Ediție provizorie
CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DOMNUL MACIEJ SZPUNAR
prezentate la 22 februarie 2024(1)
Cauza C‑135/23
Gesellschaft für musikalische Aufführungs- und mechanische Vervielfältigungsrechte eV (GEMA)
împotriva
GL
[cerere de decizie preliminară formulată de Amtsgericht Potsdam (Tribunalul Districtual din Potsdam, Germania)]
„Trimitere preliminară – Proprietate intelectuală – Drept de autor și drepturi conexe – Directiva 2001/29/CE – Articolul 3 alineatul (1) – Dreptul de comunicare publică – Noțiunea de «act de comunicare» – Punerea la dispoziție în apartamente a unor televizoare echipate cu o antenă de cameră care permite recepționarea de emisiuni”
Introducere
1. În dreptul de autor al Uniunii, dreptul de comunicare publică ocupă cu siguranță locul de onoare în ceea ce privește atenția care îi este consacrată în jurisprudența Curții. Printre chestiunile de drept legate de această instituție juridică, una dintre cele mai fundamentale este cea privind distincția dintre o comunicare publică, act care face obiectul drepturilor exclusive ale titularilor drepturilor de autor, și o simplă furnizare a instalațiilor care permit realizarea sau primirea unei astfel de comunicări, care nu face obiectul acestor drepturi.
2. Criteriile care trebuie luate în considerare în scopul acestei distincții au fost indicate în hotărâri recente ale Curții(2). Prezenta cauză demonstrează însă că persistă zone de umbră sau situații limită, în care nu este ușor să se stabilească cu certitudine de care parte a acestei distincții se află actul în cauză.
3. Astfel, Curtea este chemată să își nuanțeze jurisprudența în materie, asigurând atât garantarea coerenței acesteia, cât și păstrarea unui just echilibru între diferitele interese în joc.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
4. Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională(3) prevede:
„Statele membre prevăd dreptul exclusiv al autorului de a autoriza sau de a interzice orice comunicare publică a operelor lor, prin cablu sau fără cablu, inclusiv punerea la dispoziția publicului a operelor lor, astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc și în orice moment.”
Dreptul german
5. În dreptul german, dreptul de comunicare publică este prevăzut la articolul 15 din Gesetz über Urheberrecht und verwandte Schutzrechte – Urheberrechtsgesetz (Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe) din 9 septembrie 1965(4), în versiunea sa aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „UrhG”), care prevede printre altele:
„[…]
(2) Autorul are totodată dreptul exclusiv de a comunica publicului opera sa sub o formă nematerială (dreptul de comunicare publică). Dreptul de comunicare publică cuprinde în special:
1. dreptul de prezentare, de executare și de reprezentare (articolul 19);
2. dreptul de punere la dispoziția publicului (articolul 19a);
3. dreptul de radiodifuziune (articolul 20);
4. dreptul de comunicare prin intermediul unor suporturi vizuale sau sonore (articolul 21);
5. dreptul de a comunica emisiuni de radio și de a le pune la dispoziția publicului (articolul 22).
(3) Comunicarea este publică atunci când este destinată mai multor membri ai publicului. Publicul cuprinde orice persoană care nu este legată prin relații personale de cel care exploatează opera sau de celelalte persoane pentru care opera este perceptibilă sau accesibilă sub o formă necorporală.”
6. În temeiul hotărârii Königshof a Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania), aceste dispoziții trebuie interpretate în sensul că nu constituie o comunicare publică faptul că administratorul unui hotel echipează camerele hotelului cu televizoare dotate cu antene de cameră(5). Atunci când a adoptat această soluție, instanța menționată nu a considerat necesar să adreseze Curții o întrebare preliminară cu privire la interpretarea Directivei 2001/29.
Situația de fapt din litigiul principal, procedura și întrebarea preliminară
7. Gesellschaft für musikalische Aufführungs- und mechanische Vervielfältigungsrechte eV (denumită în continuare „GEMA”), un organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor în domeniul muzicii, a introdus la Amtsgericht Potsdam (Tribunalul Districtual din Potsdam, Germania) o cerere de daune interese în temeiul dreptului de autor împotriva GL, persoană care exploatează un bloc de apartamente, pentru motivul că acesta din urmă pune la dispoziție în apartamentele respective televizoare dotate cu antene de cameră care permit recepționarea de emisiuni, cu încălcarea articolului 15 din UrhG.
8. Având îndoieli cu privire la aspectul dacă o astfel de punere la dispoziție, fără să existe un „receptor central”, constituie o comunicare publică în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, această instanță a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Punerea la dispoziție de către persoana care exploatează un bloc de apartamente a unor televizoare în apartamentele din acest bloc, care recepționează, fiecare, emisiuni prin intermediul unei antene de cameră fără să existe un receptor central pentru retransmiterea semnalelor, constituie comunicare publică în sensul articolului 3 din Directiva [2001/29]?”
9. Prezenta cerere de decizie preliminară a fost primită la Curte la 7 martie 2023. GEMA, guvernele francez și austriac, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. Curtea a decis să judece cauza fără a organiza o ședință de audiere a pledoariilor.
Analiză
10. Prin intermediul întrebării preliminare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 trebuie interpretat în sensul că instalarea de către persoana care exploatează un bloc de apartamente pentru închiriere, în aceste apartamente, a unor televizoare dotate cu antene de cameră capabile să recepționeze emisiuni de televiziune intră sub incidența dreptului exclusiv al autorilor de a autoriza sau de a interzice comunicarea publică a operelor lor, consacrat la această dispoziție.
11. Elemente importante de răspuns la această întrebare decurg din jurisprudența bogată a Curții privind dreptul de comunicare publică. Prin urmare, considerăm că este necesară o scurtă evocare a acestei jurisprudențe.
Jurisprudența relevantă a Curții
12. Potrivit unei jurisprudențe consacrate a Curții, comunicarea publică a unor obiecte protejate de dreptul de autor cuprinde două elemente, și anume actul de comunicare și publicul căruia i se adresează această comunicare(6).
13. În mod normal, actul de comunicare se poate prezenta sub două forme. Prima constă într‑o transmitere a operei protejate sau a semnalului care poartă această operă, din proprie inițiativă a autorului comunicării, către public. Numai primirea acestei transmiteri ține, eventual, de decizia membrilor publicului. Acesta este în special cazul serviciilor mass‑media denumite „liniare”, precum televiziunea. A doua formă de comunicare se limitează la o punere la dispoziția publicului a operei, membrii publicului respectiv decizând astfel în mod liber să declanșeze transmiterea în orice moment. Acesta este în special cazul actelor de comunicare realizate pe internet.
14. Trebuie să se facă o distincție importantă între actele de comunicare și simpla furnizare a instalațiilor care permit efectuarea sau primirea unei comunicări. Astfel, considerentul (27) al Directivei 2001/29 enunță că articolul 3 din aceasta trebuie interpretat în sensul că o asemenea furnizare nu reprezintă comunicare(7). Acest considerent reflectă Declarația comună privind articolul 8 din Tratatul Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale (OMPI) privind drepturile de autor adoptat la Geneva la 20 decembrie 1996 și aprobat în numele Comunității Europene prin Decizia 2000/278/CE(8). Considerentul menționat este susținut de asemenea de considerentul (23) al acestei directive, potrivit căruia dreptul de comunicare publică „trebuie înțeles în sens larg ca acoperind orice comunicare către public care nu este prezent în locul de proveniență a comunicării”, dar „nu ar trebui să includă niciun alt act”.
15. Astfel, Curtea a putut statua, printre altele, că nu constituie o comunicare publică, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, închirierea de autovehicule echipate cu aparate de radio(9).
16. Pe de altă parte, atunci când există o îndoială în ceea ce privește persoana care se află la originea unei comunicări, criteriul esențial constă în rolul indispensabil al acestei persoane și în caracterul deliberat al intervenției sale. Astfel, aceasta realizează un act de comunicare atunci când intervine, pe deplin conștientă de consecințele comportamentului său, pentru a da acces clienților săi la o operă protejată și aceasta în special atunci când, în lipsa acestei intervenții, clienții respectivi nu ar putea beneficia sau ar putea beneficia doar cu dificultate de opera difuzată(10).
17. În ceea ce privește publicul căruia i se adresează comunicarea, acesta trebuie să cuprindă un număr nedeterminat, dar destul de important de potențiali destinatari. Pentru a se stabili acest număr, trebuie să se țină seama de numărul de persoane care pot avea acces în paralel la aceeași operă, dar și de numărul celor care pot avea acest acces în mod succesiv(11).
18. În cazul unei comunicări publice secundare, trebuie să fie vorba despre un public „nou”, altfel spus, un public care nu a fost deja luat în considerare de titularul drepturilor de autor atunci când acesta a autorizat comunicarea publică inițială a operei sale(12).
19. În sfârșit, în ceea ce privește o situație similară celei din prezenta cauză, și anume instalarea unor televizoare conectate la o antenă centrală în camere de hotel, Curtea a statuat că „distribuirea unui semnal prin intermediul televizoarelor de către un hotel clienților cazați în camerele acestui hotel, indiferent de tehnica de transmitere a semnalului utilizată, constituie un act de comunicare publică în sensul articolului 3 alineatul (1) din [Directiva 2001/29]”(13).
O simplă aplicare în prezenta cauză?
20. La prima vedere, răspunsul la întrebarea preliminară din prezenta cauză ar putea reieși dintr‑o simplă aplicare a jurisprudenței Curții amintite la punctele precedente.
21. Astfel, principala problemă juridică care se ridică în speță este aceea dacă instalarea în apartamente pentru închiriere a unor televizoare dotate cu antene de cameră constituie un act de comunicare publică secundară a emisiunilor de televiziune sau o simplă furnizare a instalațiilor care permit recepționarea comunicării inițiale a acestor emisiuni, această comunicare fiind efectuată de organismele de televiziune.
22. Făcând distincție între aceste două categorii de acte, Curtea consideră drept element determinant existența unei intervenții deliberate a persoanei în cauză asupra conținutului însuși al comunicării, această intervenție putând lua forme diferite(14). Ea a subliniat de asemenea că, dacă simpla împrejurare că utilizarea unui echipament este necesară pentru ca publicul să poată beneficia de operă ar conduce în mod automat la calificarea punerii la dispoziție a unor astfel de echipamente drept act de comunicare, orice furnizare a instalațiilor care permit sau care realizează comunicarea ar constitui o comunicare publică, contrar modului clar de redactare a considerentului (27) al Directivei 2001/29(15).
23. Astfel, Curtea nu a calificat drept act de comunicare nici închirierea de vehicule echipate cu aparate de radio(16), nici exploatarea, în sine, a unei platforme de stocare‑hosting și de partajare de fișiere online(17), nici, în sfârșit, faptul de a dispune, la bordul unui mijloc de transport public, de un echipament de sonorizare și de un program informatic care permite difuzarea de muzică ambientală(18). Aceste acte au fost asimilate simplei furnizări de instalații care permit realizarea unei comunicări. Pe de altă parte, în Hotărârea SGAE, care privea televizoarele instalate în camere de hotel, Curtea a făcut deja o distincție clară între instalarea unor astfel de aparate ca atare și distribuirea semnalului prin intermediul acestor aparate(19).
24. Constatarea inexistenței unui act de comunicare face în plus superfluă, potrivit Curții, analiza eventualei existențe a unui public nou(20).
25. Prin urmare, s‑ar putea considera, în conformitate cu jurisprudența pe care tocmai am evocat‑o, că instalarea de către persoana care exploatează un bloc de apartamente pentru închiriere, în aceste apartamente, a unor televizoare dotate cu antene de cameră capabile să recepționeze emisiuni de televiziune fără nicio intervenție suplimentară din partea acestei persoane se aseamănă cu o simplă furnizare de instalații și nu constituie, așadar, un act de comunicare și nici, în consecință, o comunicare publică în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29.
26. Dorim să subliniem că o astfel de soluție ar fi, în opinia noastră, perfect justificabilă. În primul rând, aceasta ar fi coerentă cu logica formală a deciziilor relevante ale Curții. Situația din speță prezintă în special numeroase analogii cu cea a vehiculelor de închiriat echipate cu aparate de radio, în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Stim și SAMI. În ambele cazuri, utilizatorul primește în locațiune un spațiu, unul destinat cazării, celălalt deplasării, echipat cu instalații care permit, fără nicio intervenție suplimentară, recepționarea emisiei terestre a televiziunii sau, respectiv, a radioului. Prin urmare, o calificare similară a acestor două situații din punctul de vedere al dreptului de comunicare publică, astfel cum este reglementat de articolul 3 din Directiva 2001/29, pare naturală.
27. În al doilea rând, trebuie să se observe că dreptul de comunicare publică depinde în mare măsură de tehnologia utilizată pentru realizarea actelor care intră sub incidența acestuia, care constau în comunicarea obiectelor protejate unor persoane care nu sunt prezente în locul de proveniență a acestei comunicări(21). Prin urmare, nu este surprinzător că calificările juridice în acest domeniu sunt întemeiate pe criteriul tehnologiei utilizate, punând în plan secund celelalte considerații, precum perspectiva utilizatorului final al operei(22). Aceasta ar fi situația, în prezenta cauză, în ceea ce privește soluția întemeiată pe lipsa unei intervenții suplimentare care ar consta într‑o retransmitere a semnalului de televiziune către apartamentele pentru închiriere.
28. De altfel, aceasta pare să fie soluția reținută de Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) în hotărârea sa Königshof citată la punctul 6 din prezentele concluzii. Aceasta este de asemenea soluția susținută de guvernul austriac și de Comisie în observațiile lor.
29. Cu toate acestea, trebuie să recunoaștem că soluția menționată nu este convingătoare, în opinia noastră, din punctul de vedere al rezultatului obținut. Astfel, în situația în care poate fi avută în vedere existența unui public, printre altele în cazul închirierii de apartamente pe termen scurt(23), ar exista o vădită diferență de tratament între, pe de o parte, apartamentele pentru închiriere echipate cu televizoare dotate cu antene de cameră și, pe de altă parte, camerele de hotel echipate cu televizoare conectate la o antenă centrală, ipoteză analizată de Curte în Hotărârea SGAE. De altfel, soluția reținută în prezenta cauză va putea fi transpusă cu ușurință, dacă este cazul, la situația camerelor de hotel echipate cu televizoare dotate cu antene de cameră. Or, temeiul acestei diferențe de tratament, și anume inexistența, în unul dintre cele două cazuri, a unui act de comunicare din partea utilizatorului în cauză sub forma unei transmisii sau a unei retransmisii, în sensul strict al termenului, a conținuturilor protejate este, în opinia noastră, dificil de conciliat cu logica materială care stă la baza interpretării reținute de Curte în Hotărârea SGAE. Considerăm că nici diferența tehnologică dintre o antenă centrală și antenele de cameră nu este suficient de substanțială pentru a justifica un tratament diferit din punctul de vedere al dreptului de autor.
30. Prin urmare, propunem să se analizeze prezenta cauză în lumina acestei hotărâri pentru a ajunge la o soluție care să permită asigurarea unei coerențe cu aceasta, fără a repune în discuție jurisprudența Curții referitoare la distincția dintre comunicarea publică și furnizarea de instalații care permit o astfel de comunicare.
Analiză în lumina Hotărârii SGAE
31. Amintim că, în Hotărârea SGAE, Curtea a statuat că „distribuirea unui semnal prin intermediul televizoarelor de către un hotel clienților cazați în camerele acestui hotel, indiferent de tehnica de transmitere a semnalului utilizată, constituie un act de comunicare publică în sensul articolului 3 alineatul (1) din [Directiva 2001/29]”(24).
32. Este adevărat că, în această hotărâre, Curtea a avut grijă să precizeze că simpla instalare a unor televizoare în camerele de hotel nu constituie, în sine, o comunicare publică(25). Ea a adăugat totuși că atunci când această instalare poate face posibil accesul publicului la operele radiodifuzate, întrucât prin intermediul aparatelor instalate în camere hotelul distribuie semnalul de televiziune clienților săi, este vorba despre o comunicare publică(26).
33. Este adevărat de asemenea că, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea SGAE, era vorba despre semnalul de televiziune care era recepționat inițial de hotel și distribuit ulterior prin cablu în camerele acestui hotel(27) și, prin urmare, despre o retransmisie în sens strict. Totuși, această retransmisie nu pare să fi constituit pentru Curte elementul decisiv care să permită să se stabilească existența unei comunicări publice.
34. Pentru a ajunge la soluția reținută în Hotărârea SGAE, Curtea a considerat că clienții unui hotel constituie un public nou, distinct de publicul care a fost luat în considerare de titularii drepturilor de autor atunci când au autorizat actul de comunicare inițială a operelor, în speță emisiunea de televiziune. Astfel, potrivit Curții, acest din urmă public este constituit numai din deținătorii de televizoare care, în cercul lor privat sau familial, recepționează emisiunile respective. În schimb, persoanele care, chiar aflându‑se în interiorul zonei de acoperire a emisiunii, nu ar putea, fără intervenția unui organism terț, să beneficieze de această emisiune nu fac parte din acest public inițial. Așadar, din moment ce li se oferă accesul la emisiunea în discuție, trebuie să se considere că aceste persoane formează un public nou, astfel încât actul prin care ele primesc accesul respectiv constituie o comunicare publică distinctă de comunicarea inițială. În această cauză, hotelul este cel care, prin instalarea în camerele de hotel a unor televizoare care permit vizionarea emisiunilor, intervenea, pe deplin conștient de consecințele comportamentului său, pentru a oferi clienților săi accesul la operele protejate(28).
35. Cu alte cuvinte, clienții unui hotel care se află, prin definiție, în deplasare în afara locului lor de reședință nu ar putea, în mod normal, să beneficieze de emisiunea de televiziune în locul în care se află acest hotel, cu excepția cazului în care ar aduce propriile televizoare dotate cu o antenă, ceea ce ar fi foarte problematic. Astfel, prin instalarea în camere a unor televizoare conectate la o antenă, hotelul în discuție realizează actul indispensabil pentru a le oferi acces la această emisiune. Or, în măsura în care clienții unui hotel formează un public(29), acest public trebuie calificat drept nou, iar actul în cauză în ansamblul său drept comunicare publică. Acesta este nucleul raționamentului pe care Curtea l‑a reținut în Hotărârea SGAE.
36. Prin transpunerea acestui raționament la situația în discuție în prezenta cauză se poate ajunge cu ușurință la același rezultat. Astfel, în primul rând, locatarii unor apartamente pentru închiriere pe termen scurt formează un public la fel ca clienții unui hotel. În al doilea rând, aceștia se află de asemenea în deplasare în raport cu locul lor de reședință, astfel încât nu pot, fără intervenția unui terț, să beneficieze de emisiunile de televiziune. Prin urmare, în al treilea rând, o asemenea intervenție, sub forma instalării în apartamente a unor televizoare care permit recepționarea acestor emisiuni, trebuie considerată ca oferind acces la opere protejate unui public nou și trebuie calificată drept comunicare publică.
37. Desigur, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, intervenția persoanei care exploatează un bloc de apartamente nu ia forma unei transmisii sau a unei retransmisii propriu‑zise. Prin urmare, s‑ar putea concluziona, astfel cum am observat mai sus(30), în sensul inexistenței unui act de comunicare. Nu este mai puțin adevărat că există totuși o intervenție deliberată a utilizatorului în cauză în scopul de a oferi acces la opere protejate unui public nou(31).
38. Prin urmare, ne aflăm oarecum în fața unei dileme între, pe de o parte, coerența raționamentului potrivit căruia nu există un act de comunicare în lipsa unei transmiteri a unor opere protejate și, pe de altă parte, coerența rezultatului, care impune calificarea drept comunicare publică a oricărei intervenții a unui utilizator care, în deplină cunoștință de cauză, oferă acces la astfel de opere unui public nou, care, fără intervenția respectivă, nu ar putea beneficia de acestea.
39. Raționamentul este, bineînțeles, foarte important în interpretarea și aplicarea legii. Un raționament coerent și convingător justifică interpretarea dispozițiilor reținută și soluția litigiului adoptată, atât în ochii părților în cauză, cât și ai unui public mai larg(32). Însă, un raționament excesiv de formalist riscă să conducă la o soluție care ar putea, desigur, să fie coerentă potrivit logicii adoptate, dar injustă sau pur și simplu eronată în esență. Într‑o asemenea situație, este, așadar, preferabil în opinia noastră să nu se favorizeze rezultatul care ar decurge din aplicarea formalistă a unui anumit raționament, chiar dacă acesta a fost deja adoptat anterior, ci rezultatul care reflectă cel mai bine adevăratele temeiuri și obiective ale normei interpretate, indiferent dacă aceasta este de origine legislativă sau jurisprudențială.
40. Este adevărat că, în situația în discuție în litigiul principal, persoana care exploatează un bloc de apartamente nu efectuează o transmisie a semnalului de televiziune către aceste apartamente, întrucât fiecare apartament este echipat cu o instalație „autonomă” care permite recepționarea semnalului menționat. Actul acestei persoane nu se limitează însă la a furniza locatarilor numai un televizor și o antenă de cameră, pe care aceștia să le poată utiliza în orice mod. Prin echiparea apartamentelor cu televizoare dotate cu antene de cameră care sunt reglate astfel încât să permită recepționarea semnalului emisiunii de televiziune terestră disponibil în zona de acoperire în care este situat blocul său, această persoană permite locatarilor să beneficieze de emisiuni de televiziune bine definite, în interiorul apartamentelor închiriate și în perioada de închiriere.
41. Din această perspectivă, situația în discuție în litigiul principal se aseamănă foarte mult cu cea în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea SGAE. În lumina motivării care stă la baza soluției adoptate de Curte în această hotărâre, considerăm că, în speță, diferențele de ordin tehnic, precum numărul de antene utilizate (o antenă centrală sau mai multe antene de cameră) sau lungimea cablului dintre antenă și televizor(33), nu pot justifica o soluție radical opusă.
42. Prin urmare, în opinia noastră, se poate considera că, prin instalarea în apartamentele pentru închiriere a unor televizoare dotate cu antene de cameră, persoana care exploatează un bloc de apartamente realizează, pe deplin conștientă de consecințele pe care le presupune comportamentul său, un „act de comunicare” care constă în a oferi locatarilor acces la opere protejate conținute în emisiunile de televiziune care pot fi recepționate în aceste apartamente prin intermediul aparatelor respective, într‑un mod în esență identic cu situația camerelor de hotel dotate cu televizoare conectate la o antenă centrală.
Cu privire la legătura cu jurisprudența existentă
43. Această soluție se înscrie perfect în linia jurisprudenței Curții referitoare la dreptul de comunicare publică. Astfel, în primul rând, Curtea a adoptat o interpretare largă a noțiunii de „comunicare publică”, încadrând uneori în această noțiune acte care nu constau, propriu‑zis, într‑o transmitere de opere protejate.
44. Așadar, după cum observă în mod întemeiat GEMA, în Hotărârea Phonographic Performance (Ireland)(34), Curtea a calificat drept comunicare publică punerea la dispoziția clienților de către un hotel a unor înregistrări sonore, inclusiv în formă analogică, și a echipamentelor care permit redarea acestora, în pofida faptului că actul menționat nu implica nicio transmitere și se aseamănă mai degrabă cu o închiriere de fonograme și de echipamente tehnice adecvate. Pentru a ajunge la acest rezultat, Curtea s‑a întemeiat pe faptul că utilizatorul în discuție punea la dispoziția clienților săi cele două elemente necesare care le permiteau să beneficieze de operele protejate(35), ceea ce nu este diferit de instalarea unui televizor dotat cu o antenă de cameră care permite recepționarea și vizionarea emisiunilor de televiziune.
45. În plus, în Hotărârea Airfield și Canal Digitaal(36), Curtea a apreciat că, deși trebuie să se considere că transmisia de programe de televiziune prin satelit reprezintă o comunicare publică unică și indivizibilă care poate fi atribuită organismului de radiodifuziune sub controlul și responsabilitatea căruia semnalele purtătoare de programe sunt introduse în lanțul de comunicare conducând la satelit(37), un furnizor al unui pachet prin satelit poate să permită accesul unui public nou la aceste programe, realizând astfel un act distinct care intră sub incidența dreptului de comunicare publică(38). Prin urmare, poate exista un act de comunicare publică fără o retransmisie a unor opere protejate distinctă de transmisia inițială. Această soluție a fost confirmată recent în Hotărârea AKM (Furnizare de pachete prin satelit în Austria)(39).
46. În sfârșit, într‑o serie de cazuri, Curtea a constatat existența unei comunicări publice în situații în care utilizatorul în cauză permitea publicului prezent la fața locului să beneficieze de operele protejate în mod direct(40). Așadar, pentru a asigura un nivel ridicat de protecție titularilor drepturilor de autor, astfel cum enunță considerentul (9) al Directivei 2001/29, Curtea interpretează noțiunea de „comunicare publică” într‑un mod care depășește cadrul strict al „oricărei comunicări către public care nu este prezent în locul de proveniență a comunicării”, incluzând în această noțiune orice act prin care un utilizator intervine în mod deliberat pentru a oferi unui public nou accesul la o operă protejată(41).
47. În al doilea rând, soluția pe care o propunem nu repune în discuție și nu contrazice jurisprudența Curții referitoare la distincția dintre comunicarea publică și simpla furnizare de instalații care permit o astfel de comunicare.
48. În special, această soluție nu este contrară celei la care a ajuns Curtea în Hotărârea Stim și SAMI. În această hotărâre, Curtea a statuat că închirierea de autovehicule echipate cu aparate de radio nu constituie o comunicare publică. Ea a adoptat această soluție pentru motivul că societățile de închiriere a unor astfel de vehicule nu realizau un act de comunicare, ci o simplă furnizare a instalațiilor care permiteau comunicarea(42).
49. Așa cum am arătat deja(43), la prima vedere, situația din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Stim și SAMI și cea în discuție în litigiul principal pot părea similare, astfel încât să justifice calificarea lor juridică identică. Considerăm însă că aceste două situații se disting printr‑un element care este esențial pentru ca un act să poată fi calificat drept comunicare publică, și anume o intervenție deliberată și indispensabilă a utilizatorului în cauză, care există în prezenta cauză și care lipsește în cea în care s‑a pronunțat Hotărârea Stim și SAMI.
50. Astfel, așa cum am constatat(44), prin instalarea în apartamente, din proprie inițiativă și în mod complet independent de construcția acestor apartamente, a unor televizoare dotate cu antene de cameră, persoana care exploatează blocul realizează în mod deliberat o intervenție pentru a oferi clienților săi accesul la emisiuni de televiziune, intervenție care poate fi considerată un act de comunicare în sensul jurisprudenței Curții referitoare la dreptul de comunicare publică.
51. În schimb, o întreprindere de închiriere de autovehicule nu realizează nicio intervenție de acest tip. Într‑adevăr, de mulți ani(45), aparatele de radio sunt instalate în mod normal ca echipament de serie în autovehicule și sunt integrate în sistemele de comandă a acestor vehicule, astfel încât întreprinderile de închiriere a vehiculelor menționate nu au nicio influență asupra prezenței lor la bord. Prin urmare, aceste întreprinderi nu realizează niciun act suplimentar pentru a oferi clienților lor accesul la emisiunile de radio și nu joacă niciun rol indispensabil în ceea ce privește acest acces. Actul lor se analizează, așadar, ca o simplă furnizare de instalații, aceste instalații fiind deja prezente în autovehicule încă de la fabricarea lor. Astfel, se consideră că, atunci când și‑au dat autorizația pentru radiodifuzarea operelor, titularii drepturilor de autor au luat în considerare și publicul care beneficiază de aceste opere prin intermediul aparatelor de radio instalate la bordul autovehiculelor, inclusiv al vehiculelor de închiriat(46).
52. Este adevărat că, în Concluziile noastre prezentate în cauza Stim și SAMI(47), nu am considerat acest element ca fiind determinant, întrucât, având în vedere lipsa oricărei intervenții a întreprinderilor de închiriere de autovehicule în comunicarea operelor prin radio, se ridica doar problema persoanei care realiza furnizarea unor instalații fizice, problemă lipsită de importanță în dreptul de autor. În schimb, acest element prezintă importanță în prezenta cauză, întrucât permite să se demonstreze diferența esențială care există între cele două situații în discuție. Pe de altă parte, în Hotărârea Stim și SAMI, Curtea nu a abordat în mod specific această problemă, statuând în mod general că recepționarea radiodifuziunii prin intermediul aparatelor de radio integrate în autovehicule se realiza „fără nicio intervenție suplimentară din partea societății de închiriere”(48).
53. De asemenea, neavând nicio influență asupra instalării aparatelor de radio la bordul autovehiculelor, societățile de închiriere a unor astfel de vehicule nu acționează în scop lucrativ, spre deosebire de persoana care exploatează un bloc de apartamente pentru închiriere care instalează televizoare în acestea(49). Or, deși caracterul lucrativ al intervenției utilizatorului în cauză nu este, în sine, determinant pentru existența unui act de comunicare, acesta poate fi relevant în ceea ce privește caracterul deliberat al intervenției respective.
54. Pe de altă parte, soluția a cărei adoptare o propunem în prezenta cauză nu este în conflict cu constatările Curții potrivit cărora instalarea unor echipamente de sonorizare în mijloace de transport public nu constituie un act de comunicare în sensul dreptului de autor(50). Astfel, într‑o situație precum cele din cauzele în care s‑a pronunțat Hotărârea Blue Air Aviation, operatorul de transport nu pune instalația de sonorizare la dispoziția pasagerilor, ci păstrează el însuși controlul utilizării sale și transmiterea eventuală, prin intermediul acestei instalații, a operelor protejate, transmitere care, dacă are loc, va fi calificată astfel drept comunicare publică(51). În schimb, în cauza în discuție în litigiul principal, echipamentul care permite recepționarea unei transmisii a unor opere protejate, și anume televizorul dotat cu o antenă, este pus la dispoziția membrilor publicului care decid astfel în mod liber să recepționeze această transmisie. Prin urmare, această punere la dispoziție constituie, în sine, actul de comunicare.
55. În sfârșit, în al treilea rând, soluția pe care o propunem este în conformitate cu jurisprudența Curții în măsura în care subliniază neutralitatea tehnologică care trebuie să caracterizeze interpretarea dispozițiilor dreptului de autor din cadrul Uniunii. Această neutralitate a fost deja invocată în Hotărârea SGAE, atunci când Curtea a statuat că distribuirea semnalului de televiziune prin intermediul unor televizoare instalate în camere de hotel constituie o comunicare publică „indiferent de tehnica de transmitere a semnalului utilizată”(52). Ulterior, principiul neutralității tehnologice a fost menționat în mai multe rânduri de Curte(53).
56. Or, dacă elementul determinant în cauza principală este intervenția deliberată a utilizatorului în scopul de a oferi clienților săi accesul la emisiuni de televiziune, în temeiul principiului neutralității tehnologice, ar trebui să fie lipsit de importanță aspectul dacă acest acces le este oferit prin intermediul unei antene centrale sau al mai multor antene de cameră(54).
57. Astfel, faptul că persoana care exploatează un bloc de apartamente oferă locatarilor accesul la emisiuni de televiziune prin intermediul unor televizoare dotate cu antene de cameră instalate în aceste apartamente trebuie considerat un act de comunicare a operelor protejate conținute în aceste emisiuni. Mai este necesar să se verifice dacă și, eventual, în ce condiții această comunicare se adresează unui public nou, așa cum impune jurisprudența Curții în materie.
Cu privire la existența unui public nou
58. Amintim că, în Hotărârea SGAE, Curtea a constatat existența unui public compus din clienții succesivi ai unui hotel luați în considerare în ansamblu(55). Pe de altă parte, se consideră că acești clienți nu pot beneficia de opere difuzate prin televiziune fără intervenția hotelului care le oferă acces la aceste opere. Prin urmare, ei formează un public nou(56), ceea ce justifică necesitatea unei autorizări suplimentare din partea titularilor drepturilor de autor pentru o comunicare publică efectuată astfel(57).
59. Același raționament poate fi urmat în ceea ce privește persoana care exploatează un bloc de apartamente ce oferă acces la emisiuni de televiziune locatarilor acestor apartamente, din moment ce locatarii menționați ocupă apartamentele pentru perioade relativ scurte și se succedă rapid, asemenea clienților unui hotel. Astfel, asemenea locatari pot fi considerați persoane care, deși se află în zona de acoperire a emisiei de televiziune, nu ar putea beneficia de această emisie fără intervenția persoanei care exploatează blocul de apartamente care le oferă acces la aceasta prin instalarea în apartamentele respective a unor televizoare dotate cu antene de cameră. În practică, unitățile în cauză ar fi în special aparthoteluri sau apartamente de închiriat turistice.
60. În schimb, locatarii care își stabilesc în apartamentele închiriate reședința principală, chiar secundară(58), trebuie considerați „deținători de aparate de recepție” în sensul punctului 41 din Hotărârea SGAE și, prin urmare, membri ai publicului care au fost luați în considerare de titularii drepturilor de autor atunci când aceștia și‑au dat autorizația pentru comunicarea inițială (în speță teledifuzarea terestră). Aceste persoane beneficiază astfel de operele protejate în cercul lor privat sau familial și este lipsit de relevanță faptul că aparatul de recepție le‑a fost furnizat de proprietarul sau de persoana care exploatează apartamentul în cadrul închirierii acestuia. O asemenea furnizare trebuie calificată drept o simplă furnizare de instalații și nu dă naștere unei autorizații suplimentare.
61. Astfel, pentru a stabili existența unui public nou, instanța sesizată va trebui să procedeze la constatări de fapt cu privire la natura închirierii în discuție. În prezenta cauză, cererea de decizie preliminară nu conține precizări în această privință.
Răspunsul la întrebarea preliminară
62. Pe scurt, deși admitem că, în cauza principală, o soluție care ar concluziona în sensul inexistenței unei comunicări publice ca urmare a inexistenței unei transmiteri stricto sensu a unor opere protejate ar fi justificabilă în temeiul unei abordări pur tehnice, apreciem că o asemenea soluție nu este satisfăcătoare în raport cu considerațiile de fond care stau la baza jurisprudenței relevante a Curții. Astfel, logica acestei jurisprudențe impune, în opinia noastră, ca actul în cauză să fie analizat ca fiind o intervenție deliberată a utilizatorului în cauză în scopul de a oferi acces la opere protejate persoanelor care nu ar putea beneficia de acestea fără intervenția respectivă și, prin urmare, ca fiind un act de comunicare. Acest act constituie o comunicare publică din moment ce persoanele în discuție formează un public nou.
63. Prin urmare, propunem să se statueze că articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 trebuie interpretat în sensul că, cu excepția cazului în care locatarii își stabilesc acolo reședința principală sau secundară, instalarea de către persoana care exploatează un bloc de apartamente pentru închiriere, în aceste apartamente, a unor televizoare dotate cu antene de cameră capabile să recepționeze emisiuni de televiziune intră sub incidența dreptului exclusiv al autorilor de a autoriza sau de a interzice comunicarea publică a operelor lor, consacrat la această dispoziție.
Concluzie
64. Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem să se răspundă la întrebarea preliminară adresată de Amtsgericht Potsdam (Tribunalul Districtual din Potsdam, Germania) după cum urmează:
Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională
trebuie interpretat în sensul că,
cu excepția cazului în care locatarii își stabilesc acolo reședința principală sau secundară, instalarea de către persoana care exploatează un bloc de apartamente pentru închiriere, în aceste apartamente, a unor televizoare dotate cu antene de cameră capabile să recepționeze emisiuni de televiziune intră sub incidența dreptului exclusiv al autorilor de a autoriza sau de a interzice comunicarea publică a operelor lor, consacrat la această dispoziție.