HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a opta)

6 aprilie 2017(1)

„Ajutoare de stat – Transport maritim – Compensație pentru serviciul public – Majorare de capital – Decizie prin care ajutoarele sunt declarate incompatibile cu piața internă și se dispune recuperarea lor – Intrarea în lichidare a întreprinderii beneficiare – Menținerea interesului de a exercita acțiunea – Absența lipsei necesității de a se pronunța asupra fondului – Noțiunea de ajutor – Serviciu de interes economic general – Criteriul investitorului privat – Eroare vădită de apreciere – Eroare de drept – Excepție de nelegalitate – Obligația de motivare – Dreptul la apărare – Decizia 2011/21/UE – Liniile directoare privind ajutoarele de stat pentru salvarea și restructurarea întreprinderilor aflate în dificultate – Cadrul Uniunii Europene pentru ajutoarele de stat sub forma compensațiilor pentru obligația de serviciu public – Hotărârea Altmark”

În cauza T‑219/14,

Regione autonoma della Sardegna (Italia), reprezentată de T. Ledda, de S. Sau, de G. M. Roberti, de G. Bellitti și de I. Perego, avocați,

reclamantă,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de G. Conte, de D. Grespan și de A. Bouchagiar, în calitate de agenți,

pârâtă,

susținută de

Compagnia Italiana di Navigazione SpA, cu sediul în Napoli (Italia), reprezentată inițial de F. Sciaudone, de R. Sciaudone, de D. Fioretti și de A. Neri, ulterior de M. Merola, de B. Carnevale și de M. Toniolo, avocați,

intervenientă,

având ca obiect o cerere întemeiată pe articolul 263 TFUE și prin care se urmărește anularea deciziei C(2013) 9101 final a Comisiei din 22 ianuarie 2014 privind măsurile de ajutor SA.32014 (2011/C), SA.32015 (2011/C) și SA.32016 (2011/C), puse în aplicare de Regione autonoma della Sardegna în favoarea Saremar, în măsura în care această decizie a calificat drept ajutoare de stat o măsură de compensare pentru serviciul public și o majorare de capital, a declarat aceste măsuri incompatibile cu piața internă și a dispus recuperarea lor,

TRIBUNALUL (Camera a opta),

compus din domnul D. Gratsias (raportor), președinte, și doamnele M. Kancheva și N. Półtorak, judecători,

grefier: domnul J. Palacio González, administrator principal,

având în vedere faza scrisă a procedurii și în urma ședinței din 20 iulie 2016,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Istoricul cauzei

1.     Situația de fapt

1        Saremar – Sardegna Regionale Marittima SpA (denumită în continuare „Saremar”) este o societate, în prezent în curs de lichidare, care asigura, începând de la constituire, un serviciu public de cabotaj maritim, pe de o parte, între Sardinia (Italia) și insulele sarde mici și, pe de altă parte, între Sardinia și Corsica (Franța). Misiunea de serviciu public a Saremar era reglementată inițial printr‑o convenție pe 20 de ani încheiată la 17 octombrie 1991 cu statul italian, care a intrat în vigoare retroactiv la 1 ianuarie 1989 și al cărei termen de expirare fusese stabilit la 31 decembrie 2008. Privatizarea Saremar era prevăzută la articolul 19 ter din decreto‑legge 25 settembre 2009, n. 135, Disposizioni urgenti per l'attuazione di obblighi comunitari e per l'esecuzione di sentenze della Corte di giustizia delle Comunita' europee convertito in legge, con modifiche, dalla legge 20 novembre 2009 n. 166/2009 (Decretul lege nr. 135 din 25 septembrie 2009 de stabilire a unor dispoziții urgente în vederea punerii în aplicare a unor obligații comunitare și a punerii în executare a deciziilor Curții de Justiție a Comunităților Europene, transformat în lege, cu modificări, prin Legea nr. 166/2009 din 20 noiembrie 2009, denumită în continuare „Legea din 2009”) (GURI nr. 223 din 25 septembrie 2009 și GURI nr. 274 din 24 noiembrie 2009, supliment ordinar nr. 215).

2        Saremar făcea inițial parte din grupul Tirrenia. Acest grup cuprindea la început și alte cinci societăți, respectiv Tirrenia di Navigazione SpA (denumită în continuare „Tirrenia”), o societate de cabotaj maritim cu activitate la nivel național, care asigura, printre altele, legăturile dintre Sardinia și continent, Adriatica, Caremar și Siremar, societăți de cabotaj maritim cu activitate la nivel regional, și, în cele din urmă, Fintecna – Finanziaria per i Settori Industriale e dei Servizi SpA. Această din urmă societate deținea 100 % din capitalul Tirrenia, care deținea ea însăși totalitatea capitalului societăților regionale sus‑menționate și al Saremar. Capitalul Fintecna era la rândul său deținut integral de statul italian.

3        În temeiul dispozițiilor articolului 19 ter din Legea din 2009, capitalul Saremar a fost transferat cu titlu gratuit către Regione autonoma della Sardegna (denumită în continuare „reclamanta” sau „RAS”), în vederea privatizării acestei societăți. Aceleași dispoziții prevedeau de asemenea încheierea unui nou contract de serviciu public între Saremar și RAS, care trebuia să intre în vigoare cu ocazia acestei privatizări. Totuși, la data faptelor în litigiu, procesul de privatizare a Saremar era încă în curs, iar capitalul său era deținut în continuare în proporție de 100 % de către RAS. Astfel, până la 31 iulie 2012, obligațiile de serviciu public ale Saremar referitoare la legăturile vizate la punctul 1 de mai sus erau reglementate în cadrul prorogărilor succesive ale convenției inițiale pe 20 de ani încheiate cu statul italian. Începând din 1 august 2012, aceste obligații au fost menținute în cadrul unei convenții încheiate între Saremar și RAS și care trebuia să își producă efectele până la încheierea procesului de privatizare menționat, în conformitate cu legge regionale n. 15 del 7 agosto 2012, Disposizioni urgenti in materia di transporti (Legea regională nr. 15 din 7 august 2012 de stabilire a unor dispoziții urgente în materie de transporturi, denumită în continuare „Legea regională nr. 15 din 2012”) (Bollettino ufficiale della Regione autonoma della Sardegna nr. 35 din 9 august 2012, p. 5).

4        În paralel, Tirrenia a fost pusă în vânzare în anul 2010. În cursul procesului de privatizare a acestei societăți, care a intrat în procedura de administrare extraordinară prin decretul prezidențial din 5 august 2010, ea a continuat să asigure legăturile dintre Sardinia și continent. Acest proces s‑a încheiat în iulie 2012 prin cumpărarea ei de către intervenientă, Compagnia Italiana di Navigazione SpA (denumită în continuare „CIN”), care este un consorțiu de armatori privați care operează pe aceleași legături maritime. Tot atunci s‑a încheiat o nouă convenție între acest consorțiu și statul italian. Pe de altă parte, trebuie precizat că în anul 2011 aceste legături erau asigurate de patru operatori privați: Moby, Forship, SNAV și Grandi Navi Veloci.

5        Autorità Garante della Concurrenza e del Mercato (Autoritatea națională de concurență, Italia, denumită în continuare „AGCM”), a deschis o procedură de examinare în urma a numeroase plângeri privind creșterea tarifelor operatorilor privați în cauză pentru perioada estivală a anului 2011. În decizia din 11 iunie 2013, AGCM a considerat că această creștere a tarifelor constituie o practică concertată, cu încălcarea articolului 101 TFUE. Această decizie a fost anulată prin hotărârea din 29 ianuarie 2014 a Tribunale amministrativo regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional Lazio, Italia).

6        În acest context, la 26 aprilie 2011, RAS a adoptat delibera n. 20/57 (decizia regională nr. 20/57), prin care a solicitat Saremar să examineze posibilitatea de a efectua, cu titlu experimental, pentru perioada 15 iunie-15 septembrie 2011, cel puțin două legături între Sardinia și continent. RAS a invocat în această privință efectele negative ale creșterii tarifelor operatorilor privați în cauză asupra sistemului economic și social al Sardiniei și necesitatea de a se lua măsuri urgente în această privință. În această decizie regională, RAS a precizat că aceste legături trebuiau să fie mixte (transport de pasageri și de marfă) și că trebuia să se ia în considerare caracterul sustenabil al activității pe plan economic și financiar. În continuare, RAS, prin delibera n. 25/69 (decizia regională nr. 25/69) din 19 mai 2011 și prin delibera n. 27/4 (decizia regională nr. 27/4) din 1 iunie 2011, a aprobat în esență tarifele propuse de Saremar, pe de o parte, în ceea ce privește legătura Golfo Aranci‑Civitavecchia pentru perioada cuprinsă între 15 iunie și 15 septembrie 2011 și, pe de altă parte, în ceea ce privește legătura Vado Ligure‑Porto Torres, pentru perioada cuprinsă între 22 iunie și 15 septembrie 2011. Aceste ultime două decizii regionale au autorizat Saremar să introducă variații în sistemul de tarife adoptat cu scopul de a concilia echilibrul bugetar și satisfacția maximă a consumatorilor.

7        La 1 septembrie 2011, RAS a adoptat delibera n. 36/6 (decizia regională nr. 36/6). În această decizie regională, considerând că o întrerupere a serviciului de cabotaj maritim asigurat de Saremar pentru legăturile cu continentul ar avea drept efect restabilirea unei situații de monopol pentru aceste legături, RAS a solicitat acestei societăți să examineze, pe baza unui plan comercial, viabilitatea unui serviciu de cabotaj maritim, cu titlu experimental și pentru perioada cuprinsă între 30 septembrie 2011 și 30 septembrie 2012, pe cel puțin una dintre următoarele trei legături: legătura Olbia‑Livorno, legătura Porto Torres‑Livorno și legătura Cagliari‑Piombino. Această decizie regională a precizat că, în cadrul acestei examinări, Saremar trebuie să ia în considerare cererea de transport, precum și caracterul sustenabil din punct de vedere economic și financiar al serviciului de cabotaj.

8        Pe de altă parte, în aceeași decizie regională, RAS a definit măsurile care trebuie luate în vederea compensării pierderilor înregistrate de Saremar în cadrul procedurii de faliment a Tirrenia. Astfel, Saremar a trebuit să procedeze la reducerea cu 50 % a valorii creanțelor sale față de Tirrenia, care se ridicau la 11 546 403,59 euro, și, prin urmare, a înregistrat în anul 2010 un deficit de 5 253 530,05 euro. Prin urmare, RAS a decis, pe de o parte, să acopere această pierdere prin reducerea capitalului Saremar la 4 890 950,36 euro, după utilizarea rezervei legale și a profitului din anii anteriori. Pe de altă parte, arătând că acționarii unei societății al cărei capital a fost redus cu mai mult de o treime au obligația, în temeiul articolului 2446 din Codul civil italian, de a recapitaliza această societate, RAS a decis să realizeze o majorare a capitalului Saremar de aceeași valoare, ca urmare a reducerii sus‑menționate. La 28 martie 2012, adunarea acționarilor Saremar a adoptat reducerea capitalului menționată și, la 15 iunie 2012, majorarea de capital în consecință (denumită în continuare „majorarea de capital în litigiu”). La 11 iulie 2012, aceeași adunare a acționarilor a realizat plata unei părți din această majorare de capital în valoare de 824 309,69 euro.

9        La 1 decembrie 2011, RAS a adoptat delibera n. 48/65 (decizia regională nr. 48/65), prin care a impus Saremar să activeze imediat legătura mixtă Olbia‑Civitavecchia, cu utilizarea feriboturilor folosite pentru sezonul estival 2011, pe baza unui traseu zilnic și a tarifului de extrasezon aplicat în anul 2011, cu posibilitatea de a modifica acest tarif în funcție de cerere și de obiectivul de echilibru bugetar. Astfel, RAS a considerat, având în vedere analiza prezentată de Saremar, că numai această legătură permite atingerea echilibrului financiar. Pe de altă parte, în aceeași decizie regională, RAS a prevăzut locațiunea a trei feriboturi de croazieră de mare capacitate în vederea efectuării legăturilor Olbia‑Civitavecchia și Porto Torres‑Vado Ligure (sau Porto Torres‑Genova) pentru perioada cuprinsă între mai și septembrie 2012. În plus, aceasta a prevăzut determinarea de către Saremar a unui tarif standard pentru toate legăturile, indiferent de sezon, care să îi permită să concilieze echilibrul financiar și satisfacția maximă a consumatorilor. Ulterior, RAS a adoptat delibera n. 12/28 (decizia regională nr. 12/28) din 20 martie 2012 și delibera n. 22/14 (decizia regională nr. 22/14) din 22 mai 2012, prin care a lăsat la latitudinea Saremar determinarea, dintre tarifele pe care această societate i le‑a prezentat pentru sezonul estival 2012, a celor care permit să se concilieze cel mai bine echilibrul bugetar și realizarea obiectivelor de interes public cu privire la legăturile Olbia‑Civitavecchia și Porto Torres‑Vado Ligure.

10      Articolul 1 alineatul (3) din Legea regională nr. 15 din 2012 a prevăzut autorizarea unei sume de 10 milioane de euro în scopul de a acoperi „eventualul deficit” al Saremar rezultat din legăturile asigurate de această societate între Sardinia și continent (denumită în continuare „măsura de compensare în litigiu”). Această ultimă dispoziție a fost pusă în aplicare de RAS sub forma a două plăți, realizate, pe de o parte, la 6 noiembrie 2012 și, pe de altă parte, la 3 decembrie 2012.

2.     Procedura administrativă

11      La 5 octombrie 2011, Comisia Europeană a notificat Republicii Italiene decizia sa de a iniția procedura oficială de investigare în temeiul articolului 108 alineatul (2) TFUE cu privire la mai multe măsuri adoptate de autoritățile italiene în favoarea societăților din fostul grup Tirrenia și, prin publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JO 2012, C 28, p. 18), a invitat părțile interesate să își prezinte observațiile. Această decizie viza numai compensațiile pentru serviciul public plătite de statul italian între 2009 și 2011 și unele ajutoare potențiale în cadrul privatizării Tirrenia și Saremar.

12      În urma adoptării acestei decizii, Comisia a înregistrat noi plângeri, în legătură în special cu anumite măsuri adoptate de RAS în favoarea Saremar. La 12 octombrie 2012, autoritățile italiene au notificat, pentru motive de securitate juridică, măsura de compensare în litigiu.

13      La 19 decembrie 2012, Comisia a notificat autorităților italiene decizia sa de a extinde procedura oficială de investigare, publicată în Jurnalul Oficial din 22 martie 2013 (JO 2013, C 84, p. 58). Astfel, Comisia a considerat că dubiile pe care și le‑a exprimat în decizia sa de inițiere se aplicau și în cazul compensării plătite companiilor din fostul grup Tirrenia începând din ianuarie 2012 și în special, în ceea ce privește Saremar, în cazul măsurii de compensare în litigiu, precum și al celorlalte măsuri de finanțare publică acordate acestei societăți începând de la data respectivă.

14      RAS a prezentat observații cu privire la măsurile adoptate în favoarea Saremar prin scrisorile din 13 decembrie 2012 și din 26 februarie, din 3 septembrie, din 24 octombrie, din 13 noiembrie, precum și din 21 noiembrie 2013. Saremar și concurenții săi au prezentat de asemenea observații. Autoritățile italiene au răspuns și unor solicitări de informații suplimentare ale Comisiei prin scrisorile din 26 septembrie și din 25 octombrie 2013. În cele din urmă, măsurile în cauză au făcut obiectul mai multor reuniuni între Comisie, RAS și Saremar (24 aprilie 2012, 2 mai, 10 iulie și 10 octombrie 2013), precum și între Comisie și reclamante (27 iulie și 20 noiembrie 2012, precum și 8 august 2013).

15      Prin scrisoarea din 14 martie 2013, RAS a solicitat Comisiei să separe examinarea seriei de măsuri adoptate în favoarea Saremar de cea a celorlalte măsuri vizate de procedura oficială de investigare și să trateze prioritar această serie de măsuri, în special în perspectiva privatizării iminente a Saremar. În urma cererii formulate, Comisia a adoptat, la 22 ianuarie 2014, decizia C(2013) 9101 final privind măsurile de ajutor SA.32014 (2011/C), SA.32015 (2011/C) și SA.32016 (2011/C), puse în aplicare de RAS în favoarea Saremar (denumită în continuare „decizia atacată”).

3.     Decizia atacată

16      Astfel cum rezultă din cuprinsul punctului 15 de mai sus, decizia atacată privește numai măsurile adoptate de RAS în favoarea Saremar.

17      În decizia atacată, Comisia a examinat cinci măsuri: în primul rând, măsura de compensare în litigiu, în al doilea rând, finanțarea activităților promoționale ale Saremar, respectiv acordarea de către RAS a 3 milioane de euro în favoarea Saremar în vederea promovării turismului în Sardinia, în al treilea rând, autorizația acordată Saremar de a contracta un împrumut de 3 milioane de euro, precum și o scrisoare de intenție emisă de RAS către instituția bancară vizată, în al patrulea rând, o a doua scrisoare de intenție în favoarea Saremar pentru a‑i permite să obțină o autorizație de descoperit de cont de 5 milioane de euro și, în al cincilea și ultimul rând, majorarea de capital în litigiu.

18      În ceea ce privește măsura de compensare în litigiu, analiza Comisiei din decizia atacată a cuprins patru etape.

19      În primul rând, Comisia a examinat aspectul dacă măsura de compensare în litigiu constituie un ajutor în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE. În această privință, după ce a constatat, pe de o parte, că măsura menționată presupunea un transfer de resurse de stat (punctele 161-165) și, pe de altă parte, că era selectivă (punctul 166), Comisia a verificat dacă această măsură cuprindea sau nu cuprindea un avantaj economic pentru Saremar, examinând conformitatea sa cu condițiile enunțate în Hotărârea din 24 iulie 2003, Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg (C‑280/00, EU:C:2003:415) (denumite în continuare „condițiile Altmark”) (punctele 167-225). Mai întâi, Comisia a examinat măsura de compensare în litigiu din perspectiva celei de a doua condiții Altmark și a concluzionat că această condiție nu este îndeplinită și că, în consecință, această măsură acorda un avantaj economic Saremar (punctele 173-179). Totuși, a examinat măsura în cauză și din perspectiva primei și a celei de a treia condiții Altmark și a concluzionat că nici aceste condiții nu sunt îndeplinite (punctele 180-219 și 220-224). În sfârșit, Comisia a arătat că măsura în cauză afecta schimburile comerciale dintre statele membre și putea denatura concurența și că, în consecință, constituie un ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE (punctele 246 și 247).

20      În al doilea rând, Comisia a verificat dacă măsura de compensare în litigiu putea fi considerată un ajutor prezumat compatibil și putea fi exceptată de la obligația de notificare prevăzută la articolul 108 alineatul (3) TFUE din perspectiva condițiilor Deciziei 2012/21/UE a Comisiei din 20 decembrie 2011 privind aplicarea articolului 106 alineatul (2) TFUE în cazul ajutoarelor de stat sub formă de compensații pentru obligația de serviciu public acordate anumitor întreprinderi cărora le‑a fost încredințată prestarea unui serviciu de interes economic general (JO 2012, L 7, p. 3, denumită în continuare „Decizia privind SIEG din 2011”), care pune în aplicare derogarea prevăzută la articolul 106 alineatul (2) TFUE. Comisia a concluzionat că nu aceasta era situația (punctele 255-260 din decizia atacată).

21      În al treilea rând, Comisia a considerat că Saremar îndeplinea condițiile pentru a fi calificată drept întreprindere aflată în dificultate în sensul comunicării Comisiei din 1 octombrie 2004 intitulată „Liniile directoare privind ajutoarele de stat pentru salvarea și restructurarea întreprinderilor aflate în dificultate” (JO 2004, C 244, p. 2, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 187, denumite în continuare „Liniile directoare privind ajutoarele pentru salvare și restructurare”). Prin urmare, Comisia a considerat că, potrivit punctului 9 din Comunicarea Comisiei din 11 ianuarie 2012 intitulată „Cadrul Uniunii Europene pentru ajutoarele de stat sub forma compensațiilor pentru obligația de serviciu public” (JO 2012, C 8, p. 15, denumită în continuare „Cadrul privind SIEG din 2011”), compatibilitatea măsurii de compensare în litigiu trebuia apreciată din perspectiva acelorași linii directoare și a articolului 107 alineatul (3) litera (c) TFUE. Comisia a arătat însă că condițiile stabilite de aceste linii directoare nu erau îndeplinite în speță. Aceasta a concluzionat că respectiva măsură constituie un ajutor incompatibil (punctele 261-280 din decizia atacată).

22      În al patrulea rând, cu titlu subsidiar, Comisia a examinat totuși dacă, în ipoteza în care Saremar nu ar reprezenta o întreprindere aflată în dificultate, măsura de compensare în litigiu poate fi considerată drept un ajutor compatibil din perspectiva condițiilor Cadrului privind SIEG. În special din perspectiva constatărilor pe care le realizase deja în cadrul aplicării condițiilor Altmark și a Deciziei privind SIEG din 2011, aceasta a concluzionat că acest lucru nu este posibil (punctele 282-296 din decizia atacată).

23      În ceea ce privește majorarea de capital în litigiu, Comisia a considerat că sunt îndeplinite condițiile pentru a califica această măsură drept ajutor de stat (punctele 161-166 și 235-247). În special, a constatat că, în ceea ce privește condiția referitoare la existența unui avantaj economic, această majorare de capital nu îndeplinea criteriul investitorului privat în economia de piață (punctele 235-245). În continuare, Comisia a considerat că majorarea de capital menționată nu respecta criteriile prevăzute de Liniile directoare privind ajutoarele pentru salvare și restructurare și, prin urmare, nu putea constitui un ajutor compatibil în temeiul articolului 107 alineatul (3) litera (c) TFUE (punctele 297-299).

24      Potrivit articolului 1 alineatul (1) din decizia atacată, ajutoarele de stat acordate Saremar, pe de o parte, sub forma măsurii de compensare în litigiu, și, pe de altă parte, sub forma majorării de capital în litigiu sunt incompatibile cu piața internă și au fost puse în executare în mod nelegal de autoritățile italiene, cu încălcarea articolului 108 alineatul (3) TFUE. Potrivit articolului 1 alineatul (2) din această decizie, finanțarea activităților promoționale și emiterea scrisorilor de intenție menționate la punctul 17 de mai sus nu constituie ajutoare de stat acordate Saremar. Articolul 2 alineatul (1) din decizia menționată dispune recuperarea ajutoarelor incompatibile vizate la articolul 1 alineatul (1).

25      Numai partea din decizia atacată care privește măsura de compensare și majorarea de capital în litigiu face obiectul prezentei acțiuni. Pe de altă parte, această parte din decizia menționată face de asemenea obiectul unei acțiuni introduse de Saremar în aceeași zi precum prezenta acțiune și care este vizată de Hotărârea Saremar/Comisia (T‑220/14), pronunțată tot astăzi.

 Procedura și concluziile părților

26      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 2 aprilie 2014, RAS a introdus prezenta acțiune.

27      La 8 iulie 2014, Comisia a depus memoriul în apărare.

28      Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 21 iulie 2014, CIN a formulat o cerere de intervenție în susținerea concluziilor Comisiei. Prin scrisorile din 10 septembrie 2014, RAS și Comisia au formulat, fiecare în ceea ce o privește, o cerere de aplicare a regimului de confidențialitate față de CIN și au prezentat în acest scop o versiune neconfidențială a documentelor vizate. Prin Ordonanța președintelui Camerei a opta din data de 10 octombrie 2014 s‑a admis cererea de intervenție a CIN. În lipsa contestării, cererile de aplicare a regimului de confidențialitate formulate de RAS și de Comisie au fost admise.

29      Replica și duplica au fost depuse la grefa Tribunalului la 26 septembrie și, respectiv, la 10 noiembrie 2014.

30      Memoriul în intervenție al CIN a fost depus la grefa Tribunalului la 16 decembrie 2014. Comisia și RAS și‑au prezentat observațiile cu privire la acest memoriu la 12 februarie și, respectiv, la 2 martie 2015.

31      Prin scrisoarea grefei Tribunalului din 15 aprilie 2016, părțile au fost informate în legătură cu decizia președintelui Tribunalului de a desemna, ca urmare a împiedicării unuia dintre judecătorii din completul de judecată, un alt judecător pentru înlocuirea judecătorului care a fost împiedicat, conform articolului 17 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului.

32      Prin scrisoarea grefei Tribunalului din 21 aprilie 2016, părțile principale au fost invitate să își prezinte observațiile referitoare la o eventuală conexare a prezentei cauze cu cauza T‑220/14, Saremar/Comisia (a se vedea punctul 25 de mai sus), în vederea ședinței și, dacă este cazul, în vederea pronunțării deciziei cu care se încheie judecata. Prin scrisorile din 28 aprilie și, respectiv, din 10 mai 2016, Comisia, pe de o parte, și RAS, pe de altă parte, au arătat că nu au observații privind această conexare. Comisia a solicitat ca, în ipoteza unei astfel de conexări, numai versiunea neconfidențială a actelor de procedură din prezenta cauză să fie comunicată intervenientelor din cauza T‑220/14. La rândul său, RAS a solicitat ca, într‑o astfel de ipoteză, să se comunice intervenientelor din cauza T‑220/14 o versiune neconfidențială a anexelor la cerere, care să fie identică cu cea depusă la 11 iunie 2015 de Saremar în cauza T‑220/14, în urma Ordonanței din 7 mai 2015, Saremar/Comisia (T‑220/14, nepublicată, EU:T:2015:320).

33      Prin Ordonanța președintelui Camerei a opta din 22 iunie 2016, prezenta cauză și cauza T‑220/14 au fost conexate pentru buna desfășurare a fazei orale. În urma propunerii judecătorului raportor, Tribunalul a decis deschiderea fazei orale a procedurii și, în cadrul unei măsuri de organizare a procedurii, a invitat în special RAS și Saremar să prezinte, în scris, o informare actualizată privind situația economică și financiară a Saremar și, mai precis, să indice Tribunalului dacă Saremar a fost admisă în procedura de concordat preventiv, precum și, dacă este cazul, evoluțiile acestei proceduri. RAS și Saremar și‑au transmis răspunsurile la 11 iulie 2016.

34      Prin scrisoarea din 30 iunie 2016, Grandi Navi Veloci, intervenientă în cauza T‑220/14, a informat Tribunalul că renunță la intervenție. Prin Ordonanța din 19 iulie 2016, această intervenientă a fost radiată din cauzele conexate T‑219/14 și T‑220/14.

35      Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 20 iulie 2016. În cursul acestei ședințe, dezbaterea dintre părți a vizat în special aspectul dacă se menține, pe de o parte, interesul RAS de a exercita acțiunea și, pe de altă parte, cel al Saremar, ca urmare a lichidării acesteia din urmă. Tribunalul a invitat părțile să își prezinte în scris opiniile cu privire la acest aspect și să furnizeze o serie de documente aferente. La 29 iulie 2016, părțile și‑au prezentat observațiile și au depus documentele solicitate de Tribunal. Faza orală a procedurii a fost declarată încheiată prin decizia din 7 septembrie 2016.

36      RAS solicită Tribunalului:

–        anularea, „în tot sau în parte”, a deciziei atacate în măsura în care a calificat drept ajutoare de stat măsura de compensare și majorarea de capital în litigiu și în măsura în care a constatat că aceste măsuri sunt incompatibile cu piața internă și a dispus recuperarea lor;

–        declararea ca nelegale și inaplicabile, în temeiul articolului 277 TFUE, a articolului 4 litera (f) din Decizia privind SIEG din 2011 și a punctului 9 din Cadrul privind SIEG din 2011;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată;

37      RAS solicită, în plus, Tribunalului să dispună măsuri de organizare a procedurii și măsuri de cercetare judecătorească în sensul articolelor 64-66 din Regulamentul de procedură al Tribunalului din 2 mai 1991, prin care să adreseze întrebări Comisiei și să îi solicite să prezinte anumite documente privind problemele ridicate în cadrul primului și al celui de al doilea aspect al primului motiv.

38      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea RAS la plata cheltuielilor de judecată.

39      CIN solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a celor aferente intervenției sale.

 În drept

1.     Cu privire la calitatea procesuală activă și la interesul de a exercita acțiunea

40      În ședință și în scrisoarea sa din data de 29 iulie 2016, Comisia a susținut că, dat fiind că lichidarea Saremar se afla în curs, interesul de a exercita acțiunea al RAS a dispărut în cursul judecății. În această privință, Comisia arată că RAS nu are intenția de a menține activitatea economică a Saremar. Ea se întemeiază în această privință pe observațiile RAS prezentate în cauza T‑506/14, Grandi Navi Veloci/Comisia, în care RAS ar fi admis implicit că, în cazul anulării deciziei atacate, nu se poate pune capăt lichidării Saremar, iar activitatea economică a acestei întreprinderi nu va putea fi reluată. Comisia se prevalează și de declarațiile președintelui RAS, reproduse în motivarea deciziei regionale nr. 24/23 din 22 aprilie 2016, anexată la observație sale din 29 iulie 2016, potrivit cărora „interesul administrației regionale în menținerea Saremar a dispărut”. În plus, potrivit Comisiei, în calitate de creditor al Saremar pentru plata ajutoarelor, RAS nu ar avea interesul ca valoarea acestora din urmă să fie exclusă din pasivul întreprinderii. În cele din urmă, interesul RAS ca hotărârea Tribunalului să constate că ea nu a acordat în speță un ajutor de stat incompatibil ar avea un caracter abstract și ipotetic în lipsa unui efect concret al unei astfel de constatări. În special, Comisia susține că, din perspectiva hotărârii din 16 iulie 2013 a Corte costituzionale (Curtea Constituțională, Italia), RAS nu poate obține niciun profit „politic” ca urmare a anulării deciziei atacate, întrucât nu este competentă să ia măsurile în litigiu. Comisia arată, în concluzie, că o astfel de lipsă a interesului de a exercita acțiunea ar trebui să conducă la constatarea de către Tribunal a lipsei necesității de a se pronunța asupra fondului speței.

41      În ceea ce o privește, drept răspuns la aceste argumente, RAS susține că interesul său de a exercita acțiunea persistă, pe de o parte, ca urmare a calității sale de autoritate publică și, pe de altă parte, a calității de unic acționar al Saremar. În opinia RAS, alegerile pe care le‑a realizat în calitate de autoritate publică în scopul asigurării continuității teritoriale între Sardinia și continent au fost repuse în discuție în decizia atacată, în care Comisia contestă existența unei necesități de serviciu public și necesitatea unor obligații de serviciu public. Prin urmare, RAS consideră că are un interes concret și actual ca legalitatea deciziilor sale să fie confirmată prin anularea deciziei atacate. Pe de altă parte, ea arată că, dacă această decizie ar fi anulată, pasivul din cadrul concordatului ar fi redus în mod semnificativ, ceea ce ar permite satisfacerea integrală a creditorilor și plata în favoarea sa a unei cote din surplusul de după lichidare.

42      În primul rând, trebuie arătat că Comisia repune în discuție în mod expres faptul că este necesar ca Tribunalul să se pronunțe cu privire la prezenta acțiune, ca urmare a dispariției în cursul judecății a interesului reclamantei de a exercita acțiunea, dar nu repune în discuție admisibilitatea acestei acțiuni. Argumentul său întemeiat pe faptul că RAS nu era competentă, în temeiul dreptului național, să adopte măsurile în litigiu ridică însă atât problema existenței calității procesuale active a reclamantei, cât și pe cea a interesului său de a exercita acțiunea în etapa introducerii acestei acțiuni. Or, este vorba despre două condiții cumulative de admisibilitate a acestei acțiuni (a se vedea Hotărârea din 17 septembrie 2015, Mory și alții/Comisia, C‑33/14 P, EU:C:2015:609, punctul 62 și jurisprudența citată), a cărei examinare din oficiu revine în sarcina Tribunalului (a se vedea Ordonanța din 24 martie 2011, Internationaler Hilfsfonds/Comisia, T‑36/10, EU:T:2011:124, punctul 45 și jurisprudența citată, și Ordonanța din 4 mai 2012, UPS Europe și United Parcel Service Deutschland/Comisia, T‑344/10, nepublicată, EU:T:2012:216, punctul 31 și jurisprudența citată).

43      În această privință, rezultă din articolul 263 TFUE că există o distincție clară între dreptul de a exercita o acțiune în anulare al instituțiilor Uniunii și al statelor membre, vizat la al doilea paragraf al acestui articol, și cel al persoanelor fizice și juridice, vizat la al patrulea paragraf al acestuia. Astfel, potrivit jurisprudenței, în ceea ce privește instituțiile Uniunii și statele membre, exercitarea acestui drept de a formula o acțiune este condiționată numai de caracterul atacabil al actului a cărui anulare este solicitată, iar nu de justificarea calității procesuale active a acestor autorități sau a interesului lor de a exercita acțiunea (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 septembrie 2011, Comisia/Țările de Jos, C‑279/08 P, EU:C:2011:551, punctele 35-42, și Hotărârea din 20 septembrie 2012, Franța/Comisia, T‑154/10, EU:T:2012:452, punctele 37 și 38).

44      În schimb, pe de o parte, dreptul la exercitarea unei căi de atac al persoanelor fizice și juridice vizat la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE este supus condiției de a se recunoaște acestor persoane calitatea procesuală activă, respectiv, conform modului de redactare a acestei dispoziții, condiției ca acțiunea lor să vizeze un act ale cărui destinatare sunt sau un act care le vizează în mod direct și individual sau ca aceasta să vizeze un act normativ care le privește direct și care nu presupune măsuri de executare (a se vedea Hotărârea din 17 septembrie 2015, Mory și alții/Comisia, C‑33/14 P, EU:C:2015:609, punctul 59 și jurisprudența citată).

45      Pe de altă parte, acest drept la exercitarea acțiunii al persoanelor fizice și juridice este condiționat de existența unui interes de a exercita acțiunea în momentul introducerii acțiunii, ceea ce constituie o condiție de admisibilitate distinctă de calitatea procesuală activă. La fel precum obiectul acțiunii, și acest interes de a exercita acțiunea trebuie să se mențină până la momentul pronunțării deciziei judecătorești, în caz contrar lipsind necesitatea de a se pronunța asupra fondului (a se vedea Hotărârea din 17 septembrie 2015, Mory și alții/Comisia, C‑33/14 P, EU:C:2015:609, punctele 57 și 62 și jurisprudența citată). Un astfel de interes de a exercita acțiunea presupune ca anularea actului atacat să poată avea, în sine, consecințe juridice și ca acțiunea să poată astfel aduce, prin rezultatul său, un beneficiu părții care a formulat‑o (Hotărârea din 7 iunie 2007, Wunenburger/Comisia, C‑362/05 P, EU:C:2007:322, punctul 42, și Hotărârea din 17 septembrie 2015, Mory și alții/Comisia, C‑33/14 P, EU:C:2015:609, punctul 55). Pe de altă parte, interesul de a exercita acțiunea al unui reclamant trebuie să fie născut și actual și nu poate viza o situație viitoare și ipotetică (a se vedea Hotărârea din 17 septembrie 2015, Mory și alții/Comisia, C‑33/14 P, EU:C:2015:609, punctul 56 și jurisprudența citată).

46      În special, condițiile amintite la punctele 44 și 45 se aplică în cazul acțiunii în anulare introduse de o entitate substatală a unui stat membru, care poate fi introdusă în temeiul celui de al patrulea paragraf al articolului 263 TFUE în cazul în care dreptul intern al statului membru în cauză recunoaște personalitatea juridică a acestei entități (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 septembrie 2009, Comisia/Ente per le Ville Vesuviane și Ente per le Ville Vesuviane/Comisia, C‑445/07 P și C‑455/07 P, EU:C:2009:529, punctul 42 și jurisprudența citată).

47      În ceea ce privește mai întâi calitatea procesuală activă, rezultă din jurisprudența în materia ajutoarelor de stat că o entitate substatală a unui stat membru destinatar al unei decizii a Comisiei care se pronunță cu privire la compatibilitatea și la legalitatea unui ajutor instituit de acest stat poate fi considerată ca fiind vizată în mod direct și individual în anumite împrejurări. Pe de o parte, această entitate trebuie să fie considerată vizată în mod direct în cazul în care decizia atacată poate avea o incidență directă asupra actelor prin care se acordă ajutoarele în litigiu și pe care le‑a adoptat, precum și asupra obligațiilor sale în materie de recuperare a acestor ajutoare, fără ca autoritățile naționale cărora le‑a fost notificată decizia atacată să aibă o putere de apreciere în această privință. Pe de altă parte, această entitate trebuie considerată individual vizată întrucât ea este autoarea actului sau a actelor vizate prin decizia atacată, iar aceasta din urmă o împiedică să își exercite competențele proprii în modul pe care îl consideră adecvat, astfel încât interesul său de a contesta această decizie este distinct de cel al statului membru vizat (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 15 iunie 1999, Regione Autonoma Friuli‑Venezia Giulia/Comisia, T‑288/97, EU:T:1999:125, punctele 30-34, și Hotărârea din 9 septembrie 2014, Hansestadt Lübeck/Comisia, T‑461/12, nepublicată, EU:T:2014:758, punctul 34).

48      În speță, pe de o parte, în ceea ce privește afectarea directă a intereselor RAS, nu reiese din niciun înscris din dosar că statul italian, căruia i s‑a notificat decizia atacată, și‑ar fi exercitat puterea de apreciere cu ocazia comunicării acestei decizii reclamantei. Astfel, această decizie este de natură să afecteze direct drepturile și obligațiile RAS în ceea ce privește ajutoarele în litigiu. Pe de altă parte, în ceea ce privește afectarea individuală a acestor interese, este necesar să se arate că, astfel cum rezultă din deciziile regionale și din Legea regională nr. 15 din 2012 vizate la punctele 6-10 de mai sus, ajutoarele în litigiu au fost acordate de RAS din proprie inițiativă și în cadrul competențelor proprii, atât în calitate de autoritate regională cu atribuții în protecția intereselor socioeconomice pe teritoriul Sardiniei, cât și în calitate de autoritate publică cu atribuții de gestiune economică și financiară a Saremar, în special în vederea privatizării acesteia. De altfel, nu rezultă din înscrisurile din dosar că statul italian ar fi intervenit cu ocazia acordării acestor ajutoare sau că ar avea competența de a determina interesele RAS în această privință. În consecință, reiese că RAS este vizată în mod direct și individual prin decizia atacată și, prin urmare, are calitatea procesuală activă pentru a ataca această decizie.

49      Totuși, astfel cum rezultă din cuprinsul punctului 45 de mai sus, aceste împrejurări, cu toate că sunt suficiente pentru a stabili calitatea procesuală activă a RAS, nu demonstrează neapărat interesul său de a exercita acțiunea (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 17 septembrie 2015, Mory și alții/Comisia, C‑33/14 P, EU:C:2015:609, punctul 62). Astfel, este necesar, în plus, ca anularea deciziei atacate să poată, prin ea însăși, să aibă consecințe juridice pentru RAS, iar prezenta acțiune să poată, astfel, prin rezultatul său, să îi aducă un beneficiu.

50      În această privință, este suficient să se arate că, la data introducerii acțiunii, decizia atacată cauza prejudicii RAS, întrucât Comisia a declarat incompatibile și ilegale ajutoarele în litigiu și a dispus recuperarea lor. Așadar, la această dată, RAS putea obține un beneficiu ca urmare a anulării deciziei atacate. Astfel, exclusiv ca urmare a acestei anulări, consecințele juridice care decurg din această decizie cu privire la validitatea actelor RAS prin care s‑au acordat ajutoarele în litigiu și la obligațiile care decurg pentru aceasta, respectiv interdicția de a pune în aplicare aceste acte și obligația de recuperare a ajutoarelor în cauză, ar fi încetat în mod automat să îi fie impuse, iar situația sa juridică s‑ar fi modificat în mod necesar (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 4 martie 2009, Tirrenia di Navigazione și alții/Comisia, T‑265/04, T‑292/04 și T‑504/04, nepublicată, EU:T:2009:48, punctele 69 și 70).

51      Desigur, astfel cum s‑a arătat la punctul 40 de mai sus, Comisia consideră că RAS ne poate obține niciun beneficiu „politic” ca urmare a anulării deciziei atacate, întrucât aceasta nu este competentă să adopte măsurile care fac obiectul acestei decizii. Astfel, potrivit Comisiei, hotărârea din 16 iulie 2013 a Corte costituzionale (Curtea Constituțională) a soluționat în favoarea statului italian chestiunea autorității competente să determine obligațiile de serviciu public pe legăturile dintre Sardinia și continent. Prin urmare, poziția Comisiei echivalează cu a considera în esență că, din perspectiva acestei hotărâri a Corte costituzionale (Curtea Constituțională), numai statul italian era competent să instituie serviciul public de cabotaj instituit de RAS în anii 2011 și 2012 și să adopte măsura de compensare în litigiu aferentă.

52      Cu toate acestea, pe de o parte, trebuie subliniat că, potrivit unei jurisprudențe constante, nu revine instituțiilor Uniunii, în special instanțelor Uniunii, sarcina de a se pronunța cu privire la repartizarea competențelor stabilită prin norme instituționale de drept intern între diferitele entități naționale și la obligațiile care revin fiecăreia dintre ele (Ordonanța din 21 martie 1997, Région wallonne/Comisia, C‑95/97, EU:C:1997:184, punctul 7, și Hotărârea din 15 iunie 1999, Regione Autonoma Friuli‑Venezia Giulia/Comisia, T‑288/97, EU:T:1999:125, punctul 48).

53      Pe de altă parte și în orice caz, trebuie să se constate că argumentul Comisiei nu repune nicidecum în discuție considerațiile prezentate la punctele 47-50 de mai sus, privind calitatea procesuală activă și interesul de a exercita acțiunea al reclamantei. În ceea ce privește calitatea procesuală activă, astfel cum s‑a arătat la punctul 48 de mai sus, Tribunalul nu poate decât să constate că ajutoarele în litigiu au fost plătite de RAS din proprie inițiativă și în vederea exercitării competențelor proprii, iar statul italian nu a intervenit în această privință, astfel încât interesul RAS de a contesta decizia atacată este distinct de interesul acestuia din urmă. În consecință, nu este necesar ca Tribunalul să interpreteze hotărârea din 16 iulie 2013 a Corte costituzionale (Curtea Constituțională) pentru a verifica dacă, în ceea ce privește măsura de compensare în litigiu, RAS dispunea efectiv, astfel cum susține, de competența de a institui, în temeiul continuității teritoriale, propriul serviciu de cabotaj maritim între Sardinia și Peninsula Italică. În ceea ce privește interesul de a exercita acțiunea, rezultă din cuprinsul punctului 50 de mai sus că decizia atacată cauzează prejudicii reclamantei și că, prin urmare, aceasta poate obține un beneficiu juridic ca urmare a anulării sale. Împrejurarea că, din motivele prezentate de Comisie, ea nu poate obține un beneficiu „politic” este, așadar, lipsită de relevanță. Pe de altă parte, Comisia nu susține că hotărârea sus‑menționată a Corte costituzionale (Curtea Constituțională) repune în discuție competența RAS de a acorda majorarea de capital în litigiu.

54      În al doilea rând, trebuie să verifice dacă, astfel cum susține Comisia, interesul de a exercita acțiunea al RAS a dispărut în cursul procedurii ca urmare a intrării în lichidare a Saremar.

55      În această privință, reiese din explicațiile și din documentele prezentate Tribunalului de către părți la 11 și la 29 iulie 2016 că, în caz de imposibilitate de restituire a părții din ajutoarele în litigiu deja plătite, Saremar a solicitat să fie admisă în procedura de concordat preventiv în vederea lichidării, concordat preventiv care a fost omologat de Tribunale di Cagliari (Tribunalul din Cagliari, Italia) la 22 iulie 2015. Acest concordat preventiv prevede plata creditorilor Saremar prin vânzarea și lichidarea tuturor bunurilor sale. Flota Saremar a fost cedată la 30 decembrie 2015 și această societate a încetat orice activitate la 31 martie 2016, iar RAS a atribuit la 18 martie 2016 concesionarea legăturii dintre Sardinia și insulele sarde mici unei alte societăți. Pe de altă parte, în răspunsul său din 11 iulie 2016, RAS a arătat că Saremar se afla într‑o etapă avansată a fazei de lichidare din cadrul procedurii de concordat preventiv, întrucât toți creditorii privilegiați fuseseră plătiți și se prevăzuse să realizeze în lunile care urmau o primă partajare substanțială între creditorii chirografari.

56      Trebuie să se constate însă că, indiferent de lichidarea Saremar, interesul de a exercita acțiunea al RAS nu a dispărut.

57      Astfel, pe de o parte, trebuie arătat că decizia atacată nu a fost abrogată sau retrasă, astfel încât prezenta acțiune își menține obiectul (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 iunie 2007, Wunenburger/Comisia, C‑362/05 P, EU:C:2007:322, punctul 48).

58      Pe de altă parte, decizia atacată continuă să producă efecte juridice față de RAS, care nu au devenit caduce ca urmare a simplei lichidări a Saremar. În această privință, Comisia nu contestă că, astfel cum au arătat în ședință RAS și Saremar, intrarea în lichidare a acesteia din urmă nu a avut drept efect dispariția sa, care nu va putea interveni decât la finalul acestui proces de lichidare. Or, chiar presupunând că, în urma dispariției Saremar, obligațiile care decurg din decizia atacată ar înceta să aibă un conținut concret pentru RAS, în orice caz, ele nu se află în această situație în etapa intrării în lichidare. Trebuie să se adauge că Tribunalul nu a fost informat până în prezent că procedura de lichidare a Saremar s‑ar fi încheiat.

59      Astfel, ca urmare a acestei decizii, RAS continuă să nu aibă dreptul de a plăti Saremar partea din majorarea de capital în litigiu pe care, astfel cum rezultă din procesul‑verbal al adunării acționarilor Saremar din data de 11 iulie 2012 anexat la cererea introductivă, această autoritate publică nu a plătit‑o ca urmare a notificării acestei operațiuni Comisiei.

60      Pe de altă parte, în ceea ce privește partea din ajutoarele în litigiu care a fost deja plătită de RAS către Saremar, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că simpla împrejurare că întreprinderea face obiectul unei proceduri de faliment, în special atunci când această procedură conduce la lichidarea întreprinderii, nu repune în discuție principiul recuperării ajutorului. Astfel, într‑o asemenea ipoteză, restabilirea situației anterioare și eliminarea denaturării concurenței care rezultă din ajutoarele plătite în mod ilegal pot în principiu să fie realizate prin înscrierea în pasivul întreprinderii în lichidare a unei obligații de restituire a ajutoarelor în cauză (a se vedea Hotărârea din 1 iulie 2009, KG Holding și alții/Comisia, T‑81/07-T‑83/07, EU:T:2009:237, punctele 192 și 193 și jurisprudența citată). RAS rămâne, așadar, cel puțin obligată să se asigure că creanțele pe care le are împotriva Saremar în temeiul părții deja plătite din ajutoarele în litigiu vor fi înscrise în pasivul acestei societăți.

61      În aceste condiții, fără a fi necesară examinarea argumentelor RAS, este necesar să se arate că intrarea în lichidare a Saremar nu repune în discuție constatarea efectuată la punctul 50 de mai sus, potrivit căreia anularea deciziei atacate ar putea aduce un beneficiu reclamantei întrucât obligațiile care decurg din această decizie vor înceta în mod automat să îi fie aplicabile și, ca urmare, situația sa juridică va fi în mod obligatoriu modificată.

62      Argumentele Comisiei nu pot repune în discuție aceste considerații.

63      Pe de o parte, rezultă clar din aceste considerații că aspectul dacă Saremar își poate sau nu își poate continua activitatea economică și, pe cale de consecință, dacă RAS are un interes ca această activitate să continue este lipsit de incidență cu privire la menținerea interesului de a exercita acțiunea al reclamantei. Astfel, rezultă din cuprinsul punctelor 57-60 de mai sus că în această privință este important, pe de o parte, ca decizia atacată să își mențină obiectul și, pe de altă parte, ca ea să continue să producă efecte juridice față de RAS și de deciziile pe care aceasta le‑a adoptat în calitate de autoritate publică. Acesta este motivul pentru care declarațiile RAS în contextul cauzei T‑506/14, Grandi Navi Veloci/Comisia, și cele ale președintelui RAS, reproduse în motivele deciziei regionale nr. 24/23 (a se vedea punctul 40 de mai sus), pe care Comisia le invocă, nu sunt relevante în speță. Pe de altă parte, contrar susținerilor Comisiei, prin menținerea prezentei acțiuni, în pofida acestor declarații, RAS nu încalcă principiul potrivit căruia nimeni nu poate contesta ceea ce a recunoscut anterior (nemo potest venire contra factum proprium).

64      Pe de altă parte, astfel cum rezultă din cuprinsul punctelor 47-61 de mai sus, RAS are dreptul de a introduce prezenta acțiune nu în calitate de creditoare a Saremar, ci în calitate de autoritate publică care a acordat ajutoarele în litigiu. În consecință, este lipsită de relevanță împrejurarea că, în urma intrării în lichidare a acesteia din urmă, RAS nu ar avea un interes cu privire la anularea deciziei atacate în calitate de creditoare a Saremar.

65      În cele din urmă, pentru motivele prezentate la punctele 52 și 53 de mai sus, argumentul Comisiei întemeiat pe necompetența invocată a RAS de a acorda măsura de compensare în litigiu nu poate fi reținut.

66      Rezultă din tot ceea ce precedă că RAS are în continuare un interes de a exercita prezenta acțiune și că, în consecință, este necesară pronunțarea asupra fondului.

2.     Cu privire la fond

67      Acțiunea cuprinde două părți, prima urmărind anularea deciziei atacate întrucât Comisia a declarat incompatibilă cu piața internă și a executat în mod nelegal măsura de compensare în litigiu, iar a doua urmărind anularea acestei decizii întrucât Comisia a declarat incompatibilă și ilegală majorarea de capital în litigiu.

 În ceea ce privește prima parte a acțiunii, referitoare la partea din decizia atacată care vizează măsura de compensare în litigiu

68      Împotriva părții din decizia atacată care vizează măsura de compensare în litigiu, reclamanta invocă în mod formal cinci motive, întemeiate în esență pe erori de drept și pe erori vădite de apreciere. Primul motiv vizează identificarea obligațiilor de serviciu public impuse Saremar, cel de al doilea, aplicarea condițiilor Altmark, cel de al treilea, aplicarea Deciziei 2005/842/CE a Comisiei din 28 noiembrie 2005 privind aplicarea articolului [106 alineatul (2) TFUE] la ajutorul de stat, sub forma compensației pentru obligația de serviciu public, acordat anumitor întreprinderi cărora le‑a fost încredințată prestarea unui serviciu de interes economic general (JO 2005, L 312, p. 67, denumită în continuare „Decizia privind SIEG din 2005”) și a Deciziei privind SIEG din 2011, cel de al patrulea, calificarea Saremar drept întreprindere aflată în dificultate și cel de al cincilea, aplicarea principiilor Cadrului privind SIEG din 2011.

69      În această privință, este necesar să se arate că aceste motive vizează în esență legalitatea pe fond a deciziei atacate. Totuși, în cadrul acestor motive, RAS invocă și faptul că decizia atacată este afectată de o lipsă de motivare. De asemenea, în cadrul celui de al patrulea motiv, RAS invocă o încălcare a dreptului la apărare care ar rezulta din împrejurarea că aspectul dacă Saremar este o întreprindere aflată în dificultate nu ar fi fost dezbătut în cursul procedurii administrative. În consecință, trebuie să se considere că, în realitate, RAS invocă în această privință un al șaselea motiv, diferit de motivele de fond sus‑menționate, întemeiat pe încălcarea normelor fundamentale de procedură și care cuprinde două aspecte, privind, pe de o parte, o încălcare a obligației de motivare și, pe de altă parte, încălcarea dreptului la apărare. Acest motiv trebuie examinat separat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2013, Comisia/Edison, C‑446/11 P, nepublicată, EU:C:2013:798, punctul 20 și jurisprudența citată).

70      Tribunalul consideră că este oportun să examineze în primul rând cel de al șaselea motiv, apoi, în al doilea rând, motivele al doilea‑al cincilea și, în al treilea rând, primul motiv.

 Cu privire la al șaselea motiv, întemeiat pe încălcarea normelor fundamentale de procedură

–       Cu privire la primul aspect, întemeiat pe o încălcare a obligației de motivare a deciziei atacate

71      În susținerea primului aspect al celui de al șaselea motiv, RAS invocă în esență cinci critici. Trebuie mai întâi să se examineze primele două critici, împreună.

72      Prima critică este întemeiată pe faptul că identificarea în decizia atacată a obligațiilor de serviciu public impuse Saremar este insuficient motivată. Cea de a doua critică este întemeiată pe faptul că Comisia nu și‑a motivat decizia de a nu lua în considerare probele prezentate de RAS în scopul de a demonstra necesitatea obligațiilor de serviciu public impuse Saremar și caracterul suficient de clar al definirii lor.

73      În această privință, este necesar să se arate că aceste două critici se raportează la motivarea părții din decizia atacată referitoare la examinarea măsurii de compensare în litigiu din perspectiva primei condiții Altmark. Or, astfel cum se va arăta la punctele 123-132 de mai jos, această parte din decizia atacată nu era indispensabilă pentru a permite Comisiei să constate că măsura de compensare menționată nu respecta condițiile Altmark, din moment ce aceasta a constatat în mod întemeiat că a doua dintre aceste condiții nu era îndeplinită. În consecință, erorile invocate ale Comisiei în cadrul aplicării primei condiții Altmark nu au incidență asupra legalității deciziei atacate. Prin urmare, fără a fi necesar să verifice dacă prima critică îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute la articolul 44 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură al Tribunalului din 2 mai 1991, aplicabil la data introducerii acțiunii, este necesar să se considere că cele două critici în cauză sunt inoperante și trebuie respinse.

74      Cea de a treia critică vizează o lipsă de motivare privind punctele 255-260 din decizia atacată, în cuprinsul cărora Comisia a examinat compatibilitatea măsurii de compensare în litigiu din perspectiva condițiilor prevăzute în Decizia privind SIEG din 2011 și în Decizia privind SIEG din 2005.

75      În primul rând, potrivit unei jurisprudențe constante, cerința vizată la articolul 44 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991, potrivit căreia cererea introductivă trebuie să cuprindă, pe lângă menționarea obiectului litigiului, motivele și argumentele invocate, precum și expunerea sumară a respectivelor motive, trebuie interpretată în sensul că, sub sancțiunea inadmisibilității motivelor menționate, cererea introductivă trebuie să explice în ce constau acestea, astfel încât simpla lor menționare abstractă nu îndeplinește cerințele acestui regulament. Cerințe similare sunt impuse în ceea ce privește o critică enunțată în susținerea unui motiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 februarie 2012, Italia/Comisia, T‑267/06, nepublicată, EU:T:2012:69, punctul 35, și Hotărârea din 12 septembrie 2013, Besselink/Consiliul, T‑331/11, nepublicată, EU:T:2013:419, punctele 37-41 și jurisprudența citată).

76      Or, în speță, trebuie arătat că reclamanta nu precizează conținutul celei de a treia critici. Astfel, ea se limitează să invoce în titlul celui de al treilea motiv, care vizează erorile săvârșite de Comisie la punctele 255-260 din decizia atacată, o „încălcare a articolului 296 TFUE”, fără a preciza în niciun mod în ce constă această încălcare. În consecință, în temeiul articolului 44 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991, această critică este inadmisibilă.

77      Cea de a patra critică se întemeiază în esență pe faptul că Comisia nu ar fi precizat, la punctul 269 din decizia atacată, dacă a considerat că atribuirea unei compensații pentru serviciul public unei întreprinderi aflate în dificultate este exclusă din principiu.

78      În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constate, motivarea impusă la articolul 296 TFUE trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză și trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate, iar instanței competente să își exercite controlul. Cerința motivării trebuie apreciată în funcție de împrejurările cauzei, în special de conținutul actului, de natura motivelor invocate și de interesul de a primi explicații propriu destinatarului sau altor persoane vizate în mod direct și individual de acest act. Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, având în vedere că problema dacă motivarea unui act respectă condițiile impuse la articolul 296 TFUE trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă (a se vedea Hotărârea din 28 ianuarie 2016, Slovenia/Comisia, T‑507/12, nepublicată, EU:T:2016:35, punctul 23 și jurisprudența citată).

79      Pe de altă parte, în materia ajutoarelor de stat, corelația necesară dintre motivele invocate de persoanele interesate în cursul procedurii oficiale de investigare și motivarea deciziei Comisiei nu poate impune obligația acesteia să respingă fiecare dintre argumentele invocate în susținerea acestor motive. Este suficient ca aceasta să expună faptele și considerațiile juridice care au o importanță esențială în economia deciziei (a se vedea Hotărârea din 28 ianuarie 2016, Slovenia/Comisia, T‑507/12, nepublicată, EU:T:2016:35, punctul 25 și jurisprudența citată).

80      În speță, nu era obligatoriu ca Comisia să precizeze, la punctul 269 din decizia atacată, dacă a considerat că atribuirea unei compensații pentru serviciul public unei întreprinderi aflate în dificultate este exclusă din principiu. Astfel, era suficient ca, așa cum de altfel este cazul la acest punct din decizia atacată, Comisia să arate că, conform punctului 9 din Cadrul privind SIEG din 2011 și ținând seama de neîndeplinirea condițiilor Deciziei privind SIEG din 2011 în speță, compatibilitatea compensației menționate trebuia să fie evaluată din perspectiva Liniilor directoare privind ajutoarele pentru salvare și restructurare. În acest sens, din această mențiune reies în mod clar elementele de drept determinante care au condus Comisia la a considera drept necesară în speță aplicarea liniilor directoare menționate. În consecință, nu era necesar ca Comisia să detalieze suplimentar postulatele teoretice pe care s‑a întemeiat raționamentul său, punctul 269 din decizia atacată permițând, pe de o parte, RAS să înțeleagă raționamentul și să discute postulatele menționate în cadrul prezentei acțiuni, în special în cadrul celui de al patrulea motiv, și, pe de altă parte, Tribunalului să își exercite controlul. A patra critică trebuie, așadar, să fie respinsă.

81      Cea de a cincea critică este întemeiată în esență pe faptul că Comisia nu a motivat aplicarea în speță a principiilor prevăzute la punctele 14, 19, 20, 39 și 60 din Cadrul privind SIEG din 2011, deși, în temeiul punctului 61 din același cadru, aceste principii nu ar fi aplicabile în cazul măsurii de compensare în litigiu.

82      În această privință, este suficient să se arate, precum a precizat și Comisia în memoriul în apărare, că prezenta critică se întemeiază pe premisa că compensația pentru serviciul public în litigiu ar îndeplini condițiile enunțate la articolul 2 alineatul (1) din Decizia privind SIEG din 2011 și că, în consecință, conform punctului 61 din Cadrul privind SIEG din 2011, punctele 14, 19, 20, 39 și 60 din acest cadru nu erau aplicabile în cazul compensației menționate. Or, într‑o parte anterioară din decizia atacată, respectiv la punctele 255-260 din această decizie, Comisia a precizat motivele pentru care a considerat că în speță nu erau îndeplinite condițiile de aplicare a Deciziei privind SIEG din 2011. Prin urmare, aceasta nu era obligată să justifice ulterior motivul pentru care a examinat compensația în litigiu din perspectiva condițiilor stabilite la punctele 14, 19, 20, 39 și 60 din Cadrul privind SIEG din 2011.

83      În aceste condiții, cea de a cincea critică trebuie respinsă și, în consecință, trebuie respins în întregime primul aspect al celui de al șaselea motiv.

–       Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe o încălcare a dreptului la apărare

84      RAS susține că Comisia a calificat Saremar drept întreprindere aflată în dificultate pentru prima dată în decizia atacată. În opinia sa, această chestiune nu a făcut niciodată obiectul unei dezbateri contradictorii în cursul procedurii administrative.

85      Comisia a răspuns că dreptul la apărare al reclamantei în cursul procedurii administrative nu poate fi invocat în speță.

86      În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, părțile interesate în sensul articolului 108 alineatul (2) TFUE au, în cadrul procedurii de control al ajutoarelor de stat, numai posibilitatea de a adresa Comisiei orice informație destinată să orienteze viitoarea acțiune a acesteia și nu pot pretinde o dezbatere în contradictoriu cu Comisia precum cea la care poate participa statul membru vizat. Printre părțile interesate în sensul articolului 108 alineatul (2) TFUE se numără nu numai beneficiarii ajutorului sau, dacă este cazul, concurenții lor, ci și entitățile teritoriale substatale care au acordat ajutorul, cum este RAS în speță (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 noiembrie 2011, Comisia și Spania/Government of Gibraltar și Regatul Unit, C‑106/09 P și C‑107/09 P, EU:C:2011:732, punctul 181 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 12 mai 2011, Région Nord‑Pas‑de‑Calais și Communauté d'Agglomération du Douaisis/Comisia, T‑267/08 și T‑279/08, EU:T:2011:209, punctul 87 și jurisprudența citată). În consecință, în speță, împrejurarea că nu a avut loc nicio dezbatere în contradictoriu între RAS și Comisie în cursul procedurii oficiale de investigare privind aspectul dacă Saremar trebuia calificată drept întreprindere aflată în dificultate nu poate constitui o încălcare a dreptului la apărare al reclamantei. În orice caz, astfel cum Comisia a subliniat în mod întemeiat, decizia de inițiere a procedurii oficiale de investigare se referea expres, în considerentele (260) și (261), la ipoteza potrivit căreia Saremar este o întreprindere aflată în dificultate, menționându‑se totodată că Comisia nu dispunea pentru moment de indicații cu privire la acest aspect. Prin urmare, revenea RAS, în cursul acestei proceduri, obligația de a folosi posibilitatea oferită de a prezenta observații și informații cu privire la acest aspect în cazul în care considera necesar acest lucru.

87      În consecință, trebuie să se respingă al doilea aspect al celui de al șaselea motiv și, pe cale de consecință, cel de al șaselea motiv în întregime.

 Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 107 alineatul (1) TFUE și a articolului 106 alineatul (2) TFUE, precum și pe erori vădite de apreciere săvârșite de Comisie în aplicarea condițiilor Altmark

88      Cel de al doilea motiv privește aplicarea primelor trei condiții Altmark efectuată de Comisie la punctele 167-224 din decizia atacată. Acest motiv cuprinde cinci aspecte. Primele trei aspecte privesc prima condiție Altmark, iar al patrulea și al cincilea aspect privesc a doua și, respectiv, a treia dintre aceste condiții. RAS consideră în esență că erorile vădite de apreciere săvârșite de Comisie în cadrul aplicării acestor condiții constituie o încălcare a articolului 107 alineatul (1) TFUE și a articolului 106 alineatul (2) TFUE.

89      Cu titlu introductiv, trebuie arătat că revine Tribunalului sarcina de a examina pe fond argumentația RAS în susținerea diferitor aspecte ale celui de al doilea motiv numai din perspectiva unei încălcări invocate a articolului 107 alineatul (1) TFUE, iar nu din perspectiva unei încălcări invocate a articolului 106 alineatul (2) TFUE. Astfel, condițiile Altmark au drept unic obiect calificarea măsurii în cauză drept ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE în scopul de a se determina existența unei obligații de notificare a acestei măsuri către Comisie în ipoteza unui nou ajutor sau de cooperare cu această instituție în cazul unui ajutor existent (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 1 iulie 2010, M6 și TF1/Comisia, T‑568/08 și T‑573/08, EU:T:2010:272, punctele 128 și 129 și jurisprudența citată). În schimb, aceste condiții nu vizează determinarea compatibilității acestui ajutor din perspectiva articolului 106 alineatul (2) TFUE, această determinare implicând prin definiție ca măsura să fi fost calificată în prealabil drept ajutor de stat. În consecință, în măsura în care se întemeiază pe o încălcare a articolului 106 alineatul (2) TFUE, prezentul motiv este inoperant.

90      Pe de altă parte, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, calificarea drept ajutor de stat necesită ca toate condițiile prevăzute la articolul 107 alineatul (1) TFUE să fie îndeplinite. Aceste condiții sunt următoarele: în primul rând, trebuie să fie vorba despre o intervenție a statului sau prin intermediul resurselor de stat, în al doilea rând, această intervenție trebuie să fie susceptibilă să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre, în al treilea rând, aceasta trebuie să acorde un avantaj beneficiarului și, în al patrulea rând, aceasta trebuie să denatureze sau să amenințe să denatureze concurența (a se vedea Hotărârea din 22 octombrie 2015, EasyPay și Finance Engineering, C‑185/14, EU:C:2015:716, punctul 35 și jurisprudența citată).

91      Astfel, pentru calificarea drept ajutor de stat, articolul 107 alineatul (1) TFUE implică printre altele existența unui avantaj acordat unei întreprinderi. Or, astfel cum a statuat Curtea la punctul 87 din Hotărârea din 24 iulie 2003, Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg (C‑280/00, EU:C:2003:415), nu intră sub incidența articolului 107 alineatul (1) TFUE o intervenție a statului considerată drept o compensație care reprezintă contraprestația serviciilor prestate de întreprinderile beneficiare în executarea obligațiilor de serviciu public, astfel încât aceste întreprinderi nu profită în realitate de un avantaj financiar, iar intervenția respectivă nu are ca efect plasarea acestora într‑o poziție concurențială mai favorabilă în raport cu întreprinderile concurente (Hotărârea din 24 iulie 2003, Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg, C‑280/00, EU:C:2003:415, punctul 87, și Hotărârea din 22 octombrie 2015, EasyPay și Finance Engineering, C‑185/14, EU:C:2015:716, punctul 45).

92      Cu toate acestea, pentru ca, într‑un caz concret, o astfel de compensație să nu fie calificată drept ajutor de stat, trebuie să fie îndeplinite anumite condiții. În primul rând, întreprinderea beneficiară trebuie să îndeplinească în mod real obligații de serviciu public, iar aceste obligații trebuie să fi fost definite în mod clar. În al doilea rând, parametrii pe baza cărora se calculează compensația să fi fost stabiliți în prealabil, în mod obiectiv și transparent, pentru a se evita conferirea unui avantaj economic care să poată favoriza întreprinderea beneficiară față de întreprinderile concurente. În al treilea rând, valoarea compensației să nu depășească necesarul pentru acoperirea integrală sau parțială a costurilor înregistrate prin executarea obligațiilor de serviciu public, luând în considerare veniturile aferente, precum și un profit rezonabil pentru îndeplinirea obligațiilor respective. În al patrulea rând, atunci când întreprinderea însărcinată cu executarea obligațiilor de serviciu public nu a fost aleasă în conformitate cu procedura privind achizițiile publice, nivelul compensației necesare să fi fost determinat pe baza unei analize a costurilor pe care o întreprindere medie, bine gestionată și echipată în mod corespunzător, astfel încât să îndeplinească cerințele necesare de serviciu public, le‑ar fi înregistrat pentru a executa aceste obligații, luându‑se în considerare atât veniturile aferente, cât și un profit rezonabil pentru executarea acestor obligații (Hotărârea din 24 iulie 2003, Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg, C‑280/00, EU:C:2003:415, punctele 88-93, și Hotărârea din 11 martie 2009, TF1/Comisia, T‑354/05, EU:T:2009:66, punctul 128).

93      În consecință, o intervenție a statului care nu îndeplinește una sau mai multe dintre condițiile Altmark poate fi considerată un ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE în măsura în care celelalte condiții impuse pentru calificarea drept ajutor care sunt vizate la acest articol sunt îndeplinite (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 iulie 2003, Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg, C‑280/00, EU:C:2003:415, punctul 94, și Hotărârea din 11 martie 2009, TF1/Comisia, T‑354/05, EU:T:2009:66, punctul 129).

94      Rezultă din cele ce precedă că condițiile Altmark, care trebuie să fie îndeplinite pentru ca o intervenție a unui stat sub forma unei compensații pentru serviciul public să nu fie calificată drept ajutor de stat, au caracter cumulativ. În plus, aceste condiții sunt distincte între ele și urmăresc scopul lor propriu (Hotărârea din 18 februarie 2016, Germania/Comisia, C‑446/14 P, nepublicată, EU:C:2016:97, punctul 31). Astfel, în cadrul controlului ajutoarelor de stat, Comisia nu este obligată să examineze toate aceste condiții în cazul în care constată că una sau mai multe dintre ele nu sunt îndeplinite (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 martie 2009, TF1/Comisia, T‑354/05, EU:T:2009:66, punctele 142, 143 și 146). Nici caracterul eronat al constatării Comisiei că una dintre aceste condiții nu este îndeplinită nu poate conduce la anularea deciziei atacate dacă, pe de altă parte, Comisia efectuează o constatare similară privind alta dintre aceste condiții care nu prezintă nicio eroare. Astfel, această din urmă constatare este suficientă prin ea însăși pentru a concluziona că măsura în litigiu acordă un avantaj economic susceptibil să conducă la calificarea sa drept ajutor de stat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 noiembrie 2015, Abertis Telecom și Retevisión I/Comisia, T‑541/13, nepublicată, în prezent în recurs, EU:T:2015:898, punctele 64 și 112).

95      În aceste condiții, pare adecvat în speță să se examineze împreună diferitele aspecte ale prezentului motiv. Astfel, fiecare dintre aceste aspecte vizează una dintre condițiile Altmark și, în consecință, niciunul dintre ele nu este de natură să conducă, prin el însuși, la anularea deciziei atacate.

96      Pe de altă parte, astfel cum rezultă din cuprinsul punctului 173 din decizia atacată, Comisia a considerat că, din motive de claritate, este mai adecvat să înceapă examinarea respectării de măsura de compensare în litigiu a condițiilor Altmark prin analiza respectivei măsuri din perspectiva celei de a doua dintre aceste condiții. În plus, la punctul 179 din decizia menționată, ea a încheiat această analiză reținând că această condiție nu este îndeplinită și că, în consecință, compensația pentru serviciul public acorda un avantaj Saremar în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE. Numai după această analiză, Comisia a examinat succesiv prima (punctele 180-219 din decizia atacată) și a treia condiție Altmark (punctele 220-223 din decizia atacată). Astfel, trebuie analizate în primul rând argumentele RAS privind erorile de drept și de apreciere săvârșite de Comisie în cadrul aplicării celei de a doua condiții Altmark, care sunt expuse în susținerea celui de al patrulea aspect al prezentului motiv.

97      RAS susține în esență că a doua condiție Altmark nu impune ca deciziile care acordă un mandat de serviciu public să vizeze explicit măsura de compensare în cauză. Astfel, ar fi suficient, precum în speță, să se definească în prealabil în mod transparent și obiectiv toate criteriile de organizare și de exploatare a acestui serviciu public care să permită să se identifice costurile și veniturile aferente. În plus, instituirea unei contabilități separate pentru exploatarea de către Saremar a legăturilor cu continentul ar evita în speță orice supracompensație și orice finanțare încrucișată. Pe de altă parte, RAS consideră că nu a exclus un deficit din exploatare în măsura în care a impus Saremar să își îndeplinească misiunea de serviciu public în orice situație. În sfârșit, potrivit RAS, Decizia 2009/611/CE a Comisiei din 8 iulie 2008 privind măsurile C 58/02 (ex N 118/02) pe care Franța le‑a pus în aplicare în favoarea Société Nationale Maritime Corse‑Méditerranée (SNCM) (JO 2009, L 225, p. 180, denumită în continuare „Decizia SNCM”) ar confirma posibilitatea ca Comisia să aprobe o compensație pentru serviciul public plătită a posteriori.

98      În apărare, Comisia reia în esență considerațiile pe care le‑a prezentat la punctele 174-177 din decizia atacată și care au determinat‑o să concluzioneze că a doua condiție Altmark nu era îndeplinită în speță. În plus, susține că decizia SNCM nu este relevantă. În intervenție, CIN își exprimă în esență acordul cu această argumentație.

99      Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, înainte de a concluziona, la punctul 179 din decizia atacată, că a doua condiție Altmark nu este îndeplinită în speță, Comisia a apreciat, la punctele 174-177 din această decizie, că parametrii de calcul al măsurii de compensare în litigiu nu puteau fi considerați ca fiind stabiliți în prealabil în mod obiectiv și transparent. Astfel, Comisia a arătat că în deciziile care determină misiunea de serviciu public a Saremar nu era prevăzută nicio compensație, aceasta din urmă fiind chiar exclusă. Așadar, potrivit deciziei atacate, deciziile sus‑menționate ale RAS se întemeiau pe postulatul că misiunea de serviciu public amintită trebuia îndeplinită de Saremar, dacă nu în mod rentabil, cel puțin cu menținerea echilibrului bugetar, iar numai ulterior, odată ce s‑a evidențiat deficitul care rezultă din misiunea menționată, a fost pus în aplicare un mecanism de compensare (punctele 174-177 din decizia atacată). Aceasta a adăugat că, din moment ce, așa cum a constatat în cadrul aplicării primei condiții Altmark, obligațiile privind nivelurile tarifelor nu au fost clar definite, parametrii de calcul al compensației, în mod obligatoriu legați de aceste niveluri ale tarifelor, nu puteau să fie stabiliți în prealabil în mod obiectiv și transparent (punctul 178 din decizia atacată).

100    În această privință, după cum s‑a amintit la punctul 92 de mai sus, a doua condiție Altmark vizează necesitatea stabilirii în prealabil, în mod obiectiv și transparent, a parametrilor pe baza cărora este calculată compensația în scopul de a se evita ca această compensație să aducă un avantaj economic care ar putea favoriza întreprinderea beneficiară în raport cu întreprinderi concurente.

101    Astfel, după cum a arătat Tribunalul în mai multe rânduri, statele membre dispun de o largă marjă de apreciere nu numai în ceea ce privește definirea unei misiuni de serviciu public, vizată de prima condiție Altmark, ci și în ceea ce privește determinarea compensației pentru costurile acestui serviciu public. Prin urmare, în lipsa unei reglementări a Uniunii în materie de servicii de interes economic general (SIEG), Comisia nu este abilitată să se pronunțe cu privire la întinderea misiunilor de serviciu public ce revin furnizorului de serviciu public, în special la nivelul costurilor legate de acest serviciu, nici cu privire la oportunitatea alegerilor politice efectuate în această privință de autoritățile naționale și nici cu privire la eficiența economică a furnizorului de serviciu public (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2014, Zweckverband Tierkörperbeseitigung/Comisia, T‑309/12, nepublicată, EU:T:2014:676, punctele 104 și 148 și jurisprudența citată).

102    În plus, în special deoarece această determinare a compensării costurilor serviciului public nu este supusă decât unui control restrâns din partea instituțiilor, a doua condiție Altmark impune ca instituțiile respective să fie în măsură să verifice existența unor parametri obiectivi și transparenți stabiliți în prealabil, acești parametri trebuind precizați astfel încât să se excludă orice recurgere abuzivă a statului membru la noțiunea de SIEG, care să aibă drept efect conferirea furnizorului de serviciu public a unui avantaj economic sub forma unei compensații (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2014, Zweckverband Tierkörperbeseitigung/Comisia, T‑309/12, nepublicată, EU:T:2014:676, punctul 148 și jurisprudența citată).

103    Așadar, această condiție permite statelor membre să aleagă modalitățile practice pentru a asigura respectarea ei, cu condiția ca modalitățile de stabilire a parametrilor de calcul al compensației să rămână obiective și transparente. Aprecierea Comisiei în acest sens trebuie să se întemeieze pe o analiză a condițiilor juridice și economice concrete în care se determină acești parametri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 noiembrie 2012, CBI/Comisia, T‑137/10, EU:T:2012:584, punctul 192 și jurisprudența citată).

104    În speță trebuie să se constate că analiza Comisiei din cuprinsul punctelor 174-177 din decizia atacată, în care aceasta se întemeiază în special pe lipsa oricărei determinări prealabile a unei compensații, nu este afectată de erori.

105    În acest sens, reiese din înscrisurile din dosar că niciuna dintre deciziile regionale vizate la punctele 6-9 de mai sus, prin care RAS a mandatat Saremar să efectueze legături cu continentul și a precizat obligațiile de serviciu public aferente, nu prevede în mod expres și nici implicit plata unei compensații pentru serviciul public care să corespundă cheltuielilor determinate de executarea obligațiilor sus‑menționate. Dimpotrivă, astfel cum a subliniat Comisia la punctele 174-177 din decizia atacată, toate aceste decizii au dat Saremar instrucțiuni pentru a determina legăturile și tarifele care trebuie puse în aplicare, precum și pentru adaptarea tarifelor menționate în vederea concilierii cererii de transport cu obiectivul de echilibru economic și financiar. Astfel, aceste decizii se întemeiau pe postulatul potrivit căruia executarea obligațiilor de serviciu public sus‑menționate trebuia să se efectueze în condiții de piață și, prin urmare, cu menținerea viabilității activității, fără a se recurge la o compensație pentru serviciul public plătită de RAS. În plus, așa cum arată Comisia la punctul 177 din decizia atacată, decizia regională nr. 48/65 justifică expres obligația de a menține echilibrul economic al legăturilor cu continentul referindu‑se la obiectivul de a se evita plata unui ajutor de stat incompatibil.

106    În aceste condiții, în mod întemeiat Comisia a considerat că cerința unei determinări prealabile a unor parametri obiectivi și transparenți pentru calculul compensației pentru serviciul public nu poate fi considerată ca fiind îndeplinită în speță. Astfel, situația ar fi diferită în lipsa adoptării de către RAS a dispozițiilor care prevăd acordarea unei asemenea compensații și în cadrul modalităților de organizare a serviciului public în cauză, așa cum sunt descrise la punctul 105 de mai sus, care exclud, cel puțin în principiu, această compensație. Desigur, după cum s‑a amintit la punctul 103 de mai sus, în cadrul celei de a doua condiții Altmark, jurisprudența recunoaște autorităților naționale o largă putere de apreciere în ceea ce privește determinarea modalităților de calcul al compensației pentru serviciul public în cauză. Totuși, în acest cadru, această putere de apreciere nu poate dispensa autoritățile naționale să prevadă în prealabil o compensație pentru serviciul public. Prin urmare, determinarea în prealabil a modalităților de calcul al acestei compensații este necesară pentru ca a doua condiție Altmark să fie îndeplinită și presupune, prin definiție, să se fi decis, tot în prealabil, acordarea unei astfel de compensații.

107    În definitiv, așa cum a arătat în esență Comisia în duplică, autoritățile naționale sunt libere, dacă consideră oportun, să prevadă o misiune de serviciu public al cărei echilibru financiar este asigurat în întregime de veniturile din exploatare, fără a se recurge la o compensație pentru serviciul public. Desigur, impunerea unor obligații de serviciu public implică în general, cu titlu de contraprestație, acordarea unei compensații operatorului respectiv. Totuși, în lipsa unei reglementări a Uniunii în materie de SIEG, dreptul Uniunii nu se opune ca o asemenea compensație pentru serviciul public să nu fie prevăzută. În speță, astfel cum a arătat în mod întemeiat Comisia la punctul 174 din decizia atacată, marja de apreciere pe care, în cadrul deciziilor regionale vizate la punctele 6-9 de mai sus, RAS a acordat‑o Saremar pentru adaptarea tarifelor sale avea drept obiect tocmai să permită acestei societăți să mențină echilibrul financiar și economic al activității sale în condiții de piață, fără a fi necesar să se recurgă la o finanțare publică.

108    În aceste condiții, în acest cadru, care excludea finanțarea misiunii Saremar prin intermediul resurselor publice, măsura de compensare în litigiu, care a fost acordată ulterior având în vedere deficitele din exploatare care rezultă din această activitate, nu poate fi considerată drept o compensație pentru serviciul public în sensul Hotărârii din 24 iulie 2003, Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg (C‑280/00, EU:C:2003:415). Astfel, în măsura în care o asemenea compensație nu a fost prevăzută în prealabil, ea nu a putut fi calculată, așa cum impune a doua condiție Altmark, pe baza unor parametri obiectivi și transparenți definiți la rândul lor în prealabil. Astfel, după cum a arătat Comisia la punctul 176 din decizia atacată, abia în cadrul Legii regionale nr. 15 din 2012, RAS a adoptat decizia de a plăti Saremar o subvenție de 10 milioane de euro pentru „acoperirea eventualului deficit” rezultat din legăturile cu continentul efectuate de Saremar. În plus, această lege regională nu indică în niciun mod parametrii pe baza cărora a fost determinat cuantumul acestei subvenții.

109    Rezultă din cele de mai sus că, exclusiv pe baza punctelor 174-177 din decizia atacată, Comisia putea să considere în mod întemeiat că a doua condiție Altmark nu este îndeplinită în speță.

110    Argumentele RAS prezentate în cadrul celui de al patrulea aspect al celui de al doilea motiv nu pot repune în discuție această concluzie.

111    În primul rând, argumentul RAS potrivit căruia lipsa unei trimiteri explicite la o compensație pentru serviciul public în deciziile regionale care conferă un mandat de serviciu public Saremar nu este contrară celei de a doua condiții Altmark este lipsit de temei.

112    În această privință, pe de o parte, nici Cadrul privind SIEG din 2011, nici Comunicarea Comisiei din 11 ianuarie 2012 privind aplicarea normelor Uniunii Europene în materie de ajutor de stat în cazul compensației acordate pentru prestarea unor servicii de interes economic general (JO 2012, C 8, p. 4), pe care se întemeiază RAS, nu confirmă acest argument. Astfel, după cum precizează chiar reclamanta, din aceste comunicări rezultă numai că Comisia consideră că autoritățile naționale competente nu sunt obligate să stabilească în prealabil cuantumul exact al compensației sau o formulă determinată care să permită calcularea acestui cuantum. În schimb, nu rezultă nicidecum din aceste comunicări că Comisia a considerat că aceleași autorități ar putea să nu prevadă în prealabil plata unei compensații, astfel cum a procedat RAS. În această privință, așa cum s‑a arătat la punctul 106 de mai sus, larga putere de apreciere de care dispun autoritățile naționale pentru a determina parametrii de calcul al unei compensații pentru serviciul public nu poate, prin definiție, să scutească aceste autorități de prevederea în prealabil a unei astfel de compensații.

113    Pe de altă parte, nici decizia SNCM nu poate fi invocată în susținerea acestui argument. Într‑adevăr, pe de o parte, după cum a amintit Comisia în mod întemeiat, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că legalitatea unei decizii prin care se califică drept ajutor de stat o compensație pentru serviciul public trebuie apreciată numai în cadrul articolului 107 alineatul (1) TFUE, astfel cum a fost interpretat prin Hotărârea din 24 iulie 2003, Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg, (C‑280/00, EU:C:2003:415), iar nu din perspectiva unei practici decizionale anterioare, nici chiar constantă (a se vedea în acest sens și prin analogie, Hotărârea din 15 iunie 2005, Regione autonoma della Sardegna/Comisia, T‑171/02, EU:T:2005:219, punctul 177 și jurisprudența citată). Pe de altă parte și în orice caz, așa cum a subliniat Comisia în duplică, decizia SNCM nu permite să se confirme argumentul reclamantei. În acest sens, contrar celor susținute de reclamantă în replică, rezultă din cuprinsul punctului 253 din această decizie că compensația pentru serviciul public acordată SNCM, spre deosebire de măsura de compensare în litigiu, a fost prevăzută în prealabil în convenția de atribuire a mandatului de serviciu public încheiată între autoritățile franceze și această întreprindere. În plus, în aceeași decizie SNCM, Comisia a considerat că această compensație constituie un ajutor de stat din perspectiva condițiilor Altmark.

114    În al doilea rând, împrejurarea că toate criteriile necesare pentru identificarea și calcularea cu exactitate a costurilor și a veniturilor aferente serviciului public în cauză ar fi definite în deciziile RAS prin care i se acordă Saremar mandatul și împrejurarea că decizia regională nr. 20/57 ar fi instituit un sistem de contabilitate separată privind serviciul public menționat nu sunt de natură să stabilească existența unei erori de drept sau a unei erori vădite de apreciere săvârșite de Comisie în cadrul aplicării celei de a doua condiții Altmark.

115    Pe de o parte, postulatul pe care se întemeiază primul dintre argumentele menționate la punctul 114 de mai sus este eronat. Astfel, după cum a admis chiar RAS în cererea introductivă, nu toate criteriile necesare pentru identificarea și calcularea costurilor și a veniturilor aferente serviciului public în cauză au fost definite în prealabil, întrucât deciziile regionale prin care i se acordă Saremar mandatul nu luau în considerare volumul de trafic previzibil pe legăturile cu continentul pe care această întreprindere urma să le realizeze. Or, în mod evident, este vorba despre o variabilă de natură să aibă un rol esențial în realizarea sau în nerealizarea echilibrului economic al activității în cauză și, prin urmare, în calculul unei eventuale compensații necesare pentru acest echilibru. RAS recunoaște deci implicit, dar obligatoriu că un element determinant pentru stabilirea unor parametri obiectivi de calcul al cuantumului compensației nu a fost luat în considerare în deciziile regionale sus‑menționate.

116    Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile regionale menționate au facilitat identificarea elementelor contabile necesare pentru calcularea cuantumului unei eventuale compensații nu este determinantă în speță. Astfel, presupunând că ar fi dovedită, această împrejurare nu poate suplini lipsa din aceste decizii a unor dispoziții care să prevadă acordarea unei compensații pentru serviciul public și nici, în consecință, lipsa unor parametri obiectivi și transparenți pentru calculul acesteia din urmă. În special, trebuie subliniat că, în deciziile regionale menționate, nimic nu arată că elementele contabile propuse de RAS trebuiau utilizate pentru a se determina calculul cuantumului unei compensații pentru serviciul public, aceasta din urmă fiind, așa cum s‑a arătat la punctul 106 de mai sus, în principiu exclusă.

117    Pe de altă parte, după cum subliniază Comisia, rezultă chiar din modul de redactare a deciziei regionale nr. 20/57 că sistemul de contabilitate separat instituit în această decizie avea drept obiect garantarea echilibrului economic și financiar al serviciului public în cauză în condițiile pieței. În special, astfel cum menționează chiar RAS în cererea introductivă, acest sistem de contabilitate separată viza tocmai să se evite ca sarcinile legate de acest serviciu public să fie compensate de veniturile aferente legăturilor cu insulele sarde mici și cu Corsica, efectuate de Saremar în cadrul unei convenții de serviciu public și care cuprindeau în special compensația pentru serviciul public plătită în cadrul acestei convenții.

118    În cele din urmă, RAS nu se poate prevala în mod util de împrejurarea că identificarea prealabilă a elementelor contabile relevante în deciziile regionale prin care se acordă mandatul de serviciu public și instituirea unui sistem de contabilitate separată ar fi permis să se evite supracompensația.

119    Astfel, după cum s‑a amintit la punctul 92 de mai sus, cerința privind absența supracompensației este relevantă în cadrul examinării celei de a treia condiții Altmark, dar nu în cadrul examinării celei de a doua condiții, care trebuie să se limiteze la a verifica existența unei determinări prealabile a parametrilor de calcul obiectivi și transparenți pentru stabilirea cuantumului acestei compensații. Deși aceste condiții prezintă o anumită interdependență, este totuși adevărat că, așa cum s‑a arătat la punctul 94 de mai sus, aceste condiții trebuie să fie îndeplinite în mod individual pentru ca măsura de compensare în litigiu să nu fie calificată drept ajutor.

120    În această privință, reclamanta face în mod inutil trimitere la punctul 210 din Hotărârea din 12 februarie 2008, BUPA și alții/Comisia (T‑289/03, EU:T:2008:29). Astfel, la acest punct, Tribunalul a constatat că, în decizia care făcea obiectul litigiului, Comisia verificase existența în speță a unei supracompensații care era relevantă în cadrul examinării celei de a treia condiții Altmark. Prin urmare, Tribunalul a dedus în esență că aceasta a realizat, implicit, dar necesar, verificarea existenței unor parametri obiectivi și transparenți de calcul al cuantumului compensației pentru serviciul public în cauză, care făcea parte din a doua condiție Altmark. La punctul 211 din aceeași hotărâre, Tribunalul a concluzionat că îi revine obligația de a verifica dacă Comisia putea considera în mod valabil că această a doua condiție este îndeplinită. Astfel, departe de a veni în susținerea argumentului reclamantei, punctul 210 din hotărârea menționată, interpretat în context, confirmă necesitatea de a verifica existența unor parametri obiectivi și transparenți stabiliți în prealabil în scopul de a determina cuantumul măsurii de compensare în litigiu, independent de lipsa supracompensației (Hotărârea din 12 februarie 2008, BUPA și alții/Comisia, T‑289/03, EU:T:2008:29, punctele 210 și 211).

121    În al treilea și ultimul rând, trebuie subliniat că, contrar afirmațiilor RAS, obligația Saremar de a îndeplini în orice situație misiunea de serviciu public care i‑a fost încredințată în speță, în scopul de a garanta continuitatea teritorială, inclusiv în cazul unui deficit din exploatare, nu demonstrează că a doua condiție Altmark a fost îndeplinită. Dimpotrivă, existența unei astfel de obligații sugerează tocmai că, contrar celor ce rezultă din deciziile regionale vizate la punctele 6-9 de mai sus, RAS nu putea înlătura ipoteza recurgerii la o compensație pentru serviciul public și că, în consecință, ar fi trebuit să prevadă în aceste decizii regionale acordarea unei compensații și parametri obiectivi și transparenți pentru determinarea cuantumului acesteia.

122    Rezultă din tot ceea ce precedă că Comisia a considerat în mod întemeiat, bazându‑se pe considerațiile formulate la punctele 174-177 din decizia atacată, că măsura de compensare în litigiu nu îndeplinea a doua condiție Altmark. Împrejurarea, invocată de RAS, potrivit căreia, la punctul 178 din această decizie, Comisia s‑ar fi întemeiat pe considerații eronate privind puterea de apreciere a Saremar în ceea ce privește determinarea și ajustarea tarifelor sale, enunțate în cadrul examinării primei condiții Altmark, este lipsită de incidență. Astfel, în măsura în care, așa cum s‑a arătat de mai sus, considerațiile enunțate la punctele 174-177 din decizia menționată erau suficiente pentru a se constata că a doua condiție Altmark nu este îndeplinită, cele de la punctul 178 sunt în mod necesar neesențiale. Critica invocată de RAS cu privire la acest din urmă punct este deci inoperantă. Astfel, un motiv eronat nu poate justifica anularea actului care este viciat de acesta dacă are un caracter neesențial și dacă există alte motive care sunt suficiente pentru a‑l fundamenta (a se vedea Hotărârea din 20 septembrie 2012, Franța/Comisia, T‑154/10, EU:T:2012:452, punctul 99 și jurisprudența citată). Prin urmare, al patrulea aspect al celui de al doilea motiv nu poate decât să fie respins.

123    În ceea ce privește celelalte aspecte ale celui de al doilea motiv, este necesar să se considere că, având în vedere respingerea celui de al patrulea aspect al acestui motiv pentru motivele prezentate la punctele 100-122 de mai sus, ele sunt inoperante.

124    Astfel, pe de o parte, așa cum s‑a arătat la punctul 94 de mai sus, ținând seama de caracterul cumulativ și autonom al condițiilor Altmark, Comisia nu este obligată să examineze toate aceste condiții în cazul în care constată că una dintre ele nu este îndeplinită și că, în consecință, măsura în litigiu trebuie calificată drept ajutor de stat. Pe de altă parte, deși Comisia a efectuat în mod întemeiat o asemenea constatare, caracterul eventual eronat al aprecierilor sale privind una sau mai multe altele dintre aceste condiții nu poate, în principiu, să conducă la anularea deciziei atacate.

125    În speță, deși Comisia a examinat în decizia atacată măsura de compensare în litigiu din perspectiva primelor trei condiții Altmark, ea a considerat totuși, după cum s‑a amintit la punctul 96 de mai sus, că trebuie să se examineze dacă măsura de compensare în litigiu trebuie calificată drept ajutor de stat începând prin a verifica dacă a doua dintre condițiile menționate este îndeplinită și a examinat prima și a treia dintre aceste condiții abia într‑o etapă ulterioară a analizei sale. Pe de altă parte, la punctul 179 din decizia atacată, Comisia, după ce a concluzionat că această a doua condiție nu putea fi considerată îndeplinită, a dedus că această compensație acorda un avantaj către Saremar în sensul articolului 107 TFUE. Astfel, în decizia atacată, aceasta a considerat în mod necesar că examinarea celei de a doua condiții este suficientă pentru a concluziona că măsura de compensare în litigiu conferă Saremar un avantaj economic.

126    Desigur, nu se poate exclude în anumite cazuri că, ținând seama de o anumită interdependență a condițiilor Altmark, temeinicia concluziilor Comisiei privind una dintre aceste condiții poate depinde de temeinicia aprecierilor formulate în cadrul alteia dintre aceste condiții.

127    Totuși, pe de o parte, astfel cum s‑a constatat la punctul 122 de mai sus, în speță, concluzia Comisiei potrivit căreia a doua condiție Altmark nu este îndeplinită se putea întemeia numai pe motivele prezentate la punctele 174-177 din decizia atacată.

128    Pe de altă parte, aceste motive nu depind nicidecum de aprecierile formulate de Comisie în cadrul examinării primei condiții Altmark sau a celei de a treia.

129    Astfel, mai întâi, în cadrul aplicării primei condiții Altmark, Comisia a considerat în esență la punctele 181-210 din decizia atacată, că obligațiile de serviciu public impuse Saremar nu erau necesare, în special pentru motivul că nu erau de natură să garanteze accesibilitatea economică a tarifelor pe legăturile dintre Sardinia și continent. Trebuie să se constate că aceste considerații nu au nicio legătură cu cele expuse la punctele 174-177 din aceeași decizie, care, așa cum s‑a arătat la punctul 99 de mai sus, se întemeiază pe constatarea că deciziile RAS prin care s‑au stabilit obligațiile de serviciu public ale Saremar nu prevăd acordarea unei compensații pentru serviciul public.

130    În continuare, tot în cadrul aplicării primei condiții Altmark, Comisia a considerat, la punctele 211-219 din decizia atacată, că obligațiile de serviciu public ale Saremar nu au fost definite suficient de clar în ceea ce privește nivelul tarifelor care trebuiau aplicate. În această privință, la punctul 178 din această decizie s‑a referit, desigur, la această apreciere și a dedus din aceasta că parametrii de calcul al cuantumului compensației nu puteau să fi fost determinați în prealabil în mod transparent și obiectiv, ținând seama de legătura existentă în speță între determinarea acestor parametri și definirea nivelului tarifelor menționate. Însă, astfel cum s‑a arătat la punctul 122 de mai sus, în cadrul aplicării celei de a doua condiții Altmark, punctul 178 din această decizie are caracter neesențial în raport cu considerațiile prezentate la punctele 174-177 din aceeași decizie.

131    În cele din urmă, la punctele 220-222 din decizia atacată, Comisia s‑a întemeiat numai pe aprecierile privind lipsa necesității serviciului public și pe definiția insuficient de clară a obligațiilor de serviciu public, formulate în cadrul primei condiții Altmark, pentru a concluziona că, pe cale de consecință, cea de a treia condiție Altmark, privind absența supracompensației, nu putea fi considerată îndeplinită.

132    În consecință, chiar presupunând că, după cum RAS susține în esență în cadrul primului, al celui de al doilea, al celui de al treilea și al celui de al cincilea aspect ale prezentului motiv, Comisia ar fi considerat în mod eronat că prima și cea de a treia condiție Altmark nu erau îndeplinite, aceste erori nu pot repune în discuție concluzia Comisiei adoptată la finalul analizei celei de a doua dintre aceste condiții, potrivit căreia măsura de compensare în litigiu acorda Saremar un avantaj economic. Prin urmare, aceste aspecte ale prezentului motiv trebuie considerate inoperante, astfel încât, fără a fi necesar să se dispună măsurile de cercetare judecătorească solicitate de RAS în cadrul primului și al celui de al doilea dintre aceste aspecte, acest motiv nu poate fi decât respins în întregime.

 Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe erori de drept și pe erori vădite de apreciere privind aplicarea Deciziei privind SIEG din 2005 și a Deciziei privind SIEG din 2011

133    În cadrul celui de al treilea motiv invocat, RAS susține în esență că examinarea de către Comisie a compatibilității cu piața internă a măsurii de compensare în litigiu din perspectiva Deciziei privind SIEG din 2011, efectuată la punctele 249-260 din decizia atacată, este afectată de erori de drept și de erori vădite de apreciere. Acest motiv se compune din trei aspecte.

134    Cu titlu introductiv, trebuie amintit că compensațiile pentru serviciul public care nu îndeplinesc condițiile Altmark și care, pe de altă parte, îndeplinesc toate condițiile prevăzute la articolul 107 alineatul (1) TFUE pentru a fi calificate drept ajutor de stat pot fi totuși declarate compatibile cu piața internă, în special în temeiul dispozițiilor articolului 106 alineatul (2) TFUE (a se vedea Hotărârea din 7 noiembrie 2012, CBI/Comisia, T‑137/10, EU:T:2012:584, punctul 81 și jurisprudența citată).

135    Trebuie amintit de asemenea că, potrivit articolului 106 alineatul (2) TFUE, întreprinderile însărcinate cu gestionarea SIEG sunt supuse normelor de concurență în limitele în care aplicarea acestor norme nu împiedică îndeplinirea în drept sau în fapt a misiunii specifice care le‑a fost atribuită, cu condiția ca dezvoltarea schimburilor comerciale să nu fie afectată într‑o măsură contrară interesului Uniunii (a se vedea Hotărârea din 1 iulie 2010, M6 și TF1/Comisia, T‑568/08 și T‑573/08, EU:T:2010:272, punctul 136 și jurisprudența citată).

136    Astfel cum s‑a amintit la punctul 101 de mai sus, potrivit unei jurisprudențe aplicabile atât în cadrul punerii în aplicare a condițiilor Altmark, cât și în cel al punerii în aplicare a articolului 106 alineatul (2) TFUE, în lipsa unei reglementări a Uniunii armonizate în domeniu, Comisia nu este abilitată să se pronunțe cu privire la întinderea misiunilor de serviciu public ce revin furnizorului de serviciu public, în special la nivelul costurilor legate de acest serviciu, nici cu privire la oportunitatea alegerilor politice efectuate în această privință de autoritățile naționale și nici cu privire la eficiența economică a furnizorului de serviciu public.

137    Totuși, astfel cum s‑a subliniat deja la punctele 102 și 103 de mai sus, larga putere de apreciere recunoscută astfel acestor autorități naționale nu poate fi nelimitată. În special, în cadrul aplicării articolului 106 alineatul (2) TFUE, această largă putere de apreciere nu trebuie să împiedice Comisia să verifice că derogarea de la interdicția ajutoarelor de stat prevăzută de această dispoziție poate fi acordată.

138    Pe de altă parte, este important de subliniat că exercitarea puterii de apreciere de care dispune Comisia în cadrul aplicării articolului 106 alineatul (2) TFUE în ceea ce privește determinarea compatibilității cu piața internă a unei măsuri de stat pe care a calificat‑o drept ajutor de stat implică evaluări complexe de ordin economic și social. Astfel, instanța Uniunii, controlând legalitatea exercitării acestei puteri, nu poate substitui aprecierea Comisiei cu propria apreciere (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 5 martie 2015, Banco Privado Português și Massa Insolvente do Banco Privado Português, C‑667/13, EU:C:2015:151, punctul 67 și jurisprudența citată).

139    În cele din urmă, în cadrul aplicării articolului 106 alineatul (2) TFUE, puterea de apreciere a statelor membre și cea a Comisiei pot fi limitate de directivele și de deciziile pe care această instituție are competența de a le adopta în temeiul articolului 106 alineatul (3) TFUE. Astfel, Comisia a adoptat succesiv Decizia privind SIEG din 2005 și Decizia privind SIEG din 2011 în vederea definirii condițiilor în care o compensație pentru serviciul public poate fi considerată conformă cu articolul 106 alineatul (2) TFUE și, în consecință, poate fi exceptată de la obligația de notificare a ajutoarelor noi prevăzută la articolul 108 alineatul (3) TFUE. Astfel cum rezultă din articolele 11 și 12 din Decizia privind SIEG din 2011, aceasta din urmă abrogă Decizia privind SIEG din 2005 și intră în vigoare la 31 ianuarie 2012.

–       Cu privire la primul aspect al celui de al treilea motiv, întemeiat pe o eroare de drept privind domeniul de aplicare ratione temporis al Deciziei privind SIEG din 2005 și al Deciziei privind SIEG din 2011

140    Prin intermediul primului aspect al celui de al treilea motiv, RAS susține că Comisia a aplicat în mod eronat Decizia privind SIEG din 2011, deși în situația de fapt din speță era aplicabilă Decizia privind SIEG din 2005, care era aplicabilă situației de fapt în cauză ratione temporis. În această privință, ea arată că toate elementele esențiale ale misiunii de serviciu public a Saremar au fost definite înainte de intrarea în vigoare a Deciziei privind SIEG din 2011, iar deciziile regionale care definesc misiunea de serviciu public a Saremar implicau compensarea unui eventual deficit.

141    Comisia și CIN răspund în esență că ajutorul în litigiu nu a fost acordat decât în august 2012.

142    În această privință, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că un ajutor de stat trebuie considerat acordat atunci când autoritățile naționale competente au adoptat un act obligatoriu din punct de vedere juridic prin care se angajează să plătească ajutorul în cauză sau la momentul când beneficiarului i se conferă, în temeiul dispozițiilor actelor cu putere de lege și al normelor administrative aplicabile, dreptul de a‑l primi (Hotărârea din 21 martie 2013, Magdeburger Mühlenwerke, C‑129/12, EU:C:2013:200, punctul 40; a se vedea de asemenea Hotărârea din 30 noiembrie 2009, Franța și France Télécom/Comisia, T‑427/04 și T‑17/05, EU:T:2009:474, punctul 320 și jurisprudența citată).

143    În speță, s‑a arătat deja la punctele 105 și 116 de mai sus că niciuna dintre deciziile regionale vizate la punctele 6-9 de mai sus nu a prevăzut acordarea Saremar a unei compensații pentru serviciul public care să corespundă obligațiilor care îi incumbă în temeiul acestor decizii. Pe de altă parte, astfel cum s‑a amintit la punctul 108 de mai sus, abia în cadrul Legii regionale nr. 15 din 2012, RAS a decis să plătească Saremar măsura de compensare în litigiu. În consecință, în aplicarea jurisprudenței amintite mai sus, numai începând de la data adoptării acestei legi regionale, care a acordat Saremar dreptul la plata compensației menționate, aceasta poate fi considerată ca fiindu‑i acordată.

144    Or, astfel cum s‑a amintit la punctul 139 de mai sus, în temeiul articolelor 11 și 12 din Decizia SIEG din 2011, aceasta din urmă a abrogat Decizia privind SIEG din 2005 și a intrat în vigoare la 31 ianuarie 2012. În consecință, numai Decizia privind SIEG din 2011 se poate aplica ratione temporis în cazul măsurii de compensare în litigiu, Decizia privind SIEG din 2005 nemaifiind, în orice caz, în vigoare la data la care această compensație trebuie considerată ca fiind acordată Saremar.

145    Argumentele invocate de RAS nu sunt de natură să repună în discuție concluzia enunțată la punctul 144 de mai sus. Astfel, după cum s‑a arătat la punctul 116 de mai sus, chiar presupunând că toate elementele esențiale ale misiunii de serviciu public a Saremar au fost definite în deciziile regionale care definesc obligațiile de serviciu public ale acestei societăți, această împrejurare nu poate suplini, în orice caz, absența din deciziile regionale menționate a unor dispoziții care să prevadă acordarea măsurii de compensare în litigiu. Pe de altă parte, presupunând că aceste decizii regionale nu au exclus compensarea de către RAS a deficitelor din exploatare eventual suferite de Saremar, nu este mai puțin adevărat că niciuna dintre dispozițiile lor nu cuprindea un angajament al RAS, nici chiar unul implicit, de a plăti această compensație și nici nu conferea Saremar un drept la acordarea acesteia.

146    În orice caz, trebuie arătat că, după ce a examinat măsura de compensare în litigiu din perspectiva condițiilor articolului 4 din Decizia privind SIEG din 2011 la punctele 256 și 257 din decizia atacată, Comisia a examinat la punctul 260 din aceeași decizie, în subsidiar, această măsură din perspectiva articolului 4 litera (e) din Decizia privind SIEG din 2005. Aceasta a concluzionat că condițiile acestei din urmă decizii, ca și cele ale Deciziei privind SIEG din 2011, nu erau îndeplinite în speță. În consecință, RAS susține în mod greșit că Comisia a examinat măsura de compensare în litigiu numai din perspectiva Deciziei privind SIEG din 2011.

147    Prin urmare, primul aspect al celui de al treilea motiv nu poate fi decât respins.

–       Cu privire la al doilea aspect al celui de al treilea motiv, întemeiat pe erori de drept și de apreciere privind aplicarea principiilor și a condițiilor Deciziei privind SIEG din 2011

148    În cadrul celui de al doilea aspect, reclamanta susține că principiile și condițiile Deciziilor SIEG din 2005 și din 2011 au fost respectate. În această privință, ea se întemeiază pe argumentele pe care le‑a enunțat în cadrul celui de al doilea motiv, cu privire la primele două condiții Altmark. Ea arată de asemenea că decizia atacată nu repune în discuție faptul că pragurile prevăzute la articolul 2 alineatul (1) literele (a) și (c) din Decizia privind SIEG din 2005 și la articolul 2 alineatul (1) litera (d) din Decizia privind SIEG din 2011 au fost respectate în speță.

149    Comisia și CIN consideră că această argumentație nu poate fi decât respinsă.

150    Cu titlu introductiv, trebuie de la bun început să se respingă partea din argumentația RAS referitoare la principiile și la condițiile din Decizia privind SIEG din 2005 ca inoperantă, din moment ce, după cum s‑a constatat la punctul 144 de mai sus, această decizie nu era aplicabilă ratione temporis în cazul măsurii de compensare în litigiu.

151    În plus, trebuie amintit că, în temeiul articolului 2 alineatul (1) litera (d) din Decizia privind SIEG din 2011, aceasta se aplică în special în cazul compensațiilor pentru serviciul public acordate pentru legăturile aeriene și maritime cu insulele al căror trafic anual mediu este de sub 300 000 de pasageri în cursul celor două exerciții anterioare celui în care s‑a acordat statutul de SIEG.

152    Trebuie amintit de asemenea că articolul 4 litera (a), precum și literele (d)-(f) din Decizia privind SIEG din 2011 prevăd că mandatele de serviciu public trebuie să indice:

–        natura și durata obligațiilor de serviciu public [articolul 4 litera (a)]:

–        o descriere a mecanismului de compensare și a parametrilor aplicați pentru calculul, controlul și reexaminarea compensației [articolul 4 litera (d)];

–        modalitățile de evitare a supracompensării și de recuperare a eventualelor supracompensații [articolul 4 litera (e)];

–        o trimitere la Decizia privind SIEG din 2011 [articolul 4 litera (f)].

153    Așa cum rezultă din modul de redactare a articolelor 1, 3 și 4 din Decizia SIEG din 2011, interpretate în lumina considerentului (9) al acesteia, condițiile sus‑menționate au caracter cumulativ. Astfel, pentru ca o compensație pentru serviciul public să poată fi considerată compatibilă cu piața internă și să nu fie supusă obligației de notificare, este necesar ca mandatele de serviciu public vizate să îndeplinească cel puțin toate aceste condiții.

154    În cele din urmă, trebuie subliniat că, deși Decizia privind SIEG din 2011 nu impune în mod expres ca serviciul public în cauză să prezinte un interes economic general care să aibă caracteristici specifice în raport cu cel al altor activități economice, este vorba în orice caz despre o condiție prealabilă aplicării articolului 106 alineatul (2) TFUE care rezultă în special din caracterul limitat al marjei de apreciere de care dispun autoritățile naționale pentru definirea serviciului public, amintit la punctul 137 de mai sus.

155    Pentru a concluziona că condițiile Deciziei privind SIEG din 2011 nu au fost îndeplinite, Comisia s‑a întemeiat pe motivele care urmează. Mai întâi, la punctul 255 din decizia atacată, s‑a referit cu titlu principal la considerentele (180)-(218) ale aceleiași decizii, în care a concluzionat că RAS nu a stabilit nici existența unei necesități reale privind un serviciu public, nici pe cea a unor obligații de serviciu public suficient de precise. La punctele 256 și 257 din decizia atacată, a arătat că, în orice caz, era evident în speță că mandatele de serviciu public în cauză nu îndeplineau condițiile prevăzute la articolul 4 literele (d)-(f) din decizia menționată.

156    În această privință, pe de o parte, trebuie subliniat că RAS nu se poate prevala în mod util de împrejurarea că măsura de compensare în litigiu respectă pragurile prevăzute de articolul 2 alineatul (1) litera (d) din Decizia privind SIEG din 2011. Astfel, după cum rezultă cu claritate din modul de redactare a acestui articol și din economia acestei decizii, această dispoziție urmărește numai să definească domeniul de aplicare al deciziei menționate, fără a aduce atingere respectării condițiilor pe care, pe de altă parte, ea le stabilește, în special a celor de la articolul 4. În consecință, unica incidență pe care o poate avea în speță împrejurarea că măsura de compensare în litigiu intră în domeniul de aplicare al acestei decizii o reprezintă obligarea Comisiei să verifice dacă aceasta îndeplinea condițiile stabilite de cea din urmă, ceea ce Comisia a verificat.

157    Pe de altă parte, astfel cum Comisia a reținut la punctele 256 și 257 din decizia atacată și contrar afirmațiilor RAS, condițiile enunțate la articolul 4 literele (d) și (e) din Decizia privind SIEG din 2011 nu sunt în mod vădit îndeplinite în speță.

158    Astfel, mai întâi, după cum s‑a subliniat la punctele 104-122 de mai sus, RAS nu a reușit să demonstreze în cadrul celui de al patrulea aspect al celui de al doilea motiv invocat că Comisia a săvârșit o eroare de drept sau o eroare vădită de apreciere atunci când a considerat, la punctele 174-177 din decizia atacată, că deciziile regionale vizate la punctele 6-9 de mai sus nu prevedeau acordarea unei compensații pentru serviciul public și nici, pe cale de consecință, definirea unor parametri obiectivi și transparenți pentru calculul acestei compensații. Așadar, pe acest temei, trebuie să se constate deja că condiția enunțată la articolul 4 litera (d) din Decizia privind SIEG din 2011 nu este îndeplinită, ceea ce este suficient pentru a concluziona, ținând seama de caracterul cumulativ al condițiilor fixate prin această decizie, că măsura de compensare în litigiu nu putea fi considerată compatibilă cu piața internă și nu putea fi exceptată de la obligația de notificare în temeiul acestei decizii.

159    În continuare și în orice caz, în lipsa oricărei dispoziții din deciziile regionale în cauză care să prevadă acordarea unei compensații, Comisia a dedus logic, fără a săvârși vreo eroare, că nici condiția enunțată la articolul 4 litera (e) din aceeași Decizie privind SIEG nu este îndeplinită. Astfel, această dispoziție impune să fie prevăzute în prealabil modalitățile de recuperare a eventualelor supracompensații și mijloacele de evitare a acestora din urmă. Or, prin faptul că nu a prevăzut în deciziile regionale în cauză plata unei compensații pentru serviciul public în cazurile în care echilibrul bugetar al acestui serviciu nu ar fi realizat, RAS a renunțat în mod necesar să includă în acestea modalitățile și mijloacele menționate. În plus, pentru aceleași motive precum cele indicate la punctele 116 și 117 de mai sus, lipsa unor asemenea modalități nu poate fi suplinită prin prezența în aceleași decizii regionale a unor elemente care să faciliteze identificarea posturilor contabile relevante pentru determinarea unei eventuale compensații, precum și a unui sistem de contabilitate separată.

160    În consecință, independent de examinarea argumentelor RAS privind condiția prevăzută la articolul 4 litera (f) în cadrul celui de al treilea aspect, rezultă din cele de mai sus că al doilea aspect al celui de al treilea motiv nu poate fi decât respins.

–       Cu privire la al treilea aspect al celui de al treilea motiv, întemeiat pe aplicarea eronată a articolului 4 litera (f) din Decizia privind SIEG din 2011 și, în subsidiar, pe o excepție de nelegalitate a acestei dispoziții

161    Al treilea aspect este întemeiat în esență pe o eroare de drept, întrucât Comisia ar fi considerat în mod neîntemeiat că condiția prevăzută la articolul 4 litera (f) din Decizia privind SIEG din 2011 nu este pur formală. În subsidiar, în ipoteza în care această condiție nu ar avea caracter pur formal, reclamanta invocă față de dispoziția menționată o excepție de nelegalitate în sensul articolului 277 TFUE, pentru motivul că această dispoziție ar determina o restrângere nelegală a domeniului de aplicare al articolului 106 alineatul (2) TFUE.

162    Comisia, susținută de CIN, arată în esență că acest aspect al celui de al treilea motiv este inoperant și, în orice caz, vădit nefondat.

163    În această privință, trebuie să se constate că argumentele invocate de RAS în cadrul prezentului aspect, atât cu titlu principal, cât și în subsidiar, sunt inoperante. Astfel, după cum s‑a constatat la punctele 158 și 159 de mai sus, Comisia a considerat în mod întemeiat că deciziile RAS nu respectau condițiile prevăzute la articolul 4 literele (d) și (e) din Decizia privind SIEG din 2011. În consecință, lipsa invocată a caracterului obligatoriu al condiției prevăzute la articolul 4 litera (f) din această decizie sau pretinsa ei nelegalitate sunt lipsite de incidență.

164    În orice caz, trebuie arătat, pe de o parte, că nu rezultă nici din modul de redactare a articolului 4 litera (f) din Decizia privind SIEG din 2011, nici din contextul sau din obiectivele acestei dispoziții că condiția pe care aceasta o prevede ar fi lipsită de forță obligatorie.

165    Dimpotrivă, în lumina considerentului (14) al Deciziei privind SIEG din 2011, obligația de a face trimitere expres la această decizie în mandatele de serviciu public, prevăzută la articolul 4 litera (f) din decizia menționată, răspunde unui obiectiv de transparență care are o importanță specială în lipsa obligației statelor membre de a notifica compensațiile pentru serviciul public care îndeplinesc condițiile din decizia respectivă (a se vedea în acest sens și prin analogie Concluziile avocatului general Wahl prezentate în cauza Dilly's Wellnesshotel, C‑493/14, EU:C:2016:174, punctul 58). În plus, est lipsit de pertinență faptul, invocat în replică, potrivit căruia nerespectarea acestei condiții nu împiedică autorizarea măsurii de compensare în litigiu în temeiul articolului 106 alineatul (2) TFUE. Astfel, după cum arată considerentul (260) al deciziei atacate, Comisia nu a făcut decât să deducă din examinarea pe care a realizat‑o cu privire la măsura de compensare în litigiu din perspectiva Deciziei privind SIEG din 2011 că această compensare nu putea fi prezumată conformă cu articolul 106 alineatul (2) TFUE întrucât nu îndeplinea condițiile din decizia menționată și, în consecință, nu putea fi considerată ca fiind exceptată de la obligația de notificare. Prin urmare, această concluzie nu dispensa Comisia de examinarea compatibilității măsurii menționate din perspectiva acestei dispoziții din Tratatul FUE, în special în lumina Cadrului privind SIEG din 2011, examinare care de altfel a fost efectuată la punctele 282-296 din decizia atacată.

166    Pe de altă parte, din motivele prezentate la punctul 165 de mai sus, excepția de nelegalitate a articolului 4 litera (f) din Decizia privind SIEG din 2011, invocată cu titlu subsidiar de RAS, este, în orice caz, lipsită de fundament. Astfel, după cum s‑a constatat, Comisia nu a dedus în speță din nerespectarea acestei dispoziții din decizia menționată că măsura de compensare în litigiu nu era în conformitate cu articolul 106 alineatul (2) TFUE. În consecință, nu se poate deduce din aplicarea prin decizia atacată a articolului 4 litera (f) din Decizia privind SIEG din 2011 că această dispoziție determină o restrângere nelegală a domeniului de aplicare al articolului 106 alineatul (2) TFUE.

167    În consecință, trebuie să se respingă al treilea aspect al celui de al treilea motiv și, pe cale de consecință, motivul menționat în ansamblu.

 Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe erori de drept și pe erori vădite de apreciere săvârșite de Comisie cu privire la calificarea drept întreprindere aflată în dificultate, pe o încălcare a articolului 106 alineatul (2) TFUE, precum și pe o excepție de nelegalitate a punctului 9 din Cadrul privind SIEG

168    Al patrulea motiv cuprinde două aspecte. Prin intermediul primului aspect al acestui motiv, RAS susține că Comisia a considerat în mod nejustificat că în speță erau îndeplinite condițiile pentru calificarea Saremar drept întreprindere aflată în dificultate, în special din perspectiva elementelor enumerate la punctele 9-11 din Liniile directoare privind ajutoarele pentru salvare și restructurare. Prin intermediul celui de al doilea aspect al acestui motiv, RAS invocă față de punctul 9 din Cadrul privind SIEG din 2011 o excepție de nelegalitate în sensul articolului 277 TFUE. Ea susține în această privință că, în ipoteza în care acest punct ar trebui interpretat în sensul că o întreprindere aflată în dificultate nu va putea beneficia nicicând de o compensație pentru serviciul public, acest punct ar fi viciat de necompetență și ar încălca articolul 106 alineatul (2) TFUE.

169    În apărare, Comisia, susținută de CIN, contestă, pe de o parte, pertinența elementelor invocate de RAS în cadrul primului aspect pentru a demonstra că, la data faptelor analizate, Saremar nu era o întreprindere aflată în dificultate. Pe de altă parte, în ceea ce privește al doilea aspect al acestui motiv, ea susține că punctul 9 din Cadrul privind SIEG din 2011 nu limitează domeniul de aplicare al articolului 106 alineatul (2) TFUE, ci, dimpotrivă, permite garantarea respectării obiectivelor acestui articol.

170    Cu titlu introductiv, trebuie arătat că prezentul motiv vizează punctele 261-280 din decizia atacată, în care Comisia a examinat dacă măsura de compensare în litigiu era în conformitate cu articolul 107 alineatul (3) litera (c) TFUE, care prevede că pot fi considerate ajutoare compatibile cu piața internă ajutoarele destinate să faciliteze dezvoltarea anumitor activități sau a anumitor regiuni economice, în cazul în care acestea nu modifică în mod nefavorabil condițiile schimburilor comerciale într‑o măsură care contravine interesului comun. Examinarea realizată de Comisie a cuprins două etape. În primul rând, Comisia a examinat, la punctele 262-270 din decizia atacată, dacă Saremar poate fi considerată drept o întreprindere aflată în dificultate, pe baza punctelor 10 și 11 din Liniile directoare privind ajutoarele pentru salvare și restructurare, și a concluzionat în sens afirmativ în această privință. În al doilea rând, la punctele 271-280 din această decizie, a examinat dacă măsura de compensare în litigiu îndeplinește condițiile din aceleași linii directoare care trebuie să fie îndeplinite pentru ca un ajutor acordat unei întreprinderi aflate în dificultate să poată fi considerat drept ajutor compatibil în sensul articolului 107 alineatul (3) litera (c) TFUE. Această examinare a condus la o concluzie negativă (punctul 280 din decizia atacată).

171    Or, în cadrul celor două aspecte ale celui de al patrulea motiv, RAS nu repune în discuție, nici chiar în subsidiar, concluzia la care a ajuns Comisia la punctul 280 din decizia atacată, privind caracterul incompatibil al ajutorului în litigiu. Astfel, în cadrul acestui motiv, RAS repune în discuție numai faptul că Saremar poate fi calificată drept întreprindere aflată în dificultate, cu alte cuvinte, implicit, dar necesar, faptul că măsura de compensare în litigiu intră în domeniul de aplicare al articolului 107 alineatul (3) litera (c) TFUE. Astfel, prin intermediul prezentului motiv, trebuie să se considere că RAS contestă în realitate faptul că compatibilitatea măsurii de compensare în litigiu trebuie apreciată din perspectiva acestei dispoziții, iar nu din perspectiva articolului 106 alineatul (2) TFUE.

172    În aceste condiții, trebuie arătat că, indiferent de poziția Comisiei cu privire la acest aspect, în orice caz, la punctele 282-296 din decizia atacată, ea a examinat dacă, în ipoteza în care Saremar nu ar fi fost o întreprindere aflată în dificultate, măsura de compensare în litigiu putea fi considerată conformă articolului 106 alineatul (2) TFUE din perspectiva criteriilor Cadrului privind SIEG din 2011. Concluzia acestei examinări a fost negativă. În consecință, deși Comisia nu a examinat compatibilitatea măsurii menționate din perspectiva articolului 107 alineatul (3) litera (c) TFUE, în lumina Liniilor directoare privind ajutoarele pentru salvare și restructurare, în orice caz, ea ar fi concluzionat în sensul necompatibilității acesteia în cadrul aplicării articolul 106 alineatul (2) TFUE. În aceste condiții, RAS nu demonstrează care ar putea fi în speță incidența asupra legalității deciziei atacate a erorilor Comisiei vizate în cadrul prezentului motiv. În consecință, acest motiv trebuie respins ca inoperant.

173    În orice caz, pentru motivele prezentate la punctele 174-203 de mai jos, argumentele invocate de RAS în susținerea fiecăruia dintre aspectele acestui motiv nu pot fi reținute.

174    Astfel, în ceea ce privește, pe de o parte, primul aspect al acestui motiv, trebuie arătat că, contrar celor susținute de RAS, Comisia nu a realizat o aplicare eronată a punctelor 9-11 din Liniile directoare privind ajutoarele pentru salvare și restructurare atunci când a considerat că sunt îndeplinite condițiile pentru calificarea Saremar drept întreprindere aflată în dificultate.

175    În primul rând, RAS susține în mod inutil că reducerea capitalului Saremar ar fi datorată unui factor extern gestiunii întreprinderii și imprevizibil, respectiv deprecierii creanței deținute de Saremar împotriva Tirrenia.

176    Astfel, potrivit punctului 10 litera (a) din Liniile directoare privind ajutoarele pentru salvare și restructurare, o întreprindere este considerată că se află în dificultate, „în principiu și indiferent de dimensiunea ei”, dacă este vorba despre o societate cu răspundere limitată, „în care mai mult de jumătate din capitalul social a dispărut, peste un sfert din acest capital fiind pierdut în ultimele 12 luni”. Or, RAS nu contestă că, așa cum a constatat Comisia la punctul 264 din decizia atacată, Saremar a suferit în cursul ultimelor douăsprezece luni anterioare datei la care a fost adoptată măsura de compensare în litigiu o reducere de peste 80 % a capitalului său. În consecință, marja de apreciere a Comisiei pentru a decide să califice sau să nu califice Saremar drept întreprindere aflată în dificultate era foarte redusă în speță.

177    Desigur, în temeiul unei jurisprudențe constante, Comisia nu poate, prin adoptarea unor norme de conduită precum Liniile directoare privind ajutoarele pentru salvare și restructurare, să renunțe la exercitarea puterii de apreciere care îi este conferită pentru a aprecia compatibilitatea ajutoarelor de stat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 iulie 2016, Kotnik și alții, C‑526/14, EU:C:2016:570, punctul 41). Pe de altă parte, expresia „în principiu” folosită la punctul 10 litera (a) din aceste linii directoare arată că pot exista cazuri particulare în care, în mod excepțional, o întreprindere nu este considerată de către Comisie ca aflată în dificultate în cazul în care a suferit o reducere de capital de proporțiile celei menționate la acest punct.

178    În speță nu revenea însă în sarcina Comisiei să ia în considerare cauzele reducerii capitalului Saremar invocate de RAS. Astfel, după cum reiese din cuprinsul punctului 9 din aceleași linii directoare, noțiunea de întreprindere aflată în dificultate este o noțiune obiectivă care trebuie apreciată numai din perspectiva indiciilor concrete privind situația financiară și economică a întreprinderii în cauză, arătând că aceasta din urmă nu este „capabilă […] să oprească pierderile care, fără intervenția din exterior a autorităților publice, o vor condamna, aproape sigur, la ieșirea din afaceri în termen scurt sau mediu”. De altfel, dacă Comisia ar trebui să țină seama de împrejurări precum cele invocate de RAS pentru înlăturarea calificării drept întreprindere aflată în dificultate, efectul util al derogării prevăzute la articolul 107 alineatul (3) litera (c) TFUE ar putea fi compromis. În această privință, trebuie arătat că, astfel cum arată Comisia în esență, deprecierea creanțelor în cadrul unei proceduri de faliment, în special a celor deținute față de fosta societate‑mamă a întreprinderii, constituie un risc inerent activității comerciale, care nu este nicidecum excepțional și care este de natură să genereze pentru întreprinderea vizată dificultăți insurmontabile.

179    În al doilea rând, nici afirmația RAS potrivit căreia, fără deprecierea creanțelor sale împotriva Tirrenia, Saremar ar fi avut un profit de 134 000 de euro nu este pertinentă. Astfel, din motivele prezentate la punctul 178 de mai sus, caracterul pretins exterior gestiunii Saremar și caracterul pretins extraordinar al deprecierii creanței care a determinat deficitul suferit de această întreprindere în anul 2010 nu au incidență asupra constatării existenței deficitului și asupra cuantumului acestuia.

180    În al treilea rând, Comisia nu a săvârșit nicio eroare de drept și nicio eroare vădită de apreciere atunci când nu a luat în considerare faptul, invocat de RAS, că în anul 2012 Saremar a beneficiat de o linie de credit din partea unei instituții bancare. Într‑adevăr, acest fapt nu constituia o împrejurare specială care să determine Comisia, prin excepție de la punctul 10 litera (a) din Liniile directoare privind ajutoarele pentru salvare și restructurare, să înlăture calificarea drept întreprindere aflată în dificultate. Astfel, după cum subliniază Comisia, acordarea acestui credit a avut loc deși RAS își manifestase intenția de a interveni în favoarea Saremar, în special prevăzând, în cadrul deciziei regionale nr. 36/6, să efectueze majorarea de capital în litigiu. În orice caz, trebuie arătat că acordarea acestui credit este o împrejurare de natură să reveleze în aceeași măsură dificultățile Saremar de a‑și finanța activitatea din resurse proprii, cât și încrederea pe care această întreprindere o inspira atunci creditorilor săi. În consecință, a fost dificil ca Comisia să deducă din această împrejurare o concluzie univocă.

181    În al patrulea rând, contrar susținerilor RAS, Comisia nu a constatat, la punctul 267 din decizia atacată, că Saremar s‑a confruntat cu pierderi crescânde, ci că s‑a confruntat cu pierderi continue. Or, deși este adevărat că Saremar a înregistrat în anul 2011 un profit net în valoare de 2 523 439 de euro, Comisia a arătat că acest profit net nu permitea să se acopere deficitul înregistrat în anul 2010, care era de două ori mai mare, și că, în 2012, anul în care ajutorul a fost acordat, Saremar înregistrase de asemenea un deficit de 1,7 milioane de euro, care, fără plata măsurii de compensare în litigiu, s‑ar fi ridicat la 13 milioane de euro. În consecință, constatarea pierderilor continue pe perioada de referință nu este inexactă. Desigur, punctul 11 din Liniile directoare privind ajutoarele pentru salvare și restructurare nu menționează, printre indiciile care permit să se considere că o întreprindere se află în dificultate, pierderile continue, ci numai pierderile aflate în creștere. Totuși, rezultă din termenii acestui punct 11 că lista indiciilor pe care le enumeră prezintă un caracter pur indicativ. Prin urmare, Comisia nu a săvârșit nicio eroare de drept și nicio eroare vădită de apreciere atunci când a reținut prezența pierderilor continue drept un indiciu relevant în vederea calificării Saremar drept întreprindere aflată în dificultate. Din aceleași motive, lipsa în speță a altor indicii enumerate la punctul 11 menționat nu poate fi, contrar celor susținute de RAS, considerată de natură să stabilească existența unei erori vădite de apreciere. În orice caz, rezultă din cuprinsul punctelor 175-180 de mai sus că Comisia nu a săvârșit nicio eroare atunci când a considerat că Saremar îndeplinea condiția definită la punctul 10 litera (a) din aceleași linii directoare pentru a fi calificată drept întreprindere aflată în dificultate, iar această constatare era suficientă prin ea însăși pentru a determina o asemenea calificare. În consecință, în măsura în care vizează aplicarea de către Comisie a punctului 11 din liniile directoare menționate, argumentele sus‑menționate sunt inoperante.

182    În al cincilea și ultimul rând, contrar celor susținute de RAS, faptul că Comisia a constatat la punctele 266-268 din decizia atacată că, fără intervenția financiară a acestei autorități, dificultățile financiare ale Saremar ar fi fost mai semnificative și ar fi pus sub semnul întrebării continuarea activității acestei societăți nu echivalează cu calificarea drept întreprindere aflată în dificultate a oricărei întreprinderi care are dificultăți legate de sarcinile sale de serviciu public.

183    Astfel, mai întâi, rezultă din cuprinsul punctelor 264 și 266 din decizia atacată că cuantumul deficitului suportat de Saremar care ar fi fost atins în lipsa plății compensației în litigiu constituie numai o confirmare a dificultăților acestei societăți, constatate de Comisie pe baza altor indicii. În acest sens, rezultă în special din cuprinsul punctului 264 din această decizie că reducerea capitalului Saremar în cursul ultimelor douăsprezece luni anterioare adoptării măsurii de compensare în litigiu a constituit, din punctul de vedere al Comisiei, un element determinant și suficient prin el însuși pentru a califica această societate drept întreprindere aflată în dificultate. Or, așa cum arată chiar RAS, această reducere de capital nu se datorează unei pierderi din exploatare suferite de Saremar în cadrul misiunilor de serviciu public care au fost atribuite acestei societăți, ci deprecierii creanțelor sale împotriva Tirrenia. Pe de altă parte, Comisia a reținut de asemenea caracterul continuu al pierderilor suferite de Saremar începând din 2010 drept un indiciu al situației sale dificile.

184    În definitiv, după cum s‑a arătat la punctul 178 de mai sus, noțiunea de întreprindere aflată în dificultate, astfel cum a fost definită la punctul 9 din Liniile directoare privind ajutoarele pentru salvare și restructurare, este o noțiune obiectivă care trebuie apreciată numai din perspectiva indiciilor concrete ale situației financiare și economice a întreprinderii în cauză. În consecință, originea deficitelor acestei întreprinderi, legată în special de executarea unui serviciu public, nu poate constitui un element pertinent pentru a determina dacă întreprinderea este sau nu este în dificultate.

185    Pe de altă parte, argumentul RAS se întemeiază pe postulatul eronat că situația Saremar la data adoptării măsurii de compensare în litigiu poate fi comparată cu cea a unei întreprinderi ale cărei deficite provin din neplata unei compensații pentru serviciul public care a fost acordată în prealabil în cadrul definirii condițiilor misiunii de serviciu public corespondente. Or, în speță, așa cum s‑a arătat la punctele 105-108 de mai sus, condițiile misiunilor de serviciu public ale Saremar excludeau plata unei compensații pentru serviciul public și stabileau drept obiectiv pentru Saremar menținerea echilibrului bugetar exclusiv pe baza veniturilor din exploatare. Astfel, abia la 7 august 2012, după ce a constatat pierderile Saremar determinate de operațiunile de cabotaj cu continentul, RAS a adoptat măsura de compensare în litigiu în cadrul unei legi regionale. În plus, trebuie subliniat că, după cum se arată la punctul 103 din decizia atacată, RAS, în cursul procedurii oficiale de investigare, a justificat decizia de a compensa în parte pierderile din exploatare suferite de Saremar și de a întrerupe operațiunile menționate prin faptul că aceste măsuri erau primordiale pentru limitarea riscurilor economice legate de operațiunile în discuție. În aceste condiții, Comisia nu a săvârșit nicio eroare de drept și de altfel nicio eroare vădită de apreciere atunci când a considerat că acest caracter indispensabil al măsurii de compensare în litigiu pentru acoperirea în parte a deficitelor din exploatare ale Saremar putea fi reținut ca indiciu de natură să califice această societate drept întreprindere aflată în dificultate.

186    În consecință, nu se poate deduce din cuprinsul punctelor 266-268 din decizia atacată că, în toate cazurile în care Comisia constată că o întreprindere s‑a confruntat cu deficite ca urmare a sarcinilor sale de serviciu public, ea ar califica‑o în mod necesar drept întreprindere aflată în dificultate.

187    Rezultă din cele de mai sus că primul aspect al celui de al patrulea motiv trebuie, în orice caz, respins ca neîntemeiat.

188    În ceea ce privește, pe de altă parte, cel de al doilea aspect al celui de al patrulea motiv, trebuie arătat, în orice caz, că punctul 9 din Cadrul privind SIEG din 2011 nu poate fi considerat ca limitând în mod ilegal domeniul de aplicare al articolului 106 alineatul (2) TFUE.

189    În această privință, trebuie amintit că, la punctul 9 din Cadrul privind SIEG din 2011, Comisia arată că aprecierea ajutoarelor către prestatorii de SIEG aflați în dificultate este reglementată de Liniile directoare privind ajutoarele pentru salvare și restructurare.

190    La punctul 269 din decizia atacată, Comisia a aplicat punctul 9 din Cadrul privind SIEG din 2011, arătând:

„Potrivit punctului 9 din Cadrul privind SIEG din 2011, compensațiile pentru serviciul public acordate unor întreprinderi aflate în dificultate trebuie să fie apreciate din perspectiva Liniilor directoare privind ajutoarele pentru salvare și restructurare. Dat fiind că condițiile enunțate de Decizia privind SIEG din 2011 nu sunt îndeplinite, compensația primită de Saremar [pentru a remedia dificultățile] privind cele două legături în discuție trebuie evaluată din perspectiva [liniilor directoare menționate], în scopul de a stabili dacă aceasta poate fi declarată compatibilă cu piața internă conform articolului 107 alineatul (3) TFUE.”

191    Cu titlu introductiv, trebuie constatat că, așa cum Comisia a subliniat de altfel în duplică, însăși RAS a limitat obiectul excepției de nelegalitate pe care a invocat‑o. Astfel, după cum RAS a arătat în replică, punctul 9 din Cadrul privind SIEG din 2011 ar trebui, în opinia sa, să fie considerat nelegal întrucât nu ar permite să se aprecieze din perspectiva articolului 106 alineatul (2) TFUE o compensație care acoperă deficitele unei întreprinderi aflate în dificultate care rezultă dintr‑o diferență între costurile suportate pentru executarea unui serviciu public și subvențiile primite în temeiul acestuia. În schimb, RAS nu consideră nelegal punctul menționat în cazul în care este interpretat în sensul că o compensație care ar fi acordată pentru acoperirea deficitelor unei întreprinderi aflate în dificultate determinate de alte activități decât cele aferente misiunii de serviciu public nu ar intra în domeniul de aplicare al articolului 106 alineatul (2) TFUE.

192    În aceste condiții, indiferent de interpretarea punctului 9 din Cadrul privind SIEG din 2011 care trebuie să fie reținută, excepția de nelegalitate invocată de RAS nu este fondată.

193    Astfel, după cum s‑a amintit deja la punctul 137 de mai sus, puterea de apreciere de care dispun statele membre în ceea ce privește definirea unei misiuni de serviciu public și a condițiilor în care aceasta din urmă este efectuată nu poate autoriza o folosire abuzivă de către autoritățile naționale a noțiunii de SIEG în unicul scop ca întreprinderile să beneficieze de derogarea prevăzută la articolul 106 alineatul (2) TFUE.

194    În această privință, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că, pentru ca condițiile prevăzute la articolul 106 alineatul (2) TFUE să fie îndeplinite, trebuie să fie împiedicată, în lipsa drepturilor sau a subvențiilor în litigiu, îndeplinirea misiunilor specifice atribuite întreprinderii sau menținerea acestor drepturi sau a acestor subvenții să fie necesară pentru a permite titularului lor îndeplinirea misiunilor de interes economic general care i‑au fost atribuite în condiții acceptabile din punct de vedere economic (a se vedea Hotărârea din 1 iulie 2010, M6 și TF1/Comisia, T‑568/08 și T‑573/08, EU:T:2010:272, punctul 138 și jurisprudența citată). În consecință, pentru ca derogarea prevăzută de această dispoziție să fie aplicabilă, este necesar ca situația economică și financiară a întreprinderii care beneficiază de drepturile sau de subvențiile menționate la momentul în care îi sunt acordate să îi permită efectiv să îndeplinească misiunile de serviciu public care îi sunt atribuite. În caz contrar, derogarea prevăzută la articolul 106 alineatul (2) TFUE ar putea fi lipsită de efect util și, prin urmare, de justificare, astfel încât riscul unei folosiri abuzive de către statele membre a noțiunii de SIEG nu poate fi evitat.

195    Or, după cum subliniază Comisia în mod întemeiat, referindu‑se la punctele 68-71 din Liniile directoare privind ajutoarele pentru salvare și restructurare, însăși existența unei întreprinderi aflate în dificultate în sensul acestor linii directoare este amenințată, pe termen mai mult sau mai puțin scurt, astfel încât nu poate fi considerată în măsură să îndeplinească în mod adecvat misiunile de serviciu public care îi sunt atribuite atât timp cât viabilitatea sa nu este asigurată. În aceste condiții, subvenția acordată unei asemenea întreprinderi aflate în dificultate în scopul compensării deficitelor care rezultă din executarea misiunilor de serviciu public menționate nu poate beneficia de derogarea prevăzută la articolul 106 alineatul (2) TFUE, ci numai, dacă este cazul, de cea prevăzută la articolul 107 alineatul (3) litera (c) TFUE.

196    Astfel, în cadrul condițiilor de aplicare a articolului 106 alineatul (2) TFUE, care impun în special caracterul strict proporțional al compensației pentru sarcinile de serviciu public, această compensație nu va permite să se garanteze îndeplinirea misiunilor corespunzătoare ca urmare a dificultăților întâmpinate de întreprindere. În schimb, o asemenea compensație poate fi de natură să contribuie la revenirea la viabilitate a întreprinderii vizate, cu condiția să fie respectate condițiile de aplicare a articolului 107 alineatul (3) litera (c) TFUE așa cum sunt explicate în Liniile directoare privind ajutoarele pentru salvare și restructurare. Prin urmare, derogarea de la interdicția ajutoarelor de stat prevăzută de această din urmă dispoziție din tratat își păstrează efectul util și, în consecință, justificarea.

197    Așadar, arătând la punctul 9 din Cadrul privind SIEG din 2011 că aprecierea ajutoarelor acordate prestatorilor de SIEG aflați în dificultate este reglementată de Liniile directoare privind ajutoarele pentru salvare și restructurare, Comisia nu a restrâns în mod nelegal domeniul de aplicare al articolului 106 alineatul (2) TFUE. În consecință, Comisia nu și‑a depășit nici limitele competenței.

198    Argumentele prezentate de RAS în susținerea excepției sale de nelegalitate nu pot repune în discuție această concluzie.

199    Mai întâi, împrejurarea că indicația menționată la punctul 9 din Cadrul privind SIEG din 2011 nu figurează în dispozițiile Deciziei privind SIEG din 2011 nu poate fi de natură să dovedească o incoerență în cadrul juridic definit de Comisie pentru aplicarea articolului 106 alineatul (2) TFUE și nici un tratament discriminatoriu din partea sa. Astfel, pe de o parte, după cum a subliniat Comisia, această decizie urmărește să definească condițiile în care compensațiile pentru serviciul public care intră în domeniul de aplicare al articolului 106 alineatul (2) TFUE pot beneficieze de o exceptare de la notificare și, prin urmare, pot fi considerate compatibile fără ca această instituție să fie obligată să le examineze. În consecință, menționarea cadrului juridic în care Comisia examinează ajutoarele acordate prestatorilor de SIEG aflați în dificultate este lipsită de obiect în cadrul unei astfel de decizii. Pe de altă parte și în orice caz, așa cum s‑a arătat la punctul 195 de mai sus, un ajutor acordat unei întreprinderi titulare a unei misiuni de serviciu public aflate în dificultate nu este de natură să îndeplinească obiectivele derogării prevăzute la articolul 106 alineatul (2) TFUE. În consecință, cu atât mai mult, aceasta nu poate fi autorizată în cadrul Deciziei privind SIEG din 2011, care nu poate viza, prin definiție, decât compensații pentru serviciul public prezumate că îndeplinesc aceste obiective. Pentru aceleași motive, compensațiile pentru serviciul în cazul cărora este aplicabilă Decizia privind SIEG din 2011 nu se află într‑o situație comparabilă cu cea a ajutoarelor acordate prestatorilor unui serviciu public aflați în dificultate.

200    În continuare, rezultă din jurisprudența amintită la punctul 113 de mai sus că legalitatea punctului 9 din Cadrul privind SIEG din 2011 trebuie apreciată numai în cadrul articolului 106 alineatul (2) TFUE și al articolului 107 alineatul (3) litera (c) TFUE, iar nu din perspectiva unei practici decizionale anterioare, care, în plus, astfel cum subliniază Comisia, este susceptibilă de evoluție. În consecință, trimiterea la Decizia SNCM în speță nu este pertinentă. Pe de altă parte, RAS nu se poate referi la punctele 55-71 din Hotărârea din 11 septembrie 2012, Corsica Ferries France/Comisia (T‑565/08, EU:T:2012:415). Astfel, la aceste puncte, Tribunalul nu a examinat aspectul dacă majorarea de capital examinată în Decizia SNCM trebuie apreciată din perspectiva articolului 87 alineatul (3) litera (c) CE sau din perspectiva articolului 86 alineatul (2) CE, în vigoare la data faptelor, chestiune care nu a fost invocată în litigiul în cauză.

201    În orice caz, după cum s‑a constatat deja la punctul 113 de mai sus, rezultă în special din cuprinsul punctului 253 din Decizia SNCM că măsura calificată de Comisie drept compensație pentru serviciul public fusese autorizată în cadrul convenției încheiate între SNCM și autoritățile franceze și plătită în continuare în cadrul unui plan de restructurare. Pe de altă parte, nu rezultă din decizia SNCM că, la data la care convenția a fost încheiată și, așadar, măsura menționată a fost autorizată în principiu, SNCM putea fi calificată drept întreprindere aflată în dificultate. Prin urmare, măsura în cauză în această decizie nu era comparabilă cu măsura de compensare în litigiu, care nu a fost acordată decât după ce RAS a constatat dificultățile Saremar care rezultau din executarea operațiunilor de realizare a legăturilor cu continentul.

202    În cele din urmă, rezultă din cuprinsul punctelor 194-196 de mai sus că, contrar celor susținute de RAS, în ipoteza în care deficitul întreprinderii în cauză decurge din obligațiile de serviciu public care îi sunt atribuite, nu rezultă în mod necesar că compatibilitatea compensării acestor deficite trebuie să fie în mod obligatoriu apreciată din perspectiva articolului 106 alineatul (2) TFUE, în caz contrar făcând imposibilă exploatarea serviciilor publice subvenționate.

203    Rezultă din cele de mai sus că punctul 9 din Cadrul privind SIEG din 2011 nu este, în orice caz, afectat de nelegalitate pentru motivul că prin intermediul acestui punct Comisia ar restrânge în mod nejustificat domeniul de aplicare al articolului 106 alineatul (2) TFUE și, în consecință, și‑ar depăși competența. Așadar, decizia atacată nu este nelegală nici din acest motiv.

204    Prin urmare trebuie să se respingă al doilea aspect al celui de al patrulea motiv și, pe cale de consecință, acest motiv în întregime.

 Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe erori de drept și pe erori vădite de apreciere, întrucât Comisia a considerat că măsura de compensare în litigiu nu respectă criteriile Cadrului privind SIEG din 2011

205    În susținerea celui de al cincilea motiv invocat, RAS afirmă, pe de o parte, că principiile prevăzute la punctele 14, 19, 20, 24, 39 și 60 din Cadrul privind SIEG din 2011 nu sunt aplicabile în cazul măsurii de compensare în litigiu și, pe de altă parte, că, în orice caz, principiile menționate ar fi fost respectate în speță.

206    În apărare, Comisia, susținută de CIN, arată că al cincilea motiv vizează motive neesențiale și că, din perspectiva argumentelor pe care le‑a formulat deja în cadrul celorlalte motive, măsura de compensare în litigiu nu poate fi considerată conformă cu Cadrul privind SIEG din 2011.

207    În această privință, în măsura în care, în esență, argumentele invocate de RAS în cadrul prezentului motiv sunt argumente care au fost deja respinse în cadrul examinării motivelor al doilea-al patrulea, prezentul motiv va trebui să fie respins de asemenea ca neîntemeiat pentru motivelor prezentate în continuare.

208    În primul rând, în ceea ce privește considerațiile formulate de RAS în scopul de a stabili că a doua condiție Altmark era îndeplinită, trebuie să se facă trimitere la punctele 110-121 de mai sus, în care sunt expuse motivele care justifică respingerea acestor considerații.

209    În al doilea rând, pentru a stabili caracterul neaplicabil ratione temporis în cazul măsurii de compensare în litigiu al condițiilor prevăzute la punctele 14, 19, 20, 24, 39 și 60 din Cadrul privind SIEG din 2011, RAS se referă la argumentația pe care a prezentat‑o în cadrul primului aspect al celui de al treilea motiv pentru a‑și susține afirmația potrivit căreia nici Decizia privind SIEG din 2011 nu era aplicabilă ratione temporis în cazul acestei măsuri. În această privință, este suficient să se facă trimitere la punctele 142-145 de mai sus, care precizează motivele pentru care această argumentație trebuie să fie respinsă.

210    În al treilea rând, este evident că RAS nu se poate prevala de punctul 61 din Cadrul privind SIEG din 2011, care stabilește că principiile prevăzute la punctele 14, 19, 20, 24, 39 și 60 din acest cadru nu se aplică în cazul ajutoarelor care îndeplinesc condițiile prevăzute la articolul 2 alineatul (1) din Decizia privind SIEG din 2011. Astfel, după cum s‑a subliniat deja la punctul 156 de mai sus, împrejurarea că măsura de compensare în litigiu respectă pragurile prevăzute la articolul 2 alineatul (1) litera (d) din această decizie permite numai să se considere că această măsură intră în domeniul de aplicare al acestei decizii. În schimb, nu permite nicidecum să se considere că măsura respectă condițiile acesteia. În consecință, punctul 61 din acest cadru nu se aplică în cazul unei astfel de măsuri și, prin urmare, Comisia a aplicat în mod întemeiat în speță principiile prevăzute la punctele 14, 19, 20, 24, 39 și 60 din același cadru.

211    În al patrulea și ultimul rând, în ceea ce privește respectarea principiilor prevăzute la punctele 14, 19, 20, 24, 39 și 60 din Cadrul privind SIEG din 2011, trebuie arătat că, în orice caz, la punctele 285 și 286 din decizia atacată, Comisia a constatat în mod întemeiat că măsura de compensare în litigiu nu îndeplinea în special cerințele stabilite la punctul 16 literele (d) și (e) din același cadru. Astfel, contrar acestor cerințe, deciziile RAS privind misiunea de serviciu public nu cuprind o descriere a mecanismului de compensare și a parametrilor aplicați pentru calculul, controlul și reexaminarea compensației și nici modalitățile de evitare a supracompensării și de recuperare a eventualelor supracompensații. În consecință, ținând seama de nerespectarea acestor cerințe, care sunt esențiale pentru a se determina dacă măsura în litigiu constituie o compensație pentru serviciul public compatibilă cu piața internă din perspectiva articolului 106 alineatul (2) TFUE, respectarea eventuală a principiilor prevăzute la punctele 14, 19, 20, 24, 39 și 60 din acest cadru nu poate fi determinantă. Pe de altă parte, RAS nu demonstrează că Comisia ar fi săvârșit o eroare vădită de apreciere considerând că cerințele de calcul al costului net al obligațiilor de serviciu public pe baza costului net evitat, care figurează la punctul 24 din acest cadru, nu erau îndeplinite în speță. Situația este aceeași în ceea ce privește lipsa în speță a unor măsuri de stimulare prin care să se urmărească favorizarea prestării eficiente a SIEG în cadrul determinării metodei de compensare, care sunt impuse la punctul 39 din cadrul menționat.

212    Rezultă din cele de mai sus că al cincilea motiv invocat nu poate fi decât respins.

 Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 106 alineatul (2) TFUE și pe o apreciere eronată a definiției obligațiilor de serviciu public impuse Saremar

213    În cadrul acestui prim motiv, RAS susține, pe de o parte, că Comisia, atât în cadrul aplicării condițiilor Altmark, cât și a articolului 106 alineatul (2) TFUE, a dat o definiție eronată a obligațiilor de serviciu public impuse Saremar considerând că acestea au caracter exclusiv tarifar. Pe de altă parte, RAS arată că Comisia a depășit competențele pe care jurisprudența i le recunoaște în cadrul aplicării articolului 106 alineatul (2) TFUE atunci când a efectuat aprecieri de fond și de oportunitate în ceea ce privește necesitățile cărora le corespundeau aceste obligații de serviciu public, iar nu un control restrâns al alegerilor realizate de RAS, limitat la eroarea vădită de apreciere.

214    Comisia, susținută de CIN, răspunde că nu a săvârșit nicio eroare de apreciere privind obligațiile de serviciu public impuse Saremar și că nu și‑a depășit competențele.

215    Trebuie arătat că, după cum reclamanta a recunoscut de altfel în ședință, criticile expuse în cadrul prezentului motiv nu se disting în esență de criticile analoge expuse în cadrul celui de al doilea motiv. Astfel, în susținerea primului aspect al acestui motiv, RAS reproșează Comisiei în special că a săvârșit, în cadrul aplicării primei condiții Altmark, erori de drept și erori vădite de apreciere cu privire la definirea necesității de serviciu public și a obligațiilor de serviciu public impuse Saremar. Or, din motivele prezentate la punctele 122-132 de mai sus, aceste critici sunt inoperante.

216    Este adevărat că obiectul prezentului motiv nu se limitează la aplicarea de către Comisie a primei condiții Altmark, ci vizează de asemenea examinarea de către această instituție a compatibilității măsurii de compensare în litigiu în cadrul articolului 106 alineatul (2) TFUE, în special din perspectiva Deciziei privind SIEG din 2011, pe de o parte, și a Cadrului privind SIEG din 2011, pe de altă parte. Rezultă însă din examinarea, la punctele 133-167 și 205-212 de mai sus, a celui de al treilea și a celui de al cincilea motiv că Comisia a considerat în mod întemeiat că măsura de compensare în litigiu nu era conformă nici cerințelor Deciziei SIEG din 2011, nici celor ale Cadrului SIEG din 2011, întemeindu‑se pe alte motive decât aprecierea sa privind definirea necesității de serviciu public în speță și a obligațiilor de serviciu public impuse Saremar. În consecință, chiar presupunând că această apreciere este eronată sau viciată de necompetență, această împrejurare nu ar avea incidență asupra legalității aplicării în speță de către Comisie a articolului 106 alineatul (2) TFUE.

217    Rezultă din cele de mai sus că primul motiv este în întregime este inoperant și, prin urmare, nu poate fi decât respins.

 În ceea ce privește a doua parte a acțiunii, referitoare la partea din decizia atacată care vizează majorarea de capital în litigiu

218    În cea de a doua parte a acțiunii, reclamanta invocă din punct de vedere formal un motiv unic, întemeiat pe erori vădite de apreciere și pe o încălcare a articolului 107 alineatul (1) TFUE și a articolului 106 alineatul (2) TFUE, precum și pe o încălcare a obligației de motivare, săvârșite în cadrul aprecierii conformității majorării de capital în litigiu cu criteriul investitorului privat în economia de piață. Prin urmare, trebuie să se considere, din motivele prezentate la punctul 69 de mai sus, că reclamanta invocă în realitate două motive, întemeiate, unul, pe o încălcare a obligației de motivare, iar celălalt, pe erori de drept și pe erori vădite de apreciere.

 Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea obligației de motivare

219    În cadrul prezentului motiv, RAS reproșează Comisiei că nu a expus motivele pentru care nu a luat în considerare faptul că recapitalizarea în litigiu nu ar fi decât reconstituirea unor resurse economice care fac deja parte din activele Saremar.

220    În această privință, trebuie amintit că, astfel cum s‑a arătat la punctul 79 de mai sus, rezultă din jurisprudență că Comisia nu este obligată să înlăture fiecare dintre argumentele invocate de părți în cursul procedurii administrative. În special, obligația de motivare nu poate impune Comisiei să ia poziție cu privire la elemente care nu au în mod evident legătură cu cauza, care sunt lipsite de semnificație sau care sunt în mod clar secundare (a se vedea Hotărârea Curții din 1 iulie 2008, Chronopost/UFEX și alții, C‑341/06 P și C‑342/06 P, EU:C:2008:375, punctul 89 și jurisprudența citată).

221    În speță, pe de o parte, rezultă cu claritate din analiza Comisiei prezentată la punctele 235-245 din decizia atacată că aceasta a considerat că majorarea de capital în litigiu a reprezentat un transfer de resurse. Pe de altă parte, astfel cum se va arăta la punctele 225-237 de mai jos, argumentul RAS potrivit căruia recapitalizarea în litigiu nu ar reprezenta decât reconstituirea resurselor economice care făceau deja parte din activele Saremar este lipsit de temei, în măsura în care, deși aportul de capital în litigiu ar reprezenta o „reconstituire” a patrimoniului Saremar, acesta constituie totuși, în mod evident, un aport financiar provenit din resurse publice. În consecință, Comisia nu putea fi obligată să răspundă la acest argument și, pe cale de consecință, primul motiv nu poate fi decât respins.

 Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe erori de drept și de apreciere

222    Al doilea motiv cuprinde în esență trei aspecte. Prin intermediul primului aspect al acestui motiv, RAS susține că Comisia a săvârșit o eroare vădită de apreciere privind natura resurselor care corespund majorării de capital în litigiu și astfel a încălcat articolul 107 alineatul (1) TFUE și articolul 106 alineatul (2) TFUE. Al doilea aspect al acestui motiv este întemeiat pe erori vădite de apreciere în ceea ce privește aplicarea în speță a criteriului investitorului privat în economia de piață. Al treilea aspect al acestui motiv este întemeiat pe o eroare vădită de apreciere privind compatibilitatea majorării de capital în litigiu.

223    Comisia, susținută de CIN, consideră că această argumentație nu este fondată.

–       Cu privire la primul aspect al celui de al doilea motiv, întemeiat pe o eroare vădită de apreciere în ceea ce privește natura resurselor care corespund majorării de capital în litigiu și pe o încălcare a articolului 107 alineatul (1) TFUE și a articolului 106 alineatul (2) TFUE

224    În cadrul primului aspect al celui de al doilea motiv, RAS susține, în primul rând, că Comisia a omis să ia în considerare că cuantumul majorării de capital în litigiu corespundea creanțelor Saremar deținute împotriva Tirrenia și, prin urmare, nu avea nicio legătură cu legăturile spre continent exploatate de Saremar. Astfel, potrivit RAS, această majorare de capital nu este altceva decât reconstituirea resurselor economice pe care le‑a pierdut societatea ca urmare a intrării Tirrenia sub administrare extraordinară. Această măsură nu ar constitui un aport de resurse publice noi și, pe cale de consecință, nici un ajutor de stat în sensul articolului 107 TFUE.

225    Această critică este lipsită de temei.

226    Pe de o parte, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, articolul 107 alineatul (1) TFUE definește intervențiile statului în funcție de efectele lor (a se vedea Hotărârea din 19 martie 2013, Bouygues și Bouygues Télécom/Comisia și alții și Comisia/Franța și alții, C‑399/10 P și C‑401/10 P, EU:C:2013:175, punctul 102 și jurisprudența citată). În consecință, în vederea aprecierii în speță a existenței unui avantaj economic din perspectiva criteriului investitorului privat în economia de piață, nu era relevant pentru Comisie să afle dacă majorarea de capital în litigiu corespundea uneia sau alteia dintre activitățile Saremar. În orice caz, astfel cum a arătat Comisia, această majorare de capital era, prin definiție, de natură să aducă beneficii tuturor activităților întreprinderii. În cele din urmă, RAS nu explică motivul pentru care consideră că numai legătura cu operațiunile Saremar privind legăturile cu continentul ar permite să se justifice în speță folosirea criteriului investitorului privat în economia de piață. Astfel, întrucât aceste legături au fost exploatate de Saremar în vederea executării unei misiuni de serviciu public încredințate de RAS, o finanțare a acestor legături de către această autoritate publică se raporta în mod necesar la rolul său în calitate de autoritate publică, iar nu în calitate de acționar al Saremar.

227    Pe de altă parte, este neîndoielnic că majorarea de capital în litigiu a constituit un transfer de resurse publice în beneficiul Saremar, deși acest transfer de resurse ar fi vizat să compenseze pierderea de resurse anterioară. În această privință, astfel cum s‑a amintit deja la punctul 226 de mai sus, articolul 107 alineatul (1) TFUE definește intervențiile statului în funcție de efectele pe care le produc, iar nu în funcție de scopul lor. Or, RAS nu contestă că, la data la care majorarea de capital în litigiu a fost decisă, resursele care ar fi aparținut, în opinia sa, patrimoniului Saremar și pe care această majorare de capital urmărea să le „reconstituie” nu mai erau disponibile. Însăși noțiunea de reconstituire utilizată de RAS demonstrează, în această privință, că reclamanta este conștientă de existența unui aport de resurse noi în speță. În orice caz, trebuie arătat că teza RAS potrivit căreia aceste resurse făceau deja parte din activele Saremar întrucât erau constituite din creanțe față de fosta sa societate‑mamă este eronată atât din punct de vedere factual, cât și juridic. Astfel, după cum arată chiar RAS în cadrul prezentului aspect, majorarea de capital în litigiu urmărea să permită întreprinderii să ajungă la nivelul inițial de capitalizare, în urma deciziei sale de a acoperi deprecierea creanțelor împotriva Tirrenia printr‑o reducere a capitalului corespunzătoare cuantumului acestor creanțe după utilizarea rezervei legale și a profiturilor din anii anteriori. În consecință, aceste creanțe depreciate nu mai constituiau, prin definiție, active din patrimoniul Saremar, întrucât nu mai erau recuperabile, ci pierderi, care au fost acoperite prin reducerea sus‑menționată a capitalului întreprinderii, care a determinat ea însăși majorarea de capital în litigiu (a se vedea punctul 8 de mai sus).

228    În cele din urmă, așa cum a subliniat Comisia în apărare, majorarea de capital în litigiu putea constitui un avantaj economic real pentru Saremar, în măsura în care, fără această intervenție, Saremar nu ar fi recuperat decât în parte fondurile corespunzătoare cuantumului creanțelor deținute împotriva Tirrenia, ținând seama de deprecierea acestor creanțe cu 50 % în cadrul procedurii de faliment al Tirrenia.

229    Rezultă din cele de mai sus că Comisia nu a săvârșit nicio eroare atunci când a examinat majorarea de capital în litigiu numai din perspectiva efectelor sale și când a considerat că majorarea de capital menționată a constituit un transfer de resurse de stat către Saremar de natură să confere acesteia din urmă un avantaj economic și care necesita, pentru verificarea acestei din urmă condiții, aplicarea criteriului investitorului privat în economia de piață.

230    Argumentul RAS potrivit căruia a fost plătită numai o parte minimă din majorarea de capital în litigiu, respectiv cuantumul de 824 309,69 euro, nu este, în mod evident, de natură să repună în discuție această concluzie. Astfel, după cum s‑a amintit deja la punctul 142 de mai sus, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că un ajutor de stat trebuie să fie considerat acordat atunci când autoritățile naționale competente au adoptat un act obligatoriu din punct de vedere juridic prin care acestea se angajează să plătească ajutorul în cauză sau atunci când dreptul de a primi acest ajutor este conferit beneficiarului prin actele cu putere de lege aplicabile. În consecință, faptul că RAS nu a efectuat decât o plată care corespunde unei părți reduse din majorarea de capital în litigiu este lipsit de incidență asupra calificării drept ajutor de stat a acestei majorări de capital.

231    Trimiterea realizată de RAS la punctul 3.3 din Comunicarea Comisiei din 1984 către statele membre intitulată „Participarea autorităților publice la capitalul întreprinderilor” (Bull. CE. 9‑1984, denumită în continuare „Comunicarea din 1984”) este de asemenea lipsită de pertinență. Astfel, contrar celor precizate de RAS, modul de redactare a punctelor 3.2 și 3.3 din Comunicarea din 1984 nu face trimitere la noțiunea de „aport de resurse publice noi”, ci la cea de „aport de capital nou”. În plus, rezultă din modul de redactare a acestor puncte din Comunicarea din 1984 că, pentru a determina dacă un aport de capital nou, în sensul acestei comunicări, constituie un ajutor de stat, este necesar să se aplice criteriul investitorului privat în economia de piață, ceea ce este chiar în opoziție cu raționamentul RAS prin care se urmărește să se demonstreze că Comisia nu ar fi trebuit să considere aplicabil acest criteriu în speță.

232    În al doilea rând, RAS susține că, în măsura în care resursele „reconstituite” prin intermediul majorării de capital în litigiu făceau parte integrantă dintr‑o compensație pentru serviciul public, ele intrau în domeniul de aplicare al articolului 106 alineatul (2) TFUE. În plus, cuantumul acestei compensații ar fi fost deja aprobat de Comisie într‑o decizie anterioară.

233    Și această a doua critică este lipsită de pertinență.

234    În această privință, este suficient de amintit că, după cum s‑a constatat la punctele 227-229 de mai sus, în cadrul primei critici, contrar celor susținute de RAS, ea nu s‑a limitat, prin majorarea de capital în litigiu, să pună la dispoziția Saremar fonduri care aparțineau deja patrimoniului acestei societăți. Pe cale de consecință, nici RAS nu poate susține în mod întemeiat că s‑ar fi limitat în speță să restituie compensații pentru serviciul public care ar trebui să fie apreciate din perspectiva articolului 106 alineatul (2) TFUE. Prin urmare, această critică poate fi respinsă și numai pe acest temei.

235    În plus, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, este necesar să se distingă între, pe de o parte, rolul statului membru acționar al unei întreprinderi și, pe de altă parte, cel al statului care acționează în calitate de putere publică. Aplicabilitatea criteriului investitorului privat în economia de piață depinde, în definitiv, de faptul că statul membru în cauză acordă în calitatea sa de acționar, iar nu în calitatea sa de putere publică, un avantaj economic unei întreprinderi (a se vedea Hotărârea din 4 septembrie 2014, SNCM și Franța/Corsica Ferries France, C‑533/12 P și C‑536/12 P, EU:C:2014:2142, punctul 31 și jurisprudența citată). În speță, rezultă din decizia atacată, precum și din cererea introductivă că, pentru a justifica majorarea de capital în litigiu, RAS s‑a referit constant la rolul său de acționară a Saremar, iar nu la rolul său de putere publică. Astfel, RAS explică, în special în cadrul primei critici, că, în loc să repercuteze asupra prețului de vânzare al Saremar, cu ocazia privatizării acesteia, pierderile rezultate din deprecierea creanței sale față de Tirrenia, a ales să efectueze majorarea de capital în litigiu în scopul de a obține un preț de vânzare mai mare pentru această societate mulțumită ameliorării situației patrimoniale a acesteia. În consecință, în acest context, RAS nu se poate prevala de rolul său de putere publică pentru a susține că Saremar nu a obținut un avantaj economic.

236    În orice caz, astfel cum a recunoscut RAS, nu reiese din înscrisurile din dosar că majorarea de capital în litigiu ar rezulta din executarea obligațiilor care rezultă din angajamentele pe care le‑ar fi contractat față de statul italian atunci când acesta din urmă i‑a transferat proprietatea asupra Saremar. În special, nu reiese că RAS era obligată, în cadrul acestui transfer de competențe, să despăgubească Saremar în temeiul părții din cuantumurile corespunzătoare compensațiilor pentru serviciul public plătite între 1998 și 2008 pe care această societate nu ar fi putut‑o recupera în cadrul procedurii de faliment a Tirrenia. Astfel, singura obligație la care s‑a referit RAS în această privință în cursul procedurii oficiale de investigare este cea prevăzută la articolul 2446 din Codul civil italian, privind aportul în capital care trebuie realizat de acționarii unei societăți al cărei capital social s‑a diminuat sub un anumit prag, care nu îi era impus decât în calitate de acționară a unei societăți, iar nu în calitate de putere publică.

237    În consecință, chiar presupunând că majorarea de capital în litigiu urmărea să restituie Saremar fondurile corespunzătoare compensațiilor pentru serviciul public pe care această societate nu le‑a putut recupera în cadrul procedurii de faliment a Tirrenia, ea nu poate fi calificată drept compensație pentru serviciul public care să poată beneficia de derogarea de la articolul 106 alineatul (2) TFUE.

238    Rezultă că primul aspect al celui de al doilea motiv nu poate fi decât respins.

–       Cu privire la al doilea aspect al celui de al doilea motiv, întemeiat pe erori vădite de apreciere în ceea ce privește aplicarea în speță a criteriului investitorului privat în economia de piață

239    În cadrul celui de al doilea aspect al acestui motiv, RAS susține că, în orice caz, a adoptat în speță un comportament foarte prudent, la fel ca orice investitor privat, luând măsuri pentru efectuarea unui aport minim în capital, în vederea obținerii unui preț de vânzare mai bun în cadrul privatizării Saremar. Prin urmare, această măsură ar fi contribuit la păstrarea realizării planului de afaceri anterior.

240    În această privință, este suficient să se constate că argumentele prezentate în cadrul prezentului aspect nu sunt de natură să stabilească existența unei erori vădite de apreciere pe care Comisia ar fi săvârșit‑o cu ocazia verificării, la punctele 236-244 din decizia atacată, dacă majorarea de capital în litigiu a constituit un avantaj economic pentru Saremar din perspectiva criteriului investitorului privat în economia de piață.

241    Astfel, împrejurarea că RAS s‑ar fi asigurat că nu plătește decât o parte minimă din majorarea de capital în litigiu, ca să obțină un preț mai bun la momentul privatizării Saremar și să păstreze planul de afaceri anterior, nu este de natură să repună în discuție concluzia Comisiei care figurează la punctul 242 din decizia atacată, potrivit căreia majorarea de capital în litigiu nu este întemeiată pe evaluări economice similare celor pe care un investitor privat rațional le‑ar fi efectuat anterior realizării unei asemenea investiții.

242    În acest sens, RAS nu contestă că, după cum a constatat Comisia la punctul 239 din decizia atacată, planul de afaceri pentru anii 2011-2022, aprobat în iulie 2010, nu a fost reactualizat pentru a ține seama de modificările semnificative ale mediului economic survenite ulterior aprobării sale, în special de insolvabilitatea Tirrenia, de cumpărarea sa de către CIN și de amânarea privatizării reclamantei.

243    RAS nu contestă nici constatarea realizată de Comisie la punctul 240 din decizia atacată, potrivit căreia această autoritate publică nu a luat în considerare, înainte de a realiza majorarea de capital în litigiu, perspectivele de profitabilitate ale Saremar și nu a examinat alte opțiuni în afară de această majorare de capital, în special lichidarea întreprinderii. În această privință, trebuie arătat că această ultimă opțiune s‑ar fi impus pentru RAS dacă nu ar fi realizat această majorare de capital. Astfel, rezultă din decizia regională nr. 36/6 că, ținând seama de nivelul capitalului Saremar, care se afla sub pragul legal stabilit la articolul 2446 din Codul civil italian, această întreprindere nu ar fi putut rămâne în activitate. În orice caz, caracterul parțial al plății majorării de capital în litigiu invocat de RAS este lipsit de incidență, întrucât decizia de acordare a acestei majorări de capital este cea care trebuia luată în considerare în scopul de a se determina existența unui ajutor de stat.

244    Prin urmare, al doilea aspect al celui de al doilea motiv nu poate fi decât respins.

–       Cu privire la al treilea aspect al celui de al doilea motiv, întemeiat pe erori de drept și pe erori vădite de apreciere privind examinarea compatibilității majorării de capital în litigiu

245    Acest al treilea aspect privește partea din decizia atacată în care Comisia a examinat compatibilitatea cu piața internă a majorării de capital în litigiu (punctele 297-299 din această decizie) din perspectiva Liniilor directoare privind ajutoarele pentru salvare și restructurare. Mai precis, acesta vizează punctul 299 din această decizie, în care Comisia a concluzionat că condițiile stabilite în liniile directoare menționate nu erau îndeplinite în speță, referindu‑se la motivele, expuse la punctele 271-278 din aceeași decizie, care au determinat‑o să ajungă la o concluzie similară în ceea ce privește măsura de compensare în litigiu. Or, în susținerea prezentei critici, RAS se referă numai la argumentele pe care le‑a prezentat în cadrul celui de al patrulea motiv, fără nicio altă justificare. În consecință, este suficient să se constate în această privință că, astfel cum rezultă din cuprinsul punctelor 170-204 de mai sus, aceste argumente nu pot fi decât respinse.

246    Rezultă din cele ce precedă că este necesar să se respingă al treilea aspect al celui de al doilea motiv și, prin urmare, acest motiv în întregime.

247    În consecință, întrucât niciunul dintre motivele prezentei acțiuni nu poate fi admis, această acțiune nu poate fi decât respinsă în întregime.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

248    Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

249    Întrucât reclamanta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, în conformitate cu concluziile Comisiei și ale CIN.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a opta)

declară și hotărăște:

1)      Respinge acțiunea.

2)      Obligă Regione autonoma della Sardegna (Italia) să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, cheltuielile de judecată efectuate de Comisia Europeană și de Compagnia Italiana di Navigazione SpA.

Gratsias Kancheva Półtorak

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 6 aprilie 2017.

Semnături

Cuprins

Istoricul cauzei

1.  Situația de fapt

2.  Procedura administrativă

3.  Decizia atacată

Procedura și concluziile părților

În drept

1.  Cu privire la calitatea procesuală activă și la interesul de a exercita acțiunea

2.  Cu privire la fond

În ceea ce privește prima parte a acțiunii, referitoare la partea din decizia atacată care vizează măsura de compensare în litigiu

Cu privire la al șaselea motiv, întemeiat pe încălcarea normelor fundamentale de procedură

–  Cu privire la primul aspect, întemeiat pe o încălcare a obligației de motivare a deciziei atacate

–  Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe o încălcare a dreptului la apărare

Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 107 alineatul (1) TFUE și a articolului 106 alineatul (2) TFUE, precum și pe erori vădite de apreciere săvârșite de Comisie în aplicarea condițiilor Altmark

Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe erori de drept și pe erori vădite de apreciere privind aplicarea Deciziei privind SIEG din 2005 și a Deciziei privind SIEG din 2011

–  Cu privire la primul aspect al celui de al treilea motiv, întemeiat pe o eroare de drept privind domeniul de aplicare ratione temporis al Deciziei privind SIEG din 2005 și al Deciziei privind SIEG din 2011

–  Cu privire la al doilea aspect al celui de al treilea motiv, întemeiat pe erori de drept și de apreciere privind aplicarea principiilor și a condițiilor Deciziei privind SIEG din 2011

–  Cu privire la al treilea aspect al celui de al treilea motiv, întemeiat pe aplicarea eronată a articolului 4 litera (f) din Decizia privind SIEG din 2011 și, în subsidiar, pe o excepție de nelegalitate a acestei dispoziții

Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe erori de drept și pe erori vădite de apreciere săvârșite de Comisie cu privire la calificarea drept întreprindere aflată în dificultate, pe o încălcare a articolului 106 alineatul (2) TFUE, precum și pe o excepție de nelegalitate a punctului 9 din Cadrul privind SIEG

Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe erori de drept și pe erori vădite de apreciere, întrucât Comisia a considerat că măsura de compensare în litigiu nu respectă criteriile Cadrului privind SIEG din 2011

Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 106 alineatul (2) TFUE și pe o apreciere eronată a definiției obligațiilor de serviciu public impuse Saremar

În ceea ce privește a doua parte a acțiunii, referitoare la partea din decizia atacată care vizează majorarea de capital în litigiu

Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea obligației de motivare

Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe erori de drept și de apreciere

–  Cu privire la primul aspect al celui de al doilea motiv, întemeiat pe o eroare vădită de apreciere în ceea ce privește natura resurselor care corespund majorării de capital în litigiu și pe o încălcare a articolului 107 alineatul (1) TFUE și a articolului 106 alineatul (2) TFUE

–  Cu privire la al doilea aspect al celui de al doilea motiv, întemeiat pe erori vădite de apreciere în ceea ce privește aplicarea în speță a criteriului investitorului privat în economia de piață

–  Cu privire la al treilea aspect al celui de al doilea motiv, întemeiat pe erori de drept și pe erori vădite de apreciere privind examinarea compatibilității majorării de capital în litigiu

Cu privire la cheltuielile de judecată

1* Limba de procedură: italiana.