ORDONANȚA TRIBUNALULUI (Camera întâi)
13 ianuarie 2017(*)
„Procedură – Stabilirea cheltuielilor de judecată”
În cauza T‑88/09 DEP,
Idromacchine Srl, cu sediul în Porto Marghera (Italia),
Alessandro Capuzzo, cu domiciliul în Mirano (Italia),
Roberto Capuzzo, cu domiciliul în Spinea (Italia),
reprezentați de W. Viscardini și de G. Donà, avocați,
reclamanți,
împotriva
Comisiei Europene, reprezentată de É. Gippini Fournier și de D. Grespan, în calitate de agenți,
pârâtă,
având ca obiect o cerere de stabilire a cheltuielilor de judecată ca urmare a Hotărârii din 8 noiembrie 2011, Idromacchine și alții/Comisia (T‑88/09, EU:T:2011:641),
TRIBUNALUL (Camera întâi)
compus din doamna I. Pelikánová (raportor), președinte, și domnii V. Valančius și U. Öberg, judecători,
grefier: M. E. Coulon,
dă prezenta
Ordonanță
Situația de fapt, procedura și concluziile părților
1 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 27 februarie 2009, reclamanții, Idromacchine Srl, precum și domnii Alessandro și Roberto Capuzzo, asociați cu câte 50 % în cadrul Idromacchine, au introdus o acțiune în despăgubire prin care solicitau obligarea Comisiei Europene la repararea prejudiciilor materiale și morale pretins suferite ca urmare a publicării, în Decizia C(2004) 5426 final a Comisiei din 30 decembrie 2004, „Ajutoare de stat – Italia – Ajutor de stat N 586/2003, N 587/2003, N 589/2003 și C 48/2004 (ex N 595/2003) – Prelungirea termenului de livrare de trei ani pentru o navă destinată transportului produselor chimice – Invitație de a prezenta observații în temeiul articolului 88 alineatul (2) [CE]” (JO 2005, C 42, p. 15), a constatării potrivit căreia furnizarea de către Idromacchine a unor rezervoare neconforme standardelor de calitate și de siguranță ar fi condus la o întârziere în livrarea navelor în care trebuiau să fie instalate aceste rezervoare.
2 Prin Hotărârea din 8 noiembrie 2011, Idromacchine și alții/Comisia (T‑88/09, EU:T:2011:641), Tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de despăgubiri în măsura în care privea totalitatea pretinselor prejudicii materiale și a admis acțiunea reclamanților în privința reparării prejudiciului moral suferit de Idromacchine. Tribunalul a obligat de asemenea Comisia să suporte propriile cheltuieli de judecată și două treimi din cheltuielile de judecată efectuate de reclamanți, restul de o treime urmând a fi suportat de aceștia din urmă.
3 Prin cererea introductivă depusă la grefa Curții la 24 ianuarie 2012, reclamanții au formulat recurs împotriva Hotărârii din 8 noiembrie 2011 Idromacchine și alții/Comisia (T‑88/09, EU:T:2011:641), care a fost respins prin Ordonanța din 3 septembrie 2013, Idromacchine și alții/Comisia (C‑34/12 P, nepublicată, EU:C:2013:552). Totodată, Curtea a obligat reclamanții la plata cheltuielilor de judecată aferente procedurii de recurs.
4 Prin e‑mailul din 13 februarie 2014, reclamanții au comunicat Comisiei că aceasta trebuia să le plătească suma de 98 598,33 euro cu titlu de „cheltuieli de judecată recuperabile” în cauză.
5 În urma diferitor schimburi între părți, Comisia a propus, prin scrisoarea din 9 martie 2015, plata sumei de 25 000 de euro, apoi, în cursul unei convorbiri telefonice din 19 mai 2015 cu avocații reclamanților, a sumei de 29 000 de euro.
6 Prin e‑mailul din 9 iunie 2015, reclamanții au respins oferta Comisiei.
7 Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 26 noiembrie 2015, reclamanții au introdus prezenta cerere de stabilire a cheltuielilor de judecată, prin care solicită Tribunalului:
– stabilirea la 102 264,99 euro a cuantumului cheltuielilor de judecată recuperabile în cauza T‑88/09, cu includerea prezentei proceduri de stabilire a cheltuielilor de judecată;
– aplicarea de dobânzi moratorii respectivului cuantum sau celui pe care îl va stabili Tribunalul, de la data pronunțării ordonanței sau cel puțin de la data notificării acesteia și până la data plății efective, care urmează să fie calculate pe baza ratei aplicate de Banca Centrală Europeană (BCE) principalelor sale operațiuni de refinanțare, în vigoare în prima zi din luna scadenței plății, majorată cu trei puncte procentuale și jumătate sau, în subsidiar, majorată cu două puncte procentuale.
8 În observațiile depuse la grefa Tribunalului la 19 ianuarie 2016, Comisia solicită Tribunalului:
– stabilirea cheltuielilor necesare reclamanților în cauza T‑88/09 la un cuantum total care să nu depășească 36 000 euro;
– obligarea sa la două treimi din cuantumul total al cheltuielilor de judecată recuperabile.
În drept
9 Conform articolului 170 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, în cazul în care cheltuielile de judecată recuperabile sunt contestate, Tribunalul se pronunță prin ordonanță, care nu este supusă niciunei căi de atac, la cererea părții interesate, după ce a acordat părții vizate de cerere posibilitatea de a‑și prezenta observațiile.
Cu privire la caracterul recuperabil al cheltuielilor de judecată efectuate de reclamanți
10 Potrivit articolului 140 litera (b) din Regulamentul de procedură, sunt considerate cheltuieli de judecată recuperabile cheltuielile necesare efectuate de către părți în legătură cu procedura, în special cheltuielile de deplasare și de ședere și remunerarea unui agent, consilier sau avocat.
11 Potrivit unei jurisprudențe constante referitoare la articolul 91 litera (b) din Regulamentul de procedură al Tribunalului din 2 mai 1991, al cărui conținut este identic cu cel al articolului 140 litera (b) din Regulamentul de procedură, rezultă din această dispoziție că, pe de o parte, cheltuielile de judecată recuperabile sunt limitate la cele efectuate în procedura în fața Tribunalului și, pe de altă parte, la cele necesare în acest scop (a se vedea Ordonanța din 25 martie 2014, Marcuccio/Comisia, T‑126/11 P‑DEP, nepublicată, EU:T:2014:171, punctul 25 și jurisprudența citată).
12 Fixând cheltuielile de judecată recuperabile, Tribunalul ține cont de toate împrejurările cauzei până în momentul semnării ordonanței de stabilire a cheltuielilor de judecată, inclusiv de cheltuielile necesare aferente procedurii de stabilire a cheltuielilor de judecată (Ordonanța din 25 martie 2014, Marcuccio/Comisa, T‑126/11 P‑DEP, nepublicată, EU:T:2014:17, punctul 27).
13 În speță, reclamanții se prevalează de diferite cheltuieli și onorarii, respectiv onorarii ale avocaților, facturate conform tarifelor orare și neorare, de cheltuieli de comunicare și de cheltuieli ocazionate de conferințe telefonice, e‑mailuri, faxuri, corespondențe și fotocopii, de costuri referitoare la o expertiză tehnico‑contabilă (denumită în continuare „expertiza”) și de costuri și cheltuieli de deplasare referitoare la ședința de audiere a pledoariilor din 8 februarie 2011, precum și de o sumă forfetară de 5 % din onorarii cu titlu de „rambursare a cheltuielilor generale”.
14 Comisia contestă caracterul recuperabil al costurilor referitoare la expertiză, precum și al onorariilor referitoare la comunicare și al sumei forfetare pentru cheltuielile generale.
15 În primul rând, în privința onorariilor avocaților, nu se contestă că onorariile aferente activității juridice propriu‑zise constituie cheltuieli de judecată recuperabile. Cu toate acestea, în speță, reclamanții solicită și recuperarea onorariilor avocaților referitoare la prestații specifice, facturate la unitate, respectiv comunicare și conferințe telefonice, e‑mailuri, faxuri și corespondențe.
16 În această privință, se impune să se considere că, în măsura în care anumite prestații specifice menționate la punctul 15 de mai sus privesc activitățile juridice propriu‑zise, onorariile aferente acestora sunt deja incluse în cuantumul onorariilor facturate pe oră și nu pot face obiectul unei facturări suplimentare, fără a se admite o dublare a onorariilor, astfel cum subliniază în mod întemeiat Comisia. În plus, în măsura în care alte prestații dintre cele menționate la punctul 15 de mai sus privesc lucrări accesorii de ordin administrativ, care nu pot fi, așadar, remunerate prin intermediul onorariilor, cheltuielile aferente constituie cheltuieli generale, în principiu recuperabile. Cu toate acestea, astfel cum subliniază în mod întemeiat Comisia, în măsura în care reclamanții solicită și rambursarea forfetară a cheltuielilor generale, trebuie să se evite ca aceste cheltuieli să facă obiectul unei duble rambursări.
17 În plus, este necesar să se amintească faptul că instanța are sarcina de a ține seama în principal de numărul total de ore de muncă care pot apărea ca necesare în mod obiectiv în legătură cu procedura în fața Tribunalului, independent de numărul de avocați între care au putut fi repartizate prestațiile efectuate [Ordonanța din 30 octombrie 1998, Kaysersberg/Comisia, T‑290/94 (92), EU:T:1998:255, punctul 20, Ordonanța din 15 martie 2000, Enso‑Gutzeit/Comisia, T‑337/94 (92), EU:T:2000:76, punctul 20, și Ordonanța din 28 iunie 2004, Airtours/Comisia, T‑342/99 DEP, EU:T:2004:192, punctul 30]. Trebuie arătat, în această privință, că numărul de ore facturate în paralel de ambii reprezentanți ai reclamanților, în special pentru conferințele la cabinet împreună cu clienții, examinarea dosarului, examinarea memoriului în apărare și în duplică, examinarea raportului de ședință, pregătirea ședinței și participarea la aceasta din urmă, este în mod evident excesiv și nu poate fi calificat, în ansamblul său, ca fiind necesar în legătură cu procedura în fața Tribunalului.
18 În al doilea rând, în ceea ce privește costurile referitoare la expertiză, decurge din jurisprudență că, în cauzele care implică aprecieri de natură în mod esențial economică, intervenția consilierilor sau a experților economici în completarea muncii consilierilor juridici poate uneori să se dovedească necesară și astfel să implice cheltuieli care pot fi recuperate în aplicarea articolului 140 litera (b) din Regulamentul de procedură (a se vedea în acest sens Ordonanța din 19 decembrie 2006, WestLB/Comisia, T‑228/99 DEP, nepublicată, EU:T:2006:405, punctul 78 și jurisprudența citată).
19 Pentru ca acest lucru să fie posibil, o asemenea intervenție trebuie să fie în mod obiectiv necesară în legătură cu procedura. O astfel de situație poate apărea îndeosebi atunci când expertiza se dovedește decisivă pentru soluționarea litigiului, așa încât efectuarea sa de către o parte a scutit Tribunalul de necesitatea de a dispune o expertiză în cadrul atribuțiilor de cercetare judecătorească pe care le deține în temeiul articolului 25 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și al articolului 91 din Regulamentul de procedură (Ordonanța din 19 decembrie 2006, WestLB/Comisia, T‑228/99 DEP, nepublicată, EU:T:2006:405, punctul 79).
20 Totuși, nu aceasta este situația în speță. Astfel, expertiza avea ca scop, potrivit reclamanților, ca o persoană externă, calificată și independentă, să asigure un nivel mai ridicat de fiabilitate datelor comerciale și economice avute în vedere de ei pentru a face dovada prejudiciului și a legăturii de cauzalitate cu comportamentul reproșat Comisiei. Trebuie arătat în această privință că, în primul rând, expertiza consta, în fapt, potrivit descrierii obiectului său chiar de către expert – un cabinet de revizori contabili –, în simpla verificare a conformității cifrelor conținute în secțiunile 1, 2 și 3 dintr‑un raport „tehnico‑contabil” cu privire la sectorul fabricării generatoarelor de abur, pregătit de reclamanți, cu înregistrările contabile, bilanțurile pentru exercițiul financiar, cifrele și informațiile conținute în corespondența comercială și alte surse citate în respectivul raport. Prin urmare, era vorba în realitate despre un certificat de conformitate mai degrabă decât de o expertiză.
21 În al doilea rând, raportul certificat privea mai întâi de toate detaliile prejudiciului material pe care reclamanții îl invocau în fața Tribunalului. În schimb, în ceea ce privește prejudiciul moral, raportul se limita la a propune să fie cuantificat în echitate la o sumă cuprinsă între 30 % și 50 % din valoarea prejudiciului material invocat, el însuși cuantificat la 5 459 641,28 euro, fără a arăta considerațiile menite să justifice această marjă. Dat fiind că Tribunalul, pe de o parte, a respins ca neîntemeiată totalitatea pretențiilor reclamanților în ceea ce privește prejudiciul material și, pe de altă parte, a respins în mod expres modul de calcul și cuantumul prejudiciului moral propuse de reclamanți, pentru a‑l stabili, în cele din urmă, la 20 000 euro (Hotărârea din 8 noiembrie 2011, Idromacchine și alții/Comisia, T‑88/09, EU:T:2011:641, punctele 74 și 76), se impune să se concluzioneze că raportul certificat nu a fost nici necesar, nici util în legătură cu procedura.
22 Este adevărat că lipsa necesității și a utilității, în legătură cu procedura, a unui element de probă prezentat în fața Tribunalului nu se poate deduce pe baza simplului fapt că reclamantul nu a obținut câștig de cauză cu privire la un anumit aspect sau că Tribunalul nu a reținut faptele pe care acest element era menit să le probeze, fără a penaliza o parte pentru că a încercat să se conformeze pe deplin obligației sale de a dovedi faptele pe care le invocă. Totuși, în speță, certificarea raportului „tehnico‑contabil” prezentată de reclamanți nu a scutit Tribunalul, în sensul vizat de jurisprudența citată la punctul 19 de mai sus, de necesitatea de a dispune o expertiză în cadrul atribuțiilor de cercetare judecătorească pe care le deține în temeiul articolului 25 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și al articolului 91 din Regulamentul de procedură. Astfel, decurge din cuprinsul punctelor 104-115 din Hotărârea din 8 noiembrie 2011, Idromacchine și alții/Comisia (T‑88/09, EU:T:2011:641), că respingerea de către Tribunal a pretențiilor reclamanților cu privire la prejudiciul material, presupus a fi fost demonstrat prin raportul certificat, era cauzată de faptul că reclamanții nu dovediseră că exista o legătură de cauzalitate între comportamentul culpabil al Comisiei și prejudiciul invocat. Așadar, Tribunalul nu ar fi avut nevoie, în absența certificatului prezentat de reclamanți, să dispună efectuarea unei expertize pentru a verifica datele prezentate de reclamanți.
23 În consecință, costurile referitoare la expertiză nu sunt recuperabile.
24 Pe de altă parte, în ceea ce privește argumentul reclamanților potrivit căruia Tribunalul însuși, căruia îi solicitaseră recuperarea costurilor expertizei cu titlu de reparare a prejudiciului material suferit, a afirmat că asemenea cheltuieli efectuate de părți în cadrul procedurii jurisdicționale nu puteau fi considerate a reprezenta un prejudiciu distinct de obligația de plată a cheltuielilor de judecată (Hotărârea din 8 noiembrie 2011, Idromacchine și alții/Comisia, T‑88/09, EU:T:2011:641, punctul 98), este suficient să se observe că, dacă Tribunalul a indicat astfel că costurile expertizei făceau parte din cheltuielile de judecată, el nu a luat nicidecum o poziție cu privire la caracterul recuperabil al acestora, în sensul articolului 140 litera (b) din Regulamentul de procedură.
25 În al treilea rând, cheltuielile de comunicare sunt, în principiu, cheltuieli de judecată recuperabile, cu excepția celor aferente comunicărilor interne între avocații reclamanților de la birourile lor din Bruxelles (Belgia) și din Padova (Italia). Astfel, trebuie amintit că cheltuielile de comunicare între doi avocați ai aceleiași părți nu se pot justifica în calitate de cheltuieli necesare (a se vedea în acest sens, Ordonanța din 20 noiembrie 2012, Al Shanfari/Consiliul și Comisia, T‑121/09 DEP, nepublicată, EU:T:2012:607, punctul 43 și jurisprudența citată). În măsura în care aceste comunicări nu sunt identificate în cadrul ansamblului comunicărilor invocate de reclamanți, este preferabil să se procedeze la rambursarea cheltuielilor de comunicare pe o bază forfetară, cu titlu de cheltuieli generale.
26 În al patrulea rând, cheltuielile pentru efectuarea de fotocopii invocate în speță de către reclamanți sunt cheltuieli de judecată recuperabile pe care Comisia nu le contestă.
27 În al cincilea rând, în ceea ce privește cheltuielile legate de ședință, trebuie arătat că, pe de o parte, o „indemnizație de deplasare” nu apare ca indispensabilă din moment ce o remunerație pentru participarea la ședință este luată în considerare cu titlu de onorarii. Pe de altă parte, contrar opiniei Comisiei, prezența a doi avocați în ședință nu pare excesivă având în vedere miza cauzei, astfel încât cheltuielile de călătorie și de ședere legate de participarea acestora la ședință sunt recuperabile.
28 În al șaselea rând, dacă cheltuielile generale sunt în mod cert cheltuieli de judecată recuperabile în temeiul articolului 140 litera (b) din Regulamentul de procedură, procentul de 5 % al onorariilor avocaților reclamanților este, în speță, excesiv. În împrejurările speței, un nivel de 2 % al onorariilor respective pare să fie corespunzător pentru a determina cuantumul altor cheltuieli generale decât cele pentru efectuarea de fotocopii, care sunt recuperabile.
Cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată recuperabile
29 În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată recuperabile, se impune a aminti că, potrivit unei jurisprudențe constante, în lipsa unor dispoziții ale Uniunii Europene de natură tarifară, Tribunalul trebuie să aprecieze în mod liber datele cauzei, ținând cont de obiectul și de natura litigiului, de importanța sa din perspectiva dreptului Uniunii, precum și de dificultățile cauzei, de volumul de muncă pe care procedura contencioasă l‑a necesitat din partea agenților sau consilierilor care au participat la aceasta și de interesele economice pe care le‑a reprezentat litigiul pentru părți (Ordonanța din 19 decembrie 2006, WestLB/Comisia, T‑228/99 DEP, nepublicată, EU:T:2006:405, punctul 61).
30 În primul rând, în ceea ce privește interesele economice aflate în joc, importanța lor nu poate fi determinată de cuantumul total al daunelor interese solicitate în litigiul principal de reclamanți, în cadrul unei acțiuni în despăgubire precum în speță. Astfel, așa cum subliniază Comisia, o asemenea abordare ar putea impulsiona reclamanții să formuleze cereri exorbitante. În speță, ținând seama de împrejurările cauzei, trebuie să se considere că interesele economice aflate în joc erau de o importanță limitată.
31 În al doilea rând, în ceea ce privește importanța litigiului apreciată din perspectiva dreptului Uniunii, precum și a dificultății sale, este necesar să se observe că litigiul privea o acțiune în repararea pretinsului prejudiciu cauzat de un comportament nelegal al Comisiei, materie care face obiectul unei jurisprudențe abundente în ceea ce privește condițiile necesare pentru angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii și cuantificarea prejudiciului. Pe de altă parte, trebuie arătat că comportamentul Comisiei nu era contestat în privința faptelor, litigiul limitându‑se astfel la calificarea sa juridică, la stabilirea legăturii de cauzalitate și la cuantificarea prejudiciului. În aceste condiții, importanța și dificultatea litigiului trebuie să fie calificate drept medii.
32 În al treilea rând, în ceea ce privește volumul de muncă depus, importanța limitată a intereselor economice aflate în joc și nivelul mediu al importanței juridice și al dificultății litigiului nu justifică cele 486 ore de muncă pe care avocații reclamanților arată că le‑au consacrat cauzei principale și nu permit Tribunalului să considere în mod obiectiv necesar, în sensul articolului 140 litera (b) din Regulamentul de procedură, ansamblul cuantumului de 118 700 de euro al onorariilor facturate conform tarifelor orare pe care le indică, cu atât mai mult cu cât costurile cu privire la coordonarea activității diferitor consilieri ai reclamanților nu pot fi considerate drept cheltuieli necesare care trebuie luate în considerare în vederea calculării cuantumului cheltuielilor de judecată recuperabile (a se vedea în acest sens Ordonanța din 20 noiembrie 2012, Al Shanfari/Consiliul și Comisia, T‑121/09 DEP, nepublicată, EU:T:2012:607, punctul 30 și jurisprudența citată).
33 Astfel, trebuie arătat că, în primul rând, un număr total de 241 de ore de muncă pentru studierea cauzei principale, precum și pentru redactarea mandatului și a cererii introductive pare excesiv. Ținând seama de împrejurările menționate la punctele 30 și 31 de mai sus, un total de 85 de ore de muncă pare adecvat ca estimare a timpului necesar unui avocat experimentat în domeniu pentru realizarea prestațiilor respective.
34 În al doilea rând, reclamanții invocă patru ore de muncă pentru redactarea unei cereri de reexaminare a deciziei Tribunalului cu privire la cererea de anonimat și la omiterea publicării anumitor date. Dat fiind că această cerere, respinsă de Tribunal, se limita la reluarea elementelor și argumentelor conținute deja în cererea inițială de anonimat, prezentată în cererea introductivă și respinsă de Tribunal, orele de muncă care i‑au fost consacrate nu pot fi considerate necesare în legătură cu procedura în fața Tribunalului.
35 În al treilea rând, cele 148 de ore de muncă contabilizate de reclamanți pentru examinarea memoriului în apărare și redactarea replicii par a fi excesive. Ținând seama de împrejurările menționate la punctele 30 și 31 de mai sus, precum și de timpul considerat adecvat pentru studierea cauzei principale și redactarea mandatului și a cererii introductive, menționat la punctul 33 de mai sus, un total de 35 de ore de muncă pare adecvat ca estimare a timpului necesar unui avocat experimentat în domeniu pentru realizarea prestațiilor respective.
36 În al patrulea rând, reclamanții invocă 20 de ore de muncă pentru examinarea duplicii, 6 ore de muncă pentru discuțiile cu clienții, 2 ore de muncă pentru redactarea cererii de alocare a unui timp de cuvânt suplimentar pentru susținerea pledoariei, 14 ore de muncă pentru examinarea raportului de ședință și redactarea observațiilor cu privire la acesta, precum și 47 de ore de muncă pentru pregătirea ședinței. Așa cum arată Comisia în mod întemeiat, acest timp de muncă, cu o durată totală de 89 de ore, pare în mare măsură excesiv. Astfel, în special, examinarea duplicii și a raportului de ședință face parte integrantă din pregătirea acesteia din urmă, raportul de ședință nu avea decât 13 pagini și prezenta în mod sintetic motivele și argumentele părților deja bine cunoscute avocaților reclamanților, iar ședința în sine a fost simplă și a avut o durată de doar 2 ore, fără ca părților să le fi fost acordat un timp de cuvânt suplimentar. În aceste împrejurări, un total de 24 de ore de muncă pare adecvat ca estimare a timpului necesar unui avocat experimentat pentru realizarea prestațiilor respective. În același timp, trebuie recunoscute ca necesare 4 ore de muncă pentru participarea la ședință (două ore de muncă pentru fiecare dintre cei doi avocați ai reclamanților).
37 În al cincilea rând, trebuie subliniat că, potrivit unei jurisprudențe constante, Tribunalul nu este abilitat să stabilească onorariile datorate de părți propriilor avocați, ci să determine cuantumul până la concurența căruia aceste remunerații pot fi recuperate de la partea obligată la plata cheltuielilor de judecată. Atunci când se pronunță asupra unei cereri de stabilire a cheltuielilor de judecată, Tribunalul nu este, așadar, obligat să ia în considerare un tarif național care stabilește onorariile avocaților, nici un eventual acord încheiat în această privință între partea interesată și agenții sau consilierii săi [Ordonanța din 8 noiembrie 1996, Stahlwerke Peine‑Salzgitter/Comisia, T‑120/89 (92), EU:T:1996:161, punctul 27, și Ordonanța din 10 ianuarie 2002, Starway/Consiliul, T‑80/97 DEP, EU:T:2002:1, punctul 26].
38 În speță, reiese că onorariile practicate de avocații reclamanților sunt în concordanță cu gradul de complexitate a litigiului. Astfel, un tarif precum cel facturat pentru munca realizată de W. Viscardini, respectiv 300 de euro pe oră, este efectiv în conformitate cu cel al unui profesionist care dispune de o experiență importantă în domeniul în cauză. Facturarea muncii lui G. Donà, respectiv 200 de euro pe oră, corespunde de asemenea onorariilor practicate în general de un avocat colaborator, dar care dispune de o anumită experiență. Ținând seama de jurisprudența citată la punctul 17 de mai sus, trebuie, așadar, să se aplice în speță un tarif unic de 250 de euro pe oră orelor de muncă recunoscute ca necesare în legătură cu procedura în fața Tribunalului.
39 În consecință, cheltuielile recuperabile de către reclamanți de la Comisie cu titlu de onorarii ale avocaților se ridică la un cuantum total de 37 000 de euro, adică 21 250 de euro pentru studierea cauzei principale, precum și redactarea mandatului și a cererii introductive, 8 750 de euro pentru examinarea memoriului în apărare și redactarea replicii, 6 000 de euro pentru pregătirea ședinței și 1 000 de euro pentru participarea la ședință.
40 În al patrulea rând, cheltuielile pentru efectuarea de fotocopii într‑un cuantum de 411 euro nu par excesive și, de altfel, nu sunt contestate de Comisie, astfel încât se impune să fie recunoscute ca necesare în legătură cu procedura în fața Tribunalului.
41 În al cincilea rând, în ceea ce privește cheltuielile legate de ședință, astfel cum arată Comisia, ținând seama de faptul că alte cheltuieli generale decât cheltuielile pentru efectuarea de fotocopii fac obiectul unei rambursări forfetare calculate ca procent din onorariile avocaților reclamanților, nu este necesară în plus rambursarea unor „costuri accesorii ședinței”, așa cum este solicitată de reclamanți, fără specificarea naturii costurilor respective. Ținând seama de aceste împrejurări, se impune să se stabilească la 1 082 de euro cuantumul cheltuielilor de judecată recuperabile cu titlu de cheltuieli legate de ședință, în acest cuantum fiind incluse cheltuielile de călătorie și de ședere ale ambilor avocați ai reclamanților.
42 În al șaselea rând, în ceea ce privește alte cheltuieli generale decât cheltuielile pentru efectuarea de fotocopii, astfel cum s‑a arătat la punctul 28 de mai sus, este necesară rambursarea forfetară a acestora până la concurența sumei de 740 de euro sau 2 % din onorariile avocaților reclamanților considerate necesare în legătură cu procedura în fața Tribunalului, așa cum s‑a constatat la punctul 39 de mai sus.
43 În al șaptelea rând, în ceea ce privește cheltuielile efectuate în cadrul prezentei proceduri de stabilire a cheltuielilor de judecată, pe care reclamanții le estimează la 5 000 de euro (20 de ore de muncă, facturate la un tarif de 250 de euro pe oră), este suficient să se arate că acestea nu erau necesare în legătură cu procedura în fața Tribunalului, din moment ce Comisia propusese, în etapa precontencioasă, plata unei sume care o depășește pe cea pe care Tribunalul o consideră necesară (a se vedea punctul 5 de mai sus).
44 În lumina ansamblului considerațiilor care precedă, se va face o justă apreciere a ansamblului cheltuielilor de judecată recuperabile de către reclamanți în cauza principală prin stabilirea cuantumului acestora la 39 233 de euro, cu alte cuvinte 37 000 de euro cu titlu de onorarii ale avocaților în procedura principală, 411 euro cu titlu de cheltuieli pentru efectuarea de fotocopii, 1 082 euro cu titlu de cheltuieli legate de ședință și 740 de euro cu titlu de alte cheltuieli generale decât cheltuielile pentru efectuarea de fotocopii.
45 Din acest cuantum total de 39 233 de euro, un cuantum de 26 155 de euro, cu alte cuvinte două treimi, este în sarcina Comisiei în conformitate cu Hotărârea din 8 noiembrie 2011, Idromacchine și alții/Comisia (T‑88/09, EU:T:2011:641).
Cu privire la argumentul întemeiat pe încălcarea dreptului de acces la justiție
46 Reclamanții arată că, dacă Tribunalul nu ar recunoaște caracterul recuperabil al cheltuielilor pe care afirmă că le‑au suportat efectiv, acest fapt ar conduce la o încălcare a dreptului de acces la justiție, protejat prin articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și prin articolul 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”). Potrivit reclamanților, dacă, în speță, suma de 20 000 de euro care le‑a fost acordată de Tribunal cu titlu de reparare a prejudiciului material suferit ar fi „neutralizată” de cuantumul cheltuielilor care ar rămâne în sarcina lor, aceasta ar constitui o denegare de dreptate.
47 Comisia respinge aceste argumente.
48 Trebuie amintit, mai întâi, că principiul protecției jurisdicționale efective constituie un principiu general al dreptului Uniunii, afirmat în prezent la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale, care prevede, la primul paragraf, că orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol, și, la al doilea paragraf, care corespunde articolului 6 paragraful 1 din CEDO, că orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într‑un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege (Hotărârea din 28 februarie 2013, Reexaminare Arango Jaramillo și alții/BEI, C‑334/12 RX‑II, EU:C:2013:134, punctele 40-42).
49 Or, în speță, reclamanții nu susțin că exercitarea dreptului lor de acces la justiție a fost restrânsă, ci afirmă în esență că acest drept ar fi golit de substanță dacă partea din cheltuielile lor de judecată în cauza T‑88/09, care ar rămâne în sarcina lor, ar depăși cuantumul despăgubirii care le‑a fost acordată de Tribunal în această cauză, întrucât ar avea ca efect privarea acestora de despăgubirea respectivă.
50 Trebuie arătat în această privință că, în afară de ipoteza asistenței judiciare, nepertinentă în speță, costurile reprezentării de către avocat urmează să fie suportate de orice persoană care introduce o acțiune în fața unei instanțe care impune o astfel de reprezentare, în același mod ca celelalte costuri legate de valorificarea drepturilor sale, precum cheltuielile ocazionate de obținerea certificatelor sau de efectuarea expertizelor, care urmăresc să demonstreze temeinicia pretențiilor formulate în justiție. Faptul că, în cazul admiterii numai în parte a acțiunii, o parte a acestor costuri poate rămâne în sarcina reclamantului este inerent regulii generale de alocare a cheltuielilor de judecată, materializată în special la articolul 87 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Tribunalului din 2 mai 1991, potrivit căruia în astfel de cazuri cheltuielile puteau fi repartizate. De asemenea, faptul că anumite cheltuieli efectuate de o parte pot să nu fie recunoscute drept recuperabile, iar astfel să rămână în sarcina acelei părți, este inerent articolului 170 din Regulamentul de procedură, potrivit căruia Tribunalul este chemat să stabilească cheltuielile de judecată recuperabile în caz de dezacord între părți. Aplicarea acestor dispoziții nu poate constitui o încălcare a dreptului de acces la justiție, inclusiv în cazurile în care, precum în speță, cuantumul cheltuielilor de judecată care rămân în sarcina reclamantului depășește cuantumul care i‑a fost atribuit de Tribunal în litigiul principal. Astfel, problema cuantumului cheltuielilor de judecată care rămân în sarcina reclamantului este diferită și independentă de problema clarificării măsurii în care instituția pârâtă este obligată în litigiul principal.
51 Această concluzie nu este infirmată de Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului invocată de reclamanți, prin care s‑a constatat în esență că aplicarea normelor referitoare la cheltuielile de procedură care a avut ca efect privarea reclamantului de aproape toate despăgubirile pe care statul avea obligația de a i le plăti pentru detenția sa preventivă nejustificată constituia o încălcare a dreptului de acces la justiție al acestuia. Este suficient să se arate în această privință că, în această cauză, erau în discuție cheltuieli de procedură percepute de statul care fusese obligat să plătească o despăgubire reclamantului, ceea ce putea crea impresia că statul lua cu o mână ceea ce acordase cu cealaltă pentru repararea unei încălcări a CEDO (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Stankov împotriva Bulgariei din 12 iulie 2007, CE:ECHR:2007:0712JUD006849001, § 51-67). Or, în speță, procedura în fața instanțelor Uniunii fiind gratuită din principiu, reclamanții nu trebuie decât să suporte o parte a onorariilor și a cheltuielilor propriilor avocați, sume al căror cuantum nu este, prin natura lor, influențat în niciun mod de Comisie.
52 În consecință, trebuie respins argumentul întemeiat pe încălcarea dreptului de acces la justiție.
Cu privire la cererea referitoare la dobânzile moratorii
53 Reclamanții solicită ca cuantumul cheltuielilor de judecată recuperabile să fie însoțit de dobânzi moratorii începând cu data pronunțării ordonanței sau cel puțin începând cu data notificării acesteia și până la data plății efective a cheltuielilor de judecată respective.
54 În această privință, este necesar să se arate că constatarea unei eventuale obligații de plată a dobânzilor moratorii și stabilirea ratei aplicabile intră în competența Tribunalului în temeiul articolului 170 alineatele (1) și (3) din Regulamentul de procedură (Ordonanța din 23 mai 2014, Marcuccio/Comisia, T‑286/11 P‑DEP, nepublicată, EU:T:2014:312, punctul 25).
55 Potrivit unei jurisprudențe consacrate, o cerere de majorare a sumei datorate în cadrul unei proceduri de stabilire a cheltuielilor de judecată cu dobânzi moratorii trebuie să fie admisă pentru perioada cuprinsă între data notificării ordonanței de stabilire a cheltuielilor de judecată și data rambursării efective a cheltuielilor de judecată (a se vedea Ordonanța din 24 octombrie 2011, Marcuccio/Comisia, T‑176/04 DEP II, nepublicată, EU:T:2011:616, punctul 38 și jurisprudența citată).
56 Ținând seama de împrejurările cauzei, Tribunalul consideră adecvat să calculeze rata dobânzii aplicabile pe baza ratei aplicate de BCE principalelor sale operațiuni de refinanțare în vigoare în prima zi calendaristică a lunii scadenței plății, majorată cu trei puncte și jumătate.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera întâi)
dispune:
1) Stabilește cuantumul total al cheltuielilor de judecată care trebuie rambursate Idromacchine Srl, precum și domnilor Alessandro și Roberto Capuzzo de Comisia Europeană la 26 155 de euro.
2) Această sumă este purtătoare de dobânzi de întârziere începând de la data notificării prezentei ordonanțe și până la data plății cuantumului total datorat, la rata aplicată de Banca Centrală Europeană principalelor sale operațiuni de refinanțare în vigoare în prima zi calendaristică a lunii scadenței plății, majorată cu trei puncte și jumătate.
Luxemburg, 13 ianuarie 2017.