HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a treia)

7 februarie 2007

Cauzele conexate T‑118/04 și T‑134/04

Giuseppe Caló

împotriva

Comisiei Comunităților Europene

„Funcționari – Schimbarea repartizării unui director prin numirea într‑o funcție de consilier principal – Interesul serviciului – Echivalența posturilor – Reorganizarea Eurostat – Numire într‑un post de director – Anunț pentru ocuparea unui post vacant – Obligația de motivare – Evaluarea meritelor candidaților – Acțiune în anulare – Acțiune în despăgubire”

Obiectul: Acțiune având ca obiect, pe de o parte, o cerere de anulare a deciziei Comisiei din 9 iulie 2003 de schimbare a repartizării reclamantului dintr‑un post de director într‑un post de consilier principal, a deciziei Comisiei din 1 octombrie 2003 privind reorganizarea Eurostat, în măsura în care confirmă schimbarea repartizării reclamantului, și o cerere de reparare a prejudiciului moral pe care reclamantul pretinde că l‑a suferit și, pe de altă parte, o cerere de anulare a deciziei Comisiei din 30 martie 2004 de numire a lui M. N. în postul de director al Direcției „Statistici privind agricultura, pescuitul, fondurile structurale și mediul” din cadrul Eurostat și de respingere a candidaturii reclamantului la acest post

Decizia: În cauza T‑118/04, obligă Comisia la plata către reclamant a sumei de un euro cu titlu de daune interese pentru greșeală de serviciu. În cauza T‑134/04, obligă Comisia la plata către reclamant a sumei de 5 000 de euro cu titlu de daune interese pentru greșeală de serviciu. Respinge acțiunile în ceea ce privește celelalte capete de cerere. În cauza T‑118/04, Comisia va suporta propriile cheltuieli de judecată, inclusiv pe cele aferente procedurii privind măsurile provizorii desfășurate înaintea Tribunalului, precum și o cincime din cheltuielile de judecată efectuate de reclamant, inclusiv din cele aferente procedurii privind măsurile provizorii desfășurate înaintea Tribunalului. În cauza T‑118/04, reclamantul va suporta patru cincimi din propriile cheltuieli de judecată, inclusiv din cele aferente procedurii privind măsurile provizorii desfășurate înaintea Tribunalului. În cauza T‑134/04, Comisia va suporta toate cheltuielile, inclusiv pe cele aferente procedurii privind măsurile provizorii desfășurate înaintea Tribunalului.

Sumarul hotărârii

1.      Funcționari – Transfer – Schimbarea repartizării – Criteriul de distincție

[Statutul funcționarilor, art. 4, art. 7 alin. (1) și art. 29]

2.      Funcționari – Autoritate împuternicită să facă numiri – Exercitarea puterilor

[Statutul funcționarilor, art. 2 alin. (1)]

3.      Funcționari – Organizarea serviciilor – Repartizarea personalului

[Statutul funcționarilor, art. 7 alin. (1)]

4.      Funcționari – Organizarea serviciilor – Repartizarea personalului

[Statutul funcționarilor, art. 7 alin. (1)]

5.      Funcționari – Organizarea serviciilor – Repartizarea personalului

[Statutul funcționarilor, art. 7 alin. (1)]

6.      Funcționari – Răspundere extracontractuală a instituțiilor – Greșeală de serviciu

7.      Funcționari – Anunț pentru ocuparea unui post vacant – Obiect

[Statutul funcționarilor, art. 29 alin. (1)]

8.      Funcționari – Post vacant – Analiză comparativă a meritelor candidaților

[Statutul funcționarilor, art. 29 alin. (1)]

9.      Funcționari – Recrutare – Post în care numirea este de competența colegiului membrilor Comisiei

(Statutul funcționarilor, art. 14)

10.    Funcționari – Decizie care lezează – Respingerea unei candidaturi

[Statutul funcționarilor, art. 90 alin. (2) și art. 91 alin. (2) și (4)]

1.      Rezultă din sistemul statutului că transferul, în sensul propriu al termenului, nu este necesar decât în cazul transferului unui funcționar pe un post vacant. De aici rezultă că orice transfer intern propriu‑zis este supus formalităților prevăzute la articolele 4 și 29 din Statutul funcționarilor. În schimb, aceste formalități nu sunt aplicabile în cazul schimbării repartizării funcționarului deoarece un astfel de transfer nu conduce la crearea unui post vacant.

Cu toate acestea, deciziile de schimbare a repartizării sunt supuse, pe același temei ca și transferurile interne, în ce privește conservarea drepturilor și a intereselor legitime ale funcționarilor vizați, normelor articolului 7 alineatul (1) din statut, în special în sensul că schimbarea repartizării funcționarilor nu poate avea loc decât în interesul serviciului și cu respectarea echivalenței posturilor.

(a se vedea punctele 49, 53 și 99)

Trimitere la: Curte 24 februarie 1981, Carbognani și Coda Zabetta/Comisia, 161/80 și 162/80, Rec., p. 543, punctul 21; Curte 23 martie 1988, Hecq/Comisia, 19/87, Rec., p. 1681, punctul 6; Curte 7 martie 1990, Hecq/Comisia, C‑116/88 și C‑149/88, Rec., p. I‑599, punctul 11; Curte 9 august 1994, Rasmussen/Comisia, C‑398/93 P, Rec., p. I‑4043, punctul 11; Tribunal 22 ianuarie 1998, Costacurta/Comisia, T‑98/96, RecFP, p. I‑A‑21 și II‑49, punctul 36; Tribunal 15 septembrie 1998, De Persio/Comisia, T‑23/96, RecFP, p. I‑A‑483 și II‑1413, punctul 79; Tribunal 6 martie 2001, Campoli/Comisia, T‑100/00, RecFP, p. I‑A‑71 și II‑347, punctul 29; Tribunal 26 noiembrie 2002, Cwik/Comisia, RecFP, p. I‑A‑229 și II‑1137, punctul 30

2.      O subdelegare sau o derogare de la criteriile privind repartizarea competențelor acordată prin Statutul funcționarilor către autoritatea împuternicită să facă numiri nu poate cauza nulitatea unui act emis de administrație decât dacă o astfel de subdelegare sau de derogare riscă să aducă atingere uneia dintre garanțiile pe care Statutul funcționarilor le acordă funcționarilor sau normelor de bună administrare în materia gestiunii personalului.

Prin urmare, împrejurarea că, într‑un context special în care se bănuia existența unor nereguli grave în cadrul administrației, s‑a luat de către colegiul membrilor Comisiei decizia schimbării repartizării unui funcționar, în condițiile în care această instituție delegase o astfel de competență directorului general al persoanei interesate, în temeiul articolului 2 din Statutul funcționarilor, nu este de natură a cauza nulitatea acestei decizii. Într‑adevăr, trebuie să se considere că adoptarea acestei decizii de către autoritatea delegantă, care deținea inițial această atribuție, în acest context, protejează într‑o măsură sporită interesele funcționarului a cărui repartizare a fost schimbată. În plus, este conform principiului bunei administrări ca o aceeași autoritate să adopte atât măsurile administrative necesare pentru a reacționa în raport cu gravitatea situației, cât și deciziile în materia gestiunii personalului pe care le consideră necesare. În cele din urmă, împrejurările speciale, precum un context în care se bănuiește existența unor nereguli în gestiune, justifică pe deplin derogarea excepțională de la obiectivul bunei gestiuni administrative și de la utilizarea rațională a resurselor umane urmărit prin delegarea acordată în temeiul articolului 2 din Statutul funcționarilor, care constă în favorizarea apropierii de nivelurile de responsabilitate vizate mai direct în cadrul gestiunii necesităților.

(a se vedea punctele 66-68, 70 și 71)

Trimitere la: Curte 30 mai 1973, De Greef/Comisia, 46/72, Rec., p. 543, punctele 18 și 21; Curte 30 mai 1973, Drescig/Comisia, 49/72, Rec., p. 565, punctele 10 și 13; De Persio/Comisia, citată anterior, punctele 110-112

3.      Atunci când se dovedește că au fost săvârșite nereguli în cadrul unei direcții generale, administrația nu săvârșește nicio eroare vădită de apreciere atunci când consideră că interesul serviciului justifică retragerea tuturor directorilor din funcțiile de management pe care le ocupau și schimbarea repartizării lor pe posturi de consilieri principali în vederea asigurării liniștii și a bunei desfășurări a anchetelor privind respectivele nereguli, și în special a investigațiilor destinate a evalua rolul lor eventual în aceste nereguli. Sub acest aspect, ținând seama de un astfel de obiectiv, care nu urmărește sancționarea directorilor sau evitarea continuării neregulilor, este indiferentă împrejurarea că anchetele au evidențiat că nu poate fi reținută nicio neîndeplinire a obligațiilor din partea unui director, acest fapt neputând fi invocat de acesta în mod util, în nicio ipoteză, împotriva deciziei de schimbare a repartizării, care trebuie apreciată în funcție de elementele de fapt și de drept existente la data adoptării sale.

Această apreciere nu poate fi readusă în discuție ca urmare a pretinsei existențe a unui interes propriu al Comisiei și, mai particular, a unora dintre membrii acesteia, care nu ar fi adoptat în timp util măsurile necesare după ce au fost informați în legătură cu bănuielile privind nereguli grave în gestiunea direcției generale respective, deoarece, atât timp cât o decizie nu a fost considerată contrară interesului serviciului, nu se poate pune problema unui abuz de putere.

(a se vedea punctele 108, 110, 111, 114 și 115)

Trimitere la: Tribunal 10 iulie 1992, Eppe/Comisia, T‑59/91 și T‑79/91, Rec., p. II‑2061, punctul 57; Tribunal 19 iunie 1997, Forcat Icardo/Comisia, T‑73/96, RecFP, p. I‑A‑159 și II‑485, punctul 39; Campoli/Comisia, citată anterior, punctul 63; Tribunal 4 iunie 2003, Del Vaglio/Comisia, T‑124/01 și T‑320/01, RecFP, p. I‑A‑157 și II‑767, punctul 77

4.      Legalitatea unei decizii de schimbare a repartizării, adoptată în conformitate cu interesul serviciului, nu poate fi afectată, în sine, de împrejurarea că transmiterea acesteia de către administrație către public a putut conduce în mod eronat la ideea că funcționarul a cărui repartizare a fost schimbată putea fi vinovat sau, cel puțin, era suspectat că ar fi luat parte la nereguli. Totuși, această împrejurare poate constitui un element pertinent în cadrul examinării unei cereri de despăgubire introduse de persoana interesată.

(a se vedea punctele 120 și 121)

5.      Întrucât o simplă măsură de organizare internă, luată în interesul serviciului, precum o măsură de schimbare a repartizării, nu aduce atingere poziției statutare a funcționarului sau principiului corespondenței între grad și post, nu sunt necesare nici audierea prealabilă a persoanei interesate, nici motivarea acestei măsuri.

(a se vedea punctele 122, 126 și 142)

Trimitere la: Curte, 7 martie 1990, Hecq/Comisia, citată anterior, punctul 14, Cwik/Comisia, citată anterior, punctul 62

6.      Administrația săvârșește o greșeală de serviciu de natură a‑i angaja răspunderea atunci când creează impresia, prin intermediul unui comunicat de presă liber accesibil publicului, că un funcționar care face obiectul unei schimbări a repartizării în interesul serviciului era implicat în anumite nereguli, chiar dacă decizia de schimbare a repartizării nu este afectată de ilegalitate în sine. O astfel de greșeală produce un prejudiciu moral respectivului funcționar atunci când acesta este pus în situația de a trebui să se justifice în mod continuu atât față de colegii săi, cât și față de persoane exterioare serviciului.

(a se vedea punctele 155-157)

7.      Deși un anunț pentru ocuparea unui post vacant trebuie să informeze persoanele interesate cât mai exact posibil în legătură cu natura condițiilor necesare pentru ocuparea postului despre care este vorba, anunțul pentru ocuparea unui post vacant privind un post de gradul A 2, atunci când stabilește aceste condiții, poate lăsa o anumită marjă de apreciere autorității împuternicite să facă numiri, având în vedere importanța funcției care urmează să fie ocupată. Prin urmare, în condițiile în care un anunț pentru ocuparea unui post vacant pentru un post de director de gradul A 2 prevede cerințe suficient de precise pentru a permite autorității împuternicite să facă numiri să procedeze la o examinare comparativă a meritelor diferiților candidați, faptul că anunțul menționat era redactat în termeni identici cu celelalte anunțuri publicate în aceeași zi pentru alte posturi de același grad, dar de competențe diferite, nu constituie un element care să poată afecta legalitatea anunțului respectiv.

(a se vedea punctele 180, 181 și 183)

Trimitere la: Tribunal 18 martie 1997, Picciolo și Caló/Comitetul Regiunilor, T‑178/95 și T‑179/95, RecFP, p. I‑A‑51 și II‑155, punctul 87; Tribunal 20 septembrie 2001, Coget și alții/Curtea de Conturi, T‑95/01, RecFP, p. I‑A‑191 și II‑879, punctul 67

8.      În ce privește aprecierea unei eventuale erori în alegerea unui funcționar pentru un post de gradul A 2, care implică responsabilități mari, o astfel de eroare trebuie să fie vădită și trebuie să depășească larga putere de apreciere de care dispune autoritatea împuternicită să facă numiri la compararea meritelor candidaților și la evaluarea interesului serviciului. Controlul Tribunalului se limitează la chestiunea dacă, în raport cu elementele pe care s‑a întemeiat respectiva autoritate la realizarea aprecierii sale, aceasta s‑a menținut în limite rezonabile și nu și‑a utilizat atribuțiile în mod vădit eronat sau în alte scopuri decât cele în care i‑au fost conferite. Prin urmare, Tribunalul nu poate substitui aprecierea proprie privind meritele și calificările candidaților celei a autorității împuternicite să facă numiri atât timp cât niciun element din dosar nu permite să se afirme că autoritatea respectivă ar fi săvârșit o eroare vădită la aprecierea meritelor și a calificărilor candidaților.

Aceste principii sunt în special aplicabile atunci când Tribunalul trebuie să verifice îndeplinirea efectivă de către candidatul ales să ocupe postul vacant a condițiilor impuse prin anunțul pentru ocuparea unui post vacant și, în special, a condiției ca acesta să posede o experiență profesională corespunzătoare nivelului impus prin anunțul pentru ocuparea unui post vacant. În această privință, faptul că reclamantul îndeplinea aceste condiții nu dovedește, în sine, că autoritatea împuternicită să facă numiri ar fi săvârșit o eroare vădită de apreciere atunci când a numit alt candidat în postul respectiv. Nici împrejurarea că experiența profesională a reclamantului era superioară celei a candidatului reținut nu constituie o dovadă în sensul săvârșirii unei erori vădite.

În special, autoritatea împuternicită să facă numiri nu își depășește larga putere de apreciere atunci când consideră că un candidat care a fost șef de cabinet al unui membru al Comisiei, ca urmare a acestei experiențe și ținând seama că un cabinet este o entitate administrativă alcătuită din aproximativ zece persoane, îndeplinește condiția privind aptitudinea recunoscută de a conduce o entitate administrativă importantă, această condiție făcând referire nu la conducerea efectivă a unei astfel de entități, ci la aptitudinea recunoscută de a o conduce, care poate rezulta din experiențe și date care nu presupun în mod obligatoriu ca persoana respectivă să fi condus un număr mare de agenți.

(a se vedea punctele 205, 209, 212 și 213)

Trimitere la: Picciolo și Caló/Comitetul Regiunilor, citată anterior, punctul 85; Tribunal 29 mai 1997, Contargyris/Consiliul, T‑6/96, RecFP, p. I‑A‑119 și II‑357, punctul 120; Coget și alții/Curtea de Conturi, citată anterior, punctele 92 și 124; Tribunal 9 iulie 2002, Tilgenkamp/Comisia, T‑158/01, RecFP, p. I‑A‑111 și II‑595, punctul 59; Tribunal 5 noiembrie 2003, Cougnon/Curtea de Justiție, T‑240/01, RecFP, p. I‑A‑263 și II‑1283, punctul 97

9.      Nu constituie o încălcare a articolului 14 din Statutul personalului comportamentul șefului de cabinet al unui membru al Comisiei, care, candidând la un post în care numirea se face de către colegiul membrilor acestei instituții, se abține de la a participa la ședința șefilor de cabinet care trebuie să pregătească adoptarea acestei decizii, fiind înlocuit cu această ocazie de alt membru al aceluiași cabinet. Într‑adevăr, nici articolul 14 din Statutul funcționarilor, nici o altă normă de drept nu impun ca, atunci când un funcționar se abține să se pronunțe cu privire la o problemă în tratarea sau în rezolvarea căreia are un interes personal, toți funcționarii aflați sub autoritatea sa ierarhică să se abțină la rândul lor. În plus, simpla împrejurare că acest funcționar făcea parte dintr‑un organism implicat în pregătirea deciziei de numire este lipsită de pertinență și nu permite să se considere că ar fi „trebuit” să se pronunțe, în sensul din articolul 14 din Statutul funcționarilor, cu privire la adoptarea acestei decizii, chiar dacă nu a participat la pregătirea acesteia și, în orice caz, aceasta a fost adoptată definitiv de colegiul Comisiei.

(a se vedea punctele 246-248)

10.    În ipoteza unei acțiuni introduse în temeiul articolului 91 alineatul (4) din statut împotriva unei decizii nemotivate de a respinge o candidatură, autoritatea împuternicită să facă numiri, în scopul de a acoperi acest neajuns, poate motiva decizia ulterior introducerii acțiunii atât timp cât acțiunea menționată este suspendată în așteptarea unei decizii explicite sau implicite de respingere a reclamației. În schimb, la expirarea termenului de patru luni de la introducerea reclamației, prevăzut la articolul 90 alineatul (2) din Statutul funcționarilor, care marchează intervenția deciziei implicite de respingere a reclamației și, în consecință, continuarea procedurii în fața instanței comunitare, lipsa motivării nu mai poate fi acoperită prin explicațiile oferite de autoritatea împuternicită să facă numiri.

Într‑adevăr, reclamantul se află atunci, în realitate, la expirarea respectivului termen, într‑o situație identică celei în care se găsea dacă, fără a fi folosit posibilitatea prevăzută la articolul 91 alineatul (4), ar fi atacat această decizie implicită de respingere în temeiul articolului 91 alineatul (2) din Statutul funcționarilor în ziua pronunțării acesteia, ipoteză în care răspunsul la reclamația formulată ulterior introducerii acțiunii nu ar putea acoperi lipsa motivării. Potrivit interpretării conform căreia, întrucât este vorba despre o acțiune întemeiată pe articolul 91 alineatul (4) din Statutul funcționarilor, autoritatea împuternicită să facă numiri și‑ar putea motiva decizia nu numai după introducerea acțiunii, ci și după expirarea termenului de patru luni de la introducerea reclamației, administrația s‑ar găsi într‑o situație mai favorabilă decât în cadrul unei acțiuni întemeiate pe articolul 91 alineatul (2). Or, în afară de faptul că articolul 91 alineatul (4) nu prevede nicidecum această posibilitate, niciun motiv obiectiv nu ar putea justifica această diferență. Dimpotrivă, atunci când autoritatea împuternicită să facă numiri este informată în legătură cu faptul că un funcționar a folosit posibilitatea prevăzută la articolul 91 alineatul (4) și că există o acțiune pendinte în fața instanței comunitare trebuie să se solicite în mod deosebit de strict ca aceasta să motiveze în timp util decizia atacată.

(a se vedea punctele 272-274)

Trimitere la: Curte 26 noiembrie 1981, Michel/Parlamentul European, 195/80, Rec., p. 2861, punctul 22; Curte 9 decembrie 1993, Parlamentul European/Volger, C‑115/92 P, Rec., p. I‑6549, punctul 23; Curte 23 septembrie 2004, Hectors/Parlamentul European, C‑150/03 P, Rec., p. I‑8691, punctul 50; Tribunal 3 martie 1993, Vela Palacios/CES, T‑25/92, Rec., p. II‑201, punctul 25; Tribunal 20 iulie 2001, Brumter/Comisia, T‑351/99, RecFP, p. I‑A‑165 și II‑757, punctul 33; Tribunal 20 februarie 2002, Roman Parra/Comisia, T‑117/01, RecFP, p. I‑A‑27 și II‑121, punctul 26; Tribunal 6 iulie 2004, Huygens/Comisia, T‑281/01, RecFP, p. I‑A‑203 și II‑903, punctul 108