HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)
23 ianuarie 2019(*)
[Text îndreptat prin Ordonanța din 14 martie 2019]
„Trimitere preliminară – Politica privind azilul – Criterii și mecanisme de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională – Regulamentul (UE) nr. 604/2013 – Clauze discreționare – Criterii de apreciere”
În cauza C‑661/17,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de High Court (Înalta Curte, Irlanda), prin decizia din 21 noiembrie 2017, primită de Curte la 27 noiembrie 2017, în procedura
M.A.,
S.A.,
A.Z.
împotriva
International Protection Appeals Tribunal,
Minister for Justice and Equality,
Attorney General,
Ireland,
CURTEA (Camera întâi),
compusă din doamna R. Silva de Lapuerta, vicepreședinta Curții, îndeplinind funcția de președinte al Camerei întâi, și domnii J.‑C. Bonichot, A. Arabadjev, E. Regan și C. G. Fernlund (raportor), judecători,
avocat general: domnul E. Tanchev,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere procedura scrisă,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru M.A., S.A. și A.Z., de M. de Blacam, SC, și de G. O’Halloran, BL;
– [Astfel cum a fost îndreptat prin Ordonanţa din 14 martie 2019] pentru Irlanda, de M. Browne, de G. Hodge și de A. Joyce, în calitate de agenți, asistați de S.‑J. Hillery, BL, și de D. Conlan Smyth, SC;
– pentru guvernul german, de T. Henze și de R. Kanitz, în calitate de agenți;
– pentru guvernul neerlandez, de J. Hoogveld și de K. Bulterman, în calitate de agenți;
– pentru guvernul Regatului Unit, de C. Brodie, de S. Brandon și de D. Blundell, în calitate de agenți, asistați de J. Holmes, QC;
– pentru Comisia Europeană, de M. Wilderspin și de M. Condou‑Durande, în calitate de agenți,
având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 6 și 17, a articolului 20 alineatul (3) și a articolului 27 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid (JO 2013, L 180, p. 31, denumit în continuare „Regulamentul Dublin III”).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între M.A., S.A. și A.Z., pe de o parte, și International Protection Appeals Tribunal (Tribunalul de Apel pentru Protecție Internațională, Irlanda), Minister for Justice and Equality (ministrul justiției și egalității, Irlanda), Attorney General (Irlanda) și Ireland (Irlanda), pe de altă parte, în legătură cu decizia de transfer luată în privința lor în cadrul Regulamentului Dublin III.
Cadrul juridic
Dreptul internațional
Convenția de la Geneva
3 Convenția privind statutul refugiaților, semnată la Geneva la 28 iulie 1951 [Recueil des traités des Nations unies, vol. 189, p. 150, nr. 2545 (1954), denumită în continuare „Convenția de la Geneva”], a intrat în vigoare la 22 aprilie 1954. Aceasta a fost completată prin Protocolul privind statutul refugiaților, încheiat la New York la 31 ianuarie 1967 (denumit în continuare „Protocolul din 1967”), care a intrat în vigoare, la rândul său, la 4 octombrie 1967.
4 Toate statele membre sunt părți contractante la Convenția de la Geneva și la Protocolul din 1967, la fel ca Republica Islanda, Principatul Liechtenstein, Regatul Norvegiei și Confederația Elvețiană. Uniunea Europeană nu este parte contractantă nici la Convenția de la Geneva, nici la Protocolul din 1967, dar articolul 78 TFUE și articolul 18 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) prevăd că dreptul de azil este garantat, printre altele, cu respectarea acestei convenții și a acestui protocol.
CEDO
5 Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), este un acord internațional multilateral încheiat în cadrul Consiliului Europei, care a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. Toți membrii Consiliului Europei, din care fac parte toate statele membre ale Uniunii, se numără printre Înaltele Părți contractante ale acestei convenții.
6 Articolul 3 din CEDO prevede că „[n]imeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante”.
Dreptul Uniunii
Carta
7 Articolul 4 din cartă prevede:
„Nimeni nu poate fi supus torturii și nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.”
8 Articolul 47 primul paragraf din cartă prevede:
„Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol.”
9 Articolul 52 alineatul (3) din cartă prevede:
„În măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin [CEDO], înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată. Această dispoziție nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă.”
Regulamentul Dublin III
10 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că Tratatul de la Amsterdam din 2 octombrie 1997 a introdus în Tratatul CE articolul 63, care atribuia Comunității Europene competența de a adopta măsurile recomandate de Consiliul European cu ocazia reuniunii speciale care a avut loc la Tampere (Finlanda) la 15 și 16 octombrie 1999, referitoare la instituirea unui sistem european comun de azil. Adoptarea acestei dispoziții a permis înlocuirea, între statele membre, cu excepția Regatului Danemarcei, a Convenției de determinare a statului responsabil cu examinarea unei cereri de azil prezentate în unul dintre statele membre ale Comunității Europene, semnată la Dublin la 15 iunie 1990 (JO 1997, C 254, p. 1), cu Regulamentul (CE) nr. 343/2003 al Consiliului din 18 februarie 2003 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe (JO 2003, L 50, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 56), care a intrat în vigoare la 17 martie 2003. Regulamentul Dublin III, intrat în vigoare la 19 iulie 2013, adoptat în temeiul articolului 78 alineatul (2) litera (e) TFUE, a înlocuit Regulamentul nr. 343/2003.
11 Considerentele (1)-(5) ale Regulamentului Dublin III au următorul cuprins:
„(1) Regulamentul [nr. 343/2003] ar trebui să facă obiectul mai multor modificări substanțiale. Din motive de claritate, ar trebui să se procedeze la reformarea regulamentului menționat.
(2) O politică comună în domeniul azilului, incluzând un sistem european comun de azil (SECA), reprezintă un element constitutiv al obiectivului Uniunii Europene de a crea, în mod treptat, un spațiu de libertate, securitate și justiție deschis celor care, forțați de circumstanțe, caută în mod legitim protecție în Uniune.
(3) Consiliul European, cu ocazia reuniunii sale speciale de la Tampere, din 15 și 16 octombrie 1999, a convenit să lucreze pentru instituirea SECA, întemeiat pe aplicarea integrală și globală a [Convenției de la Geneva], astfel cum a fost modificată prin [Protocolul din 1967], asigurându‑se astfel că nicio persoană nu este trimisă înapoi unde riscă să fie persecutată, și anume menținând principiul nereturnării. În acest sens și fără a aduce atingere criteriilor responsabilității stipulate de prezentul regulament, statele membre, respectând toate principiul nereturnării, sunt considerate țări sigure de către resortisanții țărilor terțe.
(4) Concluziile de la Tampere exprimă de asemenea faptul că SECA ar trebui să includă, pe termen scurt, o metodă clară și operațională pentru determinarea statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil.
(5) O astfel de metodă ar trebui să se întemeieze pe criterii obiective și echitabile atât pentru statele membre, cât și pentru persoanele în cauză. Ar trebui, în principiu, să facă posibilă determinarea rapidă a statului membru responsabil, astfel încât să se garanteze accesul efectiv la procedurile pentru acordarea protecției internaționale și să nu compromită obiectivul prelucrării rapide a cererilor de protecție internațională.”
12 Considerentele (13)-(17) ale acestui regulament au următorul cuprins:
„(13) În conformitate cu Convenția din 1989 a Organizației Națiunilor Unite privind drepturile copilului și cu [carta], interesul superior al copilului ar trebui să primeze în aplicarea de către statele membre a prezentului regulament. […]
(14) În conformitate cu [CEDO] și cu [carta], respectul pentru viața de familie ar trebui să primeze în aplicarea de către statele membre a prezentului regulament.
(15) Prelucrarea împreună a cererilor de protecție internațională ale membrilor unei familii de către un singur stat membru face posibilă asigurarea unei examinări în detaliu a cererilor și o coerență a deciziilor luate, precum și evitarea separării membrilor unei familii.
(16) Pentru a asigura respectarea deplină a principiului unității familiei și a interesului superior al copilului, existența unei relații de dependență între solicitant și un copil, frate sau soră ori părinte al acestuia, pe motiv de graviditate sau maternitate a solicitantului, de stare a sănătății sau de vârstă înaintată, ar trebui să devină un criteriu obligatoriu de responsabilitate. În cazul în care solicitantul este un minor neînsoțit, prezența, pe teritoriul unui alt stat membru, a unui membru al familiei sau a unei rude care pot avea grijă de acesta, ar trebui să devină, de asemenea, criteriu obligatoriu de responsabilitate.
(17) Orice stat membru ar trebui să poată deroga de la criteriul responsabilității, în special din considerente umanitare și caritabile, astfel încât să reunească membri de familie, rude sau orice alte persoane aflate în relații de natură familială și să poată examina o cerere de protecție internațională prezentată acestuia sau altui stat membru, chiar dacă responsabilitatea efectuării unei asemenea examinări nu îi revine în temeiul criteriilor obligatorii stabilite de prezentul regulament.”
13 Considerentele (19), (32), (39) și (41) ale regulamentului menționat au următorul cuprins:
„(19) În vederea garantării protecției efective a drepturilor persoanelor vizate, ar trebui stabilite garanții juridice și dreptul la o cale de atac eficientă în ceea ce privește deciziile legate de transferurile către statul membru responsabil în conformitate, în special, cu drepturile recunoscute la articolul 47 din [cartă]. Pentru a se asigura respectarea dreptului internațional, dreptul la o cale de atac eficientă împotriva unor astfel de decizii ar trebui să cuprindă atât examinarea aplicării prezentului regulament, cât și a situației de drept și de fapt din statul membru către care solicitantul este transferat.
[…]
(32) În ceea ce privește tratamentul persoanelor care intră sub incidența domeniului de aplicare a prezentului regulament, statele membre sunt legate prin obligațiile care le incumbă în temeiul instrumentelor de drept internațional, inclusiv jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului.
[…]
(39) Prezentul regulament respectă drepturile fundamentale și principiile care sunt recunoscute în special de [cartă]. În special, prezentul regulament urmărește să asigure respectarea deplină a dreptului de azil garantat de articolul 18 din cartă, precum și a drepturilor recunoscute în temeiul articolelor 1, 4, 7, 24 și 47 din cartă. Prezentul regulament ar trebui prin urmare aplicat în mod corespunzător.
[…]
(41) În conformitate cu articolul 3 și cu articolul 4a alineatul (1) din Protocolul nr. 21 privind poziția Regatului Unit și a Irlandei cu privire la spațiul de libertate, securitate și justiție, anexat la TUE și la TFUE, aceste state membre și‑au notificat intenția de a lua parte la adoptarea și la aplicarea prezentului regulament.”
14 Articolul 1 din același regulament prevede:
„Prezentul regulament stabilește criteriile și mecanismele de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe […]”
15 Articolul 3 din Regulamentul Dublin III prevede:
„(1) Statele membre examinează orice cerere de protecție internațională prezentată de un resortisant al unei țări terțe sau de un apatrid pe teritoriul oricăruia dintre ele, inclusiv la frontieră sau în zonele de tranzit. Cererea este examinată de un singur stat membru și anume acela pe care criteriile stabilite de capitolul III îl desemnează responsabil.
(2) Atunci când niciun stat membru responsabil nu poate fi desemnat pe baza criteriilor menționate în prezentul regulament, primul stat membru în care a fost prezentată cererea de protecție internațională este responsabil de examinarea acesteia.
Atunci când este imposibilă transferarea solicitantului către statul membru desemnat inițial drept responsabil, pentru că există temeiuri substanțiale de a crede că în acel stat membru există deficiențe sistemice ale procedurii de azil și ale condițiilor de primire a solicitanților care duc la un risc de tratament inuman sau degradant în sensul articolului 4 din [cartă], statul membru care îndeplinește procedura de determinare a statului membru responsabil continuă examinarea criteriilor stabilite la capitolul III, pentru a determina dacă alt stat membru poate fi desemnat drept responsabil.
Atunci când transferul nu poate fi efectuat în temeiul prezentului alineat, către unul dintre statele membre desemnate pe baza criteriilor stabilite la capitolul III și nici către primul stat membru în care a fost prezentată cererea, statul membru care îndeplinește procedura de determinare a statului membru responsabil devine statul membru responsabil.
(3) Orice stat membru își rezervă dreptul de a trimite un solicitant către o țară terță sigură, sub rezerva normelor și garanțiilor prevăzute în Directiva 2013/32/UE.”
16 Articolul 6 din acest regulament, intitulat „Garanții acordate minorilor”, prevede:
„(1) Interesul superior al copilului reprezintă elementul fundamental pentru statele membre în ceea ce privește toate procedurile prevăzute de prezentul regulament.
[…]
(3) Pentru evaluarea interesului superior al copilului, statele membre cooperează strâns între ele și țin cont, în special, de următorii factori:
(a) posibilitățile de reîntregire a familiei;
[…]
(4) În scopul aplicării articolului 8, statul membru în care minorul neînsoțit a depus cererea de protecție internațională întreprinde, cât mai curând posibil, acțiunile corespunzătoare pentru a identifica membrii de familie, frații, surorile sau rudele minorului neînsoțit aflați pe teritoriul statelor membre, protejând, în același timp, interesul superior al copilului.
[…]”
17 Articolul 7 alineatele (1) și (2) din regulamentul menționat, care figurează în capitolul III din acesta, prevede:
„(1) Criteriile pentru determinarea statului membru responsabil sunt aplicate în ordinea în care acestea sunt prezentate în acest capitol.
(2) Statul membru responsabil în conformitate cu criteriile stabilite în acest capitol este determinat pe baza situației existente în momentul în care solicitantul a prezentat prima oară cererea sa de protecție internațională unui stat membru.”
18 Articolul 8 alineatul (1) din același regulament prevede:
„În cazul în care solicitantul este un minor neînsoțit, statul membru responsabil este acela unde un membru de familie sau un frate sau o soră a minorului neînsoțit se află în mod legal, cu condiția ca acest lucru să fie în interesul superior al minorului. În cazul în care solicitantul este un minor căsătorit al cărui soț/a cărui soție nu este prezent(ă) în mod legal pe teritoriul statelor membre, statul membru responsabil este acela unde tatăl, mama sau un alt adult responsabil de minor fie în temeiul legii, fie în temeiul practicii din acel stat membru, sau sora sau fratele acestuia sunt prezenți în mod legal.”
19 Articolul 11 din Regulamentul Dublin III, intitulat „Procedura familială”, prevede:
„Atunci când mai mulți membri de familie și/sau frați sau surori minori necăsătoriți prezintă cereri de protecție internațională în același stat membru simultan sau la date destul de apropiate pentru ca procedurile de determinare a statului membru responsabil să se desfășoare împreună și când aplicarea criteriilor menționate de prezentul regulament ar duce la separarea lor, statul membru responsabil este determinat pe baza următoarelor dispoziții:
(a) responsabilitatea pentru examinarea cererilor de protecție internațională ale tuturor membrilor de familie și/sau ale fraților sau surorilor minori necăsătoriți aparține statului membru pe care criteriile îl indică ca fiind responsabil de a‑i prelua pe cei mai mulți dintre aceștia;
(b) în cazul în care litera (a) nu se aplică, responsabilitatea aparține statului membru pe care criteriile îl indică ca fiind responsabil de examinarea cererii celui mai în vârstă dintre aceștia.”
20 Articolul 17 din acest regulament, intitulat „Clauze discreționare”, are următorul cuprins:
„(1) Prin derogare de la articolul 3 alineatul (1), fiecare stat membru poate decide să examineze o cerere de protecție internațională care îi este prezentată de un resortisant al unei țări terțe sau de un apatrid, chiar dacă această examinare nu este responsabilitatea sa în temeiul criteriilor stabilite în prezentul regulament.
Statul membru care a decis să examineze o cerere de protecție internațională în temeiul prezentului alineat devine statul membru responsabil și își asumă obligațiile asociate acestei responsabilități. […]”
21 Articolul 20 alineatul (3) din regulamentul menționat prevede:
„În sensul prezentului regulament, situația unui minor care însoțește solicitantul și corespunde definiției unui membru de familie nu poate fi disociată de aceea a membrului familiei și este de competența statului membru responsabil de examinarea cererii de protecție internațională a membrului de familie, chiar dacă minorul nu este solicitant individual, cu condiția ca acest lucru să fie în interesul superior al minorului. Același tratament se aplică copiilor născuți după sosirea solicitantului pe teritoriul statelor membre, fără a fi nevoie să se inițieze o nouă procedură de preluare a acestora.”
22 Articolul 27 alineatul (1) din același regulament prevede:
„Solicitantul sau altă persoană menționată la articolul 18 alineatul (1) litera (c) sau (d) are dreptul la o cale eficientă de atac, sub forma unui apel sau unei revizuiri, în fapt și în drept, împotriva unei decizii de transfer în fața unei instanțe naționale.”
23 Articolul 29 alineatele (1) și (2) din Regulamentul Dublin III prevede:
„(1) Transferul solicitantului […] din statul membru solicitant către statul membru responsabil se face în conformitate cu dreptul intern al statului membru solicitant, după consultări între cele două state membre în cauză, cât de repede posibil, și în cel mult șase luni […]
[…]
(2) Atunci când transferul nu se efectuează în termenul de șase luni, statul membru responsabil este exonerat de obligația de a prelua sau reprimi persoana în cauză și responsabilitatea se transferă statului membru solicitant. […]”
24 Articolul 35 alineatul (1) din acest regulament prevede:
„(1) Comisiei îi sunt notificate de către fiecare stat membru, de îndată, autoritățile specifice responsabile pentru îndeplinirea obligațiilor care decurg din prezentul regulament și [orice] modificări privind aceste autorități. Statele membre se asigură că aceste autorități au resursele necesare pentru îndeplinirea sarcinilor lor și în special pentru a răspunde în termenul prevăzut la cererile de informații, [la] cererile de preluare și [la] cereril[e] de reprimire a solicitanților.”
Dreptul irlandez
25 Legislația națională aplicabilă este European Union (Dublin System) Regulations 2014 [Regulamentul din 2014 privind Uniunea Europeană (sistemul de la Dublin)] (SI nr. 525/2014, denumit în continuare „regulamentul național”). Principalele dispoziții ale acestuia, pertinente pentru prezenta cauză, sunt următoarele.
26 Articolul 2 alineatul (2) din regulamentul național prevede că un termen sau o expresie utilizată atât în acest regulament, cât și în Regulamentul Dublin III ar trebui să aibă același înțeles pe care îl are în regulamentul Uniunii.
27 Expresia „decizie de transfer” este definită la articol 2 alineatul (1) din regulamentul național ca fiind o decizie adoptată de Refugee Applications Commissioner (Comisarul însărcinat cu soluționarea cererilor de acordare a statutului de refugiat), în conformitate cu Regulamentul Dublin III, de a transfera un solicitant atunci când statul, în speță Irlanda, este statul membru solicitant, iar statul membru solicitat a acceptat să preia sau să reprimească acest solicitant.
28 Articolul 3 alineatul (1) din regulamentul național prevede că Comisarul însărcinat cu soluționarea cererilor de acordare a statutului de refugiat îndeplinește atribuțiile unui stat membru care determină statul membru responsabil, ale unui stat membru solicitant și ale unui stat membru solicitat. Alineatul (2) al acestui articol arată că ministrul justiției și egalității îndeplinește atribuțiile unui stat membru care efectuează transferul.
29 Potrivit articolului 3 alineatul (3) din regulamentul național, Comisarul însărcinat cu soluționarea cererilor de acordare a statutului de refugiat îndeplinește toate atribuțiile prevăzute la articolul 6 din Regulamentul Dublin III, care face referire, la rândul său, la interesul superior al copilului „în ceea ce privește toate procedurile prevăzute de prezentul regulament”.
30 Potrivit articolului 6 alineatul (1) din regulamentul național, un solicitant poate formula o cale de atac împotriva unei decizii de transfer.
31 Articolul 6 alineatul (9) din regulamentul național prevede că tribunalul de apel confirmă sau anulează decizia de transfer.
Litigiul principal și întrebările preliminare
32 Din decizia de trimitere reiese că S.A., resortisantă a unei țări terțe, a intrat în Regatul Unit cu o viză de student în cursul anului 2010 și că, în anul următor, M.A., de asemenea resortisant al unei țări terțe, i s‑a alăturat după obținerea unei vize pentru persoane aflate în întreținere. A.Z., copilul lor, s‑a născut în Regatul Unit în luna februarie 2014. Părinții și‑au reînnoit vizele anual până la închiderea unității școlare unde studia S.A., această închidere conducând la expirarea vizelor lor.
33 S.A. și M.A. s‑au deplasat atunci în Irlanda, unde au depus cereri de azil la 12 ianuarie 2016. Cererea privind copilul era inclusă în cea a mamei sale.
34 La 7 aprilie 2016, Comisarul însărcinat cu soluționarea cererilor de acordare a statutului de refugiat a adresat Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord o cerere de preluare a acestor cereri de azil, în temeiul Regulamentului Dublin III.
35 La 1 mai 2016, acest stat membru și‑a dat acordul pentru preluarea menționată.
36 S.A. și M.A. au invocat în fața Comisarului însărcinat cu soluționarea cererilor de acordare a statutului de refugiat unele probleme de sănătate întâmpinate de M.A., precum și faptul că copilul făcea obiectul unei evaluări de către Health Service Executive (Administrația Serviciilor de Sănătate, Irlanda) privind o problemă de sănătate.
37 Comisarul însărcinat cu soluționarea cererilor de acordare a statutului de refugiat a recomandat transferul către Regatul Unit, apreciind, printr‑o decizie în defavoarea S.A. și a M.A., că nu era necesară aplicarea articolului 17 din Regulamentul Dublin III.
38 S.A. și M.A. au contestat decizia de transfer la International Protection Appeals Tribunal (Tribunalul de Apel pentru Protecție Internațională), invocând în principal acest articol 17 și motive legate de retragerea Regatului Unit din Uniune.
39 La 10 ianuarie 2017, această instanță a confirmat decizia de transfer, după ce a arătat că nu era competentă să exercite puterea discreționară prevăzută la articolul 17 menționat. Aceasta a respins de asemenea argumentele referitoare la retragerea Regatului Unit din Uniune, pentru motivul că situația pertinentă pentru aprecierea legalității acestei decizii era cea existentă la data la care era chemată să se pronunțe.
40 Prin urmare, S.A. și M.A. au sesizat High Court (Înalta Curte, Irlanda).
41 Această instanță apreciază că, în principiu, pentru a soluționa litigiul aflat pe rolul său, este necesar să se stabilească, în prealabil, implicațiile pe care le poate avea procesul de retragere a Regatului Unit din Uniune pentru sistemul de la Dublin.
42 În plus, ea arată că termenii utilizați de reglementările naționale, care îi preiau pe cei care figurează în Regulamentul Dublin III, trebuie să aibă același sens ca aceștia din urmă. Prin urmare, deduce că este necesar să se interpreteze acest din urmă regulament pentru a soluționa litigiul care se află pe rolul său.
43 În aceste condiții, High Court (Înalta Curte) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Atunci când avem în vedere transferul în Regatul Unit al unui solicitant de protecție în temeiul Regulamentului [Dublin III], la analizarea oricăror aspecte care se ridică în legătură cu puterea de apreciere în temeiul articolului 17 [din acest regulament] și/sau a oricăror aspecte de protecție a drepturilor fundamentale în Regatul Unit, unui factor de decizie național i se impune să nu ia în considerare circumstanțele aplicabile în momentul unei asemenea analize în legătură cu retragerea propusă a Regatului Unit din Uniunea Europeană?
2) Noțiunea «statul membru care îndeplinește procedura de determinare a statului membru responsabil», în sensul Regulamentului [Dublin III], include posibilitatea statului membru respectiv de a aplica clauza discreționară prevăzută la articolul 17 din acesta?
3) Rolul atribuit unui stat membru în temeiul articolului 6 din Regulamentul [Dublin III] include competența recunoscută sau conferită de articolul 17 din acest regulament?
4) Noțiunea de cale de atac eficientă se aplică deciziei în primă instanță adoptate în temeiul articolului 17 din Regulamentul [Dublin III], astfel încât trebuie să existe un apel sau o cale de atac echivalentă împotriva unei asemenea decizii și/sau astfel încât legislația națională care prevede o procedură de apel împotriva unei decizii în primă instanță în temeiul regulamentului menționat ar trebui interpretată în sensul că include o cale de atac împotriva unei decizii referitoare la acest articol 17?
5) Articolul 20 alineatul (3) din Regulamentul [Dublin III] are efectul că, în lipsa unei dovezi pentru a înlătura prezumția potrivit căreia este în interesul superior al copilului să se examineze situația sa ca fiind indisociabilă de cea a părinților, factorul de decizie național nu trebuie să analizeze acest interes superior separat de cel al părinților ca un aspect distinct sau ca un punct de plecare pentru considerația dacă ar trebui efectuat transferul?”
Procedura în fața Curții
44 Instanța de trimitere a solicitat judecarea cauzei potrivit procedurii preliminare de urgență prevăzute la articolul 23a din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene. Cu titlu subsidiar, această instanță a solicitat judecarea cauzei potrivit procedurii accelerate, în temeiul articolului 105 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții.
45 În ceea ce privește, în primul rând, cererea privind procedura preliminară de urgență, la 4 decembrie 2017, Curtea a decis, la propunerea judecătorului raportor, după ascultarea avocatului general, să nu dea curs acestei cereri.
46 În ceea ce privește, în al doilea rând, cererea de judecare a prezentei cauze potrivit procedurii accelerate prevăzute la articolul 105 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, președintele Curții a decis respingerea acesteia prin Ordonanța din 20 decembrie 2017, M.A. și alții (C‑661/17, nepublicată, EU:C:2017:1024).
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la admisibilitate
47 Irlanda susține că, din moment ce consecințele juridice ale unei eventuale retrageri a Regatului Unit din Uniune nu sunt deocamdată cunoscute, întrebările referitoare la asemenea consecințe trebuie să fie considerate ipotetice. Prin urmare, orice decizie pe care ar putea să o ia Curtea în acest stadiu în ceea ce privește situația care va exista după data la care este prevăzut ca acest stat să înceteze să fie membru al Uniunii ar fi de natură ipotetică. Or, potrivit unei jurisprudențe constante (Hotărârea din 27 februarie 2014, Pohotovosť, C‑470/12, EU:C:2014:101, punctele 27 și 29, precum și jurisprudența citată), Curtea nu oferă niciun răspuns la întrebări de natură ipotetică sau consultative.
48 În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, procedura instituită prin articolul 267 TFUE este un instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale cu ajutorul căruia Curtea furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluționarea litigiului asupra căruia urmează să se pronunțe (Hotărârea din 8 decembrie 2016, Eurosaneamientos și alții, C‑532/15 și C‑538/15, EU:C:2016:932, punctul 26, precum și jurisprudența citată).
49 În cadrul acestei cooperări, numai instanța națională sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate au ca obiect interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe (Hotărârea din 8 decembrie 2016, Eurosaneamientos și alții, C‑532/15 și C‑538/15, EU:C:2016:932, punctul 27, precum și jurisprudența citată).
50 Rezultă că întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub propria răspundere și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Respingerea de către Curte a unei cereri adresate de o instanță națională este posibilă numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 8 decembrie 2016, Eurosaneamientos și alții, C‑532/15 și C‑538/15, EU:C:2016:932, punctul 28, precum și jurisprudența citată).
51 În speță, trebuie arătat că instanța de trimitere a explicat în detaliu motivul pentru care a apreciat că, pentru a se pronunța asupra litigiului cu care este sesizată, este necesar să se analizeze consecințele pe care le‑ar putea avea o eventuală retragere a Regatului Unit din Uniune în cadrul Regulamentului Dublin III.
52 În aceste condiții, interpretarea solicitată de instanța de trimitere nu pare lipsită de pertinență pentru soluționarea litigiului cu care este sesizată. În consecință, trebuie să se răspundă la întrebările adresate de High Court (Înalta Curte).
Cu privire la fond
Cu privire la prima întrebare
53 Prin intermediul primei întrebări formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III trebuie să fie interpretat în sensul că împrejurarea că un stat membru, determinat ca fiind „responsabil” în sensul acestui regulament, și‑a notificat intenția de a se retrage din Uniune în conformitate cu articolul 50 TUE obligă statul membru care face această determinare să examineze el însuși cererea de protecție în discuție, în temeiul clauzei discreționare prevăzute la acest articol 17 alineatul (1).
54 În această privință, trebuie amintit că notificarea de către un stat membru a intenției sale de a se retrage din Uniune în conformitate cu articolul 50 TUE nu are ca efect suspendarea aplicării dreptului Uniunii în statul membru respectiv și că, în consecință, acest drept rămâne pe deplin în vigoare în acest stat până la retragerea sa efectivă din Uniune (Hotărârea din 19 septembrie 2018, RO, C‑327/18 PPU, EU:C:2018:733, punctul 45).
55 După cum s‑a arătat la punctul 10 din prezenta hotărâre, Regulamentul Dublin III a înlocuit Regulamentul nr. 343/2003. În ceea ce privește clauza discreționară prevăzută la articolul 17 alineatul (1) din primul regulament amintit, Curtea a precizat deja că, întrucât termenii acestei dispoziții coincid în esență cu cei ai clauzei de suveranitate care figura la articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 343/2003, interpretarea celei din urmă dispoziții poate fi de asemenea transpusă articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III (Hotărârea din 16 februarie 2017, C.K. și alții, C‑578/16 PPU, EU:C:2017:127, punctul 53).
56 Potrivit articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III, cererea de protecție internațională este examinată de un singur stat membru, și anume acela pe care criteriile stabilite în capitolul III din acest regulament îl desemnează responsabil.
57 Prin derogare de la acest articol 3 alineatul (1), articolul 17 alineatul (1) din regulamentul menționat prevede că fiecare stat membru poate decide să examineze o cerere de protecție internațională care îi este prezentată de un resortisant al unei țări terțe sau de un apatrid, chiar dacă această examinare nu este responsabilitatea sa în temeiul unor asemenea criterii.
58 Din modul de redactare a articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III reiese cu claritate că această dispoziție este de natură facultativă, întrucât lasă la latitudinea fiecărui stat membru decizia de a examina o cerere de protecție internațională care îi este prezentată, chiar dacă această examinare nu este în sarcina sa în temeiul criteriilor de determinare a statului membru responsabil definite de regulamentul amintit. Pe de altă parte, exercitarea posibilității menționate nu este supusă niciunei condiții speciale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 mai 2013, Halaf, C‑528/11, EU:C:2013:342, punctul 36). Posibilitatea menționată urmărește să permită fiecărui stat membru să decidă în mod suveran, în funcție de considerații politice, umanitare sau de natură practică, să accepte examinarea unei cereri de protecție internațională chiar dacă nu este responsabil în aplicarea criteriilor definite de regulamentul menționat (Hotărârea din 4 octombrie 2018, Fathi, C‑56/17, EU:C:2018:803, punctul 53).
59 În raport cu întinderea puterii de apreciere astfel acordate statelor membre, statul membru în cauză are competența de a stabili împrejurările în care dorește să recurgă la posibilitatea conferită de clauza discreționară prevăzută la articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III și de a accepta să examineze el însuși o cerere de protecție internațională pentru care nu este responsabil în temeiul criteriilor definite de acest regulament.
60 Această constatare este de altfel în concordanță, pe de o parte, cu jurisprudența Curții referitoare la dispozițiile facultative, potrivit căreia aceste dispoziții acordă o putere de apreciere extinsă statelor membre (Hotărârea din 10 decembrie 2013, Abdullahi, C‑394/12, EU:C:2013:813, punctul 57 și jurisprudența citată) și, pe de altă parte, cu obiectivul articolului 17 alineatul (1) menționat, și anume apărarea prerogativelor statelor membre în exercitarea dreptului de a acorda o protecție internațională (Hotărârea din 5 iulie 2018, X, C‑213/17, EU:C:2018:538, punctul 61 și jurisprudența citată).
61 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III trebuie să fie interpretat în sensul că împrejurarea că un stat membru, determinat ca fiind „responsabil” în sensul acestui regulament, și‑a notificat intenția de a se retrage din Uniune în conformitate cu articolul 50 TUE nu obligă statul membru care face această determinare să examineze el însuși cererea de protecție în discuție, în temeiul clauzei discreționare prevăzute la acest articol 17 alineatul (1).
Cu privire la a doua întrebare
62 Din elementele dosarului de care dispune Curtea reiese că a doua întrebare pornește de la premisa că, în Irlanda, Comisarul însărcinat cu soluționarea cererilor de acordare a statutului de refugiat este cel care determină statul membru responsabil în temeiul criteriilor definite de Regulamentul Dublin III, în timp ce aplicarea clauzei discreționare prevăzute la articolul 17 alineatul (1) din acest regulament este asigurată de ministrul justiției și egalității.
63 În aceste condiții, este necesar să se considere că, prin intermediul celei de a doua întrebări formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Regulamentul Dublin III trebuie să fie interpretat în sensul că impune ca determinarea statului responsabil în temeiul criteriilor definite de acest regulament și aplicarea clauzei discreționare prevăzute la articolul 17 alineatul (1) din regulamentul menționat să fie asigurate de aceeași autoritate națională.
64 Trebuie amintit, mai întâi, că din jurisprudența Curții rezultă că puterea de apreciere conferită statelor membre prin articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III face parte integrantă din mecanismele de determinare a statului membru responsabil pentru o cerere de azil prevăzute de acest regulament. Astfel, decizia adoptată de un stat membru în temeiul acestei dispoziții, de a examina sau nu o cerere de protecție internațională pentru care nu este responsabil conform criteriilor enunțate în capitolul III din regulamentul menționat, pune în aplicare dreptul Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 februarie 2017, C.K. și alții, C‑578/16 PPU, EU:C:2017:127, punctul 53, precum și jurisprudența citată).
65 În continuare, este necesar să se constate că Regulamentul Dublin III nu conține însă nicio dispoziție care să precizeze ce autoritate este abilitată să ia o decizie în temeiul criteriilor definite de acest regulament, referitoare la determinarea statului membru responsabil, sau potrivit clauzei discreționare prevăzute la articolul 17 alineatul (1) din regulamentul menționat. Acesta nu precizează nici dacă un stat membru trebuie să încredințeze sarcina aplicării unor asemenea criterii și pe cea a aplicării clauzei discreționare amintite aceleiași autorități.
66 În schimb, articolul 35 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III prevede că Comisiei îi sunt notificate de fiecare stat membru, de îndată, „autoritățile specifice responsabile” pentru îndeplinirea obligațiilor care decurg din acest regulament și orice modificări privind aceste autorități.
67 Din modul de redactare a acestei dispoziții rezultă, în primul rând, că statul membru are puterea de a stabili ce autorități naționale sunt competente să aplice Regulamentul Dublin III. În al doilea rând, expresia „autoritățile specifice responsabile” care figurează la articolul 35 presupune că statul membru este liber să încredințeze sarcina aplicării criteriilor definite de acest regulament, referitoare la determinarea statului membru responsabil, și pe cea a aplicării „clauzei discreționare” prevăzute la articolul 17 alineatul (1) din regulamentul menționat unor autorități diferite.
68 Această apreciere este susținută și de alte dispoziții ale Regulamentului Dublin III, precum articolul 4 alineatul (1), articolul 20 alineatele (2) și (4) sau articolul 21 alineatul (3) din acesta, în care au fost folosite expresiile „autoritățile sale competente”, „autorități”, „la autoritățile competente ale statului […] în cauză”, „autorităților competente ale unui stat membru” sau chiar „autorităților statului membru solicitat”.
69 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la a doua întrebare că Regulamentul Dublin III trebuie să fie interpretat în sensul că nu impune ca determinarea statului responsabil în temeiul criteriilor definite de acest regulament și aplicarea clauzei discreționare prevăzute la articolul 17 alineatul (1) din regulamentul menționat să fie asigurate de aceeași autoritate națională.
Cu privire la a treia întrebare
70 Prin intermediul celei de a treia întrebări formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III trebuie să fie interpretat în sensul că impune unui stat membru care nu este responsabil, în temeiul criteriilor enunțate de acest regulament, de examinarea unui cereri de protecție internațională să ia în considerare interesul superior al copilului și să examineze el însuși această cerere, în conformitate cu articolul 17 alineatul (1) din regulamentul menționat.
71 Dat fiind că reiese deja din cuprinsul punctelor 58 și 59 din prezenta hotărâre că exercitarea posibilității oferite statelor membre prin clauza discreționară prevăzută la articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III nu este supusă niciunei condiții speciale și că, în principiu, este de competența fiecărui stat membru să determine împrejurările în care dorește să recurgă la această posibilitate și să accepte să examineze el însuși o cerere de protecție internațională pentru care nu este responsabil în temeiul criteriilor definite de regulamentul amintit, este necesar să se constate că nici considerațiile referitoare la interesul superior al copilului nu pot obliga un stat membru să recurgă la posibilitatea menționată și să examineze el însuși o cerere pentru care nu este responsabil.
72 Prin urmare, articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III trebuie să fie interpretat în sensul că nu impune unui stat membru care nu este responsabil, în temeiul criteriilor enunțate de acest regulament, de examinarea unei cereri de protecție internațională să ia în considerare interesul superior al copilului și să examineze el însuși această cerere, în conformitate cu articolul 17 alineatul (1) din regulamentul menționat.
Cu privire la a patra întrebare
73 Prin intermediul celei de a patra întrebări formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III trebuie să fie interpretat în sensul că impune prevederea unei căi de atac împotriva deciziei de a nu se recurge la posibilitatea prevăzută la articolul 17 alineatul (1) din același regulament.
74 Potrivit articolului 27 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III, solicitantul de protecție internațională are dreptul la o cale eficientă de atac, sub forma unui apel sau a unei revizuiri, în fapt și în drept, împotriva unei decizii de transfer în fața unei instanțe naționale.
75 Astfel, acest articol nu prevede în mod expres o cale de atac împotriva deciziei de a nu se recurge la posibilitatea prevăzută la articolul 17 alineatul (1) din regulamentul amintit.
76 În plus, obiectivul prelucrării rapide a cererilor de protecție internațională și în special al determinării statului membru responsabil, care stă la baza procedurii instituite prin Regulamentul Dublin III și care este amintit în considerentul (5) al acestui regulament, sugerează să nu se multiplice căile de atac.
77 Desigur, principiul protecției jurisdicționale efective constituie un principiu general al dreptului Uniunii care este afirmat în prezent la articolul 47 din cartă (Hotărârea din 10 iulie 2014, Telefónica și Telefónica de España/Comisia, C‑295/12 P, EU:C:2014:2062, punctul 40, precum și jurisprudența citată) și potrivit căruia orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de acest articol.
78 Cu toate acestea, dacă un stat membru refuză să aplice clauza discreționară prevăzută la articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III, acest fapt presupune în mod necesar, în ceea ce privește acest stat membru, adoptarea unei decizii de transfer. Refuzul statului membru de a aplica această clauză ar putea, după caz, să fie contestat cu ocazia unei căi de atac împotriva unei decizii de transfer.
79 În consecință, articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III trebuie să fie interpretat în sensul că nu impune prevederea unei căi de atac împotriva deciziei de a nu se recurge la posibilitatea prevăzută la articolul 17 alineatul (1) din regulamentul amintit, fără a se aduce atingere posibilității ca această decizie să fie contestată cu ocazia unei căi de atac împotriva deciziei de transfer.
80 Pe de altă parte și pentru a se oferi un răspuns util instanței de trimitere, întrucât întrebările adresate sunt, în speță, legate de notificarea statului membru, determinat drept responsabil în temeiul criteriilor definite de Regulamentul Dublin III, cu privire la intenția sa de a se retrage din Uniune în conformitate cu articolul 50 TUE, trebuie arătat că această notificare, astfel cum rezultă din cuprinsul punctului 54 din prezenta hotărâre, nu are ca efect suspendarea aplicării dreptului Uniunii în statul membru respectiv și că, prin urmare, acest drept, din care face parte sistemul european comun de azil, precum și încrederea reciprocă și prezumția de respectare de către statele membre a drepturilor fundamentale rămân pe deplin în vigoare în respectivul stat membru până la retragerea sa efectivă din Uniune.
81 Trebuie adăugat de asemenea că, în conformitate cu jurisprudența Curții, transferul unui solicitant către un asemenea stat membru nu trebuie să aibă loc dacă există motive întemeiate de a se crede că această notificare ar conduce la întâmpinarea de către solicitantul respectiv a unui risc real de a fi supus în acest stat membru unor tratamente inumane sau degradante în sensul articolului 4 din cartă (Hotărârea din 16 februarie 2017, C.K. și alții, C‑578/16 PPU, EU:C:2017:127, punctul 65).
82 În acest context, trebuie subliniat că nu se poate considera că o asemenea notificare, în sine, conduce la expunerea persoanei interesate la un astfel de risc.
83 În această privință, trebuie arătat, în primul rând, că sistemul european comun de azil a fost conceput într‑un context care permite să se presupună că toate statele participante, indiferent dacă sunt state membre sau state terțe, respectă drepturile fundamentale, inclusiv drepturile care își au temeiul în Convenția de la Geneva și în Protocolul din 1967, și anume principiul nereturnării, precum și în CEDO, și, prin urmare, că aceste state își pot acorda încredere reciprocă în ceea ce privește respectarea acestor drepturi fundamentale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2011, N.S. și alții, C‑411/10 și C‑493/10, EU:C:2011:865, punctul 78), toate statele respective fiind părți, pe de altă parte, după cum s‑a arătat la punctele 3-5 din prezenta hotărâre, atât la Convenția de la Geneva și la Protocolul din 1967 amintite, cât și la CEDO.
84 În al doilea rând, în ceea ce privește drepturile fundamentale recunoscute unui solicitant de protecție internațională, pe lângă codificarea, la articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul Dublin III, a jurisprudenței Curții privind existența unor deficiențe sistemice ale procedurii de azil și ale condițiilor de primire a solicitanților în statul determinat ca responsabil, în sensul acestui regulament, statele membre, după cum rezultă din considerentele (32) și (39) ale regulamentului menționat, sunt de asemenea legate, în aplicarea acestuia, de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și de articolul 4 din cartă (Hotărârea din 16 februarie 2017, C.K. și alții, C‑578/16 PPU, EU:C:2017:127, punctul 63). Întrucât articolul 4 amintit corespunde articolului 3 din CEDO, interzicerea tratamentelor inumane sau degradante prevăzută de cea dintâi dispoziție are, conform articolului 52 alineatul (3) din cartă, același înțeles și aceeași întindere cu cele pe care i le conferă această convenție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 februarie 2017, C.K. și alții, C‑578/16 PPU, EU:C:2017:127, punctul 67).
85 În al treilea rând, după cum s‑a arătat la punctul 83 din prezenta hotărâre, întrucât statele membre sunt părți la Convenția de la Geneva și la Protocolul din 1967, precum și la CEDO, două acorduri internaționale pe care este întemeiat acest sistem european comun de azil, continuarea de către un stat membru a participării sale la aceste convenții și la acest protocol nu este legată de apartenența sa la Uniune. Prin urmare, decizia unui stat membru de a se retrage din Uniune nu are nicio incidență asupra obligațiilor sale de a respecta Convenția de la Geneva și Protocolul din 1967, inclusiv principiul nereturnării, precum și articolul 3 din CEDO.
86 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la a patra întrebare că articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III trebuie să fie interpretat în sensul că nu impune prevederea unei căi de atac împotriva deciziei de a nu se recurge la posibilitatea prevăzută la articolul 17 alineatul (1) din regulamentul amintit, fără a se aduce atingere posibilității ca această decizie să fie contestată cu ocazia unei căi de atac împotriva deciziei de transfer.
Cu privire la a cincea întrebare
87 Prin intermediul celei de a cincea întrebări formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 20 alineatul (3) din Regulamentul Dublin III trebuie să fie interpretat în sensul că, în lipsa unei probe contrare, această dispoziție stabilește o prezumție potrivit căreia este în interesul superior al copilului ca situația copilului respectiv să fie soluționată în mod indisociabil de cea a părinților săi.
88 Este necesar să se constate că din modul de redactare a articolului 20 alineatul (3) din Regulamentul Dublin III reiese cu claritate că aceasta este situația. Rezultă de aici că numai în cazul în care se dovedește că o asemenea examinare, făcută împreună cu cea a părinților copilului, nu este în interesului superior al acestui copil va fi necesară examinarea situației acestuia din urmă separat de cea a părinților săi.
89 Această constatare este conformă cu considerentele (14)-(16), precum și, printre altele, cu articolul 6 alineatul (3) litera (a) și alineatul (4) și cu articolul 8 alineatul (1) și cu articolul 11 din Regulamentul Dublin III. Rezultă din aceste dispoziții că respectarea vieții de familie și, mai ales, păstrarea unității grupului familial sunt, în principiu, în interesul superior al copilului.
90 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la a cincea întrebare că articolul 20 alineatul (3) din Regulamentul Dublin III trebuie să fie interpretat în sensul că, în lipsa unei probe contrare, această dispoziție stabilește o prezumție potrivit căreia este în interesul superior al copilului ca situația copilului respectiv să fie examinată în mod indisociabil de cea a părinților săi.
Cu privire la cheltuielile de judecată
91 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:
1) Articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid trebuie să fie interpretat în sensul că împrejurarea că un stat membru, determinat ca fiind „responsabil” în sensul acestui regulament, și‑a notificat intenția de a se retrage din Uniunea Europeană în conformitate cu articolul 50 TUE nu obligă statul membru care face această determinare să examineze el însuși cererea de protecție în discuție, în temeiul clauzei discreționare prevăzute la acest articol 17 alineatul (1).
2) Regulamentul nr. 604/2013 trebuie să fie interpretat în sensul că nu impune ca determinarea statului responsabil în temeiul criteriilor definite de acest regulament și aplicarea clauzei discreționare prevăzute la articolul 17 alineatul (1) din regulamentul menționat să fie asigurate de aceeași autoritate națională.
3) Articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul nr. 604/2013 trebuie să fie interpretat în sensul că nu impune unui stat membru care nu este responsabil, în temeiul criteriilor enunțate de acest regulament, de examinarea unei cereri de protecție internațională să ia în considerare interesul superior al copilului și să examineze el însuși această cerere, în conformitate cu articolul 17 alineatul (1) din regulamentul menționat.
4) Articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul nr. 604/2013 trebuie să fie interpretat în sensul că nu impune prevederea unei căi de atac împotriva deciziei de a nu se recurge la posibilitatea prevăzută la articolul 17 alineatul (1) din regulamentul amintit, fără a se aduce atingere posibilității ca această decizie să fie contestată cu ocazia unei căi de atac împotriva deciziei de transfer.
5) Articolul 20 alineatul (3) din Regulamentul nr. 604/2013 trebuie să fie interpretat în sensul că, în lipsa unei probe contrare, această dispoziție stabilește o prezumție potrivit căreia este în interesul superior al copilului ca situația copilului respectiv să fie examinată în mod indisociabil de cea a părinților săi.
Semnături