Ediție provizorie

CONCLUZIILE AVOCATEI GENERALE

DOAMNA TAMARA ĆAPETA

prezentate la 22 februarie 2024(1)

Cauza C‑603/22

M.S.,

J.W.,

M.P.,

intervenienți:

Prokurator Rejonowy w Słupsku,

D.G., administrator desemnat să acționeze pentru M.B. și B.B.

[cerere de decizie preliminară formulată de Sąd Rejonowy w Słupsku (Tribunalul Districtual din Słupsk, Polonia)]

„Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie penală – Directiva (UE) 2016/800 – Garanții procedurale pentru copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale – Articolul 4 din Directiva 2016/800 – Dreptul la informare – Articolul 6 din Directiva 2016/800 – Dreptul de a avea acces la un avocat – Admisibilitatea probelor”

I.      Introducere

1.        În Uniunea Europeană, procedurile penale sunt în principal de competența statelor membre. Cu toate acestea, pentru a consolida încrederea reciprocă, Uniunea Europeană a adoptat o serie de directive de armonizare minimă care protejează anumite drepturi în cadrul unor astfel de proceduri(2).

2.        Prezenta cauză oferă Curții ocazia de a clarifica unele dintre aceste drepturi conferite copiilor care sunt persoane suspecte sau acuzate în cadrul procedurilor penale.

3.        Întrebările au fost adresate Curții de către Sąd Rejonowy w Słupsku (Tribunalul Districtual din Słupsk, Polonia), care judeca o cauză având ca obiect acuzațiile penale formulate împotriva a trei persoane, M.S., J.W. și M.P. Aceștia erau minori la momentul începerii anchetei penale, însă (cel puțin unul dintre ei) au împlinit vârsta de 18 ani în cursul procedurii.

4.        Instanța de trimitere solicită interpretarea mai multor dispoziții ale Directivei (UE) 2016/800 (privind drepturile minorilor în cadrul procedurilor penale)(3), coroborate cu dispozițiile Directivei 2013/48/UE (privind accesul la un avocat)(4), ale Directivei 2012/13/UE (privind dreptul la informare)(5) și ale Directivei (UE) 2016/343 (privind prezumția de nevinovăție și dreptul de a fi prezent la proces)(6).

II.    Situația de fapt din litigiul principal, întrebările preliminare și procedura în fața Curții

5.        Prokurator Rejonowy w Słupsku (procurorul districtual din Słupsk, Polonia) l‑a trimis în judecată pe M.S. în fața instanței de trimitere pentru pătrunderea prin efracție de mai multe ori în perioada decembrie 2021-ianuarie 2022 într‑un centru de agrement. De asemenea, J.W. și M.P. au fost inculpați în legătură cu aceeași infracțiune, însă o singură dată. Toți cei trei inculpați aveau vârsta de 17 ani în momentul în care au fost săvârșite infracțiunile.

6.        Poliția nu l‑a informat pe M.S. cu privire la dreptul său de a fi asistat de un avocat pe durata interogatoriului și nici cu privire la dreptul său de a avea acces la dosarul cauzei. De asemenea, poliția nu i‑a permis mamei lui M.S. să îl însoțească pe durata interogatoriului și i‑a refuzat accesul la informații privind evoluția anchetei.

7.        În timpul interogatoriului efectuat de poliție, care nu a fost înregistrat cu mijloace audiovizuale, M.S. a dezvăluit o serie de fapte autoincriminatoare, oferind în același timp o relatare detaliată a evenimentelor care au avut loc în centrul de agrement. Ulterior, încadrarea acuzațiilor împotriva lui M.S. în legătură cu săvârșirea unei infracțiuni simple de intrare prin efracție în incinta centrului de agrement a fost modificată de parchet în sensul săvârșirii unei infracțiuni continuate.

8.        La finalul interogatoriului, poliția i‑a înmânat lui M.S. un document care îi prezenta drepturile și obligațiile generale care îi reveneau în cursul procedurilor penale. M.S. a semnat acest document, însă, din cauza lungimii și complexității, nu i‑a citit conținutul.

9.        Acțiuni similare au fost întreprinse împotriva lui J.W. și M.P. Spre deosebire de cazul lui M.S., părinților acestor două persoane acuzate li s‑a permis să își însoțească copiii pe durata interogatoriului. Acțiunile întreprinse în ambele cazuri au fost în rest foarte asemănătoare cu cea întreprinsă față de M.S., cu excepția faptului că, în ceea ce îi privea pe aceștia, nu a fost modificată încadrarea acuzației de săvârșire a unei infracțiuni simple de intrare prin efracție în incinta centrului de agrement.

10.      În cursul urmăririi penale, nu s‑a efectuat nicio evaluare individuală a suspecților.

11.      Rechizitoriile împotriva inculpaților au fost semnate de parchet la 31 mai 2022 și înaintate instanței de trimitere. Întrucât inculpații nu își desemnaseră avocați aleși, instanța menționată a desemnat un avocat din oficiu pentru fiecare dintre ei.

12.      În ceea ce privește fiecare dintre inculpați, avocații din oficiu ai acestora au solicitat să nu se țină seama de declarațiile lor date în cursul urmăririi penale, subliniind că probele fuseseră obținute cu încălcarea legii, și anume în cadrul unui interogatoriu efectuat de poliție fără prezența unui avocat, a cărui participare era obligatorie. Aceștia au considerat că probele astfel obținute nu puteau constitui o bază pentru stabilirea situației de fapt.

13.      În fiecare caz, instanța de trimitere a admis aceste cereri și a respins ca inadmisibile cererile acuzării de a lua ca probă declarațiile date de inculpați în cursul urmăririi penale fără prezența unui avocat.

14.      M.P. a împlinit 18 ani în august 2022, în cursul fazei de judecată a cauzei. Avocatul său din oficiu a solicitat să continue să îl reprezinte, iar instanța de trimitere a admis această cerere. Nu există nicio informație specifică cu privire la faptul că J.W. și M.S. ar fi împlinit 18 ani pe parcursul procedurii înainte de formularea trimiterii preliminare.

15.      Pe lângă întrebările adresate Curții cu privire la interpretarea Directivei 2016/800 în ceea ce privește modul în care s‑a desfășurat urmărirea penală, instanța de trimitere, în complet de judecător unic, a adresat Curții și întrebări referitoare la independența judiciară, pe baza unor evenimente anterioare litigiului principal.

16.      După cum se explică în decizia de trimitere, același judecător, într‑o altă cauză, prin ordonanța emisă la 29 noiembrie 2021, a acceptat cererea unei părți de excludere a unui alt judecător întemeiată pe lipsa de încredere într‑o instanță compusă într‑un mod care contravine dreptului Uniunii și Convenției Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare „CEDO”). Ordonanța a fost dată ca urmare a numirii acestui alt judecător în cadrul procedurii la care a participat Krajowa Rada Sądownictwa (Consiliul Național al Magistraturii, Polonia), înființat după anul 2018.

17.      În replică, procurorul districtual din Słupsk l‑a informat pe procurorul regional din Gdańsk (Polonia) cu privire la ordonanța emisă de judecătorul din cadrul instanței de trimitere, care, la rândul său, l‑a informat pe procurorul adjunct în domeniul disciplinar pentru judecătorii instanțelor comune, numit în această funcție de către ministrul justiției, iar adjunctul l‑a informat pe ministrul justiției. Acest lanț de informări a condus la suspendarea temporară din funcție a judecătorului din cadrul instanței de trimitere în perioada 9 februarie-8 martie 2022, adică anterior procesului împotriva lui M.S., J.W. și M.P.

18.      Având în vedere această situație de fapt, instanța de trimitere a adresat Curții de Justiție următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolul 6 alineatele (1), (2), (3) litera (a) și (7) și articolul 18 coroborate cu considerentele 25, 26 și 27 din [Directiva 2016/800] trebuie interpretate în sensul că, din momentul în care un suspect cu vârsta sub 18 ani este inculpat, autoritățile care desfășoară procedura sunt obligate să îi asigure acestuia dreptul de a fi asistat de un avocat din oficiu, în cazul în care acesta nu dispune de un avocat ales de el însuși (din cauza faptului că respectivul minor sau titularul răspunderii părintești nu a asigurat o astfel de asistență pe cont propriu), și să asigure participarea unui avocat la activitățile din cadrul investigației preliminare, precum interogarea unui minor în calitate de suspect, și în sensul că se opun desfășurării activității de interogare a unui minor fără participarea unui avocat[?]

2)      Articolul 6 alineatele (6) și (8) coroborat cu considerentele (16), (30), (31) și (32) ale [Directivei 2016/800] trebuie interpretat în sensul că nu este permisă în niciun caz renunțarea la a beneficia fără vreo întârziere nejustificată de asistența unui avocat în cazul infracțiunilor pasibile de pedeapsa cu închisoarea și că o derogare temporară de la aplicarea dreptului la asistența unui avocat în sensul articolului 6 alineatul (8) din directivă este posibilă numai în cadrul investigațiilor preliminare și numai dacă există circumstanțele enumerate în mod limitativ la articolul 6 alineatul (8) literele (a) și (b), care trebuie să fie menționate în mod expres în decizia de a proceda la interogare în absența unui avocat, supusă în principiu căilor de atac[?]

3)      În cazul unui răspuns afirmativ la cel puțin una dintre întrebările de la punctele 1 și 2 – dispozițiile menționate mai sus ale directivei trebuie, prin urmare, interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale precum:

a)      articolul 301 a doua teză din Codul de procedură penală, conform căruia numai la cererea suspectului acesta este interogat în prezența avocatului desemnat, iar neprezentarea avocatului la interogarea suspectului nu împiedică interogarea;

b)      articolul 79 alineatul 3 din Codul de procedură penală, potrivit căruia, în cazul unei persoane care nu a împlinit vârsta de 18 ani [articolul 79 alineatul (1) punctul 1 din Codul de procedură penală], participarea avocatului este obligatorie numai la proces și la acele ședințe la care participarea inculpatului este obligatorie, respectiv în faza de judecată[?]

4)      Dispozițiile menționate la prima și la a doua întrebare, precum și principiul supremației și principiul efectului direct al directivelor trebuie interpretate în sensul că permit (sau obligă) instanța națională sesizată cu o cauză penală care intră în domeniul de aplicare al [Directivei 2016/800] și orice autoritate de stat să nu țină seama de dispozițiile de drept național incompatibile cu directiva, precum cele enumerate la a treia întrebare și, în consecință – având în vedere expirarea termenului de transpunere –, să înlocuiască norma națională menționată mai sus cu prevederile cu efect direct ale directivei[?]

5)      Articolul 6 alineatele (1), (2), (3) și (7) și articolul 18 coroborate cu articolul 2 alineatele (1) și (2) și cu considerentele (11), (25) și (26) ale [Directivei 2016/800, precum și] articolul 13 [și considerentul (50) din Directiva 2013/48] trebuie interpretate în sensul că un stat membru garantează asistență juridică din oficiu suspecților sau acuzaților în cadrul procedurilor penale care erau minori la momentul procedurii, dar care au împlinit ulterior vârsta de 18 ani, și că această asistență este obligatorie până la încheierea definitivă a procedurii[?]

6)      În cazul unui răspuns afirmativ la a cincea întrebare – dispozițiile sus‑menționate ale directivei trebuie, prin urmare, interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale precum articolul 79 alineatul 1 punctul 1 din Codul de procedură penală, potrivit căreia, în cadrul procedurilor penale, acuzatul trebuie să aibă un avocat doar până la vârsta de 18 ani[?]

7)      Dispozițiile menționate la a cincea întrebare, precum și principiul supremației și principiul efectului direct al directivelor trebuie interpretate în sensul că permit (sau obligă) o instanță națională sesizată cu o cauză penală care intră în domeniul de aplicare al [Directivei 2016/800] și orice autoritate de stat să nu țină seama de dispozițiile de drept național incompatibile cu directiva, precum cele enumerate la întrebarea 5 și să aplice dispoziții de drept național precum articolul 79 alineatul 2 din Codul de procedură penală într‑o interpretare conformă cu directiva (interpretare conformă), respectiv să mențină desemnarea din oficiu a unui avocat pentru un inculpat care nu a împlinit vârsta de 18 ani la momentul formulării acuzației împotriva sa, dar care ulterior, în cursul procedurii, a împlinit vârsta de 18 ani și în privința căruia procedura penală rămâne în curs, până la finalizarea definitivă a procedurii, presupunând că acest lucru este necesar având în vedere circumstanțele care împiedică apărarea, sau – având în vedere expirarea termenului de transpunere – să înlocuiască norma națională menționată mai sus cu normele cu efect direct ale directivei[?]

8)      Articolul 4 alineatele (1)-(3) coroborat cu considerentele (18), (19) și (22) ale [Directivei 2016/800, precum și] articolul 3 alineatul (2) coroborat cu considerentele (19) și (26) ale [Directivei 2012/13] trebuie interpretate în sensul că autoritățile competente (parchetul, poliția), cel târziu înainte de primul interogatoriu oficial al persoanei suspectate efectuat de poliție sau de altă autoritate competentă, ar trebui să informeze cu promptitudine atât suspectul, cât și, în același timp, titularul răspunderii părintești cu privire la aceste drepturi, care sunt esențiale pentru garantarea caracterului echitabil al procedurilor și cu privire la etapele procedurii, inclusiv în special cu privire la obligația de a desemna un apărător pentru suspectul minor și cu privire la consecințele nerespectării obligației de a desemna un apărător ales pentru acuzatul minor (desemnarea unui avocat din oficiu), și, în ceea ce privește minorii suspectați, aceste informații ar trebui să fie furnizate într‑un limbaj simplu și accesibil, adecvat vârstei minorului[?]

9)      Articolul 7 alineatele (1) și (2) coroborat cu considerentul (31) al [Directivei 2016/343, precum și] articolul 3 alineatul (1) litera (e) și alineatul (2) din [Directiva 2012/13] trebuie interpretate în sensul că autoritățile unui stat membru care desfășoară o procedură penală în care este implicat un minor suspect/acuzat sunt obligate să instruiască minorul suspect cu privire la dreptul de a păstra tăcerea și la dreptul de a nu se autoincrimina într‑un mod inteligibil și adecvat vârstei suspectului[?]

10)      În lumina articolului 4 alineatele (1)-(3) coroborat cu considerentele (18), (19) și (22) ale [Directivei 2016/800] și a articolului 3 alineatul (2) coroborat cu considerentele (19) și (26) ale [Directivei 2012/13], trebuie să se interpreteze că cerințele prevăzute în dispozițiile menționate mai sus nu sunt îndeplinite prin comunicarea de instrucțiuni generale chiar înainte de interogatoriul unui suspect minor, fără a se ține seama de drepturile specifice care decurg din domeniul de aplicare al Directivei 2016/800 și, în același timp, prin înmânarea [unor] astfel de [documente] de informare doar suspectului care nu este asistat de un avocat, fără a se ține seama de titularul răspunderii părintești și în situația în care acest document este formulat într‑un limbaj neadecvat vârstei suspectului[?]

11)      Articolele 18 și 19 coroborate cu considerentul (26) al [Directivei 2016/800 și articolul 12 alineatul (2) coroborat cu considerentul (50) al [Directivei 2013/48] coroborat cu articolul 7 alineatele (1) și (2) și cu articolul 10 alineatul (2) și cu considerentul (44) al [Directivei 2016/343], precum și cu principiul dreptului la un proces echitabil trebuie interpretate în sensul că, în ceea ce privește declarațiile făcute de un suspect pe durata unui interogatoriu al poliției desfășurat fără ca acesta să aibă acces la un avocat și fără ca suspectul să fie informat în mod echitabil cu privire la drepturile sale, fără informarea titularului răspunderii părintești cu privire la drepturi și la aspectele generale ale desfășurării procedurii, informații pe care minorul este îndreptățit să le primească în temeiul articolului 4 din directivă – obligă (sau împuternicesc) instanța națională care judecă o cauză penală care intră în domeniul de aplicare al directivelor menționate anterior și orice autorități ale statului să asigure efectul de a plasa suspecții [sau] inculpații în aceeași situație în care s‑ar fi aflat dacă nu ar fi avut loc încălcările în cauză și, prin urmare, să nu țină seama de astfel de probe, în special dacă informațiile incriminatoare obținute în cadrul unui astfel de interogatoriu urmau să fie utilizate pentru a condamna persoana în cauză[?]

12)      Prin urmare, dispozițiile menționate la a unsprezecea întrebare, precum și principiul priorității și principiul efectului direct trebuie interpretate în sensul că impun instanței naționale sesizate cu o cauză penală care intră în domeniul de aplicare al directivelor menționate anterior și oricărei alte autorități de stat să nu țină seama de dispozițiile de drept național care sunt incompatibile cu directivele menționate, precum articolul 168a din Codul de procedură penală, potrivit căruia probele nu pot fi declarate inadmisibile doar pentru motivul că au fost obținute cu încălcarea regulilor de procedură sau prin intermediul unui act interzis, la care se face referire în cadrul articolului 1 alineatul 1 din [Codul penal], cu excepția cazului în care probele au fost obținute în legătură cu exercitarea atribuțiilor oficiale de către un funcționar public, ca urmare a omorului, a vătămării corporale intenționate sau a privării de libertate[?]

13)      Articolul 2 alineatul (1) din [Directiva 2016/800] coroborat cu articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și principiul efectivității în dreptul Uniunii trebuie interpretate în sensul că procurorul, în calitate de organ implicat în administrarea justiției, care contribuie la respectarea statului de drept și, în același timp, coordonează procedura preliminară, are obligația de a asigura, în faza procedurii preliminare, o protecție jurisdicțională efectivă în domeniul de aplicare al directivei menționate anterior și că, în cadrul aplicării efective a dreptului Uniunii, trebuie să garanteze independența și imparțialitatea proprii?

14)      În cazul în care răspunsul la oricare dintre întrebările de la punctele [1-12] este afirmativ și în special în cazul unui răspuns afirmativ la a treisprezecea întrebare, articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE (principiul protecției jurisdicționale efective) coroborat cu articolul 2 TUE, în special în ceea ce privește principiul respectării statului de drept, astfel cum este interpretat în jurisprudența Curții (Hotărârea din 21 decembrie 2021[, Euro Box Promotion și alții, C‑357/19, C‑379/19, C‑547/19, C‑811/19 și C‑840/19, EU:C:2021:1034]), și, de asemenea, principiul independenței judiciare prevăzut la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale, astfel cum a fost interpretat în jurisprudența Curții (Hotărârea din 27 februarie 2018, Associação Sindical dos Juízes Portugueses, C‑64/16, EU:C:2018:117), trebuie interpretate în sensul că, din cauza posibilității de a exercita presiuni indirecte asupra judecătorilor și a posibilității ca procurorul general să dea instrucțiuni obligatorii procurorilor de rang inferior în această privință, aceste principii se opun unei legislații naționale care impune dependența parchetului de un organ executiv, precum ministrul justiției, și se opun de asemenea existenței unei legislații naționale care limitează independența instanței și independența procurorului în aplicarea dreptului Uniunii, în special:

a)      articolul 130 alineatul (1) din Ustawa z dnia 27 lipca 2001 r. Prawo o ustroju sądów powszechnych (Legea din 27 iulie 2001 privind sistemul instanțelor de drept comun), care permite ministrului justiției – în legătură cu obligația procurorului de a semnala o situație în care o instanță judecătorească statuează în aplicarea dreptului Uniunii – să dispună întreruperea imediată a activității unui judecător până la pronunțarea unei rezoluții de către instanța disciplinară, pentru o perioadă de cel mult o lună, atunci când, având în vedere natura faptei săvârșite de judecător, respectiv aplicarea directă a dreptului Uniunii, ministrul justiției consideră că solemnitatea instanței sau interesele esențiale ale serviciului impun acest lucru;

b)      articolul 1 alineatul (2), articolul 3 alineatul (1) punctele 1 și 3 și articolul 7 alineatele (1)-(6) și alineatul (8), precum și articolul 13 alineatele (1) și (2) din Ustawa z dnia 28 stycznia 2016 roku Prawo o prokuraturze (Legea privind Parchetul din 28 ianuarie 2016), al căror conținut, privit în coroborare, indică faptul că ministrul justiției, care este în același timp procurorul general și organul de urmărire penală suprem, poate emite ordine care sunt obligatorii pentru procurorii de rang inferior și în măsura în care restricționează sau împiedică aplicarea directă a dreptului Uniunii[?]”

19.      Procurorul districtual din Słupsk, guvernele ceh și polonez, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise.

20.      La 15 noiembrie 2023 a avut loc o ședință în cadrul căreia guvernul polonez și Comisia au prezentat observații orale.

III. Dreptul aplicabil

21.      Articolul 2 alineatele (1) și (3) din Directiva 2016/800 determină domeniul de aplicare al acestei directive după cum urmează:

„(1)      Prezenta directivă se aplică copiilor care sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale. Prezenta directivă se aplică până în momentul stabilirii definitive a faptului că persoana suspectată sau acuzată a săvârșit o infracțiune, inclusiv, dacă este cazul, până în momentul pronunțării unei hotărâri de condamnare și al soluționării oricărei căi de atac.

[…]

(3)      Cu excepția articolului 5[(7)], a articolului 8 alineatul (3) litera (b)[(8)], și a articolului 15[(9)], în măsura în care dispozițiile respective se referă la un titular al răspunderii părintești, prezenta directivă sau anumite dispoziții ale acesteia se aplică persoanelor menționate la alineatele (1) și (2) din prezentul articol în situația în care acestea erau copii în momentul când au început să facă obiectul procedurilor, dar ulterior au împlinit vârsta de 18 ani, și aplicarea prezentei directive sau a anumitor dispoziții ale acesteia este adecvată ținând seama de toate circumstanțele cauzei, inclusiv gradul de maturitate și gradul de vulnerabilitate ale persoanei vizate. Statele membre pot decide să nu mai aplice prezenta directivă persoanei vizate când aceasta a împlinit vârsta de 21 de ani.”(10)

22.      Articolul 4 din Directiva 2016/800 stabilește dreptul la informare:

„(1)      Statele membre se asigură că atunci când copiii sunt informați cu privire la faptul că sunt persoane suspectate sau acuzate în proceduri penale, aceștia sunt informați cu promptitudine cu privire la drepturile lor în conformitate cu Directiva 2012/13/UE și cu privire la aspectele generale de desfășurare a procedurii.

De asemenea, statele membre se asigură că copiii sunt informați cu privire la drepturile stabilite în prezenta directivă. Informațiile respective sunt furnizate după cum urmează:

(a)      cu promptitudine atunci când copiii sunt informați cu privire la faptul că sunt persoane suspectate sau acuzate, în ceea ce privește:

(i)      dreptul ca titularul răspunderii părintești să fie informat, astfel cum se prevede la articolul 5;

(ii)      dreptul la asistență din partea unui avocat, astfel cum se prevede la articolul 6;

(iii)      dreptul la protecția vieții private, astfel cum se prevede la articolul 14;

(iv)      dreptul de a fi însoțit de titularul răspunderii părintești în timpul diferitelor etape ale procedurii, altele decât ședințele de judecată, astfel cum se prevede la articolul 15 alineatul (4);

(v)      dreptul la asistență judiciară, astfel cum se prevede la articolul 18;

(b)      cât mai curând posibil în cadrul procedurilor, în ceea ce privește:

(i)      dreptul la o evaluare individuală, astfel cum se prevede la articolul 7;

(ii)      dreptul la o examinare medicală, inclusiv dreptul la asistență medicală, astfel cum se prevede la articolul 8;

(iii)      dreptul la limitarea privării de libertate și la utilizarea unor măsuri alternative, inclusiv dreptul la reexaminarea periodică a detenției, astfel cum se prevede la articolele 10 și 11;

(iv)      dreptul de a fi însoțit de titularul răspunderii părintești pe parcursul ședințelor de judecată, astfel cum se prevede la articolul 15 alineatul (1);

(v)      dreptul de a se prezenta în persoană la proces, astfel cum se prevede la articolul 16;

(vi)      dreptul la căi de atac eficiente, astfel cum se prevede la articolul 19;

(c)      la momentul privării de libertate, în ceea ce privește dreptul la un tratament specific în timpul privării de libertate, astfel cum se prevede la articolul 12.

(2)      Statele membre se asigură că informațiile menționate la alineatul (1) sunt prezentate în scris, oral sau în ambele modalități, într‑un limbaj simplu și accesibil și că informațiile furnizate sunt consemnate utilizând procedura de înregistrare în conformitate cu dreptul intern.

(3)      În cazul în care copiilor li se înmânează o notă privind drepturile în temeiul Directivei 2012/13/UE, statele membre se asigură că această notă include indicarea drepturilor conferite în temeiul prezentei directive.”

23.      Articolul 6 din Directiva 2016/800 reglementează dreptul de a avea acces la un avocat:

„(1)      Copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul unor proceduri penale au dreptul de a avea acces la un avocat în conformitate cu [Directiva 2013/48]. Nicio dispoziție din prezenta directivă, în special din prezentul articol, nu aduce atingere acestui drept.

(2)      Statele membre se asigură că copiii sunt asistați de un avocat în conformitate cu prezentul articol astfel încât să li se permită acestora să își exercite în mod efectiv dreptul la apărare.

(3)      Statele membre se asigură că copiii sunt asistați de un avocat, fără întârzieri nejustificate, odată ce aceștia sunt informați cu privire la faptul că sunt persoane suspectate sau acuzate. În orice caz, copiii sunt asistați de un avocat începând cu oricare dintre următoarele momente care survine primul:

(a)      înainte de a fi interogați de poliție sau de o altă autoritate de aplicare a legii sau autoritate judiciară;

(b)      la desfășurarea unui act de anchetă sau de strângere de probe de către autoritățile de anchetă sau de către alte autorități competente, în conformitate cu alineatul (4) litera (c);

(c)      fără întârzieri nejustificate după privarea de libertate;

(d)      în cazul în care au fost citați să se înfățișeze în fața unei instanțe competente în materie penală, în timp util înainte ca aceștia să se înfățișeze în fața respectivei instanțe.

(4)      Asistența din partea unui avocat include următoarele:

(a)      statele membre se asigură că copiii au dreptul de a avea întrevederi private și de a comunica cu avocatul care îi reprezintă, inclusiv înaintea interogării de către poliție sau o altă autoritate de aplicare a legii sau autoritate judiciară;

(b)      statele membre se asigură că copiii sunt asistați de un avocat atunci când sunt interogați și că avocatul poate participa în mod efectiv la interogare. O astfel de participare se desfășoară în conformitate cu procedurile din dreptul intern, cu condiția ca astfel de proceduri să nu aducă atingere exercitării efective și substanței dreptului vizat. Atunci când un avocat participă la o interogare, faptul că o astfel de participare a avut loc se consemnează utilizându‑se procedura de înregistrare în conformitate cu dreptul intern;

(c)      statele membre se asigură că copiii sunt asistați de un avocat cel puțin pe parcursul următoarelor acte de anchetă sau de strângere de probe, în cazul în care acțiunile respective sunt prevăzute în dreptul intern și în cazul în care se impune sau se permite prezența persoanei suspectate sau acuzate la acțiunea în cauză:

(i)      recunoașterea din grup;

(ii)      confruntări;

(iii)      reconstituiri la fața locului a modului în care a fost săvârșită infracțiunea.

(5)      Statele membre respectă confidențialitatea comunicării dintre copii și avocatul lor în cadrul exercitării dreptului de a fi asistați de un avocat prevăzut în prezenta directivă. O astfel de comunicare include întrevederi, corespondență, conversații telefonice și alte forme de comunicare permise în temeiul dreptului intern.

(6)      Cu condiția ca acest lucru să respecte dreptul la un proces echitabil, statele membre pot deroga de la alineatul (3) atunci când asistența de către un avocat nu este proporțională în raport cu circumstanțele cauzei, ținând seama de gravitatea presupusei infracțiuni, de complexitatea cauzei, precum și de măsurile care ar putea fi luate în raport cu această infracțiune, fiind de la sine înțeles că interesul superior al copilului este întotdeauna considerat a fi primordial.

În orice caz, statele membre se asigură că copiii sunt asistați de un avocat:

(a)      atunci când aceștia sunt prezentați în fața unui judecător sau a unei instanțe competente pentru a se pronunța cu privire la detenție în orice etapă a procedurilor în cadrul domeniului de aplicare al prezentei directive și

(b)      în timpul detenției.

De asemenea, statele membre se asigură că privarea de libertate nu este impusă ca o condamnare penală, cu excepția cazului în care copilul a fost asistat de un avocat în așa fel încât să permită copilului să își exercite dreptul la apărare în mod eficace și, în orice caz, în timpul ședințelor de judecată în fața instanței.

(7)      În cazul în care copilul trebuie asistat de un avocat în conformitate cu prezentul articol, dar niciun avocat nu este prezent, autoritățile competente amână interogarea copilului sau alte acte de anchetă sau de strângere de probe prevăzute la alineatul (4) litera (c) pentru o perioadă de timp rezonabilă, astfel încât să permită sosirea avocatului sau desemnarea unui avocat, în cazul în care copilul nu a desemnat el însuși un avocat.

(8)      În circumstanțe excepționale și numai în cursul urmăririi penale, statele membre pot deroga temporar de la aplicarea drepturilor prevăzute la alineatul (3) în măsura în care acest lucru este justificat, ținându‑se seama de circumstanțele specifice ale cauzei, pe baza unuia sau mai multora dintre următoarele motive imperioase:

(a)      în cazul în care există o necesitate urgentă de a preveni consecințe negative grave pentru viața, libertatea sau integritatea fizică a unei persoane;

(b)      în cazul în care acțiunea imediată a autorităților de anchetă este imperativă pentru a preveni periclitarea considerabilă a procedurilor penale în legătură cu o infracțiune gravă.

Statele membre se asigură că autoritățile competente, atunci când aplică prezentul alineat, țin seama de interesul superior al copilului.

Decizia de a trece la o interogare în absența avocatului în temeiul prezentului alineat poate fi luată numai de la caz la caz, fie de o autoritate judiciară, fie de o altă autoritate competentă, cu condiția ca decizia acesteia să poată face obiectul controlului jurisdicțional.”

24.      Articolul 18 din Directiva 2016/800 stabilește dreptul la asistență judiciară:

„Statele membre se asigură că dreptul intern referitor la asistența judiciară garantează exercitarea efectivă a dreptului de a fi asistat de un avocat în temeiul articolului 6.”

25.      În cele din urmă, articolul 19 din Directiva 2016/800 reglementează căile de atac:

„Statele membre se asigură că copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale, precum și copiii care sunt persoane căutate au la dispoziție o cale de atac eficientă în temeiul dreptului intern, în cazul încălcării drepturilor lor prevăzute în prezenta directivă.”

IV.    Analiză

A.      Considerații introductive

26.      Uniunea Europeană nu beneficiază de un drept comun în materie de procedură penală. Dimpotrivă, procedurile penale rămân o materie reglementată de statele membre, ceea ce conduce în mod necesar la divergențe de reglementare.

27.      Cu toate acestea, chiar dacă procedurile penale diferă, persoanele din Uniunea Europeană se pot baza pe prezumția că garanțiile privind drepturile fundamentale sunt aceleași(11).

28.      Motivul principal îl reprezintă CEDO, la care toate statele membre sunt părți. Prin interpretarea dată drepturilor potrivit CEDO, în special a dreptului la un proces echitabil garantat de articolul 6 din aceasta, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea EDO”) a armonizat drepturile procedurale în materie penală pe întreg continentul european.

29.      În temeiul articolului 52 alineatul (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta“), drepturile protejate de CEDO reprezintă nivelul minim de protecție care trebuie acordat particularilor în situațiile care intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii.

30.      Cu toate acestea, legiuitorul Uniunii a considerat că apartenența fiecărui stat membru la CEDO nu oferă întotdeauna, în sine, un grad suficient de încredere în sistemele de justiție penală ale celorlalte state membre(12). Or, o astfel de încredere este o condiție prealabilă necesară pentru recunoașterea reciprocă în materie penală și, prin urmare, o bază pentru cooperarea în materia dreptului penal, după cum se clădește aceasta în temeiul TFUE(13).

31.      Prin urmare, pentru a stimula încrederea reciprocă, legiuitorul Uniunii a adoptat o serie de directive de armonizare minimă care reglementează procedurile penale în statele membre(14).

32.      Printre aceste directive se numără Directiva 2016/800, care ocupă un loc aparte. Copiii, în calitate de persoane vulnerabile(15), merită îngrijiri suplimentare și protecție sporită(16). Acest lucru rezultă printre altele din articolul 24 din cartă, care prevede obligația tuturor autorităților publice și a instituțiilor private de a se asigura că interesul superior al copilului trebuie să fie considerat primordial(17).

33.      Astfel, Directiva 2016/800 trebuie înțeleasă ca o lex specialis(18), care asigură cel puțin aceeași protecție sau chiar o protecție sporită copiilor care sunt persoane suspectate sau acuzate în raport cu alte directive de armonizare minimă care reglementează drepturile în cadrul procedurilor penale.

34.      Spre deosebire de aceste alte directive, care reglementează drepturi procedurale specifice, Directiva 2016/800 se concentrează mai degrabă asupra unei categorii de persoane suspectate sau acuzate și acoperă mai multe drepturi.

35.      Până în prezent, Curtea a examinat Directiva 2016/800 doar în cauza Piotrowski(19), în care a interpretat articolul 17 din aceasta în contextul unui mandat european de arestare în care persoana căutată era un minor. Această dispoziție nu este relevantă în prezenta cauză, ceea ce face ca prezenta trimitere preliminară să fie prima ocazie pentru Curte de a interpreta o serie de drepturi procedurale ale copiilor care sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale.

B.      Reorganizarea întrebărilor adresate de instanța de trimitere și structura concluziilor

36.      Majoritatea întrebărilor adresate de instanța de trimitere privesc interpretarea drepturilor copiilor în cadrul procedurii penale, astfel cum sunt acestea garantate de directivele de armonizare minimă, în principal de Directiva 2016/800.

37.      Înainte de a analiza pe fond aceste chestiuni, vom analiza excepțiile de inadmisibilitate ridicate în principal de guvernul polonez (secțiunea C).

38.      În această privință, o parte a celei de a treisprezecea întrebări și cea de a paisprezecea întrebare în întregime nu au legătură cu interpretarea directivelor privind garanțiile în cadrul procedurii penale, ci au un caracter mai general. Instanța de trimitere solicită interpretarea articolului 2 și a articolului 19 alineatul (1) TUE, a articolului 47 din cartă și a principiului independenței judiciare. După cum vom explica, aceste întrebări sunt inadmisibile în cadrul prezentei trimiteri preliminare și, prin urmare, nu vom aborda fondul acestora.

39.      Trecând la fondul cauzei, vom propune interpretarea domeniului de aplicare al dreptului de a avea acces la un avocat pentru copii (secțiunea D), astfel cum este solicitată de instanța de trimitere prin intermediul primei și celei de a doua întrebări. Aceasta va include de asemenea examinarea derogărilor de la aceste drept permise de Directiva 2016/800.

40.      Vom explica dacă dreptul de a avea acces la un avocat continuă să se aplice după ce copilul împlinește vârsta de 18 ani în cursul procedurii penale și dacă dispoziția relevantă lasă statelor membre posibilitatea de a alege cum să o transpună (secțiunea E). Astfel, vom răspunde la a cincea întrebare a instanței de trimitere.

41.      Vom răspunde la a opta, a noua și a zecea întrebare, referitoare la întinderea dreptului copiilor și al părinților acestora de a fi informați cu privire la drepturile lor procedurale (secțiunea F). Aceasta va include răspunsul la întrebarea dacă această obligație există și pentru autoritățile de urmărire penală care participă în etapa urmăririi penale.

42.      Vom explica apoi în ce măsură dreptul Uniunii afectează normele privind (in)admisibilitatea probelor obținute cu încălcarea unuia sau a mai multor drepturi conferite copiilor de directivele relevante (secțiunea G), răspunzând în acest mod la a unsprezecea întrebare.

43.      În sfârșit, vom aminti pe scurt consecințele care decurg din efectul direct și din supremația dreptului Uniunii pentru instanțele naționale (secțiunea H). Pentru a răspunde la o parte dintre preocupările exprimate de instanța de trimitere în a treisprezecea întrebare, vom explica că efectul direct este o noțiune care se adresează nu numai instanțelor, ci și tuturor instituțiilor statelor membre, inclusiv parchetelor.

44.      Cititorul va fi observat că, în cadrul acestei structuri, nu am inclus a treia, a șasea și a douăsprezecea întrebare ale instanței de trimitere. Aceste întrebări citează dispoziții specifice ale dreptului polonez și solicită Curții să confirme dacă dreptul Uniunii se opune aplicării acestora. Totuși, după cum se cunoaște, Curtea, în temeiul articolului 19 alineatul (1) TUE și al articolului 267 primul alineat TFUE, are competența de a interpreta numai dreptul Uniunii, în timp ce instanțele naționale au competența exclusivă de a interpreta legislația națională(20).

45.      Potrivit acestei repartizări stricte a atribuțiilor între Curtea de Justiție și instanțele naționale, cea dintâi nu este competentă să se pronunțe cu privire la compatibilitatea legislației naționale cu dreptul Uniunii(21). Revine instanței de trimitere, odată ce a primit răspunsul Curții, sarcina de a deduce consecințele care se impun cu privire la dreptul național aplicabil(22). În această privință, instanța de trimitere va fi în măsură să soluționeze problema examinării dispozițiilor dreptului național citate în aceste trei întrebări pe baza răspunsurilor date la celelalte întrebări.

C.      Admisibilitate

46.      Guvernul polonez a contestat admisibilitatea trimiterii preliminare, deoarece instanța de trimitere, prin excluderea probelor obținute fără prezența unui avocat în etapa urmăririi penale și prin desemnarea unui avocat pentru minorii inculpați, inclusiv prin prelungirea acestei desemnări atunci când unul dintre inculpați a împlinit vârsta de 18 ani, a remediat deja orice posibile încălcări ale Directivei 2016/800. Cu alte cuvinte, nu este necesară trimiterea preliminară pentru ca instanța de trimitere să soluționeze cauza cu care este sesizată.

47.      Potrivit jurisprudenței constante a Curții, întrebările adresate de instanța națională „în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub propria răspundere și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență”(23). Cu toate acestea, în cazul în care Curtea consideră că răspunsul la întrebările adresate nu este necesar pentru a permite instanței de trimitere să se pronunțe în cauza cu care este sesizată, aceasta își va declina competența(24).

48.      Aceasta ar putea fi situația în cazul în care instanța de trimitere s‑ar fi pronunțat deja cu privire la aspectele asupra cărora solicită o interpretare din partea Curții. Într‑un astfel de caz, răspunsul pe care îl va oferi Curtea ar putea să nu mai fie necesar. Cu toate acestea, în cazul în care, în cauza cu care este sesizată, instanța de trimitere mai are încă posibilitatea de a‑și modifica decizia cu privire la o anumită chestiune înainte de a se pronunța definitiv asupra cauzei, răspunsul la întrebările preliminare ar putea fi considerat util pentru acea procedură concretă(25).

49.      Deși se pare că instanța de trimitere decisese deja să excludă probele obținute fără prezența unui avocat și că a prelungit desemnarea unui avocat a unuia dintre inculpați care a împlinit vârsta de 18 ani, nu a fost prezentată Curții nicio dovadă că instanța de trimitere nu își poate modifica decizia înainte de închiderea cauzei.

50.      Prin urmare, considerăm că interpretarea domeniului de aplicare al drepturilor procedurale în cauză este utilă pentru a permite instanței de trimitere să soluționeze litigiul principal.

51.      Cu toate acestea, considerăm că o parte a celei de a treisprezecea întrebări și cea de a paisprezecea întrebare în întregime ridică probleme de admisibilitate.

52.      Cea de a treisprezecea întrebare poate fi împărțită în două părți. Pe de o parte, aceasta solicită să se stabilească dacă efectul direct al drepturilor conferite copiilor (la un avocat și la informare) are caracter obligatoriu de asemenea în cazul parchetului, care ar avea astfel obligația de a acorda aceste drepturi și de a lăsa neaplicată orice reglementare națională contrară. Răspunsul la această întrebare va permite instanței de trimitere să concluzioneze dacă parchetul a încălcat drepturile copiilor în etapa urmăririi penale; prin urmare, întrebarea este admisibilă.

53.      Cu toate acestea, cealaltă parte a acestei întrebări ridică o problemă mai generală privind cerința de independență a procurorului. Considerăm că aceasta nu este în mod direct relevantă pentru procedura penală aflată pe rolul instanței de trimitere. Indiferent de independența procurorului față de puterea executivă, acesta are obligația de a asigura respectarea drepturilor copiilor în cadrul procedurii penale, de care ei beneficiază în temeiul dreptului Uniunii.

54.      În sfârșit, în cea de a paisprezecea întrebare, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 2 TUE, articolul 19 alineatul (1) TUE, în ceea ce privește principiul respectării statului de drept și principiul independenței judiciare, și articolul 47 din cartă se opun unei reglementări naționale care prevede posibilitatea ministrului justiției de a dispune suspendarea imediată a unui judecător. Preocuparea instanței de trimitere rezultă din experiența personală a judecătorului care a fost suspendat temporar într‑o cauză anterioară. În speță, temerea că s‑ar putea dispune din nou o suspendare apare din cauza trimiterii preliminare la Curte care repune în discuție validitatea legislației naționale.

55.      Curtea a explicat deja în două proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor împotriva Republicii Polonia că legislația națională care împiedică judecătorii să sesizeze Curtea cu întrebări privind interpretarea dreptului Uniunii, sub amenințarea unor sancțiuni disciplinare, este inacceptabilă în temeiul dreptului Uniunii(26).

56.      În măsura în care astfel de amenințări la adresa independenței judecătorilor sunt inacceptabile, în speță, o asemenea amenințare pare pur ipotetică. Suspendarea anterioară a judecătorului instanței de trimitere nu are nicio legătură cu prezenta cauză în cadrul căreia au fost adresate Curții întrebările preliminare.

57.      Prin urmare, astfel cum a explicat Curtea în hotărârea pronunțată în cauza Miasto Łowicz și Prokurator Generalny(27), răspunsul la întrebarea adresată nu este necesar pentru soluționarea litigiului cu care este sesizată instanța de trimitere, aspect care determină astfel inadmisibilitatea acestei întrebări(28).

58.      Prezenta situație se distinge, așadar, de cea din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea YP și alții (Ridicarea imunității unui judecător și suspendarea sa din funcție), în care Curtea a considerat că întrebările preliminare care urmăresc astfel să permită unei instanțe de trimitere să soluționeze in limine litis dificultăți de ordin procedural precum cele aferente propriei competențe de a judeca o cauză cu care este sesizată pot primi un răspuns în cadrul unei proceduri preliminare(29). Instanța de trimitere din această cauză a pus la îndoială propria competență de a judeca cauza, care îi fusese transferată doar pentru că judecătorul învestit inițial cu soluționarea cauzei fusese suspendat în vederea sesizării Curții.

59.      În concluzie, propunem Curții să constate că o parte din a treisprezecea întrebare și a paisprezecea întrebare în întregime sunt inadmisibile. Dimpotrivă, nimic nu împiedică Curtea să răspundă la celelalte întrebări.

D.      Cu privire la dreptul de a fi asistat de un avocat (prima și cea de a doua întrebare)

60.      Prima și cea de a doua întrebare adresate de instanța de trimitere se referă la domeniul de aplicare al dreptului de a avea acces la un avocat în temeiul articolului 6 din Directiva 2016/800. Mai precis, instanța de trimitere urmărește să afle dacă autoritățile de urmărire penală trebuie să se asigure că un copil este asistat de un avocat (1) și dacă există derogări de la acest drept (2).

1.      Domeniul de aplicare

61.      În situația în care o persoană suspectată cu vârsta sub 18 ani este acuzată, acest lucru atrage automat obligația autorităților să îi asigure copilului dreptul de a fi asistat de un avocat, să asigure participarea unui avocat la activitățile din cadrul fazei de urmărire penală și să împiedice desfășurarea interogatoriului unui minor fără participarea unui avocat?

62.      După cum am explicat în secțiunea A, CEDO reprezintă nivelul minim de protecție în temeiul articolului 52 alineatul (3) din cartă. Aceasta înseamnă că orice interpretare a Directivei 2016/800 trebuie să asigure o protecție cel puțin la nivelul CEDO. În schimb, protecția oferită de Uniunea Europeană poate fi mai înaltă decât cea oferită de CEDO. Prin urmare, CEDO constituie un punct de pornire util pentru a stabili domeniul de aplicare al dreptului copilului de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale.

63.      Știm că, potrivit Curții EDO, dreptul la un avocat este un element esențial al unui proces echitabil(30). Accesul la un avocat trebuie să fie efectiv și practic, pentru a putea influența evoluția procedurii penale(31).

64.      În cauza Salduz contra Turciei(32), Curtea EDO a statuat că dreptul la un proces echitabil impune ca accesul la un avocat să fie acordat încă de la primul interogatoriu al poliției, cu excepția cazului în care există motive imperioase care să justifice în mod excepțional refuzul unui astfel de acces; cu toate acestea, dreptul la un proces echitabil este încălcat în mod iremediabil în lipsa dreptului de a avea acces la un avocat în cadrul urmăririi penale, atunci când au fost date declarații autoincriminatoare, care apoi au servit drept temei pentru condamnare.

65.      Aceste constatări, precum și jurisprudența extinsă a Curții EDO privind dreptul la apărare, au fost încorporate în Directiva 2013/48(33).

66.      Potrivit articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2016/800, domeniul de aplicare al dreptului copiilor la un avocat este același cu cel al oricărei alte persoane suspectate sau acuzate în temeiul Directivei 2013/48.

67.      În opinia noastră, articolul 6 din Directiva 2016/800 impune următoarele. Copiii ar trebui să aibă acces la un avocat fără întârzieri nejustificate, ceea ce ar trebui să însemne, de regulă, că ar trebui să aibă acces înainte de a fi interogați de poliție sau de o altă autoritate de aplicare a legii sau de o autoritate judiciară în temeiul articolului 6 alineatul (3) litera (a) din directiva menționată.

68.      Aceasta înseamnă că autoritățile implicate în etapa urmăririi penale, cum ar fi parchetele și poliția, nu pot interoga un copil în calitate de suspect fără prezența unui avocat.

69.      O interpretare coroborată a articolului 6 și a articolului 18 din Directiva 2016/800 sugerează în plus că, în cazul în care un copil nu are un avocat, autoritățile au obligația de a pune la dispoziția copilului respectiv un avocat din oficiu înainte de a începe interogatoriul(34).

70.      Spre deosebire de articolul 9 din Directiva 2013/48, Directiva 2016/800 nu conține o dispoziție potrivit căreia copiii pot renunța la dreptul lor de a avea acces la un avocat. Acest aspect ne determină să concluzionăm că dreptul la asistență judiciară din cazul adulților se transformă, în cazul copiilor, într‑o obligație de a asigura reprezentarea juridică a acestora în cadrul procedurii penale.

71.      În concluzie, domeniul de aplicare al dreptului de a avea acces la un avocat în cazul copiilor care sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale pare foarte larg: autoritățile publice au obligația de a se asigura că aceștia sunt reprezentați de un avocat înainte de a fi interogați pentru prima dată, dacă este necesar, prin punerea la dispoziție a unui avocat din oficiu.

2.      Derogări

72.      Cu toate acestea, mai multe alte alineate ale articolului 6 din Directiva 2016/800, în special alineatele (6) și (8), prevăd posibile derogări de la dreptul de a fi asistat de un avocat în cursul urmăririi penale. Din această perspectivă, instanța de trimitere solicită clarificări cu privire la faptul dacă vreuna dintre aceste derogări permite interogarea de către poliție a suspecților minori fără prezența unui avocat în cursul urmăririi penale.

73.      Astfel cum am menționat deja, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2016/800 prevede că nicio dispoziție din această directivă nu aduce atingere dreptului de a avea acces la un avocat în temeiul Directivei 2013/48. Aceasta înseamnă că nicio derogare permisă de celelalte alineate ale articolului 6 din Directiva 2016/800 nu poate fi interpretată ca fiind de natură să diminueze drepturile minorilor în raport cu drepturile generale prevăzute de Directiva 2013/48. Prin urmare, vom analiza mai întâi eventuale derogări în temeiul acestei din urmă directive.

74.      Curtea a interpretat Directiva 2013/48 în hotărârea pronunțată în cauza VW (Dreptul de a avea acces la un avocat în cazul neînfățișării), unde a constatat că articolul 3 alineatul (5) din Directiva 2013/48 reglementează în mod exhaustiv limitările dreptului de a avea acces la un avocat. Aceasta înseamnă că un asemenea drept nu poate fi limitat în nicio altă situație(35).

75.      În plus, în temeiul articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2013/48, orice decizie de derogare de la dreptul de acces la un avocat trebuie să fie motivată corespunzător și luată pe baza unei evaluări de la caz la caz, fie de o autoritate judiciară, fie de o altă autoritate competentă, cu condiția ca decizia acesteia să poată face obiectul controlului jurisdicțional.

76.      Articolul 3 alineatul (6) din Directiva 2013/48, menționat în hotărârea pronunțată în cauza VW (Dreptul de a avea acces la un avocat în cazul neînfățișării) ca una dintre cele două derogări posibile de la dreptul la un avocat, corespunde articolului 6 alineatul (8) din Directiva 2016/18. Această dispoziție permite, cu titlu excepțional, o derogare temporară de la dreptul de a fi asistat de un avocat în cazul în care există o necesitate urgentă de a preveni consecințe negative grave pentru viața, libertatea sau integritatea fizică a unei persoane sau în care este absolut necesară acțiunea imediată a autorităților de anchetă pentru a nu periclita procedurile penale.

77.      Cu toate acestea, după cum susține Comisia, articolul 6 alineatul (8) din Directiva 2016/800 se referă la o situație diferită de cea din litigiul principal și, prin urmare, acesta nu este aplicabil. Într‑adevăr, nu a existat nicio necesitate urgentă de a preveni consecințe negative grave pentru viața, libertatea sau integritatea fizică a unei persoane și nici nu rezultă din situația de fapt că era absolut necesară acțiunea imediată a autorităților de anchetă pentru a nu periclita procedurile penale.

78.      Cealaltă derogare de la dreptul la un avocat în temeiul articolului 3 alineatul (5) din Directiva 2013/48 are următorul cuprins: „În circumstanțe excepționale și numai în cursul urmăririi penale, statele membre pot să deroge temporar de la aplicarea alineatului (2) litera (c) atunci când poziția geografică izolată a unei persoane suspectate sau acuzate face imposibilă asigurarea dreptului persoanei de a avea acces la un avocat fără întârzieri nejustificate după lipsirea de libertate”. După cum precizează considerentul (30) al Directivei 2013/48: „Pe durata unei astfel de derogări temporare, autoritățile competente nu ar trebui să interogheze persoana vizată sau să efectueze vreo acțiune de anchetare sau de strângere de probe prevăzută în prezenta directivă.”

79.      În Directiva 2016/800 nu este prevăzută nicio derogare similară. În cadrul procedurii legislative în care a fost adoptată directiva menționată, Consiliul a acceptat solicitarea Parlamentului European ca derogarea privind „poziția geografică izolată” să nu fie transferată în Directiva 2016/800(36). În orice caz, nu rezultă că împrejurările speței ar necesita aplicarea sa.

80.      Rămâne în discuție articolul 6 alineatul (6) din Directiva 2016/800.

81.      Articolul 6 alineatul (6) din Directiva 2016/800 introduce o altă posibilă derogare de la dreptul de a fi asistat de un avocat, care nu corespunde, în formularea sa, cu nicio derogare permisă în temeiul Directivei 2013/48. Indiferent de modul în care interpretăm dispoziția menționată, articolul 6 alineatul (1) din aceasta impune ca derogarea menționată să nu poată fi interpretată în sensul că restrânge dreptul la un avocat atunci când este vorba de minori, în raport cu domeniul de aplicare al aceluiași drept în temeiul Directivei 2013/48. Prin urmare, acordarea unor derogări suplimentare de la dreptul de a fi asistat de un avocat atunci când sunt în cauză copii este dificil de argumentat.

82.      În cursul procedurii legislative care a condus la adoptarea Directivei 2016/800, articolul 6 s‑a dovedit a fi „cel mai controversat articol din întreaga directivă”(37). Propunerea inițială prevedea reprezentarea obligatorie de către un avocat. Cu toate acestea, în cursul procedurii legislative, unele state membre au insistat asupra faptului că nu era necesar ca un copil să fie asistat de un avocat pentru infracțiuni minore și mai puțin grave(38). După cum se menționează în documentul Consiliului pentru pregătirea celui de‑al optulea trialog în cadrul procedurii legislative respective, Parlamentul „nu a fost amuzat” de o astfel de solicitare de a reduce mai mult obligația interogării copiilor în prezența unui avocat(39).

83.      Textul final al articolului 6 este, așadar, o versiune diluată potrivit căreia o analiză a proporționalității poate conduce la restrângerea accesului la un avocat în cursul urmăririi penale(40).

84.      Prin modul său de redactare, articolul 6 alineatul (6) din Directiva 2016/800 pare să adauge încă o limitare a dreptului de a avea acces la un avocat, întemeiată pe testul proporționalității(41).

85.      Acest lucru este valabil în pofida a două cerințe de siguranță, care rămân în această dispoziție: dreptul la un proces echitabil trebuie respectat, iar interesul superior al copilului trebuie considerat a fi primordial.

86.      Prin urmare, în cursul urmăririi penale, modul de redactare a articolului 6 alineatul (6) primul paragraf din Directiva 2016/800 sugerează că statele membre pot deroga de la obligația ca un copil să fie asistat de un avocat. În cazul în care avocatul nu este prezent, al treilea paragraf al dispoziției menționate prevede că nu poate fi pronunțată o pedeapsă privativă de libertate.

87.      Astfel, putem concluziona că accesul obligatoriu la un avocat, fără niciun fel de derogări posibile, se aplică numai în situații care implică detenția și atunci când procedura penală are ca rezultat privarea de libertate(42).

88.      În speță, aplicarea acestei dispoziții ar avea drept consecință interzicerea condamnării persoanei acuzate la o pedeapsă privativă de libertate. Or, chiar și această condiție este nuanțată, permițând ca lipsa accesului la un avocat să fie remediată numai în cazul în care copilul este asistat de un avocat astfel încât să îi permită acestuia să își exercite în mod efectiv dreptul la apărare și, în orice caz, în timpul ședințelor de judecată în fața unei instanțe.

89.      Nu putem decât să concluzionăm că, în lumina modului său de redactare, articolul 6 alineatul (6) din Directiva 2016/800 permite excluderea dreptului la un avocat, ceea ce nu ar fi permis în temeiul Directivei 2013/48. Articolul 6 alineatul (6) din Directiva 2016/800 este, prin urmare, în contradicție cu articolul 6 alineatul (1) din aceasta.

90.      Am identificat o singură modalitate de a reconcilia articolul 6 alineatul (6) din Directiva 2016/800 cu alineatul (1) al acestui articol și, în cele din urmă, cu Directiva 2013/48.

91.      În cazul în care interogarea unui copil fără un avocat ar fi în interesul superior al acestuia, o astfel de posibilitate de a deroga de la prezența obligatorie a unui avocat nu ar contraveni cerinței ca drepturile copiilor să fie protejate cel puțin în aceeași măsură ca și în cazul altor persoane suspectate sau acuzate. Articolul 6 alineatul (6) din Directiva 2016/800 ar putea, prin urmare, să fie interpretat în sensul că se aplică numai în situația în care interogarea unui copil fără avocat este în mai mare măsură în interesul acestuia decât ar fi interogarea sa în prezența unuia. Este dificil să ne imaginăm o asemenea situație. Cu toate acestea, o astfel de interpretare ar permite conformitatea articolului 6 alineatul (6) cu restul Directivei 2016/800.

92.      În concluzie, considerăm că articolul 6 din Directiva 2016/800 conține un drept direct efectiv al copilului de a fi asistat de un avocat, dacă este necesar un avocat din oficiu, din momentul interogatoriului desfășurat în cursul urmăririi penale. Autoritatea responsabilă de efectuarea unui astfel de interogatoriu poate decide să treacă la interogare în absența avocatului numai în cursul urmăririi penale, după efectuarea unei evaluări de la caz la caz, ținând seama de circumstanțele prevăzute la articolul 6 primul paragraf, numai dacă aceasta este în interesul superior al copilului și dacă garantează drepturile copilului în temeiul articolelor 47 și 48 din cartă. Decizia de a efectua interogarea în absența avocatului trebuie să fie motivată corespunzător și să îndeplinească condițiile prevăzute la articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2013/48.

E.      Cu privire la împlinirea vârstei de 18 ani în cursul procedurii (a cincea întrebare)

93.      Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2016/800 definește noțiunea de „copil” ca fiind „o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani”(43).

94.      În speță, cel puțin unul dintre inculpați, M.P., a împlinit vârsta de 18 ani în cursul procedurii. Astfel, instanța de trimitere ridică problema dacă drepturile acordate copiilor în temeiul Directivei 2016/800 continuă să se aplice până la pronunțarea unei hotărâri definitive în cauză, indiferent dacă inculpatul nu mai este un copil potrivit acestei directive.

95.      Analizând istoricul legislativ al articolului 2 alineatul (3) din Directiva 2016/800, propunerea inițială a Comisiei prevedea o aplicare automată a directivei în cazul tuturor persoanelor suspectate sau acuzate care împlinesc 18 ani în cursul procedurilor penale. Totuși, această propunere a întâmpinat opoziție în cursul procedurii legislative(44).

96.      Compromisul care se regăsește în prezent în textul final al articolului 2 alineatul (3) din Directiva 2016/800 nu impune prelungirea automată a drepturilor minorilor. Acesta conferă mai degrabă autorității implicate în procedură dreptul de a decide dacă o astfel de prelungire a drepturilor, incluzând precizarea acelor drepturi, este corespunzătoare, având în vedere toate împrejurările cauzei.

97.      Ar putea statele membre să transpună această dispoziție alegând să excludă posibilitatea prelungirii aplicării acesteia după ce persoana suspectată sau acuzată împlinește vârsta de 18 ani?

98.      În opinia noastră, răspunsul este negativ.

99.      Suntem de acord cu Comisia în această privință. Articolul 2 alineatul (3) din Directiva 2016/800 impune statelor membre obligația „explicită și necondiționată” de a prevedea în legislația lor că autoritatea națională competentă poate aprecia că aplicarea prelungită a directivei sau a unora dintre dispozițiile acesteia este corespunzătoare date fiind împrejurările cauzei.

100. În consecință, Comisia susține că această dispoziție îndeplinește cerințele privind efectul direct. Suntem de acord cu această apreciere. Articolul 2 alineatul (3) din Directiva 2016/800 conferă autorității publice competente dreptul de a evalua necesitatea continuării reprezentării juridice a persoanelor suspectate sau acuzate care împlinesc 18 ani în cursul procedurilor penale.

101. Această autoritate are obligația de a aprecia necesitatea prelungirii tratării persoanei în cauză drept copil, în lumina împrejurărilor cauzei în discuție. La transpunerea acestei directive, statele membre nu pot restrânge dreptul persoanei suspectate sau acuzate de a beneficia de o evaluare de la caz la caz a situației sale de către autoritatea competentă.

102. Prin urmare, pentru a răspunde la a cincea întrebare a instanței de trimitere, articolul 2 alineatul (3) din Directiva 2016/800 are efect direct. Acesta acordă unui copil care a împlinit 18 ani în cursul procedurii penale dreptul ca necesitatea continuării tratării sale drept copil să fie apreciată de la caz la caz de autoritatea competentă. Aceasta include evaluarea prelungirii sau nu a dreptului de a avea acces la un avocat de care beneficiază copiii. Statele membre nu pot exclude un astfel de drept.

F.      Cu privire la dreptul la informare în cadrul procedurii penale (a opta, a noua și a zecea întrebare)

103. Prin intermediul acestor trei întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 4 din Directiva 2016/800 impune ca autoritățile competente, cel târziu înainte de primul interogatoriu oficial al persoanei suspectate, să informeze cu promptitudine atât copilul suspectat, cât și, în același timp, titularul răspunderii părintești cu privire la aceste drepturi, care sunt esențiale pentru garantarea caracterului echitabil al procedurii, și la etapele procedurale ale acesteia.

104. În plus, instanța menționată ridică problema dacă autoritățile competente sunt obligate să instruiască copilul suspectat cu privire la dreptul de a păstra tăcerea și la dreptul de a nu se autoincrimina, într‑un mod inteligibil și adecvat vârstei persoanei suspectate.

105. În sfârșit, instanța de trimitere solicită să se stabilească modul în care trebuie comunicate copilului aceste informații: articolul 4 din Directiva 2016/800 se opune furnizării unor instrucțiuni generale chiar înaintea interogării, fără a ține seama de drepturile specifice care decurg din domeniul de aplicare al directivei, iar furnizarea unor astfel de instrucțiuni este accesibilă doar suspectului, care acționează fără un avocat, fără intervenția titularului răspunderii părintești și în situația în care astfel de instrucțiuni sunt formulate într‑un limbaj inadecvat vârstei persoanei suspectate?

106. Articolul 4 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2016/800 face trimitere în mod explicit la nivelul de protecție prevăzut de Directiva 2012/13 drept referință pentru dreptul la informare în cadrul procedurilor penale.

107. În consecință, este util să reamintim că articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2012/13 prevede că „[s]tatele membre garantează că informațiile puse la dispoziție în conformitate cu alineatul (1) sunt furnizate oral sau în scris, într‑un limbaj simplu și accesibil, ținând seama de orice nevoie specială a persoanelor suspectate vulnerabile sau acuzate vulnerabile”.

108. Articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2016/800 prevede că „[s]tatele membre se asigură că titularului răspunderii părintești i se furnizează cât mai curând posibil informațiile pe care copilul are dreptul să le primească în conformitate cu articolul 4”.

109. Diferite alte instrumente subliniază atât necesitatea de a informa în mod adecvat copiii cu privire la drepturile lor, cât și necesitatea de a informa persoanele care au răspunderea părintească cu privire la acestea.

110. Astfel, de exemplu, Orientările Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind justiția în interesul copilului prevăd că, „în ceea ce privește primul contact cu sistemul judiciar sau alte autorități competente (cum ar fi poliția, serviciul de imigrare, serviciile educaționale, sociale sau de asistență medicală), copiii și părinții acestora ar trebui să fie informați imediat și în mod corespunzător, pe tot parcursul procesului” cu privire la drepturile lor, precum și cu privire la instrumentele disponibile pentru a remedia eventualele încălcări ale acestor drepturi(45).

111. Evaluarea Agenției pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene cu privire la punerea în aplicare a Directivei 2016/800 subliniază că, din cauza vulnerabilității copiilor, în special în primele etape ale procedurilor penale, statele membre ar trebui să acorde o atenție deosebită furnizării de informații adecvate și în timp util copiilor care sunt persoane suspectate sau acuzate(46).

112. În cauza Panovits contra Ciprului, Curtea EDO a declarat că „lipsa furnizării unor informații suficiente cu privire la dreptul reclamantului de a consulta un avocat înainte de a fi interogat de către poliție, mai ales având în vedere faptul că acesta era minor la momentul respectiv și nu era asistat de tutorele său în timpul interogatoriului, a constituit o încălcare a dreptului la apărare al reclamantului”(47).

113. Este clar că articolul 4 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 2016/800 impune autorităților competente să informeze copiii din cauza principală cu privire la dreptul lor de a avea acces la un avocat, la dreptul lor ca titularul răspunderii părintești să fie informat și la orice alte informații necesare enumerate în cuprinsul acestei dispoziții(48).

114. În plus, articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2016/800 impune ca informațiile să fie prezentate într‑un limbaj simplu și accesibil și să fie consemnate.

115. În concluzie, articolele 4 și 5 din Directiva 2016/800 conferă minorilor dreptul ca aceștia și titularii răspunderii părintești să fie informați cu privire la drepturile procedurale în cadrul procedurilor penale. Aceste dispoziții sunt suficient de precise și nu sunt condiționate, iar minorii le pot invoca în fața instanțelor naționale. Este la fel de clar că revine autorității competente să desfășoare etapa respectivă a procedurii penale obligația de a informa copiii și titularii răspunderii părintești cu privire la drepturile lor procedurale. În cursul urmăririi penale, o astfel de obligație de a informa copilul în cauză revine poliției și parchetului. Aceste drepturi la informare garantează că dreptul la apărare al copiilor este protejat pe tot parcursul procedurii penale.

G.      Cu privire la consecințele unor posibile încălcări ale drepturilor copiilor în cadrul procedurii penale: inadmisibilitatea probelor?

116. Procedura penală este un domeniu în care competența Uniunii Europene se limitează la o armonizare minimă în temeiul articolului 82 alineatul (2) TFUE. Chiar dacă Uniunea Europeană este competentă în temeiul articolului 82 alineatul (2) litera (a) TFUE să introducă o armonizare minimă a admisibilității reciproce a probelor, aceasta nu a avut loc deocamdată.

117. Toate directivele de armonizare a drepturilor în materie de procedură penală impun în mod expres statelor membre obligația de a oferi căi de atac efective persoanelor ale căror drepturi care decurg din aceste directive au fost încălcate(49). Cu toate acestea, directivele menționate nu precizează căile de atac adecvate, ci lasă în schimb această alegere la latitudinea statelor membre, solicitând doar ca respectiva cale de atac aleasă să fie efectivă(50).

118. Prin intermediul întrebărilor formulate cu privire la admisibilitatea probelor obținute cu posibila încălcare a directivelor relevante, instanța de trimitere sporește numărul în creștere al cauzelor în care instanțele naționale adresează întrebări în acest sens(51).

119. După cum am subliniat deja în concluziile prezentate în altă cauză(52), în prezent, dreptul Uniunii nu reglementează admisibilitatea probelor în cadrul procedurilor penale naționale. Problema admisibilității probelor este, pentru moment, o chestiune de drept intern.

120. Cu toate acestea, în domeniile în care se aplică dreptul Uniunii, dispozițiile naționale relevante nu trebuie să încalce articolele 47 și 48 din cartă(53) și, cu siguranță, interesul superior al copilului trebuie să fie întotdeauna considerat primordial, în temeiul articolului 24 alineatul (2) din aceasta.

121. La rândul său, Curtea EDO urmează o abordare similară, afirmând că CEDO nu reglementează admisibilitatea probelor(54), întrucât instanțele naționale ar trebui să aprecieze dacă s‑a adus atingere caracterului echitabil al procedurii în ansamblul său(55).

122. Caracterul echitabil al procedurii în ansamblul său ca standard relevant a fost preluat recent de Curte, făcând trimitere directă la jurisprudența Curții EDO(56).

123. În cadrul ședinței, Comisia a fost întrebată cu privire la statutul dreptului Uniunii în ceea ce privește admisibilitatea probelor și cu privire la modul în care ar trebui să abordeze instanțele naționale această problemă atunci când se confruntă cu o încălcare a oricăreia dintre directivele de armonizare minimă. În răspunsul său, Comisia a confirmat că, într‑adevăr, dreptul Uniunii nu impune cerințe în ceea ce privește normele referitoare la admisibilitatea probelor; cu toate acestea, ea a precizat și că ceea ce este necesar în temeiul dreptului Uniunii este ca instanțele naționale să nu fie împiedicate să efectueze o asemenea constatare în exercitarea marjei lor de apreciere.

124. Ne raliem acestui punct de vedere. Într‑adevăr, respectarea drepturilor fundamentale, astfel cum sunt consacrate la articolele 47 și 48 din cartă, impune ca, în etapa judecății, judecătorii instanțelor naționale să dispună de flexibilitatea necesară pentru a evalua caracterul echitabil al procedurii în ansamblul său. În cazul în care aceștia consideră că un element de probă ar trebui exclus, deoarece a fost obținut cu încălcarea drepturilor procedurale care echivalează cu o încălcare a dreptului la apărare, ar trebui să aibă libertatea de a‑l exclude.

125. Cu alte cuvinte, dreptul Uniunii nu reglementează admisibilitatea probelor, dar împiedică dreptul național să limiteze competențele judecătorilor instanțelor de fond de a evalua liber probele și de a impune în urma acestei evaluări orice consecință pe care o consideră necesară(57).

126. Atunci când procedura penală se desfășoară împotriva copiilor, instanța învestită cu soluționarea cauzei are obligația, în temeiul articolului 24 alineatul (2) din cartă, să acorde o atenție deosebită interesului superior al copilului și să îl evalueze comparativ în raport cu alte interese ale urmăririi penale.

127. În concluzie, revine instanței de trimitere sarcina de a da efect deplin drepturilor consacrate de directivele invocate, astfel cum au fost interpretate de Curte. Acest lucru poate fi realizat prin excluderea probelor obținute cu încălcarea acestor instrumente, dacă instanța de trimitere consideră că drepturile prevăzute la articolul 24 alineatul (2), la articolul 47 și la articolul 48 din cartă ar fi altfel încălcate.

H.      Cu privire la efectul direct și la supremația dreptului Uniunii (a patra, a șaptea și a unsprezecea întrebare)

128. În multe dintre întrebările formulate și în mod special în a patra, a șaptea și a unsprezecea întrebare, instanța de trimitere ridică problema consecințelor care trebuie deduse din efectul direct al dispozițiilor relevante ale directivelor în cauză. Întrucât Curtea a explicat anterior problema în jurisprudența sa în numeroase ocazii, ne vom limita să repetăm doar consecințele cele mai importante care privesc prezenta cauză.

129. În temeiul principiului efectului direct, particularii își pot revendica drepturile care le revin în temeiul dreptului Uniunii prin invocarea directă a dispozițiilor dreptului Uniunii în fața instanțelor naționale(58).

130. Dacă aceste drepturi intră în conflict cu dispozițiile legislației naționale, dreptul Uniunii conferă instanțelor naționale competența să înlăture astfel de dispoziții naționale contrare. Această competență rezultă din efectul combinat al principiilor constituționale ale Uniunii privind efectul direct și supremația dreptului Uniunii(59).

131. O altă cale de care dispun instanțele naționale constă în interpretarea legislației naționale într‑un mod care să conducă la același rezultat pentru titularul unui drept al Uniunii ca și cum ar fi fost aplicat în mod direct dreptul Uniunii. Această cale permite instanței naționale să evite orice conflict între dreptul Uniunii și legislația națională(60).

132. Minorii cu privire la a căror răspundere penală se pronunță instanța de trimitere se pot prevala de drepturile recunoscute în directivele invocate. Printre acestea se numără dreptul de a avea acces la un avocat, dreptul de a fi informați cu privire la drepturile lor procedurale și dreptul de a beneficia de evaluarea necesității de a continua aplicarea Directivei 2016/800 după împlinirea vârstei de 18 ani, a cărui interpretare a fost solicitată Curții de instanța de trimitere. Există alte drepturi în temeiul acestor directive, cum ar fi dreptul la un proces echitabil și la o apărare efectivă, astfel cum decurg din cartă.

133. Instanța de trimitere ar trebui să încerce să elimine orice posibil obstacol în calea recunoașterii unor asemenea drepturi, prin interpretarea conformă a dispozițiilor relevante ale dreptului național. În cazul în care interpretarea conformă se dovedește imposibilă, instanța de trimitere trebuie să înlăture normele naționale contrare și să protejeze drepturile care decurg din dreptul Uniunii.

134. În sfârșit, nu numai instanțele naționale sunt cele care trebuie să dea efect deplin dispozițiilor dreptului Uniunii, ci și autoritățile administrative naționale(61), precum și toate celelalte organe ale statului(62). Astfel, efectul direct, interpretarea conformă și supremația dreptului Uniunii sunt obligatorii pentru toate organele statului, care sunt de asemenea obligate să recunoască drepturile care decurg din dreptul Uniunii.

135. Aceasta înseamnă că în cursul urmăririi penale parchetul și poliția trebuie să recunoască drepturile copiilor și propriile obligații corelative întemeiate direct pe directivele relevante. Acestea trebuie să interpreteze legislația națională în conformitate cu rezultatele, după cum prevăd directivele menționate. Cu titlu subsidiar, acestea au obligația de a înlătura normele de drept național pentru a asigura protecția copilului, de asemenea după cum prevăd directivele menționate. În cazul în care nu au procedat astfel, instanța sesizată cu judecarea procesului penal trebuie să constate că respectivele organe de stat și‑au încălcat obligațiile care le revin în temeiul dreptului Uniunii.

V.      Concluzie

136. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Sąd Rejonowy w Słupsku (Tribunalul Districtual din Słupsk, Polonia) după cum urmează:

1)      A treisprezecea întrebare, în măsura în care se referă la independența procurorului, și a paisprezecea întrebare sunt inadmisibile.

2)      Pentru a răspunde la prima și a doua întrebare a instanței de trimitere, articolul 6 din Directiva (UE) 2016/800 a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2016 privind garanțiile procedurale pentru copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale prevede un drept cu efect direct al copilului de a fi asistat de un avocat, în cazul în care este necesar de un avocat din oficiu, din momentul interogatoriului în cursul urmăririi penale. Autoritatea responsabilă cu interogatoriul poate decide să treacă la interogare în absența avocatului numai în cursul urmăririi penale, după o evaluare de la caz la caz, ținând seama de circumstanțele prevăzute la articolul 6 alineatul (6) primul paragraf din directiva menționată și doar dacă acest lucru este în interesul superior al copilului și dacă garantează drepturile copilului în temeiul articolelor 47 și 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Decizia de a trece la interogare în absența avocatului trebuie să fie motivată corespunzător și să îndeplinească condițiile prevăzute la articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2013/48/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2013 privind dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale și al procedurilor privind mandatul european de arestare, precum și dreptul ca o persoană terță să fie informată în urma privării de libertate și dreptul de a comunica cu persoane terțe și cu autorități consulare în timpul privării de libertate.

3)      Pentru a răspunde la a cincea întrebare a instanței de trimitere, articolul 2 alineatul (3) din Directiva 2016/800 are efect direct. Acesta acordă unui copil care a împlinit 18 ani în cursul procedurii penale dreptul ca necesitatea continuării tratării sale drept copil să fie apreciată de la caz la caz de autoritatea competentă. Aceasta include evaluarea continuării dreptului de a avea acces la un avocat. Statele membre nu pot exclude un astfel de drept.

4)      Pentru a răspunde la a opta, la a noua și la a zecea întrebare a instanței de trimitere, articolele 4 și 5 din Directiva 2016/800 conferă minorilor dreptul ca aceștia și titularii răspunderii părintești să fie informați cu privire la drepturile procedurale în cadrul procedurii penale. Aceste dispoziții sunt suficient de precise și nu sunt condiționate, iar minorii le pot invoca în fața instanțelor naționale. Este la fel de clar că revine autorității competente în etapa respectivă a procedurii penale obligația de a informa copiii și titularii răspunderii părintești cu privire la drepturile lor procedurale. În etapa urmăririi penale, o astfel de obligație de a informa copilul în cauză revine poliției și parchetului. Dreptul la informare garantează că dreptul la apărare al copiilor este protejat pe tot parcursul procedurii penale.

5)      Pentru a răspunde la a unsprezecea întrebare a instanței de trimitere, dreptul Uniunii nu reglementează admisibilitatea probelor, dar împiedică dreptul național să limiteze competențele instanțelor de fond de a aprecia în mod liber probele și de a impune în urma acestei aprecieri orice consecință pe care o consideră necesară. Atunci când procedura penală se desfășoară împotriva copiilor, instanța învestită cu soluționarea cauzei are obligația, în temeiul articolului 24 alineatul (2) din cartă, să acorde o atenție deosebită interesului superior al copilului și să îl evalueze comparativ în raport cu alte interese ale urmăririi penale. Revine instanței de trimitere sarcina de a da efect deplin drepturilor consacrate de directivele invocate, astfel cum au fost interpretate de Curte. Acest lucru poate fi realizat prin excluderea probelor obținute cu încălcarea acestor instrumente, dacă instanța de trimitere consideră că drepturile prevăzute la articolul 24 alineatul (2), la articolul 47 și la articolul 48 din cartă ar fi altfel încălcate.

6)      Pentru a răspunde la a patra, la a șaptea și la prima parte a celei de a treisprezecea întrebări, instanța de trimitere trebuie să recunoască drepturile copiilor care sunt persoane suspectate sau acuzate întemeiate direct pe directivele europene relevante. Instanța de trimitere ar trebui să elimine orice posibil obstacol în calea recunoașterii drepturilor conferite de directivele menționate prin interpretarea dreptului național în conformitate cu acestea. În cazul în care acest lucru nu este posibil, instanța de trimitere ar trebui să înlăture normele naționale contrare pe baza efectului direct și a supremației dreptului Uniunii.

Efectul direct, interpretarea conformă și supremația dreptului Uniunii sunt obligatorii pentru toate organele statului, care sunt de asemenea obligate să recunoască drepturile care decurg din dreptul Uniunii. Aceasta înseamnă că în etapa urmăririi penale, parchetul și poliția au obligația de a recunoaște drepturile copiilor și propriile obligații corelative întemeiate direct pe directivele relevante. În cazul în care nu procedează astfel, instanța sesizată cu judecarea procesului penal trebuie să constate că aceste organe de stat și‑au încălcat obligațiile care le revin în temeiul dreptului Uniunii.

1      Limba originală: engleza.

2      Acest proces a demarat în 2009, cu Rezoluția Consiliului din 30 noiembrie 2009 privind o foaie de parcurs pentru consolidarea drepturilor procedurale ale persoanelor suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale (JO C 295, p. 1), care solicita o abordare etapizată în reglementarea diferitelor drepturi procedurale în cadrul procedurii penale, inclusiv garanțiile speciale pentru persoanele suspectate sau acuzate vulnerabile.

3      Directiva (UE) 2016/800 a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2016 privind garanțiile procedurale pentru copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale (JO 2016, L 132, p. 1).

4      Directiva 2013/48/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2013 privind dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale și al procedurilor privind mandatul european de arestare, precum și dreptul ca o persoană terță să fie informată în urma privării de libertate și dreptul de a comunica cu persoane terțe și cu autorități consulare în timpul privării de libertate (JO 2013, L 294, p. 1).

5      Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale (JO 2012, L 142, p. 1).

6      Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale (JO 2016, L 65, p. 1).

7      Această dispoziție se referă la dreptul copilului ca titularul răspunderii părintești să fie informat.

8      Această dispoziție enumeră persoanele la inițiativa cărora trebuie să se efectueze examinarea medicală a copilului, care îl includ pe titularul răspunderii părintești.

9      Articolul 15 acordă copilului dreptul de a fi însoțit de titularul răspunderii părintești în cursul procedurii.

10      A se vedea de asemenea considerentul (11) al Directivei 2016/800, cu o formulare ceva mai clară: „Prezenta directivă sau anumite dispoziții din aceasta ar trebui să se aplice și persoanelor suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale, precum și persoanelor căutate, care erau copii în momentul când au început să facă obiectul procedurilor, dar care au împlinit ulterior vârsta de 18 ani, atunci când aplicarea prezentei directive este adecvată ținând cont de toate circumstanțele cauzei, inclusiv gradul de maturitate și de vulnerabilitate al persoanei în cauză.”

11      În formularea Curții, aceasta implică „încrederea reciprocă dintre statele membre cu privire la faptul că ordinile lor juridice naționale sunt în măsură să furnizeze o protecție echivalentă și efectivă a drepturilor fundamentale, recunoscute la nivelul Uniunii, în special în cartă” (Hotărârea din 28 ianuarie 2021, Spetsializirana prokuratura (Notă privind drepturile) (C‑649/19, EU:C:2021:75, punctul 71). A se vedea de asemenea Soo, A., „Article 12 of the Directive 2013/48/EU: A starting point for discussion on a common understanding of the criteria for effective remedies of violations of the right to counsel”, European Journal of Crime, Criminal Law and Criminal Justice, vol. 25(1), 2017, p. 31-51, p. 38.

12      Considerentul (3) al Directivei 2016/800, considerentul (7) al Directivei 2012/13, considerentul (5) al Directivei 2013/48, considerentul (5) al Directivei 2016/343.

13      A se vedea articolul 67 alineatul (1) TFUE și articolul 82 alineatul (1) TFUE, subliniind principiul recunoașterii reciproce în materie penală. Deși tratatele nu fac nicio mențiune cu privire la încrederea reciprocă, Curtea a subliniat caracterul central al acesteia în spațiul de libertate, securitate și justiție: „atât principiul încrederii reciproce între statele membre, cât și principiul recunoașterii reciproce, care are la bază el însuși încrederea reciprocă dintre acestea din urmă, au, în dreptul Uniunii, o importanță fundamentală, având în vedere că permit crearea și menținerea unui spațiu fără frontiere interioare. În mod mai specific, principiul încrederii reciproce impune, îndeosebi în ceea ce privește spațiul de libertate, securitate și justiție, fiecăruia dintre aceste state să considere, mai puțin în situații excepționale, că toate celelalte state membre respectă dreptul Uniunii și în special drepturile fundamentale recunoscute de acest drept” [a se vedea de exemplu Hotărârea din 26 octombrie 2021, Openbaar Ministerie (Dreptul de a fi audiat de autoritatea judiciară de executare), C‑428/21 PPU și C‑429/21 PPU, EU:C:2021:876, punctul 37 și jurisprudența citată].

14      Pe lângă directivele menționate mai sus, la nota de subsol 6, alții includ Directiva 2010/64/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 octombrie 2010 privind dreptul la interpretare și traducere în cadrul procedurilor penale (JO 2010, L 280, p. 1) și Directiva (UE) 2016/1919 a Parlamentului European și a Consiliului din 26 octombrie 2016 privind asistența juridică gratuită pentru persoanele suspectate și persoanele acuzate în cadrul procedurilor penale și pentru persoanele căutate în cadrul procedurilor privind mandatul european de arestare (JO 2016, L 297, p. 1).

15      Foaia de parcurs a Consiliului (a se vedea nota de subsol 2) a prevăzut o abordare etapizată în reglementarea diferitelor drepturi procedurale în cadrul procedurilor penale, unul dintre acestea fiind garanțiile speciale pentru persoanele suspectate sau acuzate care sunt vulnerabile. Această foaie de parcurs este menționată în preambulul Directivei 2016/800. A se vedea considerentele (4)-(7) ale directivei menționate.

16      Comunicare a Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor, O agendă a UE pentru drepturile copilului [COM(2011) 60 final].

17      Protecția drepturilor copilului figurează de asemenea printre obiectivele Uniunii Europene menționate la articolul 3 alineatul (3) TUE. Am prezentat deja jurisprudența Curții cu privire la interesul superior al copilului în Concluziile prezentate în cauza GN (Motiv de refuz întemeiat pe interesul superior al copilului) (C‑261/22, EU:C:2023:582, punctele 45-55). În plus, toate statele membre au ratificat Convenția Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, semnată la 20 noiembrie 1989, UNTS 1577, p. 3.

18      Cras, S., „The directive on procedural safeguards for children who are suspects or accused persons in criminal proceedings. Genesis and descriptive comments relating to selected articles”, eucrim, vol. 2, 2016, p. 109-119, p. 110 și 111. Potrivit Comisiei, copiii sunt „categoria cea mai fragilă de cetățeni care au de‑a face cu justiția penală, în special pentru că se confruntă cu un risc mai mare de discriminare sau de privare de drepturile lor fundamentale din cauza lipsei de cunoștințe, a lipsei de maturitate sau a dizabilităților mintale și fizice” [Documentul de lucru al serviciilor Comisiei, Evaluarea impactului care însoțește documentul „Propunere de directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind garanțiile procedurale pentru copiii suspectați sau acuzați în cadrul procedurilor penale, SWD(2013) 480 final, p. 4].

19      Hotărârea din 23 ianuarie 2018, Piotrowski (C‑367/16, EU:C:2018:27, punctele 36 și 37).

20      Hotărârea din 17 iunie 1999, Piaggio (C‑295/97, EU:C:1999:313, punctul 29), și Hotărârea din 15 ianuarie 2013, Križan și alții (C‑416/10, EU:C:2013:8, punctul 58).

21      Hotărârea din 21 ianuarie 1993, Deutsche Shell (C‑188/91, EU:C:1993:24, punctul 27).

22      A se vedea în acest sens Hotărârea din 17 iunie 1999, Piaggio (C‑295/97, EU:C:1999:313, punctul 32).

23      Hotărârea din 8 decembrie 2022, Inspektor v Inspektorata kam Visshia sadeben savet (Scopurile prelucrării datelor cu caracter personal – Anchetă penală) (C‑180/21, EU:C:2022:967, punctul 66).

24      Hotărârea din 26 martie 2020, Miasto Łowicz și Prokurator Generalny (C‑558/18 și C‑563/18, EU:C:2020:234, punctele 43 și 45).

25      În această privință, a se vedea Hotărârea din 21 aprilie 1988, Pardini (338/85, EU:C:1988:194, punctele 10-14).

26      Hotărârea din 15 iulie 2021, Comisia/Polonia (Regimul disciplinar al judecătorilor) (C‑791/19, EU:C:2021:596, punctul 225), și Hotărârea din 5 iunie 2023, Comisia/Polonia (Independența și viața privată a judecătorilor) (C‑204/21, EU:C:2023:442, punctele 132 și 157, precum și dispozitivul).

27      Hotărârea din 26 martie 2020, Miasto Łowicz și Prokurator Generalny (C‑558/18 și C‑563/18, EU:C:2020:234, punctul 51).

28      În această privință, a se vedea de asemenea Hotărârea din 23 noiembrie 2021, IS (Nelegalitatea ordonanței de trimitere) (C‑564/19, EU:C:2021:949, punctul 144).

29      Hotărârea din 13 iulie 2023, YP și alții (Ridicarea imunității unui judecător și suspendarea sa din funcție) (C‑615/20 și C‑671/20, EU:C:2023:562, punctul 47).

30      Hotărârea Curții EDO din 23 noiembrie 1993, Poitrimol contra Franței (CE:ECHR:1993:1123JUD001403288, § 34).

31      Hotărârea Curții EDO din 30 mai 2013, Martin contra Estoniei (CE:ECHR:2013:0530JUD003598509, § 90), și Hotărârea din 20 octombrie 2015, Dvorski contra Croației (CE:ECHR:2013:1128JUD002570311, § 78).

32      Hotărârea Curții EDO din 27 noiembrie 2008, Salduz contra Turciei (CE:ECHR:2008:1127JUD003639102, § 55).

33      Pentru o analiză detaliată, a se vedea Daminova, N., „The European Court of Human Rights on the „Access to a lawyer” Directive 2013/48/EU: The quest for a coherent application of the right to a legal assistance in Europe?”, European Criminal Law Review, vol. 2(11), 2021, p. 211-241, în special p. 220-224. A se vedea, de asemenea, Jackson, J.D., „Responses to Salduz: Procedural tradition, change and the need for effective defence”, The Modern Law Review, vol. 79(6), 2016, p. 987.

34      Acordarea asistenței juridice este reglementată de Directiva 2016/1919, mai precis în condițiile prevăzute la articolul 4 din aceasta. Articolul 9 din directiva menționată prevede: „Statele membre asigură că, în punerea în aplicare a prezentei directive, sunt luate în considerare necesitățile specifice ale persoanelor suspectate, persoanelor acuzate și persoanelor căutate care sunt vulnerabile.”

35      Hotărârea din 12 martie 2020, VW (Dreptul de a avea acces la un avocat în cazul neînfățișării) (C‑659/18, EU:C:2020:201, punctul 42).

36      Dosarul interinstituțional al Consiliului 14087/15, Bruxelles, 13 noiembrie 2015, p. 2.

37      Cras, S. (nota de subsol 18), p. 113, Rap, S.E., și Zlotnik, D., „The right to legal and other appropriate assistance for child suspects and accused. Reflections on the directive on procedural safeguards for children who are suspects or accused persons in criminal proceedings” European Journal of Crime, Criminal Law and Criminal Justice, vol. 26(2), 2018, p. 110-131, în special p. 118.

38      Cras, S. (nota de subsol 18), p. 114.

39      Dosarul interinstituțional al Consiliului 14273/15, Bruxelles, 20 noiembrie 2015, p. 2.

40      Rap, S.E., și Zlotnik, D. (nota de subsol 37), se referă la articolul 6 alineatul (6) ca la o derogare în materie de proporționalitate, pe care o critică ca fiind una semnificativă, fără criterii clare, care necesită o îndrumare clară; p. 123 și 130.

41      Rap, S.E, și Zlotnik, D. (nota de subsol 37), p. 121.

42      A se vedea de asemenea Rap, S.E., și Zlotnik, D. (nota de subsol 37), p. 121.

43      În decizia de trimitere, instanța de trimitere utilizează termenii „copil” și „minor” în mod interșanjabil. La fel procedăm și noi. Comisia a ales termenul „copii” în loc de „minori” în propunerea sa pentru Directiva 2016/800 datorită utilizării universale a termenului „copii” în standardele internaționale. A se vedea Cras, S. (nota de subsol 18), p. 110, nota de subsol 7.

44      După cum se explică în rezultatul primului trialog al Consiliului în cadrul procedurii legislative: „[Președinția] a explicat [Parlamentului European] că diferite [state membre] au o problemă cu însuși principiul aplicării directivei în privința persoanelor cu vârsta peste 18 ani, deoarece în sistemele lor o persoană este fie copil, fie adult – nu există categorii intermediare. Prin urmare, CNS în cadrul AG a decis ca aplicarea prelungită să fie opțională pentru statele membre, prin utilizarea cuvântului „pot». [Președinția] a explicat de asemenea [Parlamentului European] că [statele membre] consideră că unele articole din directivă nu ar trebui să se aplice niciodată adulților. Acest lucru este valabil de exemplu pentru articolul 5, în ceea ce privește informațiile care îi sunt furnizează titularului răspunderii părintești. Într‑adevăr, este posibil ca tinerii adulți să nu dorească ca părinții lor să fie informați cu privire la presupusul lor comportament infracțional” (Dosarul interinstituțional al Consiliului 7503/15, Bruxelles, 25 noiembrie 2015, p. 64 și 65). Articolul 2 alineatul (3) a primit formularea finală, în care termenul „pot” propus a rămas în text doar în ceea ce privește aplicabilitatea directivei după ce persoana în cauză a împlinit 21 de ani (Dosarul interinstituțional al Consiliului 15272/15, Bruxelles, 16 decembrie 2015, p. 26).

45      Orientările Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind justiția în interesul copilului adoptate la 17 noiembrie 2010 și expunerea de motive, p. 20. Considerentul (7) al Directivei 2016/800 face trimitere la aceste orientări. A se vedea de asemenea Radić, I., „Right of the child to information according to the Directive 2016/800/EU on procedural safeguards for children who are suspects or accused persons in criminal proceedings”, EU and Comparative Law Issues and Challenges Series, vol. 2(2), 2018, p. 468-491, p. 475.

46      Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene, „Children as suspects or accused persons in criminal proceedings. Procedural safeguards”, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2022, p. 8.

47      Hotărârea Curții EDO din 11 decembrie 2008, Panovits contra Ciprului (CE:ECHR:2008:1211JUD000426804, § 73).

48      În temeiul articolului 4 alineatul (1) al doilea paragraf litera (a), obligația de a informa cu privire la următoarele drepturi ia naștere cu promptitudine atunci când copiii sunt informați cu privire la faptul că sunt persoane suspectate sau acuzate: dreptul ca titularul răspunderii părintești să fie informat, dreptul la asistență din partea unui avocat, dreptul la protecția vieții private, dreptul de a fi însoțit de titularul răspunderii părintești în timpul diferitelor etape ale procedurii, altele decât ședințele de judecată, și dreptul la asistență judiciară. Potrivit articolului 4 alineatul (1) al doilea paragraf litera (b), copiii trebuie să fie informați cât mai curând posibil în cadrul procedurilor, în ceea ce privește: dreptul la o evaluare individuală, dreptul la o examinare medicală, dreptul la limitarea privării de libertate și la utilizarea unor măsuri alternative, dreptul de a fi însoțit de titularul răspunderii părintești pe parcursul ședințelor de judecată, dreptul de a se prezenta în persoană la proces și dreptul la căi de atac eficiente.

49      Articolul 19 din Directiva 2016/800, articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2012/13, articolul 12 din Directiva 2013/48 și articolul 10 din Directiva 2016/343.

50      Pentru o critică a acestei abordări în măsura în care, în cele din urmă, lipsește de efectivitate articolul 82 alineatul (2) TFUE, a se vedea Caianiello, M., „To sanction (or not to sanction) procedural flaws at EU level? A step forward in the creation of an EU criminal process”, European Journal of Crime, Criminal Law and Criminal Justice, Vol.22(4), 2014, p. 317-329, p. 321 și 324.

51      A se vedea de exemplu Hotărârea din 7 septembrie 2023, Rayonna prokuratura (Percheziție corporală) (C‑209/22, EU:C:2023:634), M.N. (EncroChat) (C‑670/22, în pronunțare).

52      Concluziile prezentate în cauza M.N. (EncroChat) (C‑670/22, EU:C:2023:817).

53      Hotărârea din 7 septembrie 2023, Rayonna prokuratura (Percheziție corporală) (C‑209/22, EU:C:2023:634, punctele 58 și 61).

54      Hotărârea Curții EDO din 12 iulie 1988, Schenk contra Elveției (CE:ECHR:1988:0712JUD001086284, § 45 și 46), Hotărârea Curții EDO din 1 martie 2007, Heglas contra Republicii Cehe (CE:ECHR:2007:0301JUD000593502, § 84), și Hotărârea Curții EDO din 11 iulie 2017, Moreira Ferreira contra Portugaliei (nr. 2) (CE:ECHR:2017:0711JUD001986712, § 83).

55      Hotărârea Curții EDO din 17 ianuarie 2017, Habran și Dalem contra Belgiei (CE:ECHR:2017:0117JUD004300011, § 94). Pentru o critică potrivit căreia această abordare diminuează drepturile din etapa urmăririi penale întrucât încălcările acestora pot fi remediate în etapa judecății, a se vedea Hodgson, J., „Safeguarding suspects’ rights in Europe: a comparative perspective”, New Criminal Law Review, vol. 14(4), 2011, p. 611-665, p. 648.

56      Hotărârea din 22 iunie 2023, cauza K.B. și F.S. (Invocare din oficiu în domeniul penal) (C‑660/21, EU:C:2023:498, punctul 48).

57      Soo, A. (nota de subsol 11) semnalează că în procesul legislativ al Directivei 2013/48 statele membre au insistat asupra unei astfel de libertăți a instanțelor în opoziția lor față de dreptul Uniunii care reglementează admisibilitatea probelor, p. 36.

58      Hotărârea din 5 februarie 1963, van Gend & Loos (26/62, EU:C:1963:1, punctul 13).

59      A se vedea de exemplu Hotărârea din 18 ianuarie 2022, Thelen Technopark Berlin (C‑261/20, EU:C:2022:33, punctele 25 și 26), și Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski (C‑573/17, EU:C:2019:530, punctele 53 și 54).

60      Hotărârea din 13 noiembrie 1990, Marleasing (C‑106/89, EU:C:1990:395, punctul 8), Hotărârea din 24 ianuarie 2012, Dominguez (C‑282/10, EU:C:2012:33, punctele 23-27).

61      Hotărârea din 22 iunie 1989, Costanzo (103/88, EU:C:1989:256, punctul 31).

62      Hotărârea din 4 decembrie 2018, Minister for Justice and Equality and Commissioner of An Garda Síochána (C‑378/17, EU:C:2018:979, punctul 38).