Ediție provizorie
CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DOMNUL MANUEL CAMPOS SÁNCHEZ‑BORDONA
prezentate la 22 februarie 2024(1)
Cauza C‑76/22
QI
împotriva
Santander Bank Polska S.A.
[cerere de decizie preliminară formulată de Sąd Rejonowy dla Warszawy‑Woli w Warszawie (Tribunalul Districtual din Varșovia‑Wola, Polonia)]
„Trimitere preliminară – Protecția consumatorilor – Directiva 2014/17/UE – Contracte de credit încheiate cu consumatori pentru bunuri imobile rezidențiale – Articolul 25 alineatul (1) – Rambursare anticipată a creditului – Reducerea costului total al creditului – Noțiunea de «cost total al creditului pentru consumator» – Metodă de calcul al reducerii”
1. Articolul 25 alineatul (1) din Directiva 2014/17/UE(2) prevede dreptul consumatorului, debitor într‑un contract de credit pentru bunuri imobile rezidențiale, de a‑l rambursa integral sau parțial înainte de expirarea acestuia (cu reducerea dobânzii și a costurilor aferente perioadei restante a contractului).
2. Curtea de Justiție s‑a pronunțat deja cu privire la reducerea costului total al creditului pentru consumator ca urmare a rambursării anticipate în acest tip de contracte(3). În curând va trebui să se pronunțe și cu privire la cealaltă parte a ecuației: (eventuala) compensație a creditorului pentru costurile legate direct de această rambursare(4).
3. Instanța care a formulat prezenta trimitere preliminară dorește să obțină anumite clarificări cu privire la drepturile consumatorului. Concret, aceasta dorește să afle care este metoda utilizată pentru a calcula reducerea cheltuielilor legate de costul total al creditului în cazul rambursării anticipate.
I. Cadrul juridic. Directiva 2014/17
4. În considerentul (66) se arată următoarele:
„Capacitatea unui consumator de a rambursa creditul înainte de expirarea contractului de credit poate juca un rol important în promovarea concurenței pe piața internă și a libertății de circulație a cetățenilor Uniunii, precum și în contribuirea la o flexibilitate pe durata contractului de credit, care este necesară pentru promovarea stabilității financiare în conformitate cu recomandările Consiliului pentru Stabilitate Financiară. Cu toate acestea, există diferențe considerabile între principiile și condițiile naționale în baza cărora consumatorii au posibilitatea rambursării anticipate a creditului lor și condițiile în care rambursarea anticipată poate avea loc. Deși se recunoaște diversitatea mecanismelor de finanțare ipotecară și a gamei de produse disponibile, este esențial să existe norme la nivelul Uniunii cu privire la rambursarea anticipată a creditului, astfel încât consumatorii să aibă posibilitatea de a‑și îndeplini obligațiile înainte de data convenită în contractul de credit și să aibă încredere în a compara ofertele pentru a alege produsele cele mai adaptate la nevoile lor. Statele membre ar trebui, așadar, să asigure, fie prin legislație, fie prin alte mijloace cum ar fi clauzele contractuale, dreptul consumatorilor de rambursare anticipată. Cu toate acestea, statele membre ar trebui să aibă posibilitatea de a defini condițiile exercitării acestui drept. Aceste condiții pot include limitarea în timp a exercitării dreptului, tratamentul diferit în funcție de tipul de rată a dobânzii sau restricții cu privire la circumstanțele în care poate fi exercitat dreptul. În cazul în care rambursarea anticipată are loc într‑o perioadă în care rata dobânzii este fixă, exercitarea dreptului poate fi condiționată de existența unui interes legitim din partea consumatorului, specificat de statul membru. Un asemenea interes legitim poate exista, de exemplu, în cazul divorțului sau al intrării în șomaj. În condițiile stabilite de statele membre se poate prevedea, de asemenea, că creditorul ar trebui să aibă dreptul la o compensație echitabilă și justificată obiectiv pentru costurile potențiale legate de rambursarea anticipată a creditului. În cazurile în care statele membre prevăd că creditorul are dreptul la compensație, aceasta ar trebui să fie o compensație echitabilă și justificată obiectiv pentru eventualele costuri legate în mod direct de rambursarea anticipată a creditului în conformitate cu normele naționale în materie de compensare. Compensația nu ar trebui să depășească pierderea economică suferită de creditor.”
5. În conformitate cu articolul 25:
„(1) Statele membre se asigură că consumatorul are dreptul de a‑și îndeplini integral sau parțial obligațiile care îi revin în temeiul unui contract de credit înainte de expirarea acestuia. În aceste cazuri, consumatorul trebuie să aibă dreptul la o reducere a costului total al creditului pentru consumator, care constă în dobândă și în costurile aferente duratei restante a contractului.
(2) Statele membre pot prevedea anumite condiții pentru exercitarea dreptului menționat la alineatul (1). Aceste condiții pot include limitarea în timp a exercitării dreptului, un tratament diferit în funcție de tipul de rată a dobânzii ori de momentul la care consumatorul își exercită dreptul sau restricții cu privire la circumstanțele în care poate fi exercitat dreptul.
(3) Statele membre pot prevedea că creditorul are dreptul, atunci când este justificat, la o compensație echitabilă și obiectivă pentru eventualele costuri legate direct de rambursarea anticipată a creditului, dar nu impun o penalizare pentru consumator. În această privință, compensația nu depășește pierderea financiară suportată de creditor. În aceste condiții, statele membre pot prevedea că compensația nu poate depăși un anumit nivel sau poate fi permisă numai pentru o anumită perioadă.
(4) Atunci când un consumator urmărește să‑și îndeplinească obligațiile în temeiul unui contract de credit înainte ca acesta să expire, creditorul furnizează consumatorului fără întârziere, după primirea solicitării, pe hârtie sau pe alt suport durabil, informațiile necesare pentru analizarea operațiunii respective. Aceste informații cuprind cel puțin cuantificarea implicațiilor pe care le are pentru consumator îndeplinirea înainte de expirarea contractului de credit și o evidențiere clară a oricăror ipoteze utilizate. Ipotezele utilizate sunt rezonabile și justificabile.
(5) În cazul în care rambursarea anticipată are loc într‑o perioadă în care rata dobânzii este fixă, statele membre pot prevedea ca exercitarea dreptului menționat la alineatul (1) să fie condiționată de existența unui interes legitim din partea consumatorului.”
II. Situația de fapt, litigiul și întrebările preliminare
6. La 15 septembrie 2017, QI a încheiat, în calitate de consumatoare, un contract de credit în valoare de 106 600 de zloți polonezi (PLN) pentru achiziționarea unei locuințe, cu predecesorul legal al băncii Santander Bank Polska S.A. (denumită în continuare „Santander Bank”).
7. Contractul prevedea o perioadă de împrumut de 360 de luni și un „comision de acordare a creditului” de 2,50 % din valoarea împrumutului(5). Comisionul a fost indicat ca parte din costul total al creditului.
8. La 4 aprilie 2019 (cu alte cuvinte, la 19 luni de la încheierea contractului), QI a efectuat rambursarea anticipată integrală a creditului.
9. Din punctul de vedere al lui QI, Santander Bank ar fi trebuit să îi restituie parțial comisionul de acordare a creditului, corespunzător unei perioade de 341 de luni. QI a estimat valoarea acestuia la suma de 2 462,78 PLN, pe care a reclamat‑o de la Santander Bank.
10. La 20 iulie 2020, Santander Bank a respins reclamația lui QI. Aceasta a susținut că comisionul legat de acordarea creditului reprezintă o plată unică și este exclus de la obligația de rambursare proporțională.
11. Din rațiuni de precauție, Santander Bank a menționat că, în cazul în care comisionul de acordare a creditului ar fi parțial rambursabil, partea care urmează să fie rambursată nu ar trebui să fie proporțională cu perioada, ci cu remunerația preconizată de creditor de la consumator pentru utilizarea finanțării.
12. În acest context, Sąd Rejonowy dla Warszawy‑Woli w Warszawie (Tribunalul Districtual din Varșovia‑Wola, Polonia), instanța care trebuie să soluționeze litigiul, adresează Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 25 alineatul (1) din Directiva 2014/17/UE trebuie interpretat precum articolul 16 alineatul (1) din Directiva 2008/48/CE, adică în sensul că dreptul consumatorului la o reducere a costului total al creditului ipotecar în cazul rambursării anticipate a creditului respectiv se referă la toate costurile care i‑au fost impuse consumatorului, inclusiv la comisionul pentru acordarea creditului?
2) Obligația prevăzută la articolul 25 alineatul (1) din Directiva 2014/17/UE privind reducerea costului total al creditului ipotecar în cazul rambursării anticipate trebuie interpretată în sensul că trebuie redus proporțional costul total al creditului ipotecar în raport cu durata perioadei dintre data rambursării anticipate a creditului și data stabilită inițial ca dată de rambursare a împrumutului raportată la durata perioadei stabilite inițial între data obținerii creditului și data rambursării integrale a acestuia sau în sensul că reducerea costului total al creditului ipotecar ar trebui să fie proporțională cu pierderea câștigului nerealizat de către creditor, adică raportul între dobânda rămasă de plată în urma rambursării anticipate a împrumutului (datorată pentru perioada începând cu data de după rambursarea integrală efectivă până la data rambursării totale stabilite inițial) și dobânda datorată pe toată durata stabilită inițial a contractului de credit (de la data acordării creditului până la data de rambursare integrală a creditului stabilită)?”
III. Procedura în fața Curții
13. Cererea de decizie preliminară a fost înregistrată la Curte la 5 februarie 2022.
14. Procedura în fața Curții a fost suspendată până la pronunțarea hotărârii în cauza C‑555/21, UniCredit Bank Austria.
15. După pronunțarea Hotărârii din 9 februarie 2023, Curtea a comunicat‑o instanței de trimitere, întrebând dacă, în lumina acesteia, își menține cererea de decizie preliminară.
16. La 22 martie 2023, instanța de trimitere a răspuns Curții în sensul că își menține cererea de decizie preliminară.
17. Au formulat observații scrise QI, Santander Bank, guvernele ceh, italian, polonez și portughez, precum și Comisia Europeană.
18. S‑a considerat că nu este indispensabilă desfășurarea unei ședințe.
IV. Analiză
A. Metode de calcul al reducerii costului total al creditului în ipoteza în care cuantumul comisionului de acordare a creditului ar face parte din obligația de rambursare
19. Urmare a indicațiilor Curții, prezentele concluzii se axează pe cea de a doua întrebare preliminară.
20. În mod logic, Curtea va trebui să răspundă la această întrebare doar în cazul în care va considera că comisionul de acordare a creditului reprezintă un cost inclus în reducerea prevăzută la articolul 25 alineatul (1) din Directiva 2014/17, care face obiectul primei întrebări preliminare.
21. Prin urmare, vom porni de la premisa că răspunsul la prima întrebare este afirmativ. În caz contrar, considerațiile noastre vor fi de prisos.
22. Instanța de trimitere dorește să afle dacă articolul 25 alineatul (1) din Directiva 2014/17 trebuie interpretat în sensul că stabilește o metodă de calcul al reducerii(6) costului total al creditului (sau al unei părți din acest cost total), în cazul în care consumatorul rambursează anticipat datoria față de creditor.
23. Concret, aceasta ridică problema dacă două criterii sau metode pentru a calcula în ce măsură se va reduce, proporțional, comisionul de acordare a creditului în ipoteza unei rambursări anticipate(7) sunt conforme cu Directiva 2014/17.
24. În conformitate cu primul criteriu, coeficientul reducerii este rezultatul raportului dintre:
– durata (în zile) a perioadei cuprinse între ziua următoare rambursării anticipate și data stabilită în contract ca dată de rambursare totală a creditului
– și durata (în zile) a perioadei cuprinse între data obținerii creditului și data stabilită inițial ca dată de rambursare totală(8).
25. În conformitate cu al doilea criteriu, reducerea ar fi proporțională cu coeficientul (raportul) dintre:
– dobânda nerealizată de creditor (corespunzătoare perioadei cuprinse între data rambursării anticipate și data rambursării totale, stabilită inițial) și
– dobânda totală (corespunzătoare perioadei cuprinse între data acordării creditului și data rambursării totale stabilite)(9).
26. QI susține prima metodă de calcul menționată, argumentând că cea de a doua nu este posibilă în practică. Aceasta argumentează că pe piața poloneză creditele ipotecare au dobânzi variabile. Prin urmare, nu este posibil să se stabilească cu exactitate dobânda pe care creditorul ar fi putut să o obțină după data rambursării anticipate a împrumutului(10).
27. Comisia, care susține aceeași metodă, își întemeiază opinia pe faptul că Directiva 2014/17 nu conține referiri la nicio metodă anume. Din această tăcere se deduce că, „în percepția legiuitorului Uniunii, reducerea este concepută ca o simplă consecință a rambursării anticipate, motiv pentru care calcularea acesteia nu prezintă dificultăți”(11).
28. În opinia guvernelor italian, polonez și portughez, Directiva 2014/17 nu a intenționat să reglementeze acest aspect care, prin urmare, este lăsat la latitudinea fiecărui stat membru(12). Pornind de la această observație comună:
– Guvernul polonez optează pentru proporționalitatea lineară întrucât, fiind „mai ușor de înțeles și mai transparentă pentru consumatori, ușor de aplicat și previzibilă”, această metodă răspunde mai bine obiectivului de a oferi consumatorului un nivel ridicat de protecție(13).
– Guvernul italian nu se pronunță decât în sensul de a exclude teza că criteriul de calcul trebuie să fie același pentru toate costurile care fac obiectul reducerii în temeiul articolului 25 din Directiva 2014/17; el exclude și faptul că acest ipotetic criteriu unic trebuie să fie proporționalitatea lineară(14).
– Guvernul portughez lasă problema deschisă(15).
29. Santander Bank susține utilizarea celei de a doua metode, întrucât este proporțională cu pierderea profitului de către creditor(16).
30. Pentru motivele pe care le vom expune, considerăm că Directiva 2014/17 nu optează pentru niciunul dintre cele două criterii propuse. În realitate, ea nu reglementează metodologia de calculare a părții din costul total al creditului care trebuie să fie redusă (sau restituită, după caz) consumatorului atunci când acesta își îndeplinește anticipat obligațiile.
31. Într‑o oarecare măsură, această teză coincide cu cea expusă de instanța de trimitere la momentul confirmării cererii de decizie preliminară în ceea ce privește cea de a doua întrebare preliminară. În răspunsul său din 22 martie 2023, aceasta precizează că procedează astfel „întrucât ambele opțiuni prezentate în ceea ce privește reducerea costurilor pot fi considerate valabile”, adăugând însă că „tinde să fie favorabilă unei reduceri proporționale”.
B. Interpretarea Directivei 2014/17
1. Argumentul literal
32. Textul Directivei 2014/17 nu conține nicio instrucțiune cu privire la modul în care se calculează reducerea costului total al unui credit care este rambursat înainte de termenul stabilit.
33. Articolul 25 alineatul (1) din Directiva 2014/17 menționează doar obiectul reducerii (costul total al creditului), elementele la care se referă reducerea (dobânda și alte costuri) și delimitarea în timp a acestor elemente (perioada restantă a contractului).
34. Același articol 25, la alineatul (4), impune să se furnizeze consumatorului care dorește să ramburseze anticipat creditul „informațiile necesare pentru analizarea opțiunii respective”. În continuare, se specifică conținutul minim al acestei informații, fără a se menționa vreun criteriu de calcul.
35. Articolul 13 din Directiva 2014/17, referitor la informațiile generale pe care creditorul trebuie să le furnizeze cu privire la contractele de credit, prevede la alineatul (1) litera (k) că acestea includ „o descriere a condițiilor direct legate de rambursarea anticipată”, fără a detalia care sunt aceste condiții.
36. Nici în Fișa Europeană de Informații Standardizate (FEIS)(17), care, la secțiunea 9, prevede dreptul la rambursarea anticipată și impune stabilirea, după caz, a condițiilor de exercitare a acestui drept(18), nu se specifică o metodă concretă de calcul.
2. Lucrările pregătitoare
37. Reglementarea europeană a creditului de consum în general a început cu Directiva 87/102/CEE(19), căreia i‑a urmat Directiva 2008/48/CE(20). Cu toate acestea, abia în Directiva 2014/17 a fost stabilit un cadru de reglementare comun pentru contractele de credit de consum garantate cu ipotecă sau cu o altă garanție comparabilă asupra bunurilor imobile rezidențiale.
38. Cele trei directive menționate recunosc dreptul consumatorului la rambursarea anticipată a creditului(21). În acest sens, lucrările preparatorii coincid în privința faptului că:
– Au existat divergențe cu privire la aspectul dacă să se recunoască un astfel de drept într‑un instrument european, având în vedere, pe de o parte, soluțiile diferite existente în statele membre și, pe de altă parte, dificultatea de a găsi un echilibru între toate interesele prezente(22).
– Nu s‑a discutat cu privire la reducerea costului total al creditului ca urmare a rambursării anticipate a acestuia din urmă. Această reducere, care, în Directiva 87/102, se pretinde a fi „echitabilă”, se aplică, în celelalte două directive, dobânzii și costurilor ale căror detalii au fost stabilite de Curte pentru fiecare dintre ele(23).
39. Propunerea cu privire la adoptarea unui criteriu uniform de calcul al reducerii menționate apare doar în legătură cu Directiva 87/102, din perspectiva eventualei modificări a acesteia(24). Dacă nu ne înșelăm, această propunere nu a fost reluată în negocierile cu privire la Directiva 2008/48 și nici în cele cu privire la Directiva 2014/17 privind contractele de credit pentru bunuri imobile rezidențiale(25).
3. Contextul
40. Nici interpretarea sistematică nu conduce la identificarea unui criteriu concret de calcul al reducerii costului total al creditului de la articolul 25 alineatul (1) din Directiva 2014/17.
41. Într‑un alt context, am explicat că Directiva 2014/17 conține o reglementare incompletă a contractelor de credit pentru bunuri imobile rezidențiale și că, cu unele excepții, aceasta realizează o armonizare a cerințelor minime(26).
42. În ceea ce privește rambursarea anticipată a creditului, legiuitorul european recunoaște dreptul consumatorului în acest sens, precum și că aceasta trebuie să fie însoțită de o reducere a costului total datorat. În schimb, lasă la latitudinea statelor membre forma în care este garantat acest drept(27) și le permite să condiționeze exercitarea acestuia, recunoscându‑le o marjă largă de apreciere în această privință(28).
43. Deși metoda de calcul al ajustării costului total al creditului nu este enumerată în mod expres la materiile care sunt de competența fiecărui legiuitor național, considerăm că este vorba despre o astfel de materie:
– întrucât, pe de o parte, enumerarea acestora se face cu titlu de exemplu(29);
– pe de altă parte, întrucât lipsa oricărei mențiuni cu privire la acest calcul contrastează cu modul detaliat în care însăși Directiva 2014/17 reglementează modul de stabilire a altor valori(30).
44. Nici conținutul articolului 25 din Directiva 2014/17, în ansamblul său, nu permite să se deducă o metodă concretă de calcul al reducerii în cauză.
45. Considerăm că nu este adecvat să se concluzioneze în sensul impunerii criteriului „curbei randamentului”, în baza menționării, la articolul 25 alineatul (3) din Directiva 2014/71(31), a unui drept al creditorului la compensație(32). Această dispoziție permite fiecărui legiuitor național să decidă dacă există sau nu un astfel de drept.
46. În opinia noastră, preferința pentru cealaltă metodă, cu alte cuvinte, pentru proporționalitatea lineară, întrucât este (pretins) simplă(33) sau chiar „cea mai simplă” pentru consumator(34), trebuie exclusă în lumina articolului 25 alineatul (4) din Directiva 2014/17.
47. Conform acestei dispoziții, este în sarcina creditorului obligația de a furniza informații consumatorului care își exprimă intenția de a rambursa creditul înainte de termen. Concret, incumbă profesionistului cuantificarea „cel puțin [a] […] implicațiilor pe care le are pentru consumator îndeplinirea obligațiilor înainte de expirarea contractului de credit și o evidențiere clară a oricăror ipoteze utilizate”.
48. Impunând această obligație în sarcina creditorului, legiuitorul european recunoaște dificultatea intrinsecă a calculelor legate de rambursarea anticipată a creditului. În același timp, el exclude că consumatorul este cel care trebuie să le realizeze(35), ceea ce, în opinia noastră, contrazice predilecția exclusivă pentru un anumit criteriu de calcul doar pentru motivul că acesta ar fi mai simplu sau cel mai simplu.
49. În cele din urmă, dintr‑o perspectivă contextuală mai amplă, amintim că nici Directiva 2008/48 nu optează pentru o metodă concretă de calcul și, în interpretarea acesteia, nici Curtea nu s‑a pronunțat în această privință(36).
4. Obiectivul
50. Directiva 2014/17 armonizează anumite aspecte ale contractelor de credit pentru bunuri imobile rezidențiale în scopul de a „facilita crearea unei piețe interne a contractelor de credit […] care să ofere un grad ridicat de protecție a consumatorilor” în ceea ce privește aceste contracte. Totodată, ea urmărește să asigure „faptul că consumatorii care doresc să încheie [aceste] contracte pot face acest lucru având siguranța că instituțiile cu care au relații acționează în mod profesionist și responsabil”(37).
51. În același sens, directiva menționată urmărește „să dezvolte o piață internă mai transparentă, eficientă și competitivă, prin contracte de credit coerente, flexibile și echitabile pentru bunuri imobile, promovând totodată practici sustenabile de împrumut și incluziunea financiară și asigurând astfel un nivel ridicat de protecție a consumatorilor”(38).
52. În acest context, a admite rambursarea unui credit înainte de expirarea contractului promovează „concurența pe piața internă și libertatea de circulație a cetățenilor Uniunii” și contribuie la „o flexibilitate […] necesară pentru promovarea stabilității financiare în conformitate cu recomandările Consiliului pentru Stabilitate Financiară”. În scopul acestor obiective, consumatorului i se oferă posibilitatea de a alege produsele adaptate nevoilor sale inclusiv pe durata contractului(39).
53. Considerăm că din aceste obiective nu se poate deduce, direct sau indirect, o metodă concretă de calcul al reducerii costului total al creditului. Aceasta cu atât mai puțin cu cât însăși Directiva 2014/17 recunoaște că există diferențe considerabile „între principiile și condițiile naționale în baza cărora consumatorii au posibilitatea rambursării anticipate a creditului lor” și își exprimă în mod clar intenția de a le respecta(40).
54. În special, nu găsim în obiectivul de a atinge „un grad ridicat de protecție a consumatorilor” sprijin suficient pentru a opta pentru o metodă în detrimentul celeilalte. Nu vedem niciun motiv pentru a deduce din acest obiectiv preferința legislatorului european pentru un criteriu de calcul al reducerii (în teorie, mai ușor de înțeles și simplu de pus în practică pentru consumator) dintre toate criteriile admisibile.
55. Faptul că circumstanțele la care se referă această reducere, precum metoda sa de calcul, nu trebuie să conducă, nici de iure, nici de facto, la anularea dreptului însuși la rambursare și nici la descurajarea exercitării acestuia(41), reprezintă o cu totul altă chestiune.
56. Directiva 2014/17 recunoaște nivelul scăzut de cultură financiară a consumatorului care încheie un contract de credit pentru bunuri imobile rezidențiale(42). Pornind de la acest aspect, face din informația de calitate care intră în sarcina profesionistului centrul de greutate al protecției consumatorului(43).
57. În special, Directiva 2014/17 exonerează consumatorul de calculele privind rambursarea anticipată a unui credit și, în această materie, încredințează protecția sa dispozițiilor care stabilesc obligația de a‑l informa în mod transparent(44) cu privire la modul în care se stabilește reducerea costului total al creditului.
58. Directiva 2014/17 stabilește în mod expres că, atunci când un consumator solicită să își exercite dreptul la rambursarea anticipată a creditului, creditorul îi furnizează fără întârziere, pe hârtie sau pe alt suport durabil, informațiile necesare pentru analizarea opțiunii respective. Aceste informații cuprind cel puțin cuantificarea implicațiilor economice pe care le are rambursarea, explicând în mod clar proveniența acestora(45).
59. La îndeplinirea acestei obligații, precum și a oricărei alteia legate de executarea contractului, profesionistul este ținut de normele de conduită stabilite la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2014/17(46). Consumatorul beneficiază, în plus, de protecția pe care i‑o oferă alte directive(47).
C. Necesitatea de a specifica metoda de calcul al reducerii în contractul de credit
60. Directiva 2014/17 nu pretinde să cadă în sarcina consumatorului calcularea reducerii care însoțește rambursarea anticipată a creditului. În orice caz, considerăm că împrumutatul are dreptul de a cunoaște în prealabil modul în care se va realiza operațiunea și, odată efectuată aceasta, are dreptul de a verifica modul în care a fost realizată.
61. Obligația de informare stabilită la articolul 25 alineatul (4) din Directiva 2014/17 nu garantează prin ea însăși acest drept, întrucât aceasta se declanșează numai în cazul în care consumatorul solicită o rambursare anticipată a creditului. Textul FEIS nu conține o descriere a criteriului de calcul care trebuie aplicat reducerii la momentul oportun(48).
62. În domenii similare celui analizat în prezenta cauză, precum cel reglementat de Directiva 2008/48, Curtea:
– A stabilit că creditorul trebuie să transmită consumatorului „o copie a contractului de credit, precum și toate informațiile referitoare la rambursarea creditului care nu figurează în contractul însuși, dar care sunt necesare, pe de o parte, în scopul verificării calculului cuantumului corespunzător reducerii costului total al creditului pe care acest consumator îl poate pretinde în urma rambursării anticipate și, pe de altă parte, în scopul de a‑i permite să exercite o eventuală acțiune în restituirea acestui cuantum”(49).
– În ceea ce privește compensația datorată în caz de rambursare anticipată a creditului, a precizat că contractul trebuie să indice „o metodă de calcul în mod concret și ușor de înțeles pentru consumatorul mediu, astfel încât acesta să poată stabili cuantumul compensației datorate în caz de rambursare anticipată pe baza informațiilor furnizate în acest contract”(50).
63. În opinia noastră, această jurisprudență poate fi transpusă în domeniul reducerii costului total al creditului, prevăzută la articolul 25 alineatul (1) din Directiva 2014/17. Astfel, de la momentul la care încheie contractul, consumatorul trebuie să știe în mod cert: a) că are dreptul la rambursarea anticipată a împrumutului și b) în ce mod se va ajusta costul total al creditului dacă, pe viitor, decide să își îndeplinească anticipat obligațiile.
D. Aplicarea în speță a acestor considerații
64. În cazul în care Curtea ar accepta abordarea pe care o propunem, ar putea declara că Directiva 2014/17 nu optează (nici nu impune, nici nu interzice) pentru unul dintre criteriile expuse de instanța de trimitere în cuprinsul celei de a doua întrebări preliminare. Prin urmare, decizia acestei instanțe va trebui să se întemeieze pe argumente de altă natură.
65. În cererile sale de decizie preliminară și de confirmare, instanța a quo se pronunță în favoarea unei reduceri „proporționale în raport cu perioada în care contractul nu se execută (ca urmare a rambursării anticipate) și perioada de executare a contractului stabilită inițial”(51).
66. Guvernul polonez arată că aceasta este metoda urmată de alte instanțe din acest stat membru; de asemenea, că dreptul național nu conține nicio dispoziție cu privire la calculul ajustării costului total al creditului(52).
67. Faptul că, dintre cele două enunțate, această metodă ar fi cea mai simplă sau chiar cea mai ușor de înțeles pentru un consumator mediu(53) nu o transformă în singura pe care Directiva 2014/17 o permite. Subliniem că această directivă nu impune o soluție în detrimentul celeilalte, însă nici nu interzice aplicarea („implicită”) a soluției pe care pare să o prefere instanța de trimitere.
E. Limitarea în timp a efectelor hotărârii Curții
68. În opinia guvernului italian, o hotărâre a Curții în favoarea interpretării articolului 25 din Directiva 2014/17 în sensul că aceasta prevede unul sau mai multe criterii concrete de calcul al cuantumului reducerii costului total al creditului ar putea conduce, în viitorul apropiat, la nulitatea sau ineficacitatea unor clauze stabilite în contractele de credit imobiliar, care prevăd criterii diferite.
69. Acest guvern consideră că o declarație a Curții în acest sens ar genera un nou val de controverse, atât judiciare, cât și extrajudiciare. Din acest motiv, solicită Curții să limiteze durata efectelor unei astfel de hotărâri, astfel încât aplicarea acesteia să se producă ex nunc(54).
70. În cazul în care Curtea ar fi de acord cu abordarea noastră, cererea guvernului italian ar rămâne lipsită de obiect. Considerăm, în orice caz, că propunerea acestui guvern, de limitare temporală, nu ar fi adecvată, întrucât, ca și în cauza C‑555/21, UniCredit Bank Austria(55), nu s‑a demonstrat că sunt îndeplinite condițiile impuse de jurisprudența Curții în această privință(56).
V. Concluzie
71. În temeiul considerațiilor prezentate, propunem să se răspundă la cea de a doua întrebare preliminară formulată de Sąd Rejonowy dla Warszawy‑Woli w Warszawie (Tribunalul Districtual din Varșovia‑Wola, Polonia) după cum urmează:
„Articolul 25 alineatul (1) din Directiva 2014/17/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 februarie 2014 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidențiale și de modificare a Directivelor 2008/48/CE și 2013/36/UE și a Regulamentului (UE) nr. 1093/2010
trebuie interpretat în sensul că
nu stabilește o metodă concretă de calcul al reducerii costului total al creditului în ceea ce privește costurile corespunzătoare perioadei restante a contractului atunci când consumatorul își exercită dreptul de a‑și îndeplini integral sau parțial obligațiile care îi revin în temeiul unui contract de credit înainte de expirarea acestuia.”