Cauza T‑220/14

(publicare în extras)

Saremar – Sardegna Regionale Marittima SpA

împotriva

Comisiei Europene

„Ajutoare de stat – Transport maritim – Compensație pentru serviciul public –Majorare de capital – Decizie prin care ajutoarele sunt declarate incompatibile cu piața internă și se dispune recuperarea lor – Intrarea în lichidare a reclamantei – Capacitate de a sta în judecată – Menținerea interesului de a exercita acțiunea – Absența lipsei necesității de a se pronunța asupra fondului – Noțiunea de ajutor – Serviciu de interes economic general – Criteriul investitorului privat – Eroare vădită de apreciere – Eroare de drept – Excepție de nelegalitate – Obligația de motivare – Dreptul la apărare – Decizia 2011/21/UE – Liniile directoare privind ajutoarele de stat pentru salvarea și restructurarea întreprinderilor aflate în dificultate – Cadrul Uniunii Europene pentru ajutoarele de stat sub forma compensațiilor pentru obligația de serviciu public – Hotărârea Altmark”

Sumar – Hotărârea Tribunalului (Camera a opta) din 6 aprilie 2017

1.      Acțiune în anulare – Persoane fizice sau juridice – Persoană juridică – Noțiune autonomă de drept al Uniunii – Cerința existenței personalității juridice și a capacității de a sta în justiție – Examinare în raport cu dreptul național aplicabil

(art. 263 al patrulea paragraf TFUE)

2.      Acțiune în anulare – Acțiuni ale statelor membre, ale Parlamentului, ale Consiliului și ale Comisiei – Admisibilitate care nu este condiționată de demonstrarea unui interes de a exercita acțiunea

(art. 263 al doilea paragraf TFUE)

3.      Acțiune în anulare – Persoane fizice sau juridice – Interesul de a exercita acțiunea – Acțiunea formulată de o întreprindere beneficiară a unui ajutor de stat împotriva deciziei Comisiei prin care acesta este declarat incompatibil cu piața internă și se dispune recuperarea lui – Intrarea în lichidare a reclamantului – Admisibilitate – Condiții

(art. 108 TFUE și art. 263 al patrulea paragraf TFUE)

4.      Acțiune în anulare – Condiții de admisibilitate – Interesul de a exercita acțiunea – Examinare din oficiu de către instanță

(art. 263 TFUE; Regulamentul de procedură al Tribunalului, art. 113)

1.      Deși noțiunea „persoană juridică” ce figurează la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE nu coincide neapărat cu noțiunile care fac parte din diferitele sisteme juridice ale statelor membre, ea implică în principiu existența unei personalități juridice constituite în temeiul dreptului unui stat membru sau al unei țări terțe și a unei capacități de a sta în judecată recunoscute de acest drept. Astfel, numai în circumstanțe excepționale, în special atunci când cerințele de a asigura o protecție jurisdicțională efectivă o impun, se poate constata admisibilitatea acțiunii introduse de o entitate care nu dispune, în temeiul unui anumit drept național, de capacitatea de a sta în judecată. Existența unei personalități juridice și a capacității de a sta în judecată trebuie să fie examinată din perspectiva dreptului național pertinent.

(a se vedea punctul 45)

2.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctul 50)

3.      Dreptul la exercitarea unei căi de atac al persoanelor fizice și juridice vizat la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE este condiționat de existența unui interes de a exercita acțiunea în momentul introducerii acțiunii, ceea ce constituie o condiție de admisibilitate distinctă de calitatea procesuală activă. La fel precum obiectul acțiunii, și acest interes de a exercita acțiunea trebuie să se mențină până la momentul pronunțării deciziei judecătorești, în caz contrar lipsind necesitatea de a se pronunța asupra fondului. Un astfel de interes de a exercita acțiunea presupune ca anularea actului atacat să poată avea, în sine, consecințe juridice și ca acțiunea să poată astfel aduce, prin rezultatul său, un beneficiu părții care a formulat‑o.

În ceea ce privește o acțiune formulată de un beneficiar al unor ajutoare de stat împotriva unei decizii a Comisiei prin care se declară incompatibile și ilegale aceste ajutoare și se dispune recuperarea lor, exclusiv ca urmare a acestui fapt, decizia menționată a modificat situația juridică a reclamantului, care, de la adoptarea acestei decizii, nu mai avea dreptul de a beneficia de aceste ajutoare și trebuia să se aștepte să fie obligat în principiu să le restituie. Această concluzie nu este repusă în discuție prin lichidarea reclamantului în cursul judecății, atât timp cât decizia atacată nu a fost abrogată sau retrasă, așa încât prezenta acțiune își menține obiectul. În plus, efectele juridice ale deciziei atacate nu au devenit caduce ca urmare a simplei intrări în lichidare a reclamantului. Astfel, simpla împrejurare că o întreprindere face obiectul unei proceduri de faliment, în special atunci când această procedură conduce la lichidarea întreprinderii, nu repune în discuție principiul recuperării ajutorului. Astfel, într‑o asemenea ipoteză, restabilirea situației anterioare și eliminarea denaturării concurenței care rezultă din ajutoarele plătite în mod ilegal pot, în principiu, să fie realizate prin înscrierea în pasivul întreprinderii în lichidare a unei obligații de restituire a ajutoarelor în cauză.

În consecință, ca urmare a deciziei atacate, ajutoarele în litigiu trebuie cel puțin să rămână în pasivul reclamantului, astfel încât, presupunând chiar că nu pot fi restituite, ele să nu mai facă parte din patrimoniul reclamantului. Or, anularea deciziei atacate ar avea drept efect ameliorarea în mod semnificativ a situației juridice a reclamantului, din moment ce ajutoarele în litigiu ar putea fi integrate din nou în patrimoniul său.

(a se vedea punctele 51, 53, 55-58, 60 și 61)

4.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctul 52)