Ediție provizorie
HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a zecea extinsă)
29 mai 2024(*)
„Funcție publică – Funcționari – Procedură disciplinară – Sancțiune disciplinară – Mustrare – Acte contrare demnității funcției publice – Articolele 12 și 21 din statut – Competența autorului actului – Obligația de motivare – Principiul bunei administrări – Imparțialitate – Articolul 41 din Carta drepturilor fundamentale”
În cauza T‑766/22,
Maria Canel Ferreiro, cu domiciliul în Overijse (Belgia), reprezentată de N. Maes, avocată,
reclamantă,
împotriva
Consiliului Uniunii Europene, reprezentat de M. Bauer și I. Demoulin, în calitate de agenți,
pârât,
TRIBUNALUL (Camera a zecea extinsă),
compus din doamna O. Porchia, președintă, și domnii M. Jaeger, L. Madise (raportor), P. Nihoul și S. Verschuur, judecători,
grefier: domnul V. Di Bucci,
având în vedere faza scrisă a procedurii,
având în vedere că niciuna dintre părți nu a depus, în termenul de trei săptămâni de la notificarea închiderii fazei scrise a procedurii, o cerere de organizare a unei ședințe și întrucât a decis, în temeiul articolului 106 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, să se pronunțe fără parcurgerea fazei orale a procedurii,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Prin acțiunea întemeiată pe articolul 270 TFUE, reclamanta, doamna Maria Canel Ferreiro, solicită anularea, în primul rând, a „anchetei administrative EN-2101” (denumită în continuare „ancheta administrativă”) și a raportului anchetei administrative menționate a Consiliului Uniunii Europene din 28 mai 2021 (denumit în continuare „raportul de anchetă”), în al doilea rând, a deciziei Consiliului din 25 noiembrie 2021 prin care i s‑a aplicat sancțiunea disciplinară a mustrării (denumită în continuare „decizia atacată”) și, în al treilea rând, a deciziei din 1 septembrie 2022 de respingere a reclamației sale (denumită în continuare „decizia de respingere a reclamației”).
Istoricul litigiului
2 Reclamanta a fost angajată în calitate de funcționar la Comisia Europeană în 2006. La 1 septembrie 2013, ea a fost transferată la Consiliu, unde a fost repartizată la grefa serviciului juridic.
3 Începând cu 1 aprilie 2019 și până la 15 iunie 2021, reclamanta a ocupat un post de asistentă în calitate de agent verificator în cadrul Unității „Buget și finanțe” a serviciului medico‑social al Consiliului.
4 La 19 februarie 2021, doamna A, superioara ierarhică a reclamantei, i‑a adresat domnului C, director general pentru Dezvoltare Organizațională și Servicii din cadrul Secretariatului General al Consiliului, un proiect de notă managerială care evidențiază în special dificultățile de comunicare ale reclamantei și tensiunile care ar decurge din aceasta în raporturile sale de muncă cu colegii și cu superiorii săi. În aceeași zi, proiectul de notă a fost transmis reclamantei pentru formularea de observații.
5 La 23 februarie 2021, reclamanta i‑a trimis doamnei A un e‑mail prin care a pus în discuție exactitatea remarcilor sale care figurau în proiectul de notă managerială, apreciind că acesta constituia o dovadă a hărțuirii a cărei victimă ar fi fost din partea doamnei A. Domnul C și doamna B, directoarea Unității „Resurse umane” a DG „Dezvoltare Organizațională și Servicii”, au fost puși în copie la e‑mailul menționat.
6 La 3 martie 2021, reclamanta a transmis doamnei A observațiile sale cu privire la proiectul de notă managerială.
7 La 13 martie 2021, după ce doamna A a invitat reclamanta să retragă acuzațiile de hărțuire care figurau în e‑mailul din 23 februarie 2021, aceasta din urmă i‑a trimis un nou e‑mail, punând la îndoială veridicitatea afirmațiilor pe care le‑a făcut în nota sa managerială, precum și capacitățile sale manageriale.
8 La 23 martie 2021, în calitate de autoritate împuternicită să facă numiri (denumită în continuare „AIPN”), domnul C a mandatat Unitatea „Consilieri juridici ai administrației” să efectueze o anchetă administrativă în privința reclamantei pentru a stabili dacă:
– în organizarea concediului anual în 2020, aceasta nu și‑a îndeplinit obligațiile statutare, în special pe cele prevăzute la articolele 12 și 60 din Statutul funcționarilor Uniunii Europene (denumit în continuare „statutul”), precum și obligațiile care îi revin în temeiul Deciziei nr. 1/2014 a secretarului general al Consiliului din 1 ianuarie 2014 de stabilire a normelor de aplicare a dispozițiilor Statutului funcționarilor în legătură cu concediul pentru funcționarii în activitate în cadrul Secretariatului General al Consiliului;
– în conduita sa în privința doamnei A, prin intermediul comunicărilor prin e‑mail din 2021, aceasta și‑a încălcat obligațiile care îi reveneau în temeiul statutului, în special pe cele prevăzute la articolul 12 din acesta.
9 La 24 martie 2021, reclamanta a fost informată cu privire la deschiderea anchetei administrative.
10 La 8 aprilie 2021, reclamanta a fost audiată de anchetatori.
11 La 26 aprilie 2021, anchetatorii au adresat reclamantei două întrebări scrise, invitând‑o să comenteze două fraze extrase din e‑mailul său din 23 februarie 2021 și, respectiv, din e‑mailul său din 13 martie 2021, ambele adresate doamnei A, care cuprindeau acuzații de hărțuire. Prin e‑mailul din aceeași zi, reclamanta a precizat că și‑a prezentat deja poziția în această privință și nu a adăugat nimic la explicațiile sale anterioare.
12 După ce au primit observațiile martorilor, la 5 mai 2021, anchetatorii au trimis reclamantei partea „Fapte și circumstanțe” din proiectul de raport de anchetă. Întrucât nu au primit observații din partea reclamantei în termenul prevăzut, prin nota din 25 mai 2021, anchetatorii au informat‑o că raportul final urma să fie transmis AIPN în vederea adoptării unei decizii.
13 Prin nota internă din 28 mai 2021, anchetatorii i‑au trimis domnului C raportul de anchetă, concluzionând, pe de o parte, că reclamanta nu a încălcat nicio dispoziție statutară în organizarea concediului său anual în 2020 și, pe de altă parte, că, „având în vedere actele în cauză și în special comunicările [reclamantei] către doamna [A] prin e‑mail în anul 2021, [reclamanta] a încălcat – cel puțin – articolele 12 și 21 din statut”.
14 La 10 iunie 2021, reclamanta a fost informată cu privire la posibilitatea de a consulta concluziile anchetei administrative reluate în raportul de anchetă și în anexele sale la secretariatul domnului C. Reclamanta a consultat aceste documente și a luat cunoștință de toate înscrisurile din dosar la 21 iunie 2021.
15 La 19 octombrie 2021, AIPN a inițiat o procedură disciplinară împotriva reclamantei, fără consultarea comisiei de disciplină.
16 La 25 noiembrie 2021, AIPN a adoptat decizia atacată, care a fost notificată reclamantei la 8 februarie 2022.
17 La 2 mai 2022, reclamanta a introdus o reclamație în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut împotriva deciziei atacate.
18 La 1 septembrie 2022, AIPN a adoptat decizia de respingere a reclamației.
Concluziile părților
19 Reclamanta solicită Tribunalului:
– anularea deciziei atacate;
– anularea deciziei de respingere a reclamației;
– „anularea anchetei administrative și a raportului de anchetă”;
– obligarea Consiliului la plata cheltuielilor de judecată.
20 Consiliul solicită Tribunalului:
– respingerea acțiunii ca fiind în parte inadmisibilă și în parte nefondată;
– obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept
Cu privire la admisibilitatea celui de al treilea capăt de cerere, îndreptat împotriva anchetei administrative și a raportului de anchetă
21 Consiliul invocă inadmisibilitatea concluziilor în anulare în măsura în care acestea sunt îndreptate împotriva anchetei administrative și a raportului de anchetă.
22 Trebuie amintit că lezează numai măsurile care produc efecte juridice obligatorii de natură să afecteze direct și imediat interesele reclamantului, modificând în mod distinct situația juridică a acesteia. În cazul actelor sau al deciziilor a căror elaborare se realizează în mai multe etape, în special la finalul unei proceduri interne, în principiu nu constituie acte atacabile decât măsurile care stabilesc definitiv poziția administrației la finalul acestei proceduri, cu excluderea măsurilor intermediare al căror obiectiv este pregătirea deciziei finale. Actele pregătitoare ale unei decizii nu lezează, iar reclamantul poate valorifica nelegalitatea actelor anterioare care sunt strâns legate de această decizie numai cu ocazia unei acțiuni împotriva deciziei luate la finalul procedurii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 februarie 2022, LU/BEI, T‑536/20, nepublicată, EU:T:2022:40, punctele 37-39 și jurisprudența citată).
23 În speță, ancheta administrativă a avut ca obiectiv verificarea existenței unei neîndepliniri a obligațiilor care revin funcționarilor în temeiul statutului. Raportul de finalizare a anchetei nu conține, în această privință, decât o recomandare adresată AIPN privind concluziile care trebuie desprinse din anchetă. Prin urmare, atât ancheta administrativă, cât și raportul de anchetă constituie măsuri intermediare care nu aduc atingere poziției finale adoptate de AIPN, așa cum reiese de altfel din articolul 6 alineatul (1) din Decizia nr. 73/2006 privind desfășurarea și procedura anchetelor administrative și comisia de disciplină din cadrul Secretariatului General al Consiliului, adoptată în aplicarea regimului disciplinar prevăzut la articolul 86 din statut, precum și a normelor și a procedurilor stabilite în anexa IX la statut. Prin urmare, nici ancheta administrativă, nici raportul de anchetă nu pot fi considerate acte care o lezează pe reclamantă.
24 Având în vedere ceea ce precedă, al treilea capăt de cerere, îndreptat împotriva anchetei administrative și a raportului de anchetă, trebuie respins ca inadmisibil.
Cu privire la primul și la al doilea capăt de cerere, prin care se solicită anularea deciziei atacate și a deciziei de respingere a reclamației
Considerații introductive
25 În susținerea concluziilor sale în anulare, reclamanta invocă patru motive.
26 În cadrul primului motiv, care cuprinde două aspecte, reclamanta susține, pe de o parte, că anchetatorii au depășit mandatul care le fusese încredințat de AIPN și, pe de altă parte, că aceștia nu au dat dovadă de obiectivitate și de imparțialitate în privința sa.
27 Al doilea motiv este întemeiat pe nelegalități care afectează adoptarea deciziei de respingere a reclamației.
28 Prin intermediul celui de al treilea motiv, reclamanta invocă încălcarea dreptului său la apărare.
29 Reclamanta invocă de asemenea un al patrulea motiv, întemeiat pe lipsa probei care să dovedească o încălcare a articolelor 12 și 21 din statut. Argumentele invocate de reclamantă în cadrul celui de al patrulea motiv pot fi regrupate în esență în patru aspecte. Astfel, reclamanta arată că:
– în primul rând, decizia atacată nu cuprinde nicio motivare referitoare la faptele constitutive ale încălcării articolului 21 din statut;
– în al doilea rând, în orice caz, încălcarea articolului 21 din statut nu este dovedită;
– în al treilea rând, decizia atacată nu cuprinde o motivare care să indice care era „comunicarea denigrantă” contrară articolului 12 din statut;
– în al patrulea rând, în orice caz, încălcarea articolului 12 din statut nu este dovedită.
30 În speță, este necesar să se arate că al doilea motiv invocat de reclamantă privește în mod specific nelegalități care ar afecta procedura reclamației, precum necompetența autorului deciziei de respingere a reclamației de a adopta o asemenea decizie și încălcarea principiului imparțialității în măsura în care decizia de respingere a reclamației a fost adoptată de autorul deciziei atacate.
31 Or, reiese din jurisprudență că reclamanta trebuie să fie în măsură să supună controlului instanței Uniunii Europene legalitatea deciziei de respingere a reclamației sale atunci când invocă un motiv care privește în mod specific procedura reclamației. Astfel, dacă reclamanta nu ar putea într‑o asemenea ipoteză să conteste decât decizia inițială, orice posibilitate de contestare legată de procedura precontencioasă ar fi exclusă, făcând astfel ca reclamanta să piardă beneficiul unei proceduri care are ca obiect să permită și să favorizeze o soluționare amiabilă a diferendului apărut între agent și administrație și să impună autorității de care depinde acest agent reexaminarea deciziei sale, cu respectarea normelor, în lumina eventualelor obiecții ale acestuia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 iunie 2015, Z/Curtea de Justiție, T‑88/13 P, EU:T:2015:393, punctele 143-146).
32 În aceste condiții, Tribunalul apreciază că trebuie analizat mai întâi al doilea motiv, înainte de a se pronunța cu privire la motivele îndreptate împotriva deciziei atacate. Astfel, în cazul în care acest motiv se dovedește întemeiat, iar Tribunalul anulează decizia de respingere a reclamației, revine administrației sarcina de a reexamina reclamația asigurând legalitatea procedurii precontencioase. Într‑o astfel de ipoteză, concluziile îndreptate împotriva deciziei atacate ar trebui respinse ca inadmisibile, întrucât sunt premature, din moment ce această decizie nu poate fi supusă controlului instanței decât dacă a făcut în prealabil obiectul unei reexaminări în cadrul unei proceduri precontencioase legale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 mai 2017, CW/Parlament, T‑742/16 RENV, nepublicată, EU:T:2017:338, punctele 59-61).
33 Primul, al treilea și al patrulea motiv sunt îndreptate atât împotriva deciziei atacate, cât și împotriva deciziei de respingere a reclamației. În cadrul examinării concluziilor în anulare în măsura în care se întemeiază pe aceste motive, trebuie să se pornească de la principiul potrivit căruia o acțiune, chiar dacă este îndreptată în mod formal împotriva respingerii reclamației, are ca efect sesizarea instanței cu privire la actul care lezează împotriva căruia a fost formulată reclamația, cu excepția ipotezei în care respingerea reclamației ar avea un conținut diferit de cel al actului împotriva căruia a fost formulată reclamația (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 iulie 2020, WH/EUIPO, T‑138/19, EU:T:2020:316, punctul 33 și jurisprudența citată). Respingerea reclamației poate, având în vedere conținutul său, să nu aibă un caracter pur confirmativ al actului contestat de reclamantă, în special atunci când administrația procedează la o reexaminare a situației sale în funcție de elemente de drept sau de fapt noi sau atunci când aceasta modifică sau completează decizia inițială. În aceste ipoteze, respingerea unei reclamații constituie un act supus controlului instanței, pe care aceasta îl ia în considerare pentru aprecierea legalității actului contestat sau pe care îl consideră chiar un act care lezează ce se substituie actului contestat (a se vedea Hotărârea din 10 octombrie 2019, Colombani/SEAE, T‑372/18, nepublicată, EU:T:2019:734, punctul 19 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 8 iulie 2020, WH/EUIPO, T‑138/19, nepublicată, EU:T:2020:316, punctul 35 și jurisprudența citată).
34 În speță, decizia de respingere a reclamației confirmă pe fond decizia atacată, fără a modifica sensul sau conținutul acesteia și fără a efectua o reexaminare a situației reclamantei în raport cu elemente de drept sau de fapt noi.
35 Prin urmare, legalitatea deciziei atacate trebuie să fie examinată luând în considerare motivarea care figurează în decizia de respingere a reclamației (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 iulie 2022, MZ/Comisia, T‑631/20, EU:T:2022:426, punctul 21 și jurisprudența citată).
Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe nelegalitățile care afectează adoptarea deciziei de respingere a reclamației
36 Al doilea motiv cuprinde două aspecte. Primul aspect este întemeiat pe necompetența autorului deciziei de respingere a reclamației, iar al doilea, pe încălcarea articolului 41 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).
– Cu privire la primul aspect al celui de al doilea motiv, întemeiat pe necompetența autorului deciziei de respingere a reclamației
37 Reclamanta arată că domnul C, director general pentru Dezvoltare Organizațională și Servicii a Secretariatului General al Consiliului, nu era competent să adopte decizia de respingere a reclamației sale. În această privință, ea susține, pe de o parte, că reiese din articolul 1 litera (f) din Decizia nr. 16/2017 a secretarului general al Consiliului de delegare a competențelor decizionale și de semnătură în ceea ce privește aplicarea statutului și a Regimului aplicabil celorlalți agenți că deciziile adoptate în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut erau excluse de la delegarea competențelor decizionale acordată directorului general al administrației, denumit în prezent director general pentru Dezvoltare Organizațională și Servicii din cadrul Consiliului, de către secretarul general.
38 Pe de altă parte, reclamanta susține că nu s‑a demonstrat că, la data introducerii reclamației sale, și anume la 2 mai 2022, era în vigoare Decizia nr. 23/22 a secretarului general al Consiliului de modificare a Deciziei nr. 16/2017 pentru a asigura continuitatea în cazul în care postul de secretar general devine vacant, prin care directorului general pentru Dezvoltare Organizațională și Servicii din cadrul Consiliului i se delega competența de a adopta printre altele deciziile în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut.
39 Consiliul contestă argumentele reclamantei.
40 Trebuie amintit că, în temeiul articolului 2 alineatul (1) din statut, fiecare instituție stabilește autoritățile care exercită în cadrul său puterile acordate de statut AIPN.
41 În temeiul acestei dispoziții, Consiliul a adoptat Decizia (UE) 2017/262 din 6 februarie 2017 de stabilire, pentru Secretariatul General al Consiliului, a autorității de numire și a autorității abilitate să încheie contracte de muncă și de abrogare a Deciziei 2013/811/UE (JO 2017, L 39, p. 4). Din articolul 1 litera (c) din Decizia (UE) 2017/262 reiese că competențele conferite prin statutul funcționarilor AIPN se exercită de către secretarul general, care, în conformitate cu articolul 1 alineatul (2) din aceeași decizie, este autorizat să le delege, în întregime sau parțial, directorului pentru Dezvoltare Organizațională și Servicii.
42 Astfel, prin Decizia nr. 16/2017, secretarul general a delegat directorului pentru Dezvoltare Organizațională și Servicii competențele decizionale care îi fuseseră conferite prin Decizia (UE) 2017/262, cu excepția printre altele a celor privind aplicarea articolului 90 alineatul (2) din statut [articolul 1 litera (f) din Decizia nr. 16/2017].
43 Totuși, în vederea încetării raporturilor sale de muncă, secretarul general al Consiliului, M.D., a adoptat Decizia nr. 23/22 de modificare a Deciziei nr. 16/2017 prin adăugarea articolului 1a care prevede următoarele: „[î]n cazul în care postul de secretar general devine vacant, până la intrarea în funcție a secretarului general numit în conformitate cu articolul 240 alineatul (2) [TFUE] în urma vacanței unui post, toate competențele conferite secretarului general prin Decizia 2017/262 […] sunt delegate directorului general pentru Dezvoltare Organizațională și Servicii, cu excepția competențelor prevăzute la articolul 1 alineatul (1) [litera] (g) […]”. Este necesar să se precizeze că competențele prevăzute la respectivul articol 1 alineatul (1) litera (g) din Decizia nr. 16/2017, excluse din domeniul de aplicare al competențelor delegate directorului general pentru Dezvoltare Organizațională și Servicii, priveau luarea deciziilor referitoare la „realocări și transferuri în interesul serviciului prevăzute la articolul 2 în cadrul altor direcții generale decât direcția generală a administrației”.
44 Astfel, Decizia nr. 23/22 a modificat întinderea competențelor de decizie delegate de secretarul general directorului pentru Dezvoltare Organizațională și Servicii, delegând acestuia, într‑o situație excepțională de vacanță a postului de secretar general, cvasitotalitatea competențelor acestuia din urmă, inclusiv competențele de adoptare a deciziilor în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut.
45 Conform articolului 2 din Decizia nr. 23/22, aceasta trebuia să intre în vigoare la data semnării sale.
46 Reclamanta susține că data semnării Deciziei nr. 23/22, care condiționează intrarea sa în vigoare în conformitate cu articolul 2 din aceasta, nu este demonstrată. Aceasta apreciază că nu s‑ar fi dovedit nici că era îndeplinită condiția aplicării sale, și anume vacanța postului de secretar general.
47 În ceea ce privește data semnării Deciziei nr. 23/22, trebuie să se observe că, în duplică, Consiliul a depus o versiune semnată a Deciziei nr. 23/22, însoțită de foaia de parcurs care demonstrează că decizia menționată fusese efectiv semnată de secretarul general al Consiliului la 29 aprilie 2022.
48 În ceea ce privește vacanța postului de secretar general al Consiliului, din al doilea punct al notei către Comitetul Reprezentanților Permanenți (Coreper) din 5 aprilie 2022 reiese că demisia secretarului general al Consiliului, M. D, a intrat în vigoare la 30 aprilie 2022. Pe de altă parte, noul secretar general al Consiliului și‑a preluat atribuțiile abia la 1 noiembrie 2022.
49 Trebuie amintit că reclamanta a introdus reclamația la 2 mai 2022 și că AIPN a respins‑o la 1 septembrie 2022.
50 Rezultă că, la momentul adoptării deciziei de respingere a reclamației, Decizia nr. 23/22 era în vigoare și, în consecință, decizia de respingere a reclamației era de competența domnului C în calitatea sa de director general pentru Dezvoltare Organizațională și Servicii.
51 În consecință, primul aspect al celui de al doilea motiv trebuie respins ca fiind nefondat.
– Cu privire la al doilea aspect al celui de al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 41 alineatul (1) din cartă
52 Reclamanta arată că, chiar în ipoteza în care domnul C ar fi fost competent să adopte decizia de respingere a reclamației în temeiul subdelegării formale, acesta din urmă ar fi trebuit să ia măsurile necesare în vederea îndeplinirii cerințelor de bună administrare și de imparțialitate care decurg din articolul 41 alineatul (1) din cartă, în special prin subdelegarea examinării reclamației sale unui alt director general. Faptul că domnul C nu s‑a abținut să se pronunțe cu privire la reclamația îndreptată împotriva propriei decizii disciplinare ar fi privat‑o pe reclamantă de dreptul său la o reexaminare imparțială a deciziei adoptate în privința sa, garantat de articolul 90 alineatul (2) din statut.
53 Consiliul contestă argumentele reclamantei.
54 Trebuie amintit că dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament imparțial din partea instituțiilor Uniunii, garantat de articolul 41 alineatul (1) din Cartă, este un principiu general al dreptului Uniunii și că, potrivit jurisprudenței, principiul bunei administrări implică printre altele obligația instituției competente de a examina cu atenție și cu imparțialitate toate elementele relevante ale cauzei (a se vedea Hotărârea din 19 octombrie 2022, JS/SRB, T‑270/20, nepublicată, EU:T:2022:651, punctul 145 și jurisprudența citată).
55 Or, articolul 90 alineatul (2) din statut prevede că orice persoană căreia i se aplică statutul poate adresa AIPN o reclamație împotriva unui act care o lezează, indiferent dacă autoritatea menționată a adoptat o decizie sau dacă nu a adoptat o măsură impusă de statut.
56 Pe de o parte, asemenea Consiliului, trebuie să se observe că articolul 90 alineatul (2) din statut nu impune nicidecum ca o altă autoritate decât AIPN care a adoptat actul care lezează să fie sesizată cu reclamația formulată împotriva acestui act. În schimb, rezultă că legiuitorul Uniunii a avut în vedere o situație în care aceeași autoritate adoptă o decizie care lezează funcționarul, iar ulterior se pronunță cu privire la reclamația formulată în privința sa.
57 Pe de altă parte, în ceea ce privește însăși natura procedurii reclamației, Curtea a statuat printre altele că aceasta nu constituie o procedură de apel, ci are ca obiectiv să oblige autoritatea de care depinde funcționarul să își reexamineze decizia în lumina eventualelor obiecții ale acestuia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 octombrie 1980, Vecchioli/Comisia, 101/79, EU:C:1980:243, punctul 31). Curtea a considerat astfel că autorul deciziei care o lezează pe reclamantă putea participa la deliberarea organului colegial de soluționare a reclamației formulate împotriva acestei decizii. De altfel, în Concluziile prezentate în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 21 octombrie 1980, Vecchioli/Comisia (101/79, EU:C:1980:243), avocatul general Warner a subliniat că reclamația nu are caracterul unui apel adresat unei autorități superioare autorității de la care provine actul contestat. Potrivit avocatului general, articolul 90 alineatul (2) din statut are ca obiect să permită funcționarilor să solicite ca o decizie care îi lezează să fie reexaminată în lumina considerațiilor pe care le expun. Tot potrivit avocatului general, este lipsit de importanță în această privință faptul că, în urma stabilirii autorității competente, efectuată în conformitate cu articolul 2 din statut, autoritatea care trebuie să examineze din nou problema este sau nu aceeași cu autoritatea care a luat decizia (a se vedea în acest sens Concluziile avocatului general prezentate în cauza Vecchioli/Comisia, 101/79, EU:C:1980:212).
58 Pe de altă parte, în Hotărârea din 8 iulie 2020, WH/EUIPO (T‑138/19, nepublicată, EU:T:2020:316, punctul 63), Tribunalul a statuat că persoana care a adoptat, în calitate de AIPN, o decizie care lezează un funcționar nu este obligată să se abțină de la participarea la procesul decizional referitor la reclamația formulată de funcționarul menționat împotriva deciziei în cauză.
59 Reiese din ceea ce precedă că, chiar dacă examinarea reclamației nu a fost în speță supusă unui organ colegial, ținând seama de natura procedurii reclamației, nu se poate constata o încălcare a articolului 41 alineatul (1) din cartă pentru simplul fapt că decizia de respingere a reclamației a fost adoptată, în conformitate cu normele de organizare internă ale Consiliului, de aceeași persoană care a adoptat decizia care face obiectul acestei reclamații. Pe de altă parte, reclamanta nu a invocat existența altor împrejurări susceptibile să pună în discuție imparțialitatea persoanei care s‑a pronunțat cu privire la reclamația sa.
60 Rezultă că se impune respingerea celui de al doilea aspect al celui de al doilea motiv și, în consecință, a celui de al doilea motiv în ansamblul său, precum și a concluziilor în anulare care, în temeiul acestui motiv, sunt îndreptate împotriva deciziei de respingere a reclamației.
Cu privire la primul și la al treilea aspect ale celui de al patrulea motiv, referitoare la încălcarea obligației de motivare
61 În cadrul primului și al celui de al treilea aspect ale celui de al patrulea motiv, reclamanta susține, în primul rând, că, pe lângă o referire la concluziile cuprinse în raportul de anchetă, decizia atacată nu cuprinde nicio motivare referitoare la încălcarea articolului 21 din statut și, în al doilea rând, că decizia menționată nu indică nici comunicarea denigrantă care poate constitui o încălcare a articolului 12 din statut.
62 Fără a răspunde direct la argumentele reclamantei întemeiate pe încălcarea obligației de motivare, Consiliul răspunde că din cuprinsul punctelor 36-38 din raportul de anchetă ar reieși că, în e‑mailurile din 23 februarie și 13 martie 2021, reclamanta a făcut afirmații injurioase și agresive față de doamna A. Acest comportament ar constitui, pe de o parte, o încălcare a articolului 21 din statut și, pe de altă parte, o încălcare a articolului 12 din statut, din moment ce acuzațiile de hărțuire neînsoțite de un început de probă, îndreptate de reclamantă împotriva superioarei sale ierarhice, constituiau expresia unei mari agresivități de natură să aducă atingere onoarei și reputației profesionale a doamnei A.
63 Trebuie amintit că obligația de motivare are ca scop, pe de o parte, să furnizeze persoanei interesate indicații suficiente pentru a aprecia temeinicia actului care o lezează și oportunitatea introducerii unei acțiuni în fața instanței Uniunii și, pe de altă parte, să permită acesteia din urmă să își exercite controlul asupra legalității actului (a se vedea Hotărârea din 10 septembrie 2019, DK/SEAE, T‑217/18, nepublicată, EU:T:2019:571, punctul 146 și jurisprudența citată). Caracterul suficient al motivării trebuie apreciat nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul factual și juridic în care se înscrie adoptarea actului atacat (a se vedea Hotărârea din 10 septembrie 2019, DK/SEAE, T‑217/18, nepublicată, EU:T:2019:571, punctul 147 și jurisprudența citată).
64 În speță, în primul considerent al deciziei atacate, AIPN constată că, „potrivit concluziilor [anchetei administrative], [reclamanta], prin actele sale și în special prin comunicările sale către doamna [A] prin e‑mail din 2021, a încălcat cel puțin articolele 12 și 21 din statut”.
65 În această privință, trebuie să se constate că expunerea faptelor reținute de AIPN în sarcina reclamantei se limitează să reia parțial punctul 105 din raportul de anchetă, care figurează în partea „Concluzii finale” a raportului menționat. Cu toate acestea, acest punct nu constituie decât o scurtă sinteză a considerațiilor anchetatorilor care figurează în părțile anterioare ale raportului de anchetă. Citat în afara contextului său, fragmentul menționat mai sus nu este de natură să evidențieze cu exactitate faptele reținute în sarcina reclamantei.
66 Astfel, pe de o parte, o referire generală la „comunicările […] prin e‑mail din 2021”, care nu este însoțită de nicio explicație referitoare la conținutul acestor comunicări, nu permite să se înțeleagă ce afirmații ale reclamantei în privința doamnei A au fost considerate de AIPN ca reprezentând o încălcare a articolului 12 sau a articolului 21 din statut. Pe de altă parte, utilizarea termenilor „în special” lasă să se înțeleagă că decizia atacată sancționează reclamanta pentru alte comportamente decât exclusiv cele reprezentate de comunicările electronice către doamna A din 2021, fără a oferi mai multe precizări în această privință.
67 AIPN nu a furnizat reclamantei explicații nici cu privire la faptele reținute împotriva sa în decizia de respingere a reclamației, deși, în reclamația sa, reclamanta a susținut, pe de o parte, că nu cunoștea ce comportament specific ar putea constitui încălcarea articolului 21 din statut, în măsura în care calitatea muncii sale nu fusese niciodată pusă în discuție de doamna A, și, pe de altă parte, că întrebările sale referitoare la e‑mailurile a căror trimitere ar fi încălcat articolul 12 din statut au rămas fără răspuns. Pe lângă faptul că decizia de respingere a reclamației trece sub tăcere argumentele reclamantei care figurează în reclamație referitoare la încălcarea obligației de motivare cu privire la nerespectarea articolelor 12 și 21 din statut, în ceea ce privește faptele imputabile reclamantei, această decizie se limitează de asemenea, la punctul 7, să reitereze parțial conținutul punctului 105 din raportul de anchetă.
68 Astfel cum reiese din cuprinsul punctului 23 de mai sus, raportul de anchetă enunță o recomandare adresată AIPN cu privire la concluziile care trebuie desprinse din ancheta administrativă și nu aduce atingere poziției finale adoptate de aceasta din urmă. Astfel, AIPN este obligată să examineze raportul de anchetă și să ia măsurile pe care le consideră adecvate, motivându‑și decizia. Cu toate acestea, în măsura în care decizia atacată face trimitere la raportul de anchetă menționat, la care reclamanta avea acces, trebuie să se verifice dacă decizia atacată coroborată cu acest raport de anchetă conține o motivare care îndeplinește cerințele jurisprudențiale amintite la punctul 63 de mai sus.
69 În această privință, este necesar să se arate că, în ceea ce privește comunicările prin e‑mail din 2021, în memoriul său în apărare, Consiliul susține că din cuprinsul punctelor 36-38 din raportul de anchetă reiese că actele imputate reclamantei constau în trimiterea e‑mailurilor din 23 februarie și 13 martie 2021, în care aceasta a făcut afirmații injurioase și agresive față de doamna A, acuzând‑o pe aceasta din urmă de hărțuire.
70 Trebuie să se constate că, la punctul 36 din raportul de anchetă, anchetatorii explică faptul că „tonul, conținutul, forma și natura comunicării [reclamantei] cu [doamna A] au fost adesea inadecvate” și citează un pasaj din e‑mailul din 23 februarie 2021 (trimis la ora 14:31) și un pasaj din cel din 13 martie 2021 (trimis la ora 11:49).
71 Pe de altă parte, la punctele 37 și 38 din raportul de anchetă, anchetatorii explică faptul că apreciază că reclamanta a formulat împotriva doamnei A acuzații grave de hărțuire și că astfel de acuzații, dacă ar fi abuzive, ar fi susceptibile să conducă la sancțiuni disciplinare, conform articolului 3 alineatul (4) din Decizia 15/2015 a secretarului general privind hărțuirea morală și sexuală la locul de muncă în cadrul Secretariatului General al Consiliului.
72 În ceea ce privește încălcarea articolului 12 din statut, din cuprinsul punctului 91 din raportul de anchetă reiese că modul de comunicare al reclamantei cu superioara sa ierarhică în 2021 a fost considerat ca fiind „nepoliticos, vexatoriu și umilitor”, precum și că a fost „la limita insubordonării” și, prin urmare, ca reprezentând o încălcare a articolului 12 menționat.
73 În ceea ce privește încălcarea articolului 21 din statut, din interpretarea coroborată a punctelor 59 și 97 din raportul de anchetă reiese că, în măsura în care această dispoziție impune funcționarului o obligație de a acorda asistență și consiliere superiorilor săi, s‑a considerat „inacceptabil ca [reclamanta] să o acuze pe doamna [A] în mod ușuratic de hărțuire – fără a prezenta un real început de probă, susținut de o minimă evidență – și [că] este de asemenea inacceptabil ca [reclamanta] să facă din astfel de acuzații un subiect de negociere, propunând retragerea lor dacă doamna [A] își retrage nota managerială”.
74 Cu toate acestea, în pofida acestor diferite comentarii privind comunicarea inadecvată a reclamantei pe tot parcursul colaborării sale cu doamna A, din raportul de anchetă nu reiese în mod clar ce elemente, care figurează în mod specific în e‑mailurile din 23 februarie și din 13 martie 2021, au stat la baza concluziilor anchetatorilor referitoare la încălcarea articolelor 12 și 21 din statut. Prin urmare, chiar dacă decizia atacată nu a intervenit într‑un context complet necunoscut de reclamantă, aceasta din urmă susține în mod întemeiat că decizia atacată coroborată cu raportul de anchetă menționat nu cuprinde o motivare suficientă în sensul jurisprudenței citate la punctul 63 de mai sus, referitoare la comunicările sale prin e‑mail către doamna A din 2021.
75 În plus, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 66 de mai sus, utilizarea în decizia atacată a termenilor „în special” lasă să se înțeleagă că această decizie sancționează reclamanta și pentru alte comportamente, nu numai pentru comunicările prin e‑mail către doamna A din 2021, fără a oferi mai multe precizări în această privință.
76 Este necesar să se observe că din cuprinsul punctului 105 din raportul de anchetă, care figurează în secțiunea „Concluzii finale”, reiese că, „[î]n ceea ce privește actele în cauză și în special comunicările [reclamantei] către doamna [A] prin e‑mail din 2021, anchetatorii concluzionează că [reclamanta] a încălcat – cel puțin – articolele 12 și 21 din statut”. Astfel, asemenea deciziei atacate, concluziile finale ale raportului de anchetă lasă să se înțeleagă că comportamentele care sunt reproșate reclamantei ca fiind încălcări ale dispozițiilor vizate ale statutului acoperă mult mai multe acte, nu numai comunicările reclamantei prin e‑mail către doamna A din 2021. În același timp, lectura raportului de anchetă în ansamblul său nu permite să se înțeleagă în ce constau celelalte „acte în cauză” decât comunicările prin e‑mail menționate la punctul 105 din raportul respectiv, care, potrivit concluziilor finale ale raportului de anchetă, sunt reproșate reclamantei ca fiind încălcări de către aceasta ale obligațiilor sale statutare.
77 Trebuie să se observe că, potrivit chiar termenilor raportului de anchetă, anchetatorii au fost însărcinați prin mandatul lor să efectueze o anchetă administrativă pentru a stabili „dacă, în conduita sa față de doamna [A], prin intermediul comunicărilor prin e‑mail din 2021, [reclamanta] [și‑a încălcat] obligațiile care îi reveneau în temeiul statutului” (punctele 1, 8 și 75 din raportul de anchetă). În această privință, se subliniază, la punctul 36 din acest raport de anchetă, că „mandatul nu privește decât persoana [doamnei A] și numai: (i) în 2021 (nu în 2020) și (ii) prin intermediul comunicărilor prin e‑mail”. În același timp, raportul face trimitere în mai multe rânduri la atitudinile și la acțiunile agresive ale reclamantei față de alți colegi, precum și la alte comportamente ale reclamantei față de doamna A decât e‑mailurile din 2021.
78 Cu titlu de exemplu, la punctele 40 și 57 din raportul de anchetă, anchetatorii se referă la criticile reclamantei privind administrarea de către doamna A a unității sale și la modul în care reclamanta a comunicat cu aceasta față în față. Aceștia susțin, pe de o parte, că atitudinea reclamantei „trece foarte repede la denunțarea agresivă a administrării de către doamna [A] a unității sale și la dispreț față de deciziile, instrucțiunile, solicitările și recomandările acesteia” și, pe de altă parte, că „[reclamanta] a ridicat foarte puternic tonul împotriva doamnei [A] și nu i‑a acordat șansa, în mai multe rânduri, să își exprime punctele de vedere în mod calm și rațional”, ci că, „[d]impotrivă, a manifestat prejudecăți la adresa ei afirmând că este un manager care nu intră în esența problemelor și tinde să neglijeze adevăratul motiv al disfuncționalităților care caracterizează unitatea sa”.
79 Pe de altă parte, la punctul 59, raportul de anchetă face trimitere la evaluările pentru anii 2019 și 2020 și concluzionează că nu este „tolerabil ca [reclamanta] să reacționeze cu dispreț la evaluările pentru anii 2019 și 2020 și să se autorizeze să nu mai lucreze la anumite dosare (deoarece acestea ar fi mai potrivite pentru alți colegi) sau să refuze să colaboreze (întrucât instrucțiunile nu ar fi clare)”.
80 În sfârșit, la punctul 62 din raportul de anchetă, anchetatorii constată că reclamanta „face extrem de dificilă activitatea colegilor săi” și că dosarul „conține [o] documentație bogată care demonstrează că, încă din 2020, [reclamanta] a inundat căsuțele de e‑mail ale superiorilor săi cu mesaje (uneori lungi) care complic[au] inutil gestionarea dosarelor ori cu mesaje în care aceasta intr[a] în conflict cu interlocutori din cadrul diferitelor servicii”.
81 Din cuprinsul punctelor 59 și 60 din raportul de anchetă reiese că anchetatorii considerau că, „în baza mandatului lor”, puteau evalua comportamentele menționate în special la punctul 79 de mai sus. Desigur, constatările efectuate la diferitele puncte din raportul de anchetă în ceea ce privește întinderea mandatului pot, ca atare, în lumina punctelor 39 și 88 din raportul menționat, să se explice în sensul că exprimă luarea de poziție potrivit căreia faptul că mandatul era limitat la comunicările prin e‑mail ale reclamantei cu doamna A din 2021 nu împiedica anchetatorii să analizeze alte acțiuni și comunicări ale reclamantei pentru a aprecia în mod corect conținutul e‑mailurilor în discuție. Cu toate acestea, contradicția dintre, pe de o parte, limitele mandatului astfel definite și, pe de altă parte, concluziile finale ale raportului, astfel cum au fost explicate la punctul 76 de mai sus, lasă să persiste incertitudini cu privire la determinarea actelor vizate în concluziile finale ale acestui raport și sancționate ulterior prin decizia atacată. Astfel, decizia atacată nu permite să se facă o distincție clară între comportamentele sancționate și faptele luate în considerare ca elemente de context.
82 În ceea ce privește încălcarea articolul 21 din statut, desigur, punctul 97 din raportul de anchetă coroborat cu punctele 59 și 64 din raportul menționat face referire la comportamentele reclamantei în privința „altor persoane din lanțul ierarhic” sau la faptul că „[aceasta] și‑a permis să bulverseze desfășurarea condițiilor normale de muncă” refuzând printre altele „îndeplinirea anumitor sarcini”, că și‑a atribuit rolul de „șef” sau chiar reacționa cu „dispreț” la evaluările pentru anii 2019 și 2020. Totuși, aceste formule succinte și generale nu permit să se identifice cu precizie care comportamente erau susceptibile să constituie o încălcare a articolului 21 din statut și pentru ce motive.
83 Ținând seama de ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se constate că, din moment ce controlul instanței asupra temeiniciei deciziei atacate nu poate interveni decât dacă sunt identificate faptele reținute în sarcina unui funcționar ca încălcare a obligațiilor sale statutare, lipsa unor precizări cu privire la faptele reproșate reclamantei împiedică Tribunalul să controleze temeinicia deciziei atacate.
84 Prin urmare, se impune admiterea primului și a celui de al treilea aspect ale celui de al patrulea motiv și anularea deciziei atacate, fără a fi necesară examinarea altor motive invocate de reclamantă împotriva deciziei menționate.
Cu privire la cheltuielile de judecată
85 Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Consiliul a căzut în esență în pretenții, se impune obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor reclamantei.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a zecea extinsă)
declară și hotărăște:
1) Anulează decizia Consiliului Uniunii Europene din 25 noiembrie 2021 prin care i s‑a aplicat o mustrare doamnei Maria Canel Ferreiro.
2) Respinge în rest acțiunea.
3) Obligă Consiliul la plata cheltuielilor de judecată.
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 29 mai 2024.
Semnături