiu, Comisia a informat DEI cu privire la încheierea examinării plângerii sale din 2013.
15 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 22 august 2014, DEI a formulat o acțiune, înregistrată cu numărul T‑639/14, prin care a solicitat anularea scrisorii în litigiu.
16 La 25 martie 2015, Comisia a adoptat prima decizie în litigiu, în care s‑a limitat la a aprecia aspectul dacă stabilirea și punerea în aplicare a tarifului în cauză corespundeau acordării unui avantaj societății Mytilinaios în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE. În acest scop, ea a examinat dacă, acceptând să soluționeze litigiul cu Mytilinaios prin recurgerea la procedura de arbitraj și supunându‑se sentinței arbitrale, DEI, în calitatea sa de întreprindere publică, se comportase în conformitate cu cerințele care decurg din criteriul investitorului privat. Aceasta a concluzionat, pe de o parte, că condițiile de aplicare a criteriului respectiv erau întrunite în speță și, în consecință, nu fusese acordat Mytilinaios niciun avantaj și, pe de altă parte, că, din moment ce prima decizie în litigiu reflecta poziția sa definitivă în această privință, scrisoarea în litigiu trebuia considerată ca fiind înlocuită cu această decizie.
17 Comisia a constatat, așadar, că sentința arbitrală nu constituia un ajutor de stat.
18 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 29 iunie 2015, DEI a introdus acțiunea înregistrată cu numărul T‑352/15 și având ca obiect anularea primei decizii în litigiu.
19 Prin Ordonanța din 9 februarie 2016, DEI/Comisia (T‑639/14, EU:T:2016:77), Tribunalul a decis că nu mai era necesar să se pronunțe asupra acțiunii în cauza T‑639/14, pentru motivul printre altele că prima decizie în litigiu înlocuise în mod formal scrisoarea în litigiu.
20 La 22 aprilie 2016, DEI a introdus recurs împotriva acestei ordonanțe.
21 Prin Hotărârea din 31 mai 2017, DEI/Comisia (C‑228/16 P, EU:C:2017:409), Curtea a anulat Ordonanța din 9 februarie 2016, DEI/Comisia (T‑639/14, EU:T:2016:77), a trimis cauza Tribunalului spre rejudecare și a dispus soluționarea cererii privind cheltuielile de judecată odată cu fondul.
22 În urma pronunțării acestei hotărâri, cauza T‑639/14 poartă în prezent numărul T‑639/14 RENV.
23 La 14 august 2017, Comisia a adoptat a doua decizie în litigiu, prin care a decis din nou, abrogând și înlocuind explicit atât scrisoarea în litigiu, cât și prima decizie în litigiu, că sentința arbitrală nu presupunea acordarea unui ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE. Motivele expuse în susținerea acestei concluzii, întemeiate pe respectarea criteriului investitorului privat și pe lipsa unui avantaj, sunt identice cu cele prezentate în prima decizie în litigiu.
24 Prin scrisorile din 24 august 2017, și anume în urma adoptării celei de a doua decizii în litigiu, Comisia a solicitat Tribunalului să constate că acțiunile în cauzele T‑639/14 RENV și T‑352/15 rămăseseră fără obiect și că nu mai era necesar să se pronunțe asupra fondului.
25 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 3 noiembrie 2017, DEI a introdus o acțiune înregistrată cu numărul T‑740/17 și având ca obiect anularea celei de a doua decizii în litigiu.
26 Prin decizia președintelui Camerei a treia extinse a Tribunalului din 26 februarie 2020, cauzele T‑639/14 RENV, T‑352/15 și T‑740/17 au fost conexate pentru buna desfășurare a fazei orale a procedurii și în vederea pronunțării deciziei prin care se finalizează judecata.
27 Prin hotărârea atacată, Tribunalul a anulat scrisoarea în litigiu și prima și a doua decizie în litigiu, a obligat Comisia să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de DEI și a obligat Mytilinaios să suporte propriile cheltuieli de judecată.
Concluziile părților în fața Curții
Cauza C‑701/21 P
28 Prin recursul formulat, Mytilinaios, susținută de Comisie, solicită Curții:
– anularea hotărârii atacate;
– trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului, dacă este necesar, și
– obligarea DEI la plata cheltuielilor de judecată.
29 DEI solicită Curții:
– respingerea recursului;
– pronunțarea unei hotărâri definitive cu privire la prezentul litigiu și
– obligarea Mytilinaios la plata cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanță și în recurs.
Cauza C‑739/21 P
30 Prin recursul formulat, Comisia, susținută de Mytilinaios, solicită Curții:
– anularea hotărârii atacate;
– respingerea acțiunii în cauza T‑740/17 sau, cu titlu subsidiar, respingerea celui de al treilea și a celui de al patrulea motiv, precum și a primului și a celui de al doilea aspect ale celui de al cincilea motiv al acestei acțiuni și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului pentru ca acesta să se pronunțe cu privire la celelalte motive de anulare;
– declararea faptului că acțiunile în cauzele T‑639/14 RENV și T‑352/15 au rămas fără obiect și că nu mai este necesară pronunțarea asupra fondului și
– obligarea DEI la plata cheltuielilor de judecată.
31 DEI solicită Curții:
– respingerea recursului în totalitate ca inadmisibil și, cu titlu subsidiar, ca nefondat și obligarea Comisiei la plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanță și în recurs sau
– cu titlu subsidiar, în ipoteza în care Curtea ar admite recursul, pronunțarea definitivă asupra acțiunii în cauzele T‑639/14 RENV, T‑352/15 și T‑740/17 și respingerea cererii Comisiei de nepronunțare asupra fondului în cauzele T‑639/14 RENV și T‑352/15.
Procedura în fața Curții
32 Prin deciziile președintelui Curții din 7 aprilie 2022, a fost admisă cererea de intervenție a Republicii Federale Germania în susținerea concluziilor Comisiei în cauzele C‑701/21 P și C‑739/21 P.
33 După ascultarea părților, Curtea, prin decizia din 28 februarie 2023, a conexat cauzele C‑701/21 P și C‑739/21 P pentru buna desfășurare a procedurii orale și în vederea pronunțării hotărârii.
Cu privire la recursuri
34 În susținerea recursului formulat în cauza C‑701/21 P, Mytilinaios, susținută de Comisie, invocă trei motive.
35 Primul motiv este întemeiat pe o eroare de drept săvârșită de Tribunal în cadrul aprecierii admisibilității acțiunii în anulare și privește principiile nemo auditur propriam turpitudinem allegans și nemo potest venire contra factum proprium.
36 Al doilea motiv este întemeiat pe încălcarea articolului 107 alineatul (1) TFUE în ceea ce privește aplicarea criteriului investitorului privat, precum și calificarea unui tribunal arbitral drept organ de stat.
37 Al treilea motiv este întemeiat pe încălcarea articolului 4 din Regulamentul 2015/1589 în ceea ce privește, pe de o parte, existența unor îndoieli sau a unor dificultăți serioase referitoare la prezența unui ajutor de stat în stadiul examinării preliminare a plângerilor și, pe de altă parte, sarcina probei.
38 În susținerea recursului formulat în cauza C‑739/21 P, Comisia, susținută de Mytilinaios și de Republica Federală Germania, invocă un motiv unic, întemeiat pe încălcarea articolului 107 alineatul (1) TFUE, întrucât Tribunalul a interpretat și a aplicat în mod eronat condiția „avantajului” pe care trebuie să îl îndeplinească o măsură de stat pentru a putea constitui un ajutor de stat.
Cu privire la primul motiv în cauza C‑701/21 P, întemeiat pe încălcarea principiilor nemo auditur propriam turpitudinem allegans și nemo potest venire contra factum proprium
39 Primul motiv invocat de Mytilinaios cuprinde două aspecte și vizează partea din hotărârea atacată prin care Tribunalul a declarat admisibilitatea acțiunii.
Argumentația părților
40 Prin intermediul primului aspect al primului motiv, Mytilinaios reproșează Tribunalului că a omis să răspundă la argumentele sale prin care urmărea să demonstreze că introducerea acțiunii în anulare de către DEI contravenea principiilor nemo auditur propriam turpitudinem allegans și nemo potest venire contra factum proprium, principii ce interzic un comportament prin care un reclamant contestă ca nelegal ceea ce el a făcut anterior în mod voluntar.
41 Mytilinaios arată că împrejurarea că DEI are calitatea de persoană interesată în sensul articolului 1 litera (h) din Regulamentul 2015/1589 nu implica în mod necesar că aceasta avea în speță un interes de a acționa. Or, Mytilinaios și Comisia ar fi susținut, în această privință, că exercitarea de către DEI a drepturilor sale procedurale era abuzivă, întrucât încălca principiile amintite. Prin faptul că nu a răspuns la argumentele lor, Tribunalul ar fi statuat în mod eronat, la punctul 92 din hotărârea atacată, că DEI avea, în speță, un interes de a acționa.
42 Mytilinaios precizează că aceste argumente, așa cum sunt rezumate la punctul 68 din hotărârea atacată, priveau strategia procedurală specifică a DEI și interesul său de a acționa și nu rezultau, contrar celor reținute de Tribunal la punctul 91 din hotărârea atacată, dintr‑o confuzie privind situația DEI, în calitate de întreprindere controlată de statul elen, și cea a acestui stat.
43 Mytilinaios amintește, în această privință, că aplicarea regulamentelor Uniunii Europene nu poate fi extinsă până la acoperirea practicilor abuzive ale întreprinderilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 ianuarie 2007, Vonk Dairy Products, C‑279/05, EU:C:2007:18, punctul 31).
44 Prin intermediul celui de al doilea aspect al primului motiv, Mytilinaios susține că, la punctul 91 din hotărârea atacată, Tribunalul a respins argumentul referitor la încălcarea principiului nemo potest venire contra factum proprium printr‑o motivare eronată.
45 Astfel, Tribunalul ar fi deturnat chestiunea referitoare la acest principiu, care ar fi legată de interesul DEI de a acționa, pentru a examina chestiunea confuziei dintre DEI și statul elen, fără legătură cu argumentul amintit. Tribunalul ar fi denaturat, așadar, conținutul argumentului menționat.
46 DEI răspunde, cu titlu principal, că primul motiv invocat de Mytilinaios este vădit inadmisibil și vădit nefondat.
47 Argumentația în susținerea acestui prim motiv ar fi formulată într‑un mod obscur și ambiguu. Mytilinaios nu ar preciza nici acțiunea în anulare a DEI la care se referă, nici pretinsa eroare de drept de care ar fi afectată hotărârea atacată, nici modul în care comportamentul DEI ar fi abuziv și contradictoriu.
48 Cu titlu subsidiar, DEI susține că cele două aspecte ale primului motiv nu sunt întemeiate.
Aprecierea Curții
49 Pentru a se pronunța cu privire la primul motiv de recurs invocat de Mytilinaios în cauza C‑701/21, trebuie, în primul rând, să se verifice admisibilitatea acestui motiv, contestată de DEI.
50 În această privință, este suficient să se arate, pe de o parte, că acest motiv este îndreptat împotriva punctului 91 din hotărârea atacată, care face parte din motivarea ce figurează la punctele 64-195 din această hotărâre, consacrată acțiunii în cauza T‑740/17. Rezultă că, contrar susținerilor DEI, reiese cu claritate din recurs că motivul menționat privește această acțiune în anulare.
51 Pe de altă parte, formularea primului motiv este suficient de clară pentru a permite să se înțeleagă că, prin intermediul celor două aspecte, acest motiv urmărește să conteste, pe de o parte, nemotivarea hotărârii atacate în ceea ce privește respingerea argumentului întemeiat pe încălcarea principiilor nemo auditur propriam turpitudinem allegans și nemo potest venire contra factum proprium și, pe de altă parte, o eroare de drept săvârșită de Tribunal prin respingerea acestui argument în temeiul unor considerații străine de problema comportamentului pretins abuziv al DEI. În recursul său, recurenta precizează că, prin introducerea acțiunii, DEI ar fi urmărit, în mod abuziv, să profite de pretinsa nelegalitate a unui ajutor de stat la a cărui punere în aplicare ar fi contribuit ea însăși, în calitate de întreprindere controlată de statul elen.
52 În consecință, primul motiv de recurs în cauza C‑701/21 P este admisibil.
53 În ceea ce privește, în al doilea rând, fondul acestui motiv, este necesar să se constate că, după cum arată în esență domnul avocat general la punctul 54 din concluzii, Tribunalul a motivat, contrar afirmațiilor invocate în susținerea primului aspect al motivului respectiv, la punctul 91 din hotărârea atacată, respingerea argumentului întemeiat pe principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans. Astfel, la acest punct 91, Tribunalul a considerat că „Comisia nu este îndreptățită […] să invoce o încălcare a principiului de drept potrivit căruia nimeni nu se poate prevala de propriul comportament culpabil. Acest argument nu constituie decât o altă variantă a celui destinat să confunde situația reclamantei cu cea a statului elen și să îi impute eventuala satisfacție a autorităților elene cu rezultatul procedurii de arbitraj, astfel încât nici acesta nu poate fi primit”. Această motivare, deși succintă, este suficientă pentru a permite Mytilinaios să cunoască motivele pentru care Tribunalul nu a admis argumentul său, iar Curții să își exercite controlul jurisdicțional în această privință.
54 Prin urmare, primul aspect al primului motiv, întemeiat pe nemotivare, trebuie respins ca nefondat.
55 Prin intermediul celui de al doilea aspect al primului motiv de recurs, Mytilinaios invocă o eroare de drept săvârșită de Tribunal la același punct 91 din hotărârea atacată.
56 Este adevărat că, drept răspuns la argumentul unei încălcări de către DEI a principiului potrivit căruia nimeni nu se poate prevala de propriul comportament culpabil, Tribunalul s‑a limitat în esență, la acest punct 91, să considere că situația DEI și cea a Republicii Elene nu puteau fi confundate. Or, astfel cum a arătat Mytilinaios, prin susținerea în fața Tribunalului a încălcării acestui principiu de către DEI, Mytilinaios nu afirmase că situația DEI și a Republicii Elene se confundau, ci că DEI nu putea contesta în mod valabil rezultatul unei proceduri de arbitraj la care această întreprindere consimțise.
57 În aceste condiții, trebuie arătat că Tribunalul a examinat, la punctele 86-92 din hotărârea atacată, aspectul dacă, contrar susținerilor Comisiei și ale Mytilinaios, DEI dispunea de un interes de a acționa împotriva celei de a doua decizii în litigiu, astfel încât punctul 91 din această hotărâre trebuie interpretat în contextul în care se înscrie.
58 Or, la punctul 89 din hotărârea atacată, pe care recurenta nu îl contestă în cadrul recursului său, Tribunalul a respins argumentația Comisiei și a Mytilinaios întemeiată pe confuzia dintre statul elen și DEI pentru a‑i imputa pretinsa satisfacție a autorităților elene cu rezultatul procedurii de arbitraj și pe compararea situației DEI cu cea a unei autorități locale. În această privință, Tribunalul, la același punct, a constatat că DEI prezentase în mod detaliat motivele pentru care considera că, pe de o parte, situația sa economică era afectată de sentința arbitrală în măsura în care îi impunea să factureze furnizarea de energie electrică societății Mytilinaios sub costurile sale de producție și că, pe de altă parte, scrisoarea în litigiu și prima și a doua decizie în litigiu care clasează plângerile sale o împiedicau să își prezinte observațiile în cursul unei proceduri oficiale de investigare în temeiul articolului 108 alineatul (2) TFUE. Având în vedere această argumentație, potrivit Tribunalului, o eventuală anulare printre altele a celei de a doua decizii în litigiu, pentru motivul că Comisia se confrunta cu îndoieli sau cu dificultăți serioase în ceea ce privește existența unui ajutor de stat, putea aduce un beneficiu DEI tocmai pentru că era de natură să constrângă Comisia să inițieze procedura oficială de investigare, în cadrul căreia DEI ar fi putut invoca garanțiile procedurale care îi sunt conferite în temeiul articolului 108 alineatul (2) TFUE.
59 La punctul 90 din hotărârea atacată, pe care de asemenea recurenta nu îl contestă, Tribunalul a respins totodată argumentul Comisiei și al Mytilinaios potrivit căruia efectele juridice obligatorii cauzatoare de prejudicii societății DEI, aferente tarifului în cauză, nu ar putea fi atribuite celei de a doua decizii în litigiu, ci sentinței arbitrale. Tribunalul a respins acest argument pentru motivele, pe de o parte, că, prin această decizie, Comisia a refuzat să califice rezultatul procedurii de arbitraj drept măsură de ajutor, astfel cum solicitase DEI, și, pe de altă parte, că DEI reproșase Comisiei tocmai că a omis în mod nelegal să examineze, în decizia menționată, problema dacă acest tarif presupunea acordarea unui avantaj. Potrivit Tribunalului, această apreciere nu era infirmată de faptul că DEI supusese în mod voluntar litigiul său cu Mytilinaios arbitrajului, acest demers neimplicând în mod necesar că acceptă a priori sentința arbitrală, pe care, de altfel, a contestat‑o, fără succes, în fața Efeteio Athinon (Curtea de Apel din Atena).
60 Reiese, așadar, din cuprinsul acestor două puncte din hotărârea atacată că Tribunalul a respins argumentele Comisiei și ale Mytilinaios prin care se urmărea să se stabilească faptul că, din cauza controlului statului elen asupra DEI, poziția acesteia se confunda cu cea a acestui stat, care nu ar fi avut niciun interes de a repune în discuție o decizie a Comisiei de a nu deschide o procedură oficială de investigare cu privire la o măsură pe care el însuși o adoptase, precum și argumentul potrivit căruia DEI nu ar putea repune în discuție rezultatul unei proceduri arbitrale la care această întreprindere consimțise.
61 Rezultă că Tribunalul, fără a săvârși o eroare de drept, a justificat, la punctul 90 din hotărârea atacată, motivul respingerii argumentelor Comisiei și ale Mytilinaios care, astfel cum au fost reproduse la punctul 68 din această hotărâre, necontestat în recurs, urmăreau doar să își susțină poziția potrivit căreia DEI nu ar fi putut denunța, cu titlu de ajutoare de stat, un contract pe care nu îl mai considera rentabil pentru a se elibera de angajamentul său.
62 De altfel, Mytilinaios nu a contestat constatarea, prezentată la punctul 85 din hotărârea atacată, potrivit căreia a doua decizie în litigiu afectează situația juridică și interesele DEI, în calitate de persoană interesată, în sensul articolului 1 litera (h) din Regulamentul 2015/1589.
63 Or, în plângerea sa din 2013, DEI susținuse că Comisia trebuia să considere că măsura susceptibilă să constituie un ajutor de stat, și anume sentința arbitrală, iar nu decizia de a recurge la arbitraj, îi impunea să aplice tarife inferioare costurilor sale și că, prin urmare, decizia de a aplica asemenea tarife nu îi era imputabilă, în calitate de întreprindere controlată de statul elen, ci era direct imputabilă acestui stat, prin intermediul tribunalului arbitral.
64 Deși revenea, desigur, Comisiei sarcina de a verifica dacă aceasta era situația în speță, acest fapt nu poate repune în discuție existența unui interes al respectivei întreprinderi de a acționa împotriva deciziei Comisiei de respingere a acestei plângeri fără inițierea procedurii oficiale de investigare. Un raționament diferit ar conduce la compromiterea eficacității controlului măsurilor de stat în materia ajutoarelor de stat.
65 Ținând seama de aceste considerații, al doilea aspect al primului motiv trebuie respins ca nefondat și, prin urmare, primul motiv de recurs trebuie respins în totalitate.
Cu privire la al doilea motiv invocat în cauza C‑701/21 P și cu privire la motivul unic invocat în cauza C‑739/21 P, întemeiate pe încălcarea articolului 107 alineatul (1) TFUE
66 Al doilea motiv invocat de Mytilinaios în cauza C‑701/21 P cuprinde două aspecte, dintre care al doilea corespunde în esență motivului unic invocat de Comisie în cauza C‑739/21 P.
67 Prin intermediul primului aspect al celui de al doilea motiv, Mytilinaios susține în esență că, la punctele 160-163 și 185-191 din hotărârea atacată, Tribunalul a încălcat articolul 107 TFUE, precum și criteriul investitorului privat.
68 Este necesar să se arate în această privință că punctele din hotărârea atacată criticate de acest prim aspect se întemeiază pe premisa, stabilită la punctele 150-159 din hotărârea atacată, că măsura de stat susceptibilă să constituie un ajutor de stat era sentința arbitrală.
69 Întrucât aceste puncte sunt contestate prin intermediul celui de al doilea aspect al celui de al doilea motiv al Mytilinaios, precum și prin motivul unic al Comisiei, acest al doilea aspect și acest motiv trebuie analizate mai întâi.
Argumentația părților
70 Prin intermediul celui de al doilea aspect al celui de al doilea motiv, Mytilinaios susține că Tribunalul a considerat în mod eronat, la punctele 150-159 din hotărârea atacată, că tribunalul arbitral în discuție trebuia calificat „drept organ care exercită o competență care face parte din prerogativele de putere publică”.
71 În această privință, ea amintește că arbitrajul prevăzut la articolul 37 alineatul (1) din Legea 4001/2011 este un arbitraj convențional. Astfel, acest articol ar prevedea un arbitraj permanent este organizat de RAE, la care ar fi posibil să se soluționeze litigiile care apar în domeniul energiei, în urma unui acord scris special, cu alte cuvinte a unui compromis de arbitraj întocmit între părțile implicate, în temeiul articolului 37 alineatul 2 din această lege.
72 Potrivit Mytilinaios, mai întâi, împrejurarea că eventuala intervenție a unui tribunal arbitral în soluționarea unui litigiu este prevăzută de lege nu înseamnă că acest tribunal a fost instituit în temeiul acestei legi, după cum ar fi statuat în mod eronat Tribunalul la punctul 153 din hotărârea atacată.
73 În continuare, aprecierea Tribunalului de la punctul 156 din această hotărâre, referitoare la natura sentințelor tribunalelor arbitrale prevăzute de Legea 4001/2011, nu ar fi determinantă în speță pentru a aprecia dacă aceste instanțe pot fi calificate drept instanțe de stat, întrucât ar privi caracterul obligatoriu al acestor sentințe, pe care Tribunalul l‑ar confunda cu caracterul obligatoriu al competenței instanțelor arbitrale, și anume obligația de a supune un litigiu arbitrajului lor.
74 În plus, nici punctul 157 din hotărârea menționată, referitor la posibilitatea de a ataca în fața unei instanțe ordinare sentințele tribunalelor arbitrale prevăzute de Legea 4001/2011, nu ar fi suficient pentru a le califica drept instanțe de stat. Astfel, o sentință arbitrală nu ar fi supusă căilor de atac ordinare, și anume apelul și recursul, cărora le sunt supuse deciziile instanțelor ordinare, ci acțiunii în anulare care ar fi instituită în mod specific în temeiul articolului 897 din Kodikas politikis dikonomias (Codul de procedură civilă elen). Această acțiune în anulare nu ar putea fi formulată decât pentru motive limitate. În consecință, procedura civilă elenă ar prevedea un control judiciar al sentințelor arbitrale limitat în raport cu controlul hotărârilor instanțelor ordinare, ceea ce ar avea drept consecință faptul că procedura civilă diferențiază cele două mecanisme de soluționare a litigiilor. Pe baza acestor considerații, din aprecierea de la punctul 157 din hotărârea atacată ar reieși diferențele semnificative pe care le prezintă tribunalele arbitrale, ca urmare a naturii și a funcționării lor, în raport cu instanțele ordinare.
75 În sfârșit, Mytilinaios reproșează Tribunalului că a omis să verifice dacă tribunalul arbitral în cauză dispunea de o competență obligatorie. Or, potrivit jurisprudenței, acest caracter ar lipsi în cazul organelor de arbitraj care au fost instituite prin contract, întrucât nu ar exista nicio obligație, nici în drept, nici în fapt, a părților contractante de a‑și soluționa litigiile pe calea arbitrajului, în timp ce autoritățile publice ale statului membru în cauză nu ar fi nici implicate în alegerea de a opta pentru arbitraj, nici chemate să intervină din oficiu în desfășurarea procedurii în fața arbitrului. În schimb, numai o dispoziție legislativă ce prevede posibilitatea de a supune în mod unilateral un litigiu competenței unui tribunal arbitral ar putea conferi caracter de instanță de stat completului arbitral. În speță, pe de o parte, Legea 4001/2011 nu ar cuprinde nicio dispoziție în acest sens și, pe de altă parte, recurgerea la arbitraj s‑ar fi întemeiat exclusiv pe acordul părților, fără de care DEI sau Mytilinaios ar fi putut recurge la instanțele ordinare în vederea soluționării litigiului lor.
76 În susținerea motivului său unic, Comisia arată, la rândul său, mai întâi că criteriile menționate la punctele 153, 155 și 156 din hotărârea atacată, și anume exercitarea de către tribunalele arbitrale instituite în temeiul Legii 4001/2011 a unor funcții jurisdicționale identice cu cele ale instanțelor ordinare, aplicarea de către aceste instanțe a dispozițiilor Codului de procedură civilă elen, precum și caracterul obligatoriu din punct de vedere juridic al hotărârilor lor, care constituie titluri executorii și care au autoritate de lucru judecat, se aplică oricărui arbitraj care are loc în Grecia și este supus dreptului elen.
77 În continuare, criteriul menționat la punctul 157 din această hotărâre, și anume posibilitatea de a contesta în fața unei instanțe ordinare o sentință a unui tribunal arbitral instituit în temeiul articolului 37 din Legea 4001/2011, nu ar evidenția nici vreo particularitate a acestor tribunale arbitrale în raport cu orice alt arbitraj care are loc în Grecia. În această privință, Comisia arată că, deși sentința unui astfel de tribunal arbitral poate fi contestată, pentru motive specifice, în fața unui tribunal ordinar printr‑o cerere de anulare sau de recunoaștere a inexistenței sentinței arbitrale, situația ar fi aceeași pentru orice altă sentință arbitrală pronunțată în Grecia. Astfel, nu numai că acest element nu ar evidenția o particularitate a tribunalelor arbitrale instituite în temeiul articolului 37 din Legea 4001/2011, ci, dimpotrivă, posibilitatea limitată de a contesta sentințele arbitrale ale acestor tribunale le‑ar diferenția de deciziile instanțelor ordinare, care ar fi în general susceptibile de apel pentru contestarea aprecierilor de fapt sau de drept ale instanței de prim grad de jurisdicție.
78 În sfârșit, Comisia recunoaște că elementul menționat la punctul 154 din această hotărâre, și anume obligația părților care acceptă să se supună arbitrajului în temeiul articolului 37 din Legea 4001/2011 de a alege arbitrii pe baza unei liste stabilite prin decizie a președintelui RAE, distinge efectiv acest arbitraj de orice alt arbitraj, întrucât nu ar exista o obligație generală care să impună părților ce recurg la arbitraj în Grecia să desemneze arbitri pe baza unei liste specifice. Cu toate acestea, un astfel de element nu ar constitui decât un detaliu procedural și nu ar prezenta nicio particularitate care să justifice asimilarea tribunalelor arbitrale prevăzute la acest articol 37 cu o instanță elenă ordinară.
79 Comisia adaugă că asimilarea tribunalului arbitral în cauză cu o instanță elenă ordinară este contrară jurisprudenței referitoare la articolul 267 TFUE.
80 Astfel, această jurisprudență ar distinge două categorii de tribunale arbitrale.
81 Prima dintre aceste categorii ar cuprinde tribunalele arbitrale convenționale a căror competență se întemeiază pe un acord între părți, care nu ar fi considerate instanțe ale unui stat membru. Aceste tribunale arbitrale ar fi norma, întrucât recurgerea la arbitraj ar necesita în general acordul părților. În acest context, Curtea ar fi refuzat să recunoască ca instanțe ale unui stat membru organele însărcinate cu arbitrajele comerciale, alte tipuri de arbitraje întemeiate pe consimțământul părților sau pe arbitraje întemeiate pe un tratat bilateral de investiții.
82 A doua dintre categoriile menționate ar include tribunalele arbitrale a căror competență este obligatorie în temeiul legii și independent de voința părților, care ar putea fi considerate instanțe ale unui stat membru dacă celelalte condiții prevăzute la articolul 267 TFUE sunt îndeplinite. În această privință, Curtea ar fi admis, în cazuri excepționale, că un tribunal arbitral care are o origine legală, ale cărui decizii sunt obligatorii pentru părți și a cărui competență nu depinde de acordul acestora poate fi considerat o instanță a unui stat membru.
83 Or, potrivit Comisiei, tribunalele arbitrale menționate la articolul 37 din Legea 4001/2011 fac parte din prima categorie de instanțe, dat fiind că, pentru a putea supune un litigiu acestora, părțile trebuie să își dea acordul în scris, după cum ar fi precizat de altfel Tribunalul în special la punctele 9, 90 și 232 din hotărârea atacată. De altfel, autoritățile publice elene nu ar fi intervenit nici în alegerea de a opta pentru arbitraj a DEI și Mytilinaios, nici din oficiu în desfășurarea arbitrajului. Ar rezulta că tribunalele arbitrale menționate nu ar avea o competență obligatorie, și anume independentă de voința părților.
84 Întemeindu‑se pe asimilarea eronată a tribunalului arbitral în cauză cu instanțele elene ordinare, Tribunalul ar fi considerat de asemenea în mod eronat că sentința arbitrală, ca hotărâre judecătorească, constituia o măsură de stat și că Comisia ar fi trebuit, așadar, să aprecieze dacă această sentință conferea un avantaj societății Mytilinaios prin examinarea cuantumului tarifului în cauză în raport cu prețul pieței. În realitate, Tribunalul ar fi trebuit să considere acțiunea la tribunalul arbitral ca fiind un mod privat de soluționare a litigiilor și să concluzioneze, din moment ce criteriul investitorului privat era aplicabil deciziei DEI, să consimtă la soluționarea litigiului său cu Mytilinaios prin arbitraj, întrucât această decizie a DEI în calitate de întreprindere publică era singura măsură de stat în speță.
85 DEI răspunde că al doilea aspect al celui de al doilea motiv este întemeiat pe o interpretare eronată a hotărârii atacate.
86 Astfel, în primul rând, Tribunalul nu ar fi „asimilat” tribunalul arbitral în cauză și sentința arbitrală unei instanțe ordinare și, respectiv, unei hotărâri judecătorești ordinare. În realitate, la punctul 150 din hotărârea atacată, Tribunalul ar fi făcut distincție în mod expres între sentința arbitrală și deciziile instanțelor elene ordinare și s‑ar fi limitat, la punctul 159 din această hotărâre, să califice tribunalul arbitral „drept organ care exercită o competență care face parte din prerogativele de putere publică”. Pe de altă parte, prerogative de putere publică ar putea fi exercitate de numeroase alte organe ale statului, fără ca acestea să fie „asimilate”, pentru acest motiv, tribunalelor arbitrale sau ordinare. În plus, astfel cum ar rezulta din cuprinsul punctului 149 din hotărârea atacată, Tribunalul ar fi examinat în ce măsură tribunalul arbitral „se aseamănă unei instanțe elene ordinare”, în timp ce la punctul 231 din hotărârea atacată ar fi indicat că „sentința arbitrală este comparabilă cu hotărâri ale unei instanțe elene ordinare”.
87 În orice caz, chiar presupunând că Tribunalul a asimilat efectiv tribunalul arbitral în cauză cu o instanță elenă ordinară, acesta nu ar fi făcut decât să stabilească o paralelă între instanțele de drept comun și tribunalele arbitrale în ceea ce privește problema specifică și precisă a controlului hotărârilor tribunalelor arbitrale în lumina normelor privind ajutoarele de stat și aspectul dacă un ajutor de stat poate fi acordat prin sentințe arbitrale.
88 În al doilea rând, în ceea ce privește caracteristicile tribunalului arbitral în cauză examinate de Tribunal la punctele 153-157 din hotărârea atacată, DEI precizează că Mytilinaios nu le contestă decât pe cele vizate la punctele 153 și 157 din această hotărâre, precum și faptul că Tribunalul a omis să ia în considerare caracterul neobligatoriu al competenței tribunalului arbitral.
89 În această privință, DEI observă, mai întâi, că Mytilinaios contestă că tribunalul arbitral a fost instituit în temeiul articolului 37 din Legea 4001/2011. Or, în realitate, la punctul 153 din hotărârea atacată, Tribunalul ar fi statuat că caracteristica în temeiul căreia tribunalul arbitral se aseamănă cu o instanță ordinară este faptul că exercită „o funcție jurisdicțională identică cu cea a instanțelor ordinare” și că „deschiderea procedurii arbitrale le privează de competența lor”. Referirea de la acest punct 153, într‑o propoziție subordonată, la „tribunalele arbitrale stabilite în temeiul articolului 37 din [Legea 4001/2011]” ar avea ca obiect numai limitarea aprecierii Tribunalului la tribunalul arbitral în discuție în speță.
90 În continuare, în ceea ce privește caracteristica tribunalului arbitral care ține de controlul judiciar limitat al sentințelor arbitrale, examinată la punctul 157 din hotărârea atacată, DEI consideră că argumentul Mytilinaios este inadmisibil, în măsura în care aceasta nu explică motivul pentru care „controlul judiciar limitat” ar diferenția controlul exercitat asupra sentințelor arbitrale în temeiul normelor privind ajutoarele de stat de controlul exercitat asupra deciziilor instanțelor ordinare.
91 În orice caz, acest argument nu ar fi întemeiat. În primul rând, faptul că controlul exercitat de Efeteio Athinon (Curtea de Apel din Atena) asupra hotărârii arbitrale este mai limitat decât controlul exercitat cu ocazia unui apel „obișnuit” nu ar fi relevant pentru a aprecia dacă un ajutor de stat poate fi acordat prin intermediul acestei hotărâri. Astfel, Curtea, în Hotărârea din 11 decembrie 2019, Mytilinaios Anonymos Etairia–Omilos Epicheiriseon (C‑332/18 P, EU:C:2019:1065, punctul 68), ar fi statuat că un ajutor de stat putea fi acordat prin intermediul unei ordonanțe privind măsurile provizorii pronunțate de o instanță elenă ordinară, în pofida caracterului limitat al controlului jurisdicțional exercitat în cadrul unei măsuri provizorii. În al doilea rând, DEI observă că contrarietatea unei sentințe arbitrale față de ordinea publică se numără printre motivele, limitate, pentru care anularea unei asemenea sentințe poate fi solicitată. Întrucât interdicția ajutoarelor de stat ține tocmai de ordinea publică, argumentul Mytilinaios ar fi inoperant. În al treilea rând, împrejurarea că dreptul elen prevede un control jurisdicțional al sentințelor arbitrale de către o instanță ordinară, în urma unei acțiuni introduse de o parte care a căzut în pretenții în fața unui tribunal arbitral, ar dovedi că aceste hotărâri nu pot fi executate fără a fi „validate” de o instanță ordinară de stat. Astfel, o sentință arbitrală nu ar fi executată doar ca atare, ci mai degrabă ca decizie validată de o instanță ordinară. Pe de altă parte, condiția imputabilității unei măsuri de ajutor ar fi îndeplinită în cazul „implicării” unor „autorități publice” în adoptarea acestei măsuri. Or, Efeteio Athinon (Curtea de Apel din Atena), care, în speță, a statuat și a respins acțiunea în anulare îndreptată împotriva sentinței arbitrale, ar constitui în mod incontestabil o astfel de autoritate publică.
92 În sfârșit, în ceea ce privește faptul că Tribunalul a omis să ia în considerare criteriul privind competența obligatorie a tribunalului arbitral, DEI susține că Mytilinaios nu explică motivele pentru care acest criteriu, legitim în scopul aplicării articolului 267 TFUE, ar trebui de asemenea să fie îndeplinit pentru ca sentințele arbitrale să fie tratate în mod similar cu hotărârile instanțelor ordinare pentru aplicarea normelor privind ajutoarele de stat.
93 În orice caz, acest argument nu ar fi întemeiat.
94 Astfel, pe de o parte, articolul 267 TFUE ar face referire la o „instanță dintr‑un stat membru”, în timp ce articolul 107 alineatul (1) TFUE ar menționa ajutoarele care sunt acordate „de state sau prin intermediul resurselor de stat”. Or, Curtea ar fi statuat că o gamă largă de entități care exercită prerogative de putere publică intră sub incidența noțiunii de „stat” în sensul acestei din urmă dispoziții, fără a putea totuși adresa o întrebare preliminară. În speță, s‑ar pune problema nu dacă tribunalul arbitral în discuție a acționat în calitate de „instanță dintr‑un stat membru”, ci dacă acesta ar putea fi considerat un „organ care exercită o competență care face parte din prerogativele de putere publică”. Pentru a efectua această examinare, Tribunalul ar fi făcut o paralelă cu cazul acordării unui ajutor de stat prin intermediul unei decizii a unei instanțe ordinare. Pe de altă parte, caracteristica organelor care exercită o „competență care face parte din prerogativele de putere publică” ar fi aceea că voința lor se impune în mod unilateral, la fel ca voința exprimată în sentința arbitrală, validată de Efeteio Athinon (Curtea de Apel din Atena).
95 Pe de altă parte, sentințele tribunalelor arbitrale, indiferent dacă acestea au fost instituite în temeiul unei legislații naționale sau în temeiul unui tratat bilateral de investiții, ar constitui măsuri prin care poate fi acordat un ajutor de stat. În acest sens, DEI arată că, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 25 ianuarie 2022, Comisia/European Food și alții (C‑638/19 P, EU:C:2022:50), referitoare la o sentință a unui tribunal arbitral imputabilă statului, precum în prezenta cauză, competența tribunalului arbitral nu era obligatorie.
Aprecierea Curții
96 Trebuie amintit că, la punctul 151 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat, pe de o parte, că, „prin sentința arbitrală, tribunalul arbitral a pronunțat o decizie obligatorie din punct de vedere juridic referitoare la stabilirea tarifului în discuție, care era susceptibilă să confere un avantaj [Mytilinaios] în cazul în care nu corespundea condițiilor normale ale pieței și, prin urmare, să constituie un ajutor de stat care nu a fost notificat de Republica Elenă în temeiul articolului 108 alineatul (3) TFUE” și că, pe de altă parte, „tribunalul arbitral, astfel cum a fost instituit pe lângă RAE în temeiul articolului 37 din [Legea 4001/2011], procedura de arbitraj care se desfășoară în fața sa, precum și deciziile sale prezintă caracteristici similare cu cele ale instanțelor elene ordinare, ale litigiilor care au loc în fața lor și ale deciziilor acestora”.
97 Pentru a susține această concluzie, Tribunalul a analizat, la punctele 153-157 din această hotărâre, cinci criterii pentru a concluziona, la punctul 158 din hotărârea menționată, că „tribunalele arbitrale instituite și care își desfășoară activitatea în conformitate cu articolul 37 din [Legea 4001/2011] făceau parte integrantă din sistemul jurisdicțional de stat elen” și, la punctul 159 din aceeași hotărâre, că tribunalul arbitral în cauză „trebuie calificat, asemenea unei instanțe elene ordinare, drept organ care exercită o competență care face parte din prerogativele de putere publică”.
98 Prin urmare, în lumina aprecierii cuprinse la punctele 151-159 din hotărârea atacată, Tribunalul a putut considera, la punctul 160 din această hotărâre, că tariful în discuție, astfel cum a fost stabilit prin sentința arbitrală, constituia o măsură de stat nenotificată.
99 Rezultă că Tribunalul a statuat că tribunalul arbitral al RAE trebuia calificat drept organ care exercită o competență care face parte din prerogativele de putere publică și că, prin urmare, deciziile sale puteau fi imputate Republicii Elene, în sensul articolului 107 TFUE, pentru simplul motiv că acest tribunal făcea parte integrantă din sistemul jurisdicțional al statului elen în măsura în care putea fi asimilat unei instanțe elene ordinare. Or, un asemenea raționament este afectat de erori de drept.
100 În ceea ce privește, în primul rând, criteriile reținute de Tribunal la punctele 153-157 din hotărârea atacată pentru a asimila tribunalul arbitral în cauză cu o instanță statală ordinară, acestea sunt, primo, că tribunalele arbitrale instituite în temeiul articolului 37 din Legea 4001/2011 exercită o funcție jurisdicțională identică cu cea a instanțelor ordinare sau chiar le înlocuiesc în măsura în care deschiderea procedurii arbitrale le privează de competența lor, secundo, că judecătorii arbitri, selectați dintr‑o listă întocmită prin decizie a președintelui RAE, trebuie să își justifice independența și imparțialitatea înainte de desemnarea lor, tertio, că procedurile în fața tribunalelor arbitrale sunt reglementate printre altele de dispozițiile Codului de procedură civilă elen și, cu titlu suplimentar, de Regulamentul de arbitraj al RAE, quarto, că hotărârile tribunalelor arbitrale sunt obligatorii din punct de vedere juridic, având autoritate de lucru judecat și valoare de titluri executorii în conformitate cu dispozițiile relevante din acest cod, și, quinto, că hotărârile tribunalelor arbitrale sunt supuse căilor de atac în fața unei instanțe ordinare.
101 Cu toate acestea, astfel cum arată Comisia și după cum a arătat domnul avocat general la punctul 95 din concluzii, niciunul dintre aceste criterii nu permite să se distingă tribunalele arbitrale prevăzute la articolul 37 din Legea 4001/2011 de orice alt tribunal arbitral convențional.
102 Astfel, primo, orice tribunal arbitral convențional înlocuiește instanțele ordinare, secundo, procedura în fața unei asemenea instanțe este reglementată în mod normal de lege, care, tertio, poate conferi deciziilor acestora un caracter obligatoriu, autoritate de lucru judecat și valoare de titluri executorii și, quarto, aceste decizii pot, în anumite condiții, să fie supuse unei căi de atac în fața unei instanțe ordinare.
103 În acest context, este adevărat, după cum recunoaște Comisia, că împrejurarea că, în speță, arbitrii sunt selecționați dintr‑o listă întocmită prin decizia președintelui RAE și trebuie să își justifice independența și imparțialitatea înainte de desemnarea lor caracterizează tribunalul arbitral al RAE în raport cu alte tribunale arbitrale convenționale ai căror arbitri nu sunt în mod necesar selecționați dintr‑o listă precum cea întocmită de acest președinte. Totuși, împrejurarea amintită nu poate, prin ea însăși, să permită să se considere că acest tribunal arbitral se distinge de orice alt tribunal arbitral convențional, din moment ce nu constituie decât un element pur procedural care nu afectează funcția sau natura tribunalului menționat.
104 În al doilea rând, astfel cum arată Mytilinaios și Comisia, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că a omis să verifice dacă tribunalul arbitral al RAE dispunea, după cum este în principiu cazul instanțelor care fac parte dintr‑un sistem jurisdicțional al statului, de o competență obligatorie care nu depindea, așadar, numai de voința părților.
105 Un asemenea element ar fi putut determina efectiv Tribunalul să considere că tribunalul arbitral al RAE se distingea de un tribunal arbitral convențional a cărui competență se întemeiază pe un compromis de arbitraj, cu alte cuvinte pe un acord specific care reflectă autonomia de voință a părților în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 iunie 2014, Ascendi Beiras Litoral e Alta, Auto Estradas das Beiras Litoral e Alta, C‑377/13, EU:C:2014:1754, punctul 27, precum și Hotărârea din 25 ianuarie 2022, Comisia/European Food și alții, C‑638/19 P, EU:C:2022:50, punctul 144 și jurisprudența citată).
106 Ținând seama de cele ce precedă și independent de orice altă considerație, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat că tribunalul arbitral al RAE putea fi asimilat unei instanțe ordinare și că sentința arbitrală era o măsură de stat susceptibilă să constituie un ajutor de stat.
107 Această apreciere nu poate fi repusă în discuție de argumentele invocate de DEI.
108 Mai întâi, trebuie să se facă distincție între prezenta cauză și cea în care s‑a pronunțat Hotărârea din 25 ianuarie 2022, Comisia/European Food și alții (C‑638/19 P, EU:C:2022:50).
109 Astfel, pe de o parte, tribunalul arbitral care a pronunțat sentința arbitrală în discuție în cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre nu era un tribunal arbitral convențional, ci fusese instituit în temeiul unui tratat bilateral de investiții. Or, așa cum rezultă dintr‑o jurisprudență constantă amintită în esență la punctele 143 și 144 din hotărârea menționată, consimțământul unui stat membru cu privire la posibilitatea ca un litigiu să fie introdus împotriva sa în cadrul procedurii de arbitraj prevăzute de un tratat bilateral de investiții, spre deosebire de cel care ar fi fost dat în cadrul unei proceduri de arbitraj convenționale, nu își are originea într‑un acord specific care să reflecte autonomia de voință a părților în cauză, ci rezultă dintr‑un tratat încheiat între două state membre, în cadrul căruia acestea au consimțit, în mod general și anticipat, să sustragă din sfera competenței propriilor instanțe litigii ce pot privi interpretarea sau aplicarea dreptului Uniunii în favoarea procedurii de arbitraj.
110 Pe de altă parte, în Hotărârea din 25 ianuarie 2022, Comisia/European Food și alții (C‑638/19 P, EU:C:2022:50), Curtea s‑a limitat să verifice dacă Comisia era în speță competentă ratione temporis să își exercite competențele în temeiul articolului 108 TFUE. În acest scop, la punctul 123 din hotărârea amintită, Curtea a considerat că elementul determinant pentru a stabili data la care dreptul de a primi un ajutor de stat a fost conferit beneficiarilor săi printr‑o anumită măsură este legat de dobândirea de către acești beneficiari a unui drept cert de a percepe acest ajutor și de angajamentul corelativ, în sarcina statului membru, de a acorda ajutorul respectiv. Deși, la punctul 124 din hotărârea menționată, Curtea a constatat în esență că un astfel de drept nu fusese acordat decât prin sentința arbitrală în discuție, ea nu a dedus nicidecum de aici că această sentință arbitrală, ca atare, constituia un ajutor de stat. Dimpotrivă, Curtea, după cum rezultă din cuprinsul punctelor 80 și 131 din aceasta, a precizat că nu era competentă, în cadrul cauzei în care s‑a pronunțat aceeași hotărâre, să se pronunțe cu privire la aspectul dacă măsura în discuție în această cauză, și anume sentința arbitrală, constituia, pe plan material, un „ajutor de stat” în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.
111 În continuare, împrejurarea că, în speță, o acțiune având ca obiect anularea sentinței arbitrale a fost respinsă de o instanță elenă precum Efeteio Athinon (Curtea de Apel din Atena) nu poate implica faptul că această sentință poate fi imputată, numai pentru acest motiv, statului elen. Așadar, controlul jurisdicțional exercitat de această instanță nu privește decât legalitatea sentinței arbitrale, care rămâne un act imputabil exclusiv colegiului arbitral care a adoptat‑o. Pe de altă parte, reiese din jurisprudența Curții că instituirea ca atare a unui ajutor de stat nu poate decurge dintr‑o hotărâre judecătorească, o astfel de instituire ținând de o apreciere de oportunitate care nu are legătură cu atribuțiile instanței (Hotărârea din 12 ianuarie 2023, DOBELES HES, C‑702/20 și C‑17/21, EU:C:2023:1, punctul 76). Prin urmare, existența unei asemenea hotărâri judecătorești nu poate, în orice caz, să fie suficientă pentru a califica sentința arbitrală, astfel cum a fost confirmată prin această decizie, drept o măsură susceptibilă să constituie un ajutor de stat.
112 În sfârșit, afirmația DEI potrivit căreia Tribunalul nu a asimilat în realitate tribunalul arbitral al RAE unei instanțe este vădit contrazisă de punctul 160 din hotărârea atacată, în care se afirmă în mod clar că „tribunalul arbitral trebuie asimilat unei instanțe de stat ordinare”.
113 Rezultă în speță că, având în vedere în special particularitățile litigiului dintre DEI și Mytilinaios și particularitățile misiunii încredințate în mod voluntar de aceste părți tribunalului arbitral al RAE, Comisia a considerat în mod întemeiat, pe de o parte, că singura măsură de stat susceptibilă să constituie un ajutor de stat era decizia DEI de a încheia compromisul de arbitraj cu Mytilinaios, dat fiind că DEI este controlată de statul elen, și, pe de altă parte, că, pentru a stabili dacă această decizie conferise un avantaj societății Mytilinaios, era necesar să se verifice dacă un operator privat, în condiții normale de piață, ar fi luat respectiva decizie în aceleași condiții.
114 În această privință, trebuie arătat că situația ar fi putut fi diferită dacă procedura arbitrală în ansamblul desfășurării sale, de la încheierea compromisului de arbitraj până la sentința arbitrală, ar fi fost rezultatul unei scheme impuse de statul elen întreprinderilor în cauză pentru a utiliza această procedură în scopul de a eluda normele în materie de ajutoare de stat. Astfel, un operator privat nu ar fi consimțit, în condiții normale de piață, să se înscrie într‑o asemenea schemă. Cu toate acestea, DEI nu a susținut că încheierea compromisului de arbitraj cu Mytilinaios îi fusese impusă, împotriva voinței sale, de statul elen pentru a acorda acesteia din urmă un ajutor de stat.
115 Având în vedere considerațiile care precedă, al doilea aspect al celui de al doilea motiv invocat de Mytilinaios și motivul unic invocat de Comisie sunt întemeiate și trebuie admise.
116 În aceste condiții, se impune anularea hotărârii atacate, fără a fi necesar să se examineze nici primul aspect al celui de al doilea motiv, nici al treilea motiv al Mytilinaios.
Cu privire la acțiunile în fața Tribunalului
117 Conform articolului 61 primul paragraf a doua teză din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, aceasta poate, atunci când anulează hotărârea Tribunalului, să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul atunci când este în stare de judecată.
118 În speță, aceasta este situația celui de al treilea și a celui de al patrulea motiv, precum și a primului și a celui de al doilea aspect ale celui de al cincilea motiv în cauza T‑740/17, prin care DEI a reproșat în esență Comisiei că a încălcat articolul 107 TFUE întrucât nu a examinat, în a doua decizie în litigiu, tariful în discuție, așa cum rezultă din sentința arbitrală, înainte de a exclude existența unui avantaj și întrucât s-a limitat să verifice dacă, în condiții normale de piață, un operator privat ar fi încheiat, în aceleași împrejurări, compromisul de arbitraj în aceleași condiții.
119 Astfel, este suficient să se arate că, la punctele 9, 90 și 232 din hotărârea atacată, Tribunalul a statuat în esență că DEI și Mytilinaios au sesizat în mod voluntar tribunalul arbitral al RAE, o asemenea constatare nefiind contestată în cadrul prezentului recurs. Prin urmare, pentru motivele enunțate la punctele 96-105 din prezenta hotărâre, Comisia nu era, în orice caz, obligată, în împrejurările speței, să analizeze conținutul sentinței arbitrale pentru a verifica dacă decizia DEI de a încheia acordul de arbitraj conferise un avantaj Mytilinaios în sensul articolului 107 TFUE.
120 În consecință, al treilea și al patrulea motiv, precum și primul și al doilea aspect ale celui de al cincilea motiv în cauza T‑740/17 trebuie respinse.
121 În schimb, Tribunalul nu a examinat celelalte aspecte ale acestui al cincilea motiv și nici celelalte motive ale acțiunii în cauza T‑740/17, întemeiate, primul, pe o interpretare eronată a Hotărârii din 31 mai 2017, DEI/Comisia (C‑228/16 P, EU:C:2017:409), al doilea, pe încălcarea de către Comisie a obligațiilor ce îi reveneau în temeiul articolului 24 alineatul (2) din Regulamentul 2015/1589 și în special a dreptului DEI de a fi ascultată, așa cum este garantat de articolul 41 alineatul (2) litera (a) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, al șaselea, pe încălcarea articolului 107 alineatul (1) și a articolului 108 alineatul (2) TFUE săvârșită de Comisie ca urmare a unor erori vădite de apreciere a faptelor referitoare la aplicabilitatea criteriului investitorului privat avizat în economia de piață și la aplicarea acestui criteriu, și al șaptelea, pe o eroare vădită în interpretarea și în aplicarea articolului 107 alineatul (1) TFUE, pe o încălcare a obligației de motivare și pe o eroare vădită de apreciere a faptelor, din moment ce Comisia nu a dat curs primei plângeri pe care DEI a formulat‑o în 2012 în temeiul articolului 108 alineatul (2) TFUE, pentru motivul că aceasta rămăsese fără obiect ca urmare a hotărârii arbitrale.
122 Întrucât examinarea acestor aspecte și motive implică efectuarea unor aprecieri de fapt complexe pentru care Curtea nu dispune de toate elementele de fapt necesare, litigiul, în ceea ce privește aspectele și motivele menționate, nu este în stare de judecată și, prin urmare, cauza trebuie trimisă spre rejudecare Tribunalului pentru ca acesta să se pronunțe asupra lor.
123 [astfel cum a fost îndreptat prin Ordonanța din 7 iunie 2024] În sfârșit, revine Tribunalului sarcina de a deduce consecințele anulării hotărârii atacate cu privire la acțiunile ce fac obiectul cauzelor T‑639/14 RENV și T‑352/15, inclusiv cu privire la cererile Comisiei de nepronunțare asupra fondului acestor cauze.
Cu privire la cheltuielile de judecată
124 Întrucât cauza este trimisă Tribunalului spre rejudecare, cererea privind cheltuielile de judecată aferente prezentei proceduri de recurs se soluționează odată cu fondul.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară și hotărăște:
1) Anulează Hotărârea Tribunalului Uniunii Europene din 22 septembrie 2021, DEI/Comisia (T‑639/14 RENV, T‑352/15 și T‑740/17, EU:T:2021:604).
2) Trimite cauzele T‑639/14 RENV, T‑352/15 și T‑740/17 spre rejudecare Tribunalului Uniunii Europene pentru a se pronunța asupra motivelor și a argumentelor invocate în fața sa asupra cărora Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu s‑a pronunțat.
3) Cererile privind cheltuielile de judecată se soluționează odată cu fondul.
Semnături