Cauza T‑116/04
Wieland‑Werke AG
împotriva
Comisiei Comunităților Europene
„Concurență – Înțelegeri – Piața tuburilor industriale din cupru – Decizie privind constatarea unei încălcări a articolului 81 CE – Stabilirea prețurilor și repartizarea pieței – Amenzi – Principiul legalității sancțiunilor – Dimensiunea pieței relevante – Efect descurajator – Durata încălcării – Cooperare”
Sumarul hotărârii
1. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Cadru juridic – Linii directoare adoptate de Comisie
[Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin. (2); Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei]
2. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Gravitatea încălcării – Dimensiunea pieței produselor în cauză
[Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin. (2); Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, punctul 1A]
3. Concurență – Amenzi – Decizie de aplicare a unor amenzi – Obligația de motivare – Conținut
[art. 253 CE; Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin. (2); Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei]
4. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Necesitatea luării în considerare a cifrelor de afaceri ale întreprinderilor în cauză și a asigurării proporționalității amenzilor cu aceste cifre – Lipsă
[Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin. (2); Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei]
5. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Caracter descurajator – Luarea în considerare a dimensiunii și a resurselor globale ale întreprinderii sancționate
[Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin. (2); Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, punctul 1A]
6. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Durata încălcării – Încălcări de lungă durată – Majorarea cu 10 % din cuantumul de plecare pentru fiecare an
[Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin. (2); Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, punctul 1B]
7. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Aprecierea gradului de cooperare a fiecărei întreprinderi în cursul procedurii administrative
[Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15; Comunicarea 96/C 207/04 a Comisiei, titlul D]
8. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Neaplicarea sau reducerea cuantumului amenzii în schimbul cooperării întreprinderii incriminate
[Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin. (2); Comunicările 96/C 207/04 și 2002/C 45/03 ale Comisiei]
1. În cadrul controlului legalității amenzilor aplicate pentru încălcarea normelor comunitare de concurență, revine Tribunalului obligația să verifice dacă puterea de apreciere a Comisiei a fost exercitată potrivit metodei prevăzute de Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO și, în măsura în care ar trebui constatat că s‑a îndepărtat de la acestea, să verifice dacă această îndepărtare este justificată și motivată în mod corespunzător cerințelor legale.
Autolimitarea puterii de apreciere a Comisiei ce rezultă din adoptarea liniilor directoare nu este astfel incompatibilă cu menținerea unei marje de apreciere semnificative a Comisiei. Liniile directoare cuprind diferite elemente de flexibilitate care permit acesteia să își exercite puterea discreționară în conformitate cu dispozițiile Regulamentului nr. 17, astfel cum au fost interpretate de Curte.
În plus, în domenii precum cel al determinării cuantumului unei amenzi în care Comisia dispune de o marjă de apreciere, de exemplu, în ceea ce privește nivelul majorării în vederea descurajării, controlul legalității acestor aprecieri se limitează la absența unei erori vădite de apreciere.
Pe de altă parte, în principiu, marja de apreciere a Comisiei și limitările aduse acesteia nu aduc atingere exercitării de către instanța comunitară a competenței sale de fond, care o abilitează să elimine, să reducă sau să majoreze cuantumul amenzii aplicate de Comisie.
(a se vedea punctele 29-33)
2. În cadrul aprecierii gravității unei încălcări a normelor comunitare de concurență pentru a determina cuantumul de plecare al amenzii aplicate unei întreprinderi, Comisia poate, fără a fi obligată în acest sens, să aibă în vedere dimensiunea geografică a pieței afectate. În acest scop, Comisia poate lua în considerare cifra de afaceri aferentă pieței relevante. Niciun motiv întemeiat nu impune ca cifra de afaceri să fie calculată prin excluderea anumitor costuri de producție. Astfel, în toate sectoarele industriale există costuri inerente produsului final pe care fabricantul nu le poate controla, dar care constituie totuși un element esențial în ansamblul activităților sale și care, prin urmare, nu poate fi exclus din cifra sa de afaceri la momentul stabilirii cuantumului de plecare al amenzii. Faptul că prețul unei materii prime constituie o parte importantă din prețul final al produsului finit sau că riscul fluctuațiilor prețului este mult mai ridicat pentru o materie primă decât pentru alte materii prime nu infirmă această concluzie.
(a se vedea punctele 63, 66 și 69)
3. În ceea ce privește decizia Comisiei de aplicare a unei amenzi pentru încălcarea normelor de concurență, obligația de motivare este îndeplinită în cazul în care Comisia arată elementele de apreciere care i‑au permis să evalueze gravitatea și durata încălcării săvârșite. Articolul 253 CE nu poate fi interpretat în sensul că impune Comisiei să explice motivele pentru care nu a reținut, în ceea ce privește calculul cuantumului amenzii, abordări ipotetice în raport cu cea efectiv reținută în decizia sa finală.
(a se vedea punctele 78 și 82)
4. Faptul că metoda de calcul prevăzută de Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO nu se întemeiază pe cifra de afaceri globală a întreprinderilor vizate și că, din acest motiv, permite apariția unor disparități între întreprinderi în ceea ce privește raportul dintre cifrele lor de afaceri și cuantumul amenzilor care le sunt aplicate este irelevant pentru a aprecia dacă principiile proporționalității și egalității de tratament, precum și principiul individualizării sancțiunilor au fost încălcate de Comisie. Astfel, Comisia nu este obligată ca, în cadrul determinării cuantumului amenzilor în funcție de gravitatea și de durata încălcării în discuție, să garanteze că, în cazul în care ar fi aplicate amenzi mai multor întreprinderi implicate în aceeași încălcare, cuantumurile finale ale amenzilor la care s‑a ajuns prin calculul efectuat pentru întreprinderile în cauză reflectă orice diferențiere între acestea în ceea ce privește cifrele lor de afaceri globale sau cifrele lor de afaceri relevante. Rezultă că, în nicio etapă a aplicării liniilor directoare, Comisia nu are obligația să garanteze că în cuantumurile intermediare ale amenzilor reținute se reflectă orice diferență existentă între cifrele de afaceri globale ale întreprinderilor vizate.
(a se vedea punctele 86 și 87)
5. Majorarea cuantumului de plecare al amenzii aplicate unei întreprinderi care a luat parte la o încălcare a normelor comunitare de concurență pentru a se lua în considerare, cu efect descurajator, dimensiunea și totalitatea resurselor sale nu înseamnă că trebuie să fie redus de către Comisie cuantumul de plecare al amenzii aplicate unei alte întreprinderi, având o dimensiune și resurse mai reduse, care a luat parte la aceeași încălcare. Astfel, Comisia este autorizată ca, în cadrul marjei sale de apreciere, să ajusteze cuantumul amenzilor potrivit unei metode forfetare, cu condiția ca acestea să nu pară nerezonabile ținând cont de împrejurările din speță.
Pe de altă parte, alegând nivelul majorării pentru întreprinderi de dimensiuni mai mari, Comisia este limitată de faptul că cuantumul de plecare nu poate în niciun caz depăși un cuantum proporțional cu gravitatea încălcării. Prin urmare, chiar și în situațiile în care cifra de afaceri a celei mai importante întreprinderi este net mai ridicată decât cea a celorlalte întreprinderi vizate, este posibil ca, în funcție de gravitatea încălcării în cauză, Comisia să nu poată majora decât marginal cuantumul de plecare al amenzii aplicate celei mai importante întreprinderi.
(a se vedea punctele 92, 93 și 95)
6. Rezultă din Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO că, între aprecierea gravității și cea a duratei încălcării, Comisia nu a stabilit nici o suprapunere, nici vreo interdependență. Comisia nu este, așadar, ținută să ia în considerare gravitatea încălcării atunci când alege nivelul majorării aplicate pentru durata încălcării. Posibilitatea pe care și‑a rezervat‑o aceasta de a majora amenda pentru fiecare an de încălcare, ajungându‑se, în ceea ce privește încălcările de lungă durată, până la 10 % din cuantumul reținut pentru gravitatea încălcării, nu o obligă în niciun mod să stabilească acest nivel în funcție de intensitatea activităților înțelegerii sau de intensitatea efectelor acesteia, mai precis de gravitatea încălcării. Astfel, revine acesteia obligația de a alege, în cadrul marjei sale de apreciere, nivelul majorării pe care înțelege să îl aplice pentru durata încălcării.
În plus, Comisia poate reține aceeași circumstanță, respectiv durata mai mare de cinci ani a încălcării în discuție, atât pentru a motiva aplicarea unei majorări, cât și pentru a stabili nivelul maxim al acestei majorări la 10 %, faptul că durata unei încălcări determină nu doar majorarea cuantumului de bază ca atare, ci și, eventual, nivelul definitiv al majorării nefiind ilegal.
(a se vedea punctele 107, 109 și 110)
7. În ceea ce privește aprecierea gradelor de cooperare ale întreprinderilor în cursul unei proceduri administrative inițiate pentru o înțelegere interzisă, elementul cronologic nu poate fi luat în considerare în cazul în care informațiile au fost transmise de părțile vizate într‑un interval relativ scurt și într‑un stadiu aproape identic al procedurii administrative. Prin urmare, simpla împrejurare că una dintre întreprinderi devansează o altă întreprindere în ceea ce privește cooperarea cu Comisia, nu presupune ca atare ca, în temeiul principiului egalității de tratament, Comisia să fie obligată să acorde acesteia un nivel de reducere al cuantumului amenzii aplicate mai mare sau cel puțin identic cu cel acordat celeilalte întreprinderi.
(a se vedea punctele 124, 127 și 128)
8. O aplicare prin analogie a Comunicării Comisiei privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri din 2002 este posibilă numai pentru a suplini o lacună normativă, iar nu în situația în care cooperarea întreprinderilor în cauză este reglementată prin Comunicarea Comisiei privind neaplicarea de amenzi sau reducerea cuantumului acestora în cauzele având ca obiect înțelegeri din 1996.
Pe de altă parte, o normă nouă se aplică imediat efectelor viitoare ale unei situații născute sub imperiul normei anterioare numai în lipsa unor dispoziții tranzitorii. Or, punctul 28 din Comunicarea privind cooperarea din 2002 prevede în mod clar că aceasta se aplică începând cu 14 februarie 2002 pentru toate cauzele în care nicio întreprindere nu s‑a prevalat de Comunicarea privind cooperarea din 1996.
(a se vedea punctele 129 și 130)