HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a opta)
6 aprilie 2017(*)
„Ajutoare de stat – Transport maritim – Compensație pentru serviciul public – Majorare de capital – Decizie prin care ajutoarele sunt declarate incompatibile cu piața internă și se dispune recuperarea lor – Intrarea în lichidare a reclamantei – Capacitate de a sta în judecată – Menținerea interesului de a exercita acțiunea – Absența lipsei necesității de a se pronunța asupra fondului – Noțiunea de ajutor – Serviciu de interes economic general – Criteriul investitorului privat – Eroare vădită de apreciere – Eroare de drept – Excepție de nelegalitate – Obligația de motivare – Dreptul la apărare – Decizia 2011/21/UE – Liniile directoare privind ajutoarele de stat pentru salvarea și restructurarea întreprinderilor aflate în dificultate – Cadrul Uniunii Europene pentru ajutoarele de stat sub forma compensațiilor pentru obligația de serviciu public – Hotărârea Altmark”
În cauza T‑220/14,
Saremar – Sardegna Regionale Marittima SpA, cu sediul în Cagliari (Italia), reprezentată de G. M. Roberti, de G. Bellitti și de I. Perego, avocați,
reclamantă,
împotriva
Comisiei Europene, reprezentată de G. Conte, de D. Grespan și de A. Bouchagiar, în calitate de agenți,
pârâtă,
susținută de
Compagnia Italiana di Navigazione SpA, cu sediul în Napoli (Italia), reprezentată inițial de F. Sciaudone, de R. Sciaudone, de D. Fioretti și de A. Neri, ulterior de M. Merola, de B. Carnevale și de M. Toniolo, avocați,
intervenientă,
având ca obiect o cerere întemeiată pe articolul 263 TFUE și prin care se urmărește anularea deciziei C(2013) 9101 final a Comisiei din 22 ianuarie 2014 privind măsurile de ajutor SA.32014 (2011/C), SA.32015 (2011/C) și SA.32016 (2011/C), puse în aplicare de Regione autonoma della Sardegna în favoarea Saremar, în măsura în care această decizie a calificat drept ajutoare de stat o măsură de compensare pentru serviciul public și o majorare de capital, a declarat aceste măsuri incompatibile cu piața internă și a dispus recuperarea lor,
TRIBUNALUL (Camera a opta),
compus din domnul D. Gratsias (raportor), președinte, și doamnele M. Kancheva și N. Półtorak, judecători,
grefier: domnul J. Palacio González, administrator principal,
având în vedere faza scrisă a procedurii și în urma ședinței din 20 iulie 2016,
pronunță prezenta
Hotărâre(1)
[omissis]
În drept
1. Cu privire la capacitatea de a sta în judecată a Saremar
43 Cu titlu introductiv, reiese din explicațiile și din documentele prezentate Tribunalului de către părți la 11 și la 29 iulie 2016 că, în caz de imposibilitate de restituire a părții din ajutoarele în litigiu deja plătite, Saremar a solicitat să fie admisă în procedura de concordat preventiv în vederea lichidării, cerere care a fost omologată de Tribunale di Cagliari (Tribunalul din Cagliari, Italia) la 22 iulie 2015. Saremar și‑a încetat orice activitate de la 31 martie 2016 și se afla într‑o etapă avansată a fazei de lichidare, întrucât toți creditorii privilegiați fuseseră plătiți și, potrivit înseși acestei societăți, se prevăzuse să realizeze în lunile care urmau o primă partajare substanțială între creditorii chirografari.
44 Or, în funcție de dreptul național și de procedura aplicabile, o societate intrată în lichidare își poate pierde capacitatea de a sta în judecată, cel puțin în nume propriu. De altfel, reclamanta însăși precizează că o asemenea situație poate apărea în dreptul italian. Desigur, în ședință și în scrisoarea sa din data de 29 iulie 2016, Comisia a susținut numai că intrarea în lichidare a reclamantei pune sub semnul întrebării interesul său de a exercita acțiunea, iar nu că această intrare în lichidare ar pune sub semnul întrebării capacitatea sa de a sta în judecată. Totuși, în măsura în care o eventuală pierdere a capacității de a sta în judecată a reclamantei ar lăsa fără obiect chestiunea interesului său de a exercita acțiunea, trebuie să se verifice dacă reclamanta și‑a păstrat capacitatea amintită în cursul procedurii.
45 În această privință, deși, astfel cum a statuat Curtea, noțiunea „persoană juridică” ce figurează la articolul 263 alineatul (4) TFUE nu coincide neapărat cu noțiunile care fac parte din diferitele sisteme juridice ale statelor membre, rezultă totuși din jurisprudență că această noțiune implică în principiu existența unei personalități juridice constituite în temeiul dreptului unui stat membru sau al unei țări terțe și a unei capacități de a sta în judecată recunoscute de acest drept (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 martie 1959, Nold/Înalta Autoritate, 18/57, EU:C:1959:6, Hotărârea din 28 octombrie 1982, Groupement des Agences de voyages/Comisia, 135/81, EU:C:1982:371, punctul 10, Hotărârea din 18 ianuarie 2007, PKK și KNK/Consiliul, C‑229/05 P, EU:C:2007:32, punctul 114, și Ordonanța din 24 noiembrie 2009, Landtag Schleswig‑Holstein/Comisia, C‑281/08 P, nepublicată, EU:C:2009:728, punctul 22). Astfel, numai în circumstanțe excepționale, în special atunci când cerințele de a asigura o protecție jurisdicțională efectivă o impun, se poate constata admisibilitatea acțiunii introduse de o entitate care nu dispune, în temeiul unui anumit drept național, de capacitatea de a sta în judecată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 ianuarie 2007, PKK și KNK/Consiliul, C‑229/05 P, EU:C:2007:32, punctele 109-114). Pe de altă parte, această capacitate de a sta în judecată trebuie să se mențină în cursul procedurii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 2007, Salvat père & fils și alții/Comisia, T‑136/05, EU:T:2007:295, punctele 25-27, și Hotărârea din 21 martie 2012, Marine Harvest Norway și Alsaker Fjordbruk/Consiliul, T‑113/06, nepublicată, EU:T:2012:135, punctele 27-29). Existența unei personalități juridice și a capacității de a sta în judecată trebuie să fie examinată din perspectiva dreptului național pertinent (Hotărârea din 27 noiembrie 1984, Bensider și alții/Comisia, 50/84, EU:C:1984:365, punctul 7, și Ordonanța din 3 aprilie 2008, Landtag Schleswig‑Holstein/Comisia, T‑236/06, EU:T:2008:91, punctul 22).
46 În prezenta cauză, reiese din scrisoarea Saremar din 29 iulie 2016 că, conform jurisprudenței Corte suprema di cassazione (Curtea Supremă de Casație, Italia), o societate care face obiectul unei proceduri de concordat preventiv păstrează dreptul de a exercita în nume propriu acțiuni în justiție și de a lua parte la litigii în vederea protejării patrimoniului propriu. În plus, reclamanta a anexat la această scrisoare o scrisoare a lichidatorilor săi judiciari din data de 26 iulie 2016 prin care se certifică faptul că mandatul consilierilor săi în cadrul prezentei acțiuni este în continuare valid. În consecință, este necesar să se considere că, în pofida intrării sale în lichidare, Saremar nu și‑a pierdut capacitatea de a sta în judecată în cursul procedurii.
2. Cu privire la excepția lipsei necesității de a se pronunța asupra fondului, invocată de Comisie
47 Comisia susține că, dat fiind că lichidarea Saremar se află în curs, interesul de a exercita acțiunea al acesteia din urmă a dispărut în cursul judecății. În această privință, ea arată că intrarea în lichidare a Saremar se află într‑o etapă avansată și lichidarea s‑ar putea încheia anterior pronunțării prezentei hotărâri. Pe de altă parte, astfel cum ar fi recunoscut chiar reclamanta, ea nu mai putea relua o activitate economică, în condițiile în care decizia atacată ar fi anulată și, prin urmare, ea însăși ar fi scutită de obligația de a restitui ajutoarele. În cele din urmă, interesul creditorilor Saremar în sensul excluderii cuantumurilor ajutoarelor în litigiu din pasivul acestei societăți ar fi distinct de interesul de a‑și continua activitatea economică. Comisia arată, în concluzie, că o astfel de lipsă a interesului de a exercita acțiunea ar trebui să conducă la constatarea de către Tribunal a lipsei necesității de a se pronunța asupra fondului speței.
48 La rândul său, drept răspuns la aceste argumente, Saremar arată că anularea deciziei atacate ar produce efecte juridice față de sine, întrucât ar avea drept consecință reducerea pasivului concordatar cu o sumă de peste 11 milioane de euro, ceea ce ar permite plata integrală a tuturor creditorilor săi.
49 Potrivit unei jurisprudențe constante, interesul de a exercita acțiunea constituie o condiție esențială și prima condiție a oricărei acțiuni în justiție (a se vedea Hotărârea din 17 septembrie 2015, Mory și alții/Comisia, C‑33/14 P, EU:C:2015:609, punctul 58 și jurisprudența citată).
50 În această privință, rezultă din articolul 263 TFUE că există o distincție clară între dreptul de a exercita o acțiune în anulare al instituțiilor Uniunii și al statelor membre, vizat la al doilea paragraf al acestui articol, și cel al persoanelor fizice și juridice, vizat la al patrulea paragraf al acestuia. Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, în ceea ce privește instituțiile Uniunii și statele membre, exercitarea acestui drept de a formula o acțiune nu este condiționată nici de justificarea calității lor procesuale active, nici a interesului lor de a exercita acțiunea (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 martie 2011, Freistaat Sachsen și Land Sachsen‑Anhalt/Comisia, T‑443/08 și T‑455/08, EU:T:2011:117, punctul 64, și Ordonanța din 19 februarie 2013, Provincie Groningen și alții/Comisia, T‑15/12 și T‑16/12, nepublicată, EU:T:2013:74, punctele 42 și 44 și jurisprudența citată).
51 În schimb, dreptul la exercitarea unei căi de atac al persoanelor fizice și juridice vizat la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE este supus, pe de o parte, condiției de a li se recunoaște calitatea procesuală activă, respectiv, conform modului de redactare a acestei dispoziții, condiției ca acțiunea lor să vizeze un act ale cărui destinatare sunt sau un act care le vizează în mod direct și individual sau ca aceasta să vizeze un act normativ care le privește direct și care nu presupune măsuri de executare. Pe de altă parte, acest drept la exercitarea acțiunii este condiționat de existența unui interes de a exercita acțiunea în momentul introducerii acțiunii, ceea ce constituie o condiție de admisibilitate distinctă de calitatea procesuală activă. La fel precum obiectul acțiunii, și acest interes de a exercita acțiunea trebuie să se mențină până la momentul pronunțării deciziei judecătorești, în caz contrar lipsind necesitatea de a se pronunța asupra fondului (a se vedea Hotărârea din 17 septembrie 2015, Mory și alții/Comisia, C‑33/14 P, EU:C:2015:609, punctele 57 și 59-62 și jurisprudența citată).
52 Existența unui interes de a exercita acțiunea constituie, așadar, o chestiune de ordine publică a cărei examinare din oficiu trebuie realizată de Tribunal fie în stadiul introducerii acțiunii pentru a verifica admisibilitatea acesteia din urmă, fie în cursul procedurii, pentru a verifica dacă mai este sau nu mai este necesar să se pronunțe cu privire la această acțiune (a se vedea în acest sens Ordonanța din 24 martie 2011, Internationaler Hilfsfonds/Comisia, T‑36/10, EU:T:2011:124, punctul 46 și jurisprudența citată).
53 Un astfel de interes de a exercita acțiunea presupune ca anularea actului atacat să poată avea, în sine, consecințe juridice și ca acțiunea să poată astfel aduce, prin rezultatul său, un beneficiu părții care a formulat‑o (Hotărârea din 7 iunie 2007, Wunenburger/Comisia, C‑362/05 P, EU:C:2007:322, punctul 42, și Hotărârea din 17 septembrie 2015, Mory și alții/Comisia, C‑33/14 P, EU:C:2015:609, punctul 55). Pe de altă parte, interesul de a exercita acțiunea al unui reclamant trebuie să fie născut și actual și nu poate viza o situație viitoare și ipotetică (a se vedea Hotărârea din 17 septembrie 2015, Mory și alții/Comisia, C‑33/14 P, EU:C:2015:609, punctul 56 și jurisprudența citată).
54 Cu titlu introductiv, trebuie să se constate că prezenta acțiune îndeplinește condițiile de admisibilitate amintite la punctele 51-53 de mai sus atât din punctul de vedere al calității procesuale active a reclamantei, cât și din cel al existenței interesului său de a exercita acțiunea în etapa introducerii acestei acțiuni, aspect pe care de altfel Comisia nu îl contestă.
55 În ceea ce privește în special interesul de a exercita acțiunea, este necesar să se arate că, la data introducerii acțiunii, decizia atacată cauza prejudicii reclamantei, întrucât Comisia a declarat incompatibile și ilegale ajutoarele de care beneficia reclamanta și a dispus recuperarea lor. Astfel, exclusiv ca urmare a acestui fapt, decizia atacată a modificat situația juridică a acestei societăți, care, de la adoptarea acestei decizii, nu mai avea dreptul de a beneficia de aceste ajutoare și trebuia să se aștepte să fie obligată în principiu să le restituie (a se vedea Hotărârea din 21 decembrie 2011, ACEA/Comisia, C‑319/09 P, nepublicată, EU:C:2011:857, punctele 68 și 69 și jurisprudența citată).
56 Trebuie să se constate că intrarea în lichidare a Saremar nu a avut drept efect să repună în discuție, în cursul judecății, interesul său de a exercita acțiunea, astfel cum este definit la punctul 55 de mai sus.
57 Astfel, mai întâi, trebuie arătat că decizia atacată nu a fost abrogată sau retrasă, așa încât prezenta acțiune își menține obiectul (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 iunie 2007, Wunenburger/Comisia, C‑362/05 P, EU:C:2007:322, punctul 48).
58 În continuare, efectele juridice ale deciziei atacate nu au devenit caduce ca urmare a simplei intrări în lichidare a Saremar.
59 Astfel, în primul rând, ca urmare a deciziei atacate, RAS continuă să nu aibă dreptul de a plăti Saremar partea din majorarea de capital în litigiu pe care, astfel cum rezultă din procesul‑verbal al adunării acționarilor Saremar din data de 11 iulie 2012 anexat la cererea introductivă, această autoritate publică nu a plătit‑o ca urmare a notificării acestei operațiuni Comisiei. Or, niciun element din dosar nu permite să se excludă posibilitatea ca, în cazul anulării deciziei atacate, această parte din majorarea de capital în litigiu, de care Saremar ar avea atunci dreptul să beneficieze, să fie integrată în patrimoniul său.
60 În al doilea rând, în ceea ce privește partea din ajutoarele în litigiu care a fost deja plătită Saremar de către RAS, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că simpla împrejurare că întreprinderea face obiectul unei proceduri de faliment, în special atunci când această procedură conduce la lichidarea întreprinderii, nu repune în discuție principiul recuperării ajutorului. Astfel, într‑o asemenea ipoteză, restabilirea situației anterioare și eliminarea denaturării concurenței care rezultă din ajutoarele plătite în mod ilegal pot, în principiu, să fie realizate prin înscrierea în pasivul întreprinderii în lichidare a unei obligații de restituire a ajutoarelor în cauză (a se vedea Hotărârea din 1 iulie 2009, KG Holding și alții/Comisia, T‑81/07-T‑83/07, EU:T:2009:237, punctele 192 și 193 și jurisprudența citată). În consecință, ca urmare a deciziei atacate, ajutoarele în litigiu trebuie cel puțin să rămână în pasivul Saremar, astfel încât, presupunând chiar că nu pot fi restituite RAS, ele să nu mai facă parte din patrimoniul reclamantei.
61 În consecință, este necesar să se arate că intrarea în lichidare a Saremar nu repune în discuție constatarea efectuată la punctul 55 de mai sus potrivit căreia anularea deciziei atacate ar putea aduce un beneficiu reclamantei întrucât situația juridică a acesteia din urmă în raport cu ajutoarele în litigiu va fi în mod obligatoriu modificată. În plus, această anulare ar avea de asemenea drept efect ameliorarea în mod semnificativ a situației sale economice, din moment ce ajutoarele în litigiu ar putea fi integrate din nou în patrimoniul său. În plus, este necesar să se arate că această analiză este confirmată de Hotărârea din 13 septembrie 2010, Grecia și alții/Comisia (T‑415/05, T‑416/05 și T‑423/05, EU:T:2010:386), în care Tribunalul a statuat că societățile în lichidare care au rambursat ajutoarele în discuție în aceste cauze își mențineau un interes de a exercita acțiunea întrucât, în caz de anulare, Republica Elenă ar fi fost obligată să le restituie sumele rambursate, care ar fi înscrise în activul bilanțului de lichidare al fiecăreia (Hotărârea din 13 septembrie 2010, Grecia și alții/Comisia, T‑415/05, T‑416/05 și T‑423/05, EU:T:2010:386, punctul 62).
62 Trebuie să se adauge că Tribunalul nu a fost informat până în prezent că procedura de lichidare a Saremar s‑ar fi încheiat.
63 Rezultă din tot ceea ce precedă că Saremar are în continuare un interes de a exercita prezenta acțiune și că, în consecință, este necesară pronunțarea asupra fondului.
[omissis]
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a opta)
declară și hotărăște:
1) Respinge acțiunea.
2) Obligă Saremar – Sardegna Regionale Marittima SpA să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, cheltuielile de judecată efectuate de Comisia Europeană și de Compagnia Italiana di Navigazione SpA.
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 6 aprilie 2017.
Semnături