HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a cincea)
22 februarie 2024(*)
„Trimitere preliminară – Servicii de plată în cadrul pieței interne – Directiva (UE) 2015/2366 – Articolul 4 punctele 3 și 5 – Serviciul sau operațiunea de plată – Directiva 2009/110/CE – Articolul 2 punctul 2 – Emitere de monedă electronică – Deținerea de către o instituție de plată a fondurilor clienților fără un ordin de plată specific – Calificare”
În cauza C‑661/22,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Lietuvos vyriausiasis administracinis teismas (Curtea Administrativă Supremă a Lituaniei), prin decizia din 19 octombrie 2022, primită de Curte la 20 octombrie 2022, în procedura
„ABC Projektai” UAB, fostă „Bruc Bond” UAB,
împotriva
Lietuvos bankas,
CURTEA (Camera a cincea),
compusă din domnul E. Regan, președinte de cameră, și domnii Z. Csehi (raportor), M. Ilešič, I. Jarukaitis și D. Gratsias, judecători,
avocat general: domnul M. Campos Sánchez‑Bordona,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere procedura scrisă,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru „ABC Projektai” UAB, fostă „Bruc Bond” UAB, de J. Jarusevičius, advokatas, și P. Grendelis;
– pentru guvernul lituanian, de V. Kazlauskaitė-Švenčionienė și E. Kurelaitytė, în calitate de agenți;
– pentru guvernul ceh, de J. Očková, M. Smolek și J. Vláčil, în calitate de agenți;
– pentru guvernul german, de J. Möller și A. Hoesch, în calitate de agenți;
– pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, în calitate de agent;
– pentru Comisia Europeană, de C. Auvret, S. L. Kalėda, A. Steiblytė și H. Tserepa‑Lacombe, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 5 octombrie 2023,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 4 punctele 3 și 5 din Directiva (UE) 2015/2366 a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2015 privind serviciile de plată în cadrul pieței interne, de modificare a Directivelor 2002/65/CE, 2009/110/CE și 2013/36/UE și a Regulamentului (UE) nr. 1093/2010 și de abrogare a Directivei 2007/64/CE (JO 2015, L 337, p. 35), precum și a articolului 2 punctul 2 din Directiva 2009/110/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind accesul la activitate, desfășurarea și supravegherea prudențială a activității instituțiilor emitente de monedă electronică, de modificare a Directivelor 2005/60/CE și 2006/48/CE și de abrogare a Directivei 2000/46/CE (JO 2009, L 267, p. 7).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între „ABC Projektai” UAB, fostă „Bruc Bond” UAB, pe de o parte, și Lietuvos bankas (Banca Lituaniei), pe de altă parte, în legătură cu retragerea licenței de instituție de plată atribuită anterior ABC Projektai.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
Directiva 2009/110
3 Potrivit considerentului (7) al Directivei 2009/110:
„Este necesară introducerea unei definiții clare a noțiunii de monedă electronică, astfel încât aceasta să fie neutră din punct de vedere tehnic. Respectiva definiție ar trebui să acopere toate situațiile în care furnizorul de servicii de plată emite o valoare monetară stocată preplătită în schimbul primirii de fonduri, care poate fi folosită pentru plăți deoarece este acceptată ca plată de către terți.”
4 Articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2009/110 prevede:
„Prezenta directivă stabilește regulile pentru desfășurarea activității de emitere de monedă electronică în conformitate cu care statele membre recunosc următoarele categorii de emitenți de monedă electronică:
(a) instituțiile de credit, astfel cum sunt definite la articolul 4 punctul 1 din Directiva 2006/48/CE [a Parlamentului European și a Consiliului din 14 iunie 2006 privind inițierea și exercitarea activității instituțiilor de credit (JO 2006, L 177, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 9, p. 3)] […];
(b) instituțiile emitente de monedă electronică, astfel cum sunt definite la articolul 2 punctul 1 din prezenta directivă […];
(c) furnizori de servicii poștale giro […];
(d) Banca Centrală Europeană și băncile centrale naționale […];
(e) statele membre sau autoritățile lor regionale sau locale […].”
5 Articolul 2 din Directiva 2009/110, intitulat „Definiții”, prevede:
„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:
1. «instituție emitentă de monedă electronică» înseamnă o persoană juridică care a fost autorizată în temeiul titlului II din prezenta directivă să emită monedă electronică;
2. «monedă electronică» înseamnă orice valoare monetară stocată electronic, inclusiv magnetic, reprezentând o creanță asupra emitentului, care este emisă la primirea fondurilor, în scopul efectuării unor tranzacții de plată, astfel cum sunt definite la articolul 4 punctul 5 din Directiva 2007/64/CE [a Parlamentului European și a Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind serviciile de plată în cadrul pieței interne, de modificare a Directivelor 97/7/CE, 2002/65/CE, 2005/60/CE și 2006/48/CE și de abrogare a Directivei 97/5/CE (JO 2007, L 319, p. 1)], și care este acceptată de o persoană fizică sau juridică, alta decât emitentul de monedă electronică;
[…]”
6 Potrivit articolului 10 din Directiva 2009/110, intitulat „Interzicerea emiterii de monedă electronică”:
„Fără a aduce atingere articolului 18, statele membre interzic emiterea de monedă electronică de către persoanele fizice sau juridice care nu sunt emitenți de monedă electronică.”
Directiva 2013/36/UE
7 Articolul 9 din Directiva 2013/36/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 cu privire la accesul la activitatea instituțiilor de credit și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit și a firmelor de investiții, de modificare a Directivei 2002/87/CE și de abrogare a Directivelor 2006/48/CE și 2006/49/CE (JO 2013, L 176, p. 338), intitulat „Interdicția impusă persoanelor sau întreprinderilor, altele decât instituțiile de credit, de a desfășura activitatea de preluare de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la populație”, prevede la alineatul (1):
„Statele membre interzic persoanelor sau întreprinderilor care nu sunt instituții de credit să desfășoare activitatea de preluare de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la populație.”
Directiva 2015/2366
8 Articolul 1 din Directiva 2015/2366, intitulat „Obiectul”, prevede la alineatul (1):
„Prezenta directivă stabilește normele în conformitate cu care statele membre disting următoarele categorii de prestatori de servicii de plată:
[…]
(b) instituții emitente de monedă electronică în sensul înțelesul articolului 2 punctul 1 din Directiva 2009/110/CE inclusiv, în conformitate cu articolul 8 din respectiva directivă și cu dreptul intern, sucursalele acestora, în cazul în care astfel de sucursale sunt situate în Uniune[a Europeană], iar sediile centrale ale acestora sunt situate în afara Uniunii și, în măsura în care serviciile de plată prestate de respectivele sucursale sunt legate de emiterea de monedă electronică;
[…]
(d) instituții de plată;
[…]”
9 Articolul 4 din Directiva 2015/2366, intitulat „Definiții”, prevede la punctele 3, 4, 5, 12 și 23:
„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:
[…]
3. «serviciu de plată» înseamnă oricare dintre activitățile comerciale enumerate în anexa I;
4. «instituție de plată» înseamnă persoana juridică autorizată, în conformitate cu articolul 11, să furnizeze și să presteze servicii de plată în întreaga Uniune;
5. «operațiune de plată» înseamnă acțiunea, inițiată de plătitor sau în numele acestuia ori de beneficiarul plății, de a plasa, transfera sau retrage fonduri, indiferent de eventualele obligații subiacente existente între plătitor și beneficiarul plății;
[…]
12. «cont de plăți» înseamnă un cont deținut în numele unuia sau al mai multor utilizatori ai serviciilor de plată, care este folosit pentru executarea operațiunilor de plată;
[…]
23. «debitare directă» înseamnă un serviciu de plată pentru debitarea contului de plăți al plătitorului, în cazul în care o operațiune de plată este inițiată de beneficiarul plății pe baza consimțământului acordat de plătitor către beneficiarul plății, prestatorul de servicii de plată al beneficiarului plății sau prestatorul de servicii de plată al plătitorului.”
10 Articolul 10 din această directivă, intitulat „Cerințele privind protejarea fondurilor”, are următorul cuprins:
„(1) Statele membre sau autoritățile competente impun cerința ca o instituție de plată care prestează serviciile de plată menționate la punctele 1-6 din anexa I să protejeze toate fondurile primite de la utilizatorii serviciilor de plată sau prin intermediul unui alt prestator de servicii de plată pentru executarea operațiunilor de plată, prin oricare dintre metodele următoare:
(a) fondurile nu sunt niciodată amestecate cu fondurile vreunei persoane fizice sau juridice alta decât utilizatorul serviciilor de plată în numele căruia sunt deținute fondurile și, în cazul în care acestea sunt încă deținute de instituția de plată și nu sunt încă remise beneficiarului plății și nici transferate unui alt prestator de servicii de plată înainte de sfârșitul zilei lucrătoare care urmează zilei în care au fost primite, acestea sunt depuse într‑un cont separat într‑o instituție de credit sau sunt investite în active sigure, lichide și cu risc scăzut, astfel cum sunt definite de autoritățile competente ale statului membru de origine; fondurile sunt, de asemenea, exceptate, în conformitate cu dreptul intern și în interesul utilizatorilor serviciilor de plată, de la posibilitatea de urmărire pentru satisfacerea creanțelor altor creditori ai instituției de plată, în special în caz de insolvență a acesteia;
(b) fondurile sunt acoperite de o poliță de asigurare sau de o altă garanție comparabilă din partea unei societăți de asigurări sau a unei instituții de credit, care nu aparține aceluiași grup cu cel din care face parte instituția de plată respectivă, pentru o sumă echivalentă cu cea care ar fi fost separată în absența unei polițe de asigurare sau a unei alte garanții comparabile, plătibilă în cazul în care instituția de plată nu poate să facă față obligațiilor sale financiare.
(2) În cazul în care o instituție de plată este obligată să protejeze fondurile în temeiul alineatului (1) și în care o parte din respectivele fonduri urmează să fie folosite pentru operațiuni de plată viitoare, restul fondurilor urmând să fie folosite pentru alte servicii decât cele de plată, partea de fonduri care urmează să fie folosită pentru viitoarele operațiuni de plată se supune cerințelor de la alineatul (1). În cazul în care această parte este variabilă sau nu este cunoscută în prealabil, statele membre permit instituțiilor de plată să aplice prezentul alineat pe baza unei părți reprezentative care se estimează că va fi folosită pentru serviciile de plată, cu condiția ca această parte reprezentativă să poată fi estimată în mod rezonabil, pe baza datelor istorice, într‑un mod satisfăcător pentru autoritățile competente.”
11 Articolul 11 din Directiva 2015/2366, intitulat „Acordarea autorizației”, prevede la alineatul (1):
„Statele membre solicită întreprinderilor, altele decât cele menționate la articolul 1 alineatul (1) literele (a), (b), (c), (e) și (f) și altele decât persoanele fizice sau juridice care beneficiază de o derogare în temeiul articolului 32 sau 33, care intenționează să presteze servicii de plată, să obțină o autorizare în calitate de instituție de plată înainte de a începe să presteze servicii de plată. […]”
12 Articolul 18 din directiva menționată, intitulat „Activități”, prevede la alineatele (1)-(5):
„(1) Pe lângă prestarea de servicii de plată, instituțiile de plată au dreptul să desfășoare următoarele activități:
(a) prestarea de servicii auxiliare operaționale și conexe în sensul strict al cuvântului, cum ar fi asigurarea executării operațiunilor de plată, a serviciilor de schimb valutar, a activităților de păstrare în custodie, precum și a stocării și procesării datelor;
(b) operarea sistemelor de plată, fără a aduce atingere articolului 35;
(c) activități comerciale altele decât prestarea de servicii de plată, având în vedere dreptul Uniunii și dreptul intern aplicabil.
(2) Atunci când instituțiile de plată prestează unul sau mai multe servicii de plată, acestea pot deține doar conturi de plăți care sunt folosite exclusiv pentru operațiunile de plată.
(3) Orice fonduri primite de instituțiile de plată de la utilizatorii serviciilor de plată în vederea prestării de servicii de plată nu reprezintă un depozit sau alte fonduri rambursabile în înțelesul articolului 9 din Directiva 2013/36/UE și nici monedă electronică, astfel cum este definită la articolul 2 alineatul (2) din Directiva 2009/110/CE.
(4) Instituțiile de plată pot acorda credite legate de serviciile de plată menționate la punctul 4 sau 5 din anexa I doar dacă se întrunesc toate condițiile următoare:
(a) creditul are un caracter accesoriu și este acordat exclusiv în legătură cu executarea unei operațiuni de plată;
(b) în pofida normelor de drept intern privind acordarea de credit prin cărți de credit, creditul acordat în legătură cu o plată și executat în conformitate cu articolul 11 alineatul (9) și cu articolul 28 este rambursat într‑o perioadă scurtă, care în niciun caz nu depășește 12 luni;
(c) acest credit nu este acordat din fondurile primite sau deținute în scopul executării unei operațiuni de plată;
(d) fondurile proprii ale instituției de plată sunt în orice moment, în opinia autorităților de supraveghere, corespunzătoare în raport cu valoarea totală a creditului acordat.
(5) Instituțiile de plată nu exercită activitatea de primire de depozite sau de alte fonduri rambursabile în înțelesul articolului 9 din Directiva 2013/36/UE.”
13 Articolul 78 din Directiva 2015/2366, intitulat „Primirea ordinelor de plată”, are următorul cuprins:
„(1) Statele membre se asigură că momentul primirii este cel în care prestatorul de servicii de plată al plătitorului intră în posesia ordinului de plată.
Contul plătitorului nu se debitează înainte de primirea ordinului de plată. În cazul în care momentul primirii nu este într‑o zi lucrătoare pentru prestatorul de servicii de plată al plătitorului, ordinul de plată se consideră primit în următoarea zi lucrătoare. Prestatorul de servicii de plată poate stabili o oră limită aproape de sfârșitul zilei lucrătoare, după care orice ordin de plată primit se consideră primit în următoarea zi lucrătoare.
(2) În cazul în care utilizatorul serviciilor de plată care inițiază un ordin de plată și prestatorul de servicii de plată convin ca executarea ordinului de plată să înceapă într‑o anumită zi, la sfârșitul unei anumite perioade sau în ziua în care plătitorul a pus fonduri la dispoziția prestatorului de servicii de plată, momentul primirii în sensul articolului 83 este considerat ziua convenită. În cazul în care ziua convenită nu este o zi lucrătoare pentru prestatorul de servicii de plată, ordinul de plată primit este considerat primit în următoarea zi lucrătoare.”
14 Articolul 83 din această directivă, intitulat „Operațiunile de plată într‑un cont de plăți”, prevede la alineatul (1):
„Statele membre solicită prestatorului de servicii de plată al plătitorului să garanteze că, după momentul primirii astfel cum se menționează la articolul 78, valoarea operațiunii de plată este creditată în contul prestatorului de servicii de plată al beneficiarului plății, cel târziu până la sfârșitul următoarei zile lucrătoare. Termenul respectiv poate fi prelungit cu o zi lucrătoare pentru operațiunile de plată inițiate pe suport de hârtie.”
15 Articolul 87 din această directivă, intitulat „Data valutei și disponibilitatea fondurilor”, prevede la alineatul (1):
„Statele membre se asigură că data valutei creditării contului de plăți al beneficiarului plății nu este ulterioară zilei lucrătoare în care valoarea operațiunii de plată este creditată în contul prestatorului de servicii de plată al beneficiarului plății.”
16 Anexa la Directiva 2015/2366, intitulată „Servicii de plată (astfel cum sunt menționate la articolul 4 punctul 3)”, cuprinde lista activităților considerate ca atare:
„1. Servicii care permit plasarea de numerar într‑un cont de plăți, precum și toate operațiunile necesare pentru funcționarea unui cont de plăți.
2. Servicii care permit retrageri de numerar dintr‑un cont de plăți, precum și toate operațiunile necesare pentru funcționarea unui cont de plăți.
3. Executarea de operațiuni de plată, inclusiv transferuri de fonduri într‑un cont de plăți deschis la prestatorul de servicii de plată al utilizatorului sau la un alt prestator de servicii de plată:
(a) realizarea de debitări directe, inclusiv debitări directe singulare;
(b) executarea operațiunilor de plată printr‑un card de plată sau un dispozitiv asemănător;
(c) executarea transferurilor‑credit, inclusiv a ordinelor de plată programată.
(4) Executarea de operațiuni de plată în cazul în care fondurile sunt acoperite printr‑o linie de credit pentru un utilizator al serviciilor de plată:
(a) realizarea de debitări directe, inclusiv debitări directe singulare;
(b) executarea operațiunilor de plată printr‑un card de plată sau un dispozitiv asemănător;
(c) executarea transferurilor‑credit, inclusiv a ordinelor de plată programată.
(5) Emiterea de instrumente de plată și/sau acceptarea de operațiuni de plată.
(6) Remiterea de bani.
(7) Servicii de inițiere a plății.
(8) Servicii de informare cu privire la conturi.”
Dreptul lituanian
17 Directiva 2015/2366 a fost transpusă în dreptul lituanian prin Lietuvos Respublikos mokėjimų įstatymas (Legea Republicii Lituania privind plățile), astfel cum a fost modificată prin Legea nr. XIII‑1092 din 17 aprilie 2018 (TAR, 2018, nr. 2018-6727) (denumită în continuare „Legea privind plățile”), și prin Lietuvos Respublikos mokėjimo įstaigų įstatymas (Legea Republicii Lituania privind instituțiile de plată), astfel cum a fost modificată prin Legea nr. XI‑549 din 17 aprilie 2018 (TAR, 2018, nr. 2018-6729).
18 Articolul 46 alineatul 1 din Legea privind plățile prevede că prestatorul de servicii de plată al plătitorului se asigură că, la primirea unui ordin de plată, suma aferentă unei operațiuni de plată în euro efectuate în Lituania și destinate unui alt stat membru este creditată în contul prestatorului de servicii de plată al beneficiarului plății cel târziu până la sfârșitul primei zile lucrătoare care urmează, cu excepția cazului prevăzut la alineatul 3 al acestui articol. Acest termen poate fi prelungit cu încă o zi lucrătoare în cazul în care operațiunea de plată este inițiată pe suport de hârtie.
19 Directiva 2009/110 a fost transpusă în dreptul lituanian prin Lietuvos Respublikos elektroninių pinigų ir elektroninių pinigų įstaigų įstatymas (Legea Republicii Lituania privind moneda electronică și instituțiile emitente de monedă electronică), în versiunea aplicabilă faptelor din litigiul principal, intrată în vigoare la 1 august 2018 (TAR, 2018, nr. 2018-6730).
20 Articolul 5 interzice emiterea de monedă electronică de către orice persoană fizică sau juridică care nu este un emitent de monedă electronică.
Litigiul principal și întrebarea preliminară
21 ABC Projektai, societate succesoare în drepturi a Bruc Bond, a obținut de la Lietuvos bankas (Banca Lituaniei), la 13 octombrie 2016, o licență care o abilita să presteze servicii de plată.
22 Astfel, aceasta era autorizată să presteze următoarele servicii de plată: operațiunile de plată, inclusiv transferurile de fonduri într‑un cont de plăți deschis la prestatorul de servicii de plată al utilizatorului sau la un alt prestator de servicii de plată, debitările directe, inclusiv debitările directe singulare, și operațiunile de plată printr‑un card de plată sau un dispozitiv asemănător și/sau transferurile‑credit, inclusiv ordinele de plată programată și remiterea de bani.
23 La 16 aprilie 2020, Banca Lituaniei a retras această licență invocând zece motive, dintre care numai unul este vizat de prezenta cerere de decizie preliminară, și anume emiterea de către ABC Projektai de monedă electronică fără a avea calitatea de emitent al unei asemenea monede, încălcând astfel articolul 5 din Legea Republicii Lituania privind moneda electronică și instituțiile emitente de monedă electronică, în versiunea aplicabilă faptelor din litigiul principal.
24 Potrivit Băncii Lituaniei, ABC Projektai a păstrat fondurile clienților peste durata necesară pentru executarea operațiunilor de plată. Aceasta a considerat că faptul de a credita fonduri primite de la clienți în conturile pentru plăți primite fără o destinație concretă și de a le păstra timp de mai multe zile sau chiar uneori de mai multe luni fără a efectua un transfer de fonduri către conturile destinatarilor acestor plăți constituie de facto o emitere de monedă electronică.
25 În această privință, Banca Lituaniei s‑a întemeiat pe Lietuvos banko Priežiūros tarnybos pozicija dėl mokėjimo sąskaitose laikomų lėšų (Poziția Consiliului de supraveghere al Băncii Lituaniei privind fondurile deținute în conturi de plăți), astfel cum a fost aprobată de Lietuvos banko Priežiūros tarnybos direktoriaus 2016 m. vasario 29 d. sprendimas Nr. 241-53 (Decizia nr. 241-53 a directorului Consiliului de supraveghere al Băncii Lituaniei din 29 februarie 2016). Din această poziție, adoptată potrivit Băncii Lituaniei în concertare cu Comisia Europeană, reiese că o instituție de plată poate primi fonduri într‑un cont de plăți deschis la aceasta numai dacă sunt însoțite de un ordin de plată, care trebuie executat în termenele stabilite de Legea privind plățile, și că instituția de plată trebuie să ia măsuri suficiente pentru a garanta că fondurile vărsate de terți în contul de plăți al unui client nu sunt deținute peste durata necesară executării plăților. În ipoteza în care aceste cerințe nu ar fi respectate, fondurile care se află într‑un cont de plăți al instituției de plată ar trebui considerate depozite, alte fonduri rambursabile sau monedă electronică.
26 ABC Projektai a contestat decizia de retragere a licenței de instituție de plată în fața Vilniaus apygardos administracinis teismas (Tribunalul Administrativ Regional din Vilnius, Lituania). Întrucât această instanță a respins acțiunea, ABC Projektai a formulat recurs la Lietuvos vyriausiasis administracinis teismas (Curtea Administrativă Supremă a Lituaniei), instanța de trimitere.
27 ABC Projektai susține că instanța de prim grad de jurisdicție a săvârșit o eroare de drept în interpretarea condițiilor de emitere a monedei electronice și că, astfel, această instanță nu a urmat concluziile care decurg din Hotărârea din 16 ianuarie 2019, Paysera LT (C‑389/17, EU:C:2019:25). Din această hotărâre ar rezulta că, atunci când serviciul de plată nu este prestat de o instituție emitentă de monedă electronică, iar prestarea sa nu are ca scop emiterea sau răscumpărarea valorii nominale a serviciilor electronice, acest serviciu de plată nu poate fi considerat o activitate legată de emiterea de monedă electronică.
28 Instanța de trimitere arată că din cuprinsul punctului 29 din hotărârea menționată reiese că emiterea de monedă electronică nu este o activitate „spontană”, ci, dimpotrivă, are loc în scopul de a permite răscumpărarea valorii nominale a monedei electronice. Or, în speță, ABC Projektai nu ar fi avut ca obiectiv emiterea de monedă electronică. Cu toate acestea, întrucât anumiți clienți nu indicaseră destinația plăților pe care doreau să le efectueze, fondurile necesare pentru executarea acestora din urmă ar fi fost păstrate de aceasta peste durata necesară executării operațiunilor de plată și nu ar fi fost restituite clienților decât după un anumit timp.
29 Această instanță precizează că, în hotărârea menționată, Curtea s‑a pronunțat cu privire la aspectul dacă serviciile de plată prestate de o instituție de servicii electronice trebuie considerate servicii legate de emiterea de monedă electronică, fără a examina însă ce anume distinge activitatea instituțiilor de plată de cea a instituțiilor emitente de monedă electronică.
30 În aceste condiții, Lietuvos vyriausiasis administracinis teismas (Curtea Administrativă Supremă a Lituaniei) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„În împrejurări precum cele din cauza principală, atunci când o instituție de plată acceptă fonduri fără un ordin de plată specific de a le transfera în aceeași zi lucrătoare sau în următoarea zi lucrătoare, iar fondurile rămân, peste termenul stabilit de reglementare pentru executarea serviciului de plată, în contul instituției de plată destinat efectuării operațiunii de plată, actele instituției de plată trebuie considerate:
(a) o parte a unui serviciu de plată sau a unei operațiuni de plată, astfel cum sunt definite la articolul 4 punctele 3 și 5 din Directiva 2015/2366, efectuată de instituția de plată sau
(b) emitere de monedă electronică în sensul articolului 2 punctul 2 din Directiva 2009/110?”
Cu privire la întrebarea preliminară
31 Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 4 punctul 3 din Directiva 2015/2366 și articolul 2 punctul 2 din Directiva 2009/110 trebuie interpretate în sensul că activitatea unei instituții de plată care constă în primirea de fonduri din partea unui utilizator al unui serviciu de plată, fără ca aceste fonduri să fie însoțite imediat de un ordin de plată, astfel încât ele rămân disponibile într‑un cont de plăți, în sensul articolului 4 punctul 12 din Directiva 2015/2366, administrat de această instituție, constituie un serviciu de plată prestat de respectiva instituție de plată, în sensul articolului 4 punctul 3 din Directiva 2015/2366, sau o operațiune de emitere de monedă electronică, în sensul articolului 2 punctul 2 din Directiva 2009/110.
32 Articolul 4 punctul 3 din Directiva 2015/2366 definește noțiunea de „serviciu de plată” ca fiind oricare dintre activitățile comerciale enumerate în anexa I la această directivă. În conformitate cu anexa respectivă, activitățile menționate includ printre altele serviciile care permit plasarea de numerar într‑un cont de plăți și retragerea acestuia, precum și toate operațiunile necesare pentru funcționarea unui cont de plăți, executarea de operațiuni de plată, inclusiv de operațiuni de plată în cazul în care fondurile sunt acoperite printr‑o linie de credit pentru un utilizator al serviciilor de plată, mai precis realizarea de debitări directe, inclusiv debitări directe singulare, executarea operațiunilor de plată printr‑un card de plată sau un dispozitiv asemănător și executarea transferurilor‑credit, inclusiv a ordinelor de plată programată.
33 Potrivit articolului 4 punctul 5 din directiva menționată, „operațiune de plată” înseamnă acțiunea, inițiată de plătitor sau în numele acestuia ori de beneficiarul plății, de a plasa, transfera sau retrage fonduri, indiferent de eventualele obligații subiacente existente între plătitor și beneficiarul plății.
34 Rezultă că, atunci când un utilizator al serviciilor de plată pune la dispoziția unei instituții de plată fonduri, iar aceste fonduri sunt creditate într‑un cont de plăți deținut de această instituție în numele utilizatorului respectiv, trebuie în principiu să se considere că aceste operațiuni constituie o operațiune legată de administrarea unui cont de plăți în sensul articolului 4 punctul 12 din Directiva 2015/2366 și, prin urmare, că fac parte dintr‑un serviciu de plată, în sensul articolului 4 punctul 3 din aceasta.
35 Or, aceste operațiuni nu își pot pierde o asemenea calificare pentru simplul motiv că fondurile primite în contul de plăți menționat nu sunt însoțite de un ordin de plată în aceeași zi sau în următoarea zi lucrătoare.
36 Desigur, Directiva 2015/2366 supune prestatorii de servicii de plată la diverse obligații, în special în ceea ce privește termenul de executare a ordinelor de plată sau datele de referință care trebuie utilizate. În special, conform articolului 83 alineatul (1) din Directiva 2015/2366, statele membre solicită prestatorului de servicii de plată al plătitorului să garanteze că, după momentul primirii ordinului de plată, care intervine în condițiile stabilite la articolul 78 din această directivă, valoarea operațiunii de plată este creditată în contul prestatorului de servicii de plată al beneficiarului plății cel târziu până la sfârșitul următoarei zile lucrătoare, termenul respectiv putând fi prelungit cu o zi lucrătoare pentru operațiunile de plată inițiate pe suport de hârtie. În ceea ce privește data valutei la care suma operațiunii de plată este creditată în contul beneficiarului plății, articolul 87 alineatul (1) din Directiva 2015/2366 impune ca această dată să nu fie ulterioară zilei lucrătoare în care valoarea operațiunii de plată este creditată în contul prestatorului de servicii de plată al beneficiarului plății.
37 În schimb, nicio dispoziție din această directivă nu exclude ca fondurile să fie creditate în avans într‑un cont de plăți în vederea executării unor ordine de plată viitoare, inclusiv a unor ordine de plată nespecificate încă, și nici nu stabilește un termen în care, după ce un asemenea cont a fost creditat cu o anumită sumă, această sumă trebuie utilizată în scopul unei operațiuni de plată.
38 Dimpotrivă, după cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 55 din concluzii, Directiva 2015/2366 vizează ipoteze privind servicii de plată a căror bună executare necesită creditarea în avans a fondurilor într‑un cont de plăți fără a fi însoțite de un ordin de plată.
39 Astfel, articolul 4 punctul 23 din această directivă are în vedere în mod expres realizarea de debitări directe dintr‑un cont de plăți, inițiate de beneficiarul plății pe baza consimțământului acordat acestuia din urmă de către plătitor. Or, buna executare a unei asemenea operațiuni de plată presupune disponibilitatea în avans a fondurilor necesare acestei operațiuni în contul de plăți al plătitorului.
40 În plus, articolul 10 alineatul (1) din Directiva 2015/2366 obligă instituțiile de plată să protejeze, în conformitate cu modalitățile prevăzute de această dispoziție la literele (a) și (b), toate fondurile primite de la utilizatorii serviciilor de plată sau prin intermediul unui alt prestator de servicii de plată pentru executarea operațiunilor de plată. Or, modalitățile de protecție prevăzute la articolul 10 alineatul (1) litera (a) din această directivă vizează în mod expres situația în care aceste fonduri sunt încă deținute, la sfârșitul zilei lucrătoare care urmează zilei în care au fost primite, de instituția de plată și nu sunt încă remise beneficiarului plății și nici transferate unui alt prestator de servicii de plată.
41 Și articolul 10 alineatul (2) din Directiva 2015/2366 confirmă o asemenea interpretare. Astfel, această dispoziție vizează în mod expres situația în care anumite fonduri ale utilizatorului urmează să fie folosite pentru operațiuni de plată viitoare, inclusiv atunci când valoarea unor asemenea fonduri este variabilă sau nu este cunoscută în prealabil.
42 În plus, împrejurarea că articolul 18 alineatul (4) din această directivă permite, în anumite condiții, instituțiilor de plată să acorde credite cu caracter accesoriu ar fi greu de conciliat cu o obligație strictă de a însoți fiecare ordin de plată de transferul sumelor corespunzătoare în contul din care urmează să fie executat ordinul de plată vizat.
43 În aceste condiții, trebuie precizat că transferul de fonduri într‑un cont de plăți trebuie întotdeauna efectuat în vederea executării unor ordine de plată, indiferent dacă aceste ordine sunt deja sau nu sunt încă specificate. Astfel, în conformitate cu articolul 18 alineatul (2) din Directiva 2015/2366, atunci când instituțiile de plată prestează unul sau mai multe servicii de plată, acestea pot deține doar conturi de plăți care sunt folosite exclusiv pentru operațiunile de plată.
44 În plus, în conformitate cu articolul 18 alineatul (3) din această directivă, orice fonduri primite de instituțiile de plată de la utilizatorii serviciilor de plată în vederea prestării de servicii de plată nu reprezintă un depozit sau alte fonduri rambursabile în înțelesul articolului 9 din Directiva 2013/36 și nici monedă electronică, astfel cum este definită la articolul 2 punctul 2 din Directiva 2009/110. De asemenea, potrivit articolului 18 alineatul (5), instituțiile de plată nu exercită activitatea de primire a unor astfel de depozite sau alte fonduri rambursabile.
45 Rezultă că, pentru a evita recalificarea unor acte de primire de fonduri în activitate de primire de depozite sau de alte fonduri rambursabile, conturile în care sunt creditate aceste fonduri trebuie, conform articolului 4 punctul 12 din Directiva 2015/2366, să fie folosite exclusiv pentru executarea operațiunilor de plată.
46 În ceea ce privește o eventuală recalificare a unor operațiuni precum cele în discuție în litigiul principal în emisiune de monedă electronică, în sensul articolului 2 punctul 2 din Directiva 2009/110, astfel cum prevede instanța de trimitere și cum preconizează guvernul lituanian, trebuie amintit mai întâi că noțiunea de „monedă electronică”, în sensul acestei dispoziții, este definită ca fiind orice valoare monetară stocată electronic, inclusiv magnetic, reprezentând o creanță asupra emitentului, care este emisă la primirea fondurilor în scopul efectuării unor tranzacții de plată și care este acceptată de o persoană fizică sau juridică, alta decât emitentul de monedă electronică. În plus, având în vedere interdicția generală în acest sens prevăzută la articolul 10 din această directivă, instituțiile de plată nu sunt autorizate să emită monedă electronică.
47 Or, deși o înscriere într‑un cont de plăți reprezintă de asemenea o creanță, exprimată în valoare monetară, asupra instituției vizate față de un utilizator al serviciilor sale, care a fost emisă la primirea fondurilor, din această definiție a monedei electronice dată la articolul 2 punctul 2 din Directiva 2009/110 se deduce că emiterea de monedă electronică se distinge de simpla înscriere într‑un cont de plăți prin faptul că, printre altele, înainte de a fi utilizată în scopul unei asemenea plăți, aceasta trebuie să fie „stocată” electronic, ceea ce presupune ca ea să fi fost emisă în prealabil, cu alte cuvinte transformată într‑un activ monetar distinct de fondurile primite, și ca utilizarea sa ca mijloc de plată să fie acceptată de o altă persoană fizică sau juridică decât emitentul de monedă electronică.
48 Astfel cum a subliniat avocatul general la punctele 66-69 din concluzii, este cel puțin necesar, pentru ca o activitate să intre sub incidența emiterii de „monedă electronică”, în sensul articolului 2 punctul 2 din această directivă, să existe un acord contractual între utilizator și emitentul de monedă electronică potrivit căruia aceste părți să convină în mod expres că respectivul emitent va emite un activ monetar distinct până la valoarea monetară a fondurilor plasate de utilizator. Or, transferul și menținerea fondurilor într‑un cont de plăți fără a ordona imediat operațiuni de plată corespunzătoare valorii acestor fonduri nu înseamnă că utilizatorul serviciului de plată și‑a dat acordul, expres sau tacit, pentru emiterea de monedă electronică.
49 Din dosar nu reiese că ABC Projektai a convertit unele dintre fondurile pe care le primea în monedă stocată electronic, inclusiv magnetic, utilizabilă de o rețea de clienți care ar accepta‑o în mod voluntar. Dimpotrivă, totul pare să indice că era vorba despre fonduri depuse în conturi de plăți și care erau utilizabile doar pentru a executa ordinele de plată ale utilizatorilor vizați.
50 În continuare, Hotărârea din 16 ianuarie 2019, Paysera LT (C‑389/17, EU:C:2019:25), menționată în decizia de trimitere, nu este direct relevantă în acest context. Astfel, în cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, reclamanta din litigiul principal era o instituție emitentă de monedă electronică, iar litigiul principal se referea la normele privind calculul fondurilor proprii ale instituțiilor emitente de monedă electronică. Or, în prezenta cauză, reclamanta din litigiul principal nu are o asemenea calitate și pare să nu fi avut niciodată intenția de a emite monedă electronică.
51 În sfârșit și în orice caz, presupunând că ABC Projektai ar fi încălcat unele dintre cerințele legale care se aplică în cadrul executării ordinelor de plată sau că ar fi încălcat dispoziții contractuale aplicabile administrării contului de plăți în discuție în litigiul principal, aceasta nu ar face în mod necesar ca operațiunile realizate de prestatorul respectiv să fie emisiuni de monedă electronică, în sensul articolului 2 punctul 2 din Directiva 2009/110. Astfel, sub rezerva unei recalificări a operațiunii pentru motivele menționate la punctele 44 și 47 din prezenta hotărâre, nerespectarea de către prestatorul de servicii de plată a anumitor cerințe legale sau contractuale ar putea, desigur, să angajeze răspunderea sa, dar asemenea nereguli nu ar avea, în sine, drept consecință excluderea operațiunii în cauză din domeniul de aplicare al Directivei 2015/2366.
52 Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 4 punctul 3 din Directiva 2015/2366 și articolul 2 punctul 2 din Directiva 2009/110 trebuie interpretate în sensul că activitatea unei instituții de plată care constă în primirea de fonduri din partea unui utilizator al unui serviciu de plată, fără ca aceste fonduri să fie însoțite imediat de un ordin de plată, astfel încât ele rămân disponibile într‑un cont de plăți, în sensul articolului 4 punctul 12 din Directiva 2015/2366, administrat de această instituție, constituie un serviciu de plată prestat de respectiva instituție de plată, în sensul articolului 4 punctul 3 din Directiva 2015/2366, iar nu o operațiune de emitere de monedă electronică, în sensul articolului 2 punctul 2 din Directiva 2009/110.
Cu privire la cheltuielile de judecată
53 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:
Articolul 4 punctul 3 din Directiva (UE) 2015/2366 a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2015 privind serviciile de plată în cadrul pieței interne, de modificare a Directivelor 2002/65/CE, 2009/110/CE și 2013/36/UE și a Regulamentului (UE) nr. 1093/2010 și de abrogare a Directivei 2007/64/CE, și articolul 2 punctul 2 din Directiva 2009/110/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind accesul la activitate, desfășurarea și supravegherea prudențială a activității instituțiilor emitente de monedă electronică, de modificare a Directivelor 2005/60/CE și 2006/48/CE și de abrogare a Directivei 2000/46/CE,
trebuie interpretate în sensul că
activitatea unei instituții de plată care constă în primirea de fonduri din partea unui utilizator al unui serviciu de plată, fără ca aceste fonduri să fie însoțite imediat de un ordin de plată, astfel încât ele rămân disponibile într‑un cont de plăți, în sensul articolului 4 punctul 12 din Directiva 2015/2366, administrat de această instituție, constituie un serviciu de plată prestat de respectiva instituție de plată, în sensul articolului 4 punctul 3 din Directiva 2015/2366, iar nu o operațiune de emitere de monedă electronică, în sensul articolului 2 punctul 2 din Directiva 2009/110.
Semnături