CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

MANUEL CAMPOS SÁNCHEZ‑BORDONA

prezentate la 15 iunie 2017(1)

Cauzele conexate C‑688/15 și C‑109/16

Agnieška Anisimovienė și alții

împotriva

BAB bankas Snoras,

Indėlių ir investicijų draudimas VĮ

(C‑688/15)

și

Indėlių ir investicijų draudimas VĮ

împotriva

Alvydas Raišelis

(C‑109/16)

[cerere de decizie preliminară formulată de Lietuvos Aukščiausiasis Teismas (Curtea Supremă, Lituania)]

„Întrebare preliminară – Sisteme de garantare a depozitelor și de compensare a investitorilor – Directiva 94/19/CE – Directiva 97/9/CE – Noțiunea «depozit» – Noțiunea «operațiune bancară normală» – Noțiunea «fonduri deținute în numele investitorului în legătură cu activitatea de investiții» – Efectul direct al Directivei 94/19 și al Directivei 97/9 – Fonduri transferate din conturile bancare ale particularilor într‑un cont deschis în numele unei instituții de credit care sunt destinate plății instrumentelor financiare emise de instituția respectivă”

1.        Lietuvos Aukščiausiasis Teismas (Curtea Supremă, Lituania) sesizează din nou Curtea în contextul a două litigii cu care este sesizată, rezultate din falimentul unei instituții de credit din statul membru respectiv.

2.        La fel ca în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Curții din 25 iunie 2015, Indėlių ir investicijų draudimas și Nemaniūnas(2), instanța de trimitere solicită interpretarea Directivelor 94/19/CE(3) și 97/9/CE(4), în vederea stabilirii întinderii protecției pe care acestea o conferă deponenților și, respectiv, investitorilor.

3.        Concret, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă directivele respective sunt aplicabile în ceea ce privește sumele plătite unei instituții de credit de clienții săi pentru a finanța fie achiziționarea unor acțiuni, fie subscrierea unor obligațiuni ale acesteia. Insolvența ulterioară a instituției bancare a împiedicat în cele din urmă ambele operațiuni.

I.      Cadrul normativ

A.      Dreptul Uniunii

1.      Directiva 94/19

4.        În primul, în al optsprezecelea și în al douăzecilea considerent se arată că:

„[1]      întrucât, în conformitate cu obiectivele tratatului, dezvoltarea armonioasă a activităților instituțiilor de credit din cadrul Comunității ar trebui promovată prin eliminarea tuturor restricțiilor privind dreptul de stabilire și libertatea de a furniza servicii, consolidând în același timp stabilitatea sistemului bancar și protecția depunătorilor;”

„[18]      întrucât în cazul în care un stat membru consideră că anumite categorii de depozite sau depunători limitativ enumerate nu necesită o protecție specială, acesta trebuie să le poată exclude de la garantarea oferită de sistemele de garantare a depozitelor;”

„[20]      întrucât a fost reținut principiul unei limite minime armonizate pentru fiecare depunător și nu pentru fiecare depozit; întrucât este, așadar, indicat să se ia în considerare depozitele plasate de depunători care fie că nu sunt menționați ca titulari ai unui cont, fie că nu sunt titulari unici; întrucât limita trebuie, prin urmare, aplicată fiecărui depunător care poate fi identificat; întrucât acest principiu nu ar trebui aplicat organismelor de plasament colectiv supuse unor norme speciale de protecție care nu există pentru depozitele menționate anterior;”

5.        Conform articolului 1:

„În sensul prezentei directive:

1.      «depozit» înseamnă orice sold creditor rezultat din fondurile rămase într‑un cont sau din situații temporare care derivă din operațiuni bancare normale și pe care o instituție de credit trebuie să îl plătească în conformitate cu condițiile legale și contractuale aplicabile, precum și orice creanță evidențiată printr‑un titlu de creanță emis de o instituție de credit;

[…]

3.      «depozit indisponibil» înseamnă un depozit datorat și exigibil care nu a fost plătit de către o instituție de credit în condițiile legale și contractuale care îi sunt aplicabile, dacă:

(i)      autoritățile competente au constatat că, din punctul lor de vedere, instituția de credit în cauză pare să nu fie capabilă, pentru moment și din motive legate direct de situația sa financiară, să plătească depozitul și să nu aibă, pe termen scurt, nicio perspectivă de a putea să o facă. […]

(ii)      o autoritate judiciară a dat o hotărâre, din motive direct legate de situația financiară a instituției de credit, care are efectul de a suspenda exercitarea dreptului depunătorilor de a‑și recupera creanțele, în cazul în care această hotărâre intervine înainte de constatarea menționată la punctul (i);

4.      «instituție de credit» înseamnă o întreprindere a cărei activitate constă în acceptarea de depozite sau alte fonduri rambursabile de la populație și acordarea de credite în nume propriu;

[…]”

6.        Articolul 2 prevede:

„Sunt excluse de la rambursare de către sistemele de garantare:

–        sub rezerva articolului 8 alineatul (3), depozitele plasate de alte instituții de credit în nume și cont propriu;

–        toate instrumentele care se încadrează în definiția «fonduri proprii», astfel cum figurează la articolul 2 din Directiva 89/299/CEE a Consiliului din 17 aprilie 1989 privind fondurile proprii ale instituțiilor de credit,

[…]”

7.        Articolul 3 alineatul (1) are următorul cuprins:

„Fiecare stat membru asigură că pe teritoriul său sunt introduse și recunoscute oficial unul sau mai multe sisteme de garantare a depozitelor. Cu excepția situațiilor menționate la al doilea paragraf și la alineatul (4), nicio instituție de credit autorizată în acel stat membru în conformitate cu articolul 3 din Directiva 77/780/CEE nu poate accepta depozite dacă nu este membră a unui astfel de sistem.

[…]”

8.        Articolul 7 prevede:

„(1)      Statele membre se asigură că nivelul de garantare pentru depozitele agregate ale fiecărui deponent este de cel puțin 50 000 EUR în caz de indisponibilitate a depozitelor.

(1a)      Până la 31 decembrie 2010, statele membre se asigură că nivelul de garantare pentru depozitele agregate ale fiecărui deponent este stabilit la 100 000 EUR în caz de indisponibilitate a depozitelor.

[…]

(2)      Statele membre pot prevedea ca anumiți depunători sau anumite depozite să fie excluse de la aplicarea garanției sau să le fie acordat un nivel mai redus al garanției. Aceste excluderi sunt enumerate la anexa I.”

9.        Articolul 8 alineatul (3) prevede:

„În cazul în care depunătorul nu este beneficiarul legal al sumelor aflate într‑un cont, persoana care este beneficiarul legal este acoperită de garanție, cu condiția ca acea persoană să fie identificată sau identificabilă înainte de data la care autoritățile competente efectuează constatarea menționată la articolul 1 alineatul (3) litera (i) sau data la care autoritatea judecătorească dă hotărârea menționată la articolul 1 alineatul (3) litera (ii). În cazul în care există mai multe persoane care sunt beneficiari legali, la calcularea limitelor prevăzute la articolul 7 alineatele (1), (3) și (4) se ia în considerare cota‑parte a fiecăreia, în conformitate cu dispozițiile care reglementează administrarea sumelor.”

10.      Anexa I [„Lista excluderilor menționate la articolul 7 alineatul (2)”] face referire, la punctul său 12, la „Obligațiuni emise de către aceeași instituție și pasive decurgând din accepturi proprii și bilete la ordin”.

2.      Directiva 97/9

11.      În considerentele (4), (8) și (9) se arată că:

„(4)      întrucât protecția investitorilor și păstrarea încrederii în sistemul financiar constituie un aspect important al realizării și al bunei funcționări a pieței interne în acest sector; întrucât, în consecință, este esențial ca, în acest scop, fiecare stat membru să dispună de un sistem de compensare a investitorilor care să garanteze un nivel minim armonizat de protecție, cel puțin pentru micii investitori, în cazul în care o întreprindere de investiții se află în imposibilitatea de a‑și îndeplini obligațiile față de clienții investitori;”

„(8)      întrucât, prin urmare, tuturor statelor membre ar trebui să li se impună să aibă unul sau mai multe sisteme de compensare a investitorilor, în care să fie inclusă fiecare dintre aceste întreprinderi de investiții; întrucât fiecare sistem trebuie să acopere fondurile și instrumentele deținute de către o întreprindere de investiții în raport cu operațiunile de investiții ale unui investitor și care, în cazul în care întreprinderea de investiții se găsește în imposibilitatea de a‑și respecta obligațiile față de clienții investitori, nu pot fi restituite investitorului; întrucât acest lucru nu aduce atingere normelor sau procedurilor aplicabile în fiecare stat membru în ceea ce privește deciziile care trebuie luate în caz de insolvabilitate sau de lichidare a unei întreprinderi de investiții;”

„(9)      întrucât definiția unei întreprinderi de investiții cuprinde instituțiile de credit care sunt autorizate să ofere servicii de investiții; întrucât aceste instituții de credit trebuie să fie incluse, de asemenea, într‑un sistem de compensare a investitorilor în ceea ce privește activitatea de investiții a acestora; întrucât, cu toate acestea, nu este necesar ca aceste instituții de credit să fie incluse în două sisteme separate, în cazul în care un singur sistem îndeplinește atât cerințele prezentei directive, cât și ale Directivei 94/19 […]; întrucât, cu toate acestea, în cazul anumitor întreprinderi de investiții care sunt și instituții de credit, poate fi dificil, în unele cazuri, să se facă o distincție între depozitele reglementate de Directiva 94/19 […] și fondurile deținute în legătură cu activitatea de investiții; întrucât statele membre ar trebui să poată determina ce directivă se aplică acestor creanțe;”

12.      Conform articolului 1 din directivă:

„În sensul prezentei directive:

1.      «întreprindere de investiții» înseamnă o întreprindere de investiții definită la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/22/CEE^[(5)^]:

–      autorizată în conformitate cu articolul 3 din Directiva [93/22] sau

–      autorizată ca instituție de credit în conformitate cu Directiva 77/780/CEE a Consiliului și cu Directiva 89/646/CEE a Consiliului, a cărei autorizație include unul sau mai multe servicii de investiții enumerate în secțiunea A din anexa la Directiva [93/22];

2.      «activitate de investiții» înseamnă orice serviciu de investiții definit la articolul 1 alineatul (1) din Directiva [93/22] și serviciul menționat la punctul 1 din secțiunea C din anexa la directiva în cauză;

3.      «instrumente» înseamnă instrumentele enumerate în secțiunea B din anexa la Directiva [93/22];

4.      «investitor» înseamnă orice persoană care a încredințat fonduri sau instrumente unei întreprinderi de investiții în legătură cu activitățile de investiții;

[…]”

13.      Articolul 2 din directivă prevede:

„(1)      Fiecare stat membru se asigură că pe teritoriul său sunt constituite și recunoscute oficial unul sau mai multe sisteme de compensare a investitorilor. Cu excepția cazurilor prevăzute la al doilea paragraf și la articolul 5 alineatul (3), nicio întreprindere de investiții autorizată în statul membru în cauză nu își poate desfășura activitatea de investiții în cazul în care nu participă la un astfel de sistem.

[…]

(2)      Un sistem asigură acoperire pentru investitori în conformitate cu articolul 4 în cazul în care:

–      autoritățile competente au constatat că, după părerea lor, o întreprindere de investiții pare, pentru moment, din motive legate direct de situația sa financiară, să fie în incapacitatea de a‑și îndeplini obligațiile rezultate în urma creanțelor investitorilor și nu are perspective apropiate de a și le putea îndeplini sau

–      o autoritate judiciară a dat o hotărâre, din motive legate direct de situația financiară a unei întreprinderi de investiții, care are ca efect suspendarea capacității investitorilor de a‑și recupera creanțele de la întreprinderea de investiții în cauză,

oricare dintre aceste situații intervine prima.

Acoperirea trebuie să fie asigurată pentru creanțele rezultate din incapacitatea unei întreprinderi de investiții:

–      de a rambursa investitorilor fondurile care le sunt datorate sau care le aparțin și pe care le deține în numele acestora în legătură cu activitatea de investiții sau

–      de a restitui investitorilor orice instrument care le aparține și pe care îl deține, administrează sau gestionează în numele acestora în legătură cu activitatea de investiții,

în conformitate cu condițiile legale și contractuale aplicabile.

(3)      Orice creanță prevăzută la alineatul (2) asupra unei instituții de credit care, într‑un stat membru dat, intră atât sub incidența prezentei directive, cât și a Directivei [94/19] este direcționată de către statul membru în cauză către un sistem prevăzut într‑una dintre aceste directive pe care statul membru îl consideră adecvat. Nicio creanță nu poate face obiectul unei duble compensări în temeiul celor două directive.

[…]”

3.      Directiva 2004/39/CE(6)

14.      În considerentele (2), (26) și (31) se arată:

„(2)      În ultimii ani, investitorii apelează din ce în ce mai mult la piețele financiare, în care găsesc o gamă largă de servicii și instrumente, a căror complexitate a crescut. Această evoluție justifică o extindere a cadrului juridic comunitar, care trebuie să includă toate activitățile oferite investitorilor. În acest sens, se cuvine a se ajunge la nivelul de armonizare necesar pentru a oferi investitorilor un nivel ridicat de protecție și pentru a permite întreprinderilor de investiții să își furnizeze serviciile în întreaga Comunitate, care reprezintă o piață unică, pe baza supravegherii exercitate în statul membru de origine. Prin urmare, Directiva [93/22] ar trebui să fie înlocuită cu o nouă directivă.”

„(26)      Pentru a proteja drepturile de proprietate și drepturile similare ale unui investitor asupra valorilor mobiliare, precum și drepturile sale asupra fondurilor încredințate unei întreprinderi, se cuvine a face distincție între aceste drepturi și cele ale întreprinderii respective. Cu toate acestea, acest principiu nu ar trebui să împiedice o întreprindere să funcționeze în nume propriu, dar în interesul unui investitor, în cazul în care însăși natura operațiunii o cere și investitorul își exprimă acordul în acest sens, de exemplu, apelând la împrumutul de titluri.”

„(31)      Unul dintre obiectivele prezentei directive este acela de a proteja investitorii. […]”

15.      Articolul 4 alineatul (1) stabilește următoarele definiții:

„1.      «întreprindere de investiții» înseamnă orice persoană juridică a cărei ocupație sau activitate obișnuită constă în furnizarea unuia sau mai multor servicii de investiții terților și în exercitarea uneia sau mai multor activități de investiții cu titlu profesional;

[…]

2.      «servicii și activități de investiții» înseamnă orice serviciu și orice activitate enumerate în anexa I secțiunea A și referitoare la orice instrument menționat la secțiunea C din aceeași anexă;

[…]

17.      «instrumente financiare» înseamnă instrumentele menționate la anexa I secțiunea C;

18.      «valori mobiliare» înseamnă categoriile de titluri care pot fi tranzacționate pe piața capitalurilor (cu excepția instrumentelor de plată), precum:

(a)      acțiunile la întreprinderi și alte titluri echivalente acțiunilor la întreprinderi, la întreprinderi de tip parteneriat sau la alte entități, precum și certificatele reprezentative de acțiuni;

(b)      obligațiunile și alte titluri de creanță, inclusiv certificatele de acțiuni referitoare la astfel de titluri;

[…]”

16.      Anexa I („Lista serviciilor, activităților și instrumentelor financiare”) conține secțiunea A („Servicii și activități de investiții”), care cuprinde următoarele puncte:

„1.      Recepția și transmiterea de ordine privind unul sau mai multe instrumente financiare.

2.      Executarea ordinelor în numele clienților.

3.      Tranzacționarea în cont propriu.

4.      Gestionarea de portofolii.

5.      Serviciile de consiliere în investiții.

6.      Achiziția fermă de instrumente financiare și/sau plasarea de instrumente financiare cu angajament ferm.

7.      Plasarea de instrumente financiare fără angajament ferm.

8.      Exploatarea unui sistem multilateral de tranzacționare (MTF).”

17.      Secțiunea C din aceeași anexă („Instrumente financiare”) include la punctul 1 „[v]alorile mobiliare”.

4.      Directiva 2006/48/CE(7)

18.      În considerentele (5) și (6) se arată că:

„(5)      În vederea protejării economiilor și a creării de condiții concurențiale egale pentru aceste instituții de credit, măsurile de coordonare a instituțiilor de credit trebuie aplicate tuturor instituțiilor de acest tip. Cu toate acestea, ar trebui să se aibă în vedere diferențele obiective dintre statutele și obiectivele lor prevăzute de legislația internă respectivă.”

„(6)      Domeniul de aplicare al acestor măsuri ar trebui să fie cât mai larg posibil, acoperind toate instituțiile a căror activitate constă în primirea unor fonduri rambursabile de la public, sub formă de depozite sau în alte forme, cum ar fi emiterea permanentă de obligațiuni și de alte titluri asemănătoare și acordarea de credite pe cont propriu. Trebuie prevăzute și anumite excepții pentru acele instituții de credit cărora nu li se pot aplica dispozițiile prezentei directive. Dispozițiile prezentei directive nu aduc atingere punerii în aplicare a legislației interne ce prevede o autorizare specială suplimentară, în temeiul căreia instituțiile de credit pot desfășura activități specifice sau anumite tipuri de operațiuni.”

19.      Articolul 5 prevede:

„Statele membre interzic persoanelor sau întreprinderilor care nu sunt instituții de credit să desfășoare activitatea de preluare de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la populație.

Primul paragraf nu se aplică pentru preluarea de depozite sau alte fonduri rambursabile de către un stat membru sau de către autoritățile regionale sau locale ale unui stat membru sau de către organisme publice internaționale în care sunt membri unul sau mai multe state membre sau în cazurile prevăzute în mod expres de legislația internă sau comunitară, cu condiția ca aceste activități să fie supuse unor reglementări și controale menite să protejeze deponenții și investitorii, aplicabile situațiilor respective.”

B.      Dreptul lituanian

20.      Articolul 2 din Legea nr. IX‑975 din 20 iunie 2002 privind garantarea depozitelor și a obligațiilor în privința investitorilor(8) prevede următoarele definiții:

„3.      «Deponent» înseamnă orice persoană fizică sau juridică titulară a unui depozit la o bancă, la o sucursală a unei bănci sau la o bancă cooperativă, cu excepția persoanelor ale căror depozite nu pot face obiectul asigurării în temeiul prezentei legi. Dacă o persoană fizică sau juridică (cu excepția întreprinderilor de gestionare care administrează fonduri comune de plasament sau fonduri de pensii) deține un depozit în calitate de fiduciar, constituitorul este considerat deponent. Dacă un grup de persoane este, în temeiul unui contract, titular al unor creanțe asupra fondurilor, fiecare dintre persoanele respective este considerată deponent și fondurile sunt distribuite în mod egal între acestea, cu excepția cazului în care contractele care stau la baza creanțelor lor sau o hotărâre judecătorească prevede altfel.

[…]

4.      «Depozit» înseamnă valoarea totală a fondurilor (inclusiv dobânzile) unui deponent aflate la o bancă, o sucursală a unei bănci sau o bancă cooperativă în temeiul unui contract de depozit și/sau de cont bancar, precum și alte fonduri asupra cărora deponentul are un drept de creanță născut din angajamentul instituției de credit de a efectua operațiuni cu fondurile deponentului sau de a presta servicii de investiții.

[…]

11.      «Investitor» înseamnă orice persoană fizică sau juridică ce a încredințat fonduri sau valori mobiliare persoanei asigurate pentru a beneficia de serviciile de investiții prestate de aceasta din urmă. Dacă un grup de persoane este, în temeiul unui contract, titular al unor creanțe asupra fondurilor sau valorilor mobiliare, fiecare dintre persoanele respective este considerată investitor și valorile mobiliare sau fondurile sunt distribuite în mod egal între acestea, cu excepția cazului în care contractele care stau la baza creanțelor lor sau o hotărâre judecătorească prevede altfel. Dacă persoana care a transferat fondurile sau valorile mobiliare (cu excepția întreprinderilor de gestionare care administrează fonduri comune de plasament sau fonduri de pensii) acționează în calitate de fiduciar, constituitorul este considerat investitor.

12.      «Obligații față de investitor» înseamnă obligația persoanei asigurate care prestează pentru un investitor servicii de investiții constând în plata către acesta din urmă a fondurilor sau a valorilor mobiliare care îi aparțin.”

21.      Conform articolului 3 alineatul 1, depozitele în moneda națională sau în valută fac obiectul garanției. Alineatul 4 al articolului respectiv prevede că nu pot face obiectul garanției, printre altele, titlurile de creanță emise de însăși persoana asigurată.

22.      Conform articolului 9 alineatul 1 a doua teză din LGD, dreptul la plata compensației ia naștere în favoarea investitorului la data producerii evenimentului asigurat numai în cazul în care persoana asigurată a transferat sau a utilizat valorile mobiliare și (sau) fondurile investitorului fără consimțământul acestuia din urmă.

II.    Situația de fapt

A.      Cauza C‑688/15

23.      La 21 decembrie 2010, în cadrul adunării generale a acționarilor BBA bankas Snoras (denumită în continuare „Snoras”), a fost adoptată o hotărâre cu privire la majorarea capitalului său social prin intermediul unei oferte publice de cumpărare și de subscriere de noi acțiuni.

24.      La 3 februarie 2011, Vertybinių popierių komisija (Comisia Valorilor Mobiliare) a aprobat prospectul emisiunii de acțiuni.

25.      La 1 martie 2011, s‑a deschis un cont în numele Snoras la AB bankas FINASTA (denumită în continuare „FINASTA”) pentru depunerea sumelor clienților destinate achiziționării acțiunilor care făceau obiectul emisiunii.

26.      În perioada 9 martie 2011-16 mai 2011, doamna Agnieška Anisimovienė și alți 256 de clienți ai Snoras au încheiat cu această bancă diverse contracte de subscriere de acțiuni. În temeiul contractelor respective, Snoras a dobândit dreptul de a debita valoarea acțiunilor din conturile pe care doamna Anisimovienė și ceilalți clienți le dețineau la această bancă, în vederea transferării sumei aferente în contul deschis în numele Snoras la FINASTA. Doamna Anisimovienė și ceilalți clienți aveau de asemenea posibilitatea de a efectua în mod direct plățile aferente în contul respectiv.

27.      La 5 mai 2011, Snoras a solicitat Lietuvos Bankas (Banca Lituaniei) autorizația de a înregistra modificări statutare ca urmare a hotărârii de majorare a capitalului.

28.      La 16 noiembrie 2011, Banca Lituaniei a adoptat o decizie de impunere a unei restricții (moratoriu) asupra operațiunilor efectuate de Snoras până la 16 ianuarie 2012, precum și de expropriere a acțiunilor acesteia din motive de interes public.

29.      La 22 noiembrie 2011, Banca Lituaniei a respins înregistrarea modificărilor statutare sus‑menționate și, prin decizia din 24 noiembrie 2011, a revocat licența bancară a Snoras.

30.      La 7 decembrie 2011, a fost inițiată procedura de insolvență împotriva Snoras, cu efecte de la 20 decembrie 2011.

31.      Doamna Anisimovienė și celelalte persoane afectate au introdus acțiune la Vilniaus apygardos teismas (Tribunalul Regional din Vilnius, Lituania), solicitând recunoașterea calității lor de deponenți la banca respectivă. Cererea lor a fost respinsă prin hotărârea din 29 septembrie 2014, deoarece instanța a apreciat că ei trebuiau considerați investitori și că sumele achitate de ei pentru achiziționarea acțiunilor nu au dobândit calitatea de depozite.

32.      Persoanele afectate au declarat apel, care a fost respins de Lietuvos apeliacinis teismas (Curtea de Apel, Lituania) prin hotărârea din 12 martie 2015. Aceasta a fost atacată cu recurs la Lietuvos Aukščiausiasis Teismas (Curtea Supremă).

B.      Cauza C‑109/16

33.      Prin deciziile din 16 iunie și, respectiv, din 14 iulie 2011, Comisia Valorilor Mobiliare lituaniană a aprobat un prospect privind emisiunea de noi obligațiuni de către Snoras.

34.      Conform prospectului respectiv, Snoras avea dreptul să efectueze diverse emisiuni pe termen mediu negociabile, cu condiția să publice în prealabil condițiile definitive aplicabile în privința fiecăreia dintre acestea.

35.      În prospectul respectiv se menționa că: 1) particularii puteau achiziționa obligațiuni la sucursalele, la agențiile și la celelalte unități ale Snoras, 2) prețul obligațiunilor trebuia achitat la data încheierii contractului de subscriere, în acest sens cumpărătorul fiind obligat să dispună de suma aferentă într‑un cont deschis la Snoras și să autorizeze această bancă să îl debiteze, 3) data achiziționării indicată în condițiile definitive de emisiune era cea la care se emiteau obligațiunile și 4) acestea din urmă trebuiau înregistrate într‑un cont de titluri de valoare deschis la Snoras în numele cumpărătorului.

36.      La 2 noiembrie 2011, Snoras a publicat condițiile definitive ale celei de a unsprezecea emisiuni de obligațiuni pe termen mediu și cu dobândă fixă.

37.      La 10 și la 11 noiembrie 2011, domnul Alvydas Raišelis a încheiat cu Snoras mai multe contracte de subscriere de obligațiuni privind emisiunea respectivă, al căror preț total a fost depus în contul său bancar deschis la Snoras. Contractele conțineau o clauză în temeiul căreia banca era autorizată să debiteze suma depusă, fără obligația de a încheia un nou contract, pentru plata obligațiunilor achiziționate.

38.      În conformitate cu contractele încheiate, Snoras a transferat sumele plătite de domnul Raišelis într‑un cont deschis chiar în numele instituției bancare.

39.      Ca urmare a crizei Snoras, la care s‑a făcut deja referire, obligațiunile subscrise de domnul Raišelis nu au mai fost emise.

40.      Domnul Raišelis a sesizat Vilniaus miesto 2-asis apylinkės teismas (Tribunalul Districtual nr. 2 din Vilnius, Lituania) în vederea recunoașterii dreptului său la plata compensației de către Indėlių ir investicijų draudimas VĮ (întreprindere publică al cărei obiect de activitate constă în garantarea protecției depozitelor și a investițiilor în caz de insolvență a instituțiilor financiare, denumită în continuare „IDD”).

41.      Tribunalul Districtual a respins cererea reclamantului prin hotărârea din 7 septembrie 2012. Acesta a apreciat că, în pofida faptului că nu s‑a efectuat emisiunea obligațiunilor, domnul Raišelis ar avea dreptul la plata compensației numai în cazul în care Snoras ar fi transferat sau ar fi utilizat valorile mobiliare și/sau fondurile investitorului fără consimțământul acestuia, ceea ce nu a fost cazul. Tribunalul respectiv a adăugat că titlurile de creanță emise de Snoras nu puteau face obiectul garanției.

42.      Hotărârea primei instanțe a fost anulată de Vilniaus apygardos teismas (Tribunalul Regional din Vilnius) la 17 octombrie 2013, care a recunoscut în favoarea apelantului dreptul la compensația solicitată.

43.      În opinia instanței de apel, cu toate că obligațiunile ar fi fost emise și înregistrate în contul de valori personal al domnului Raišelis numai la data la care producea efecte emisiunea valorilor mobiliare (1 decembrie 2011), aceasta din urmă nu a avut loc și nu a produs efecte ca urmare a deciziei adoptate de Banca Lituaniei prin care a fost revocată definitiv licența bancară a Snoras. Instanța de apel a reținut că se impune recunoașterea calității de investitor a apelantului și că fondurile depuse în contul deschis la Snoras la data evenimentului asigurat ar trebui calificate drept depozite garantate, astfel încât domnul Raišelis avea calitatea de creditor al compensației solicitate.

44.      IDD a atacat hotărârea instanței de apel la Lietuvos Aukščiausiasis Teismas (Curtea Supremă).

III. Întrebările preliminare adresate

45.      Lietuvos Aukščiausiasis Teismas (Curtea Supremă) a formulat două cereri de decizie preliminară, înregistrate la grefa Curții la 21 decembrie 2015 (C‑688/15) și, respectiv, la 25 februarie 2016 (C‑109/16), care au următorul conținut:

A.      Cauza C‑688/15

„1)      Directiva privind depozitele trebuie interpretată în sensul că fondurile care sunt debitate cu consimțământul persoanelor sau sunt transferate ori plătite de înseși persoanele respective într‑un cont deschis în numele unei instituții de credit deținut la o altă instituție de credit pot fi considerate depozit în temeiul acestei directive?

2)      Articolul 7 alineatul (1) coroborat cu articolul 8 alineatul (3) din Directiva privind depozitele trebuie interpretat în sensul că plata indemnizației de asigurare a depozitelor până la concurența sumei menționate la articolul 7 alineatul (1) trebuie efectuată pentru fiecare persoană a cărei creanță poate fi recunoscută înainte de data la care este adoptată constatarea sau hotărârea menționată la articolul 1 punctul 3 literele (i) și (ii) din Directiva privind depozitele?

3)      În sensul Directivei privind depozitele, definiția unei «operațiuni bancare normale» este relevantă pentru interpretarea noțiunii de depozit ca sold creditor care derivă din operațiuni bancare? Această definiție trebuie luată de asemenea în considerare atunci când se interpretează noțiunea de depozit în cadrul actelor juridice naționale prin care a fost transpusă Directiva privind depozitele?

4)      În cazul în care răspunsul la a treia întrebare este afirmativ, cum trebuie înțeleasă și interpretată noțiunea de operațiuni bancare normale utilizată în cadrul articolului 1 alineatul (1) din Directiva privind depozitele:

a)      Care sunt operațiunile care ar trebui să fie considerate operațiuni bancare normale sau care sunt criteriile care ar trebui să constituie baza pentru a se stabili dacă o anumită operațiune bancară este normală?

b)      Noțiunea de operațiune bancară normală trebuie să fie evaluată ținându‑se cont de obiectivul operațiunilor bancare efectuate sau de părțile între care se efectuează astfel de operațiuni bancare?

c)      Noțiunea de depozit ca sold creditor care derivă din operațiuni bancare normale, utilizată în Directiva privind depozitele, trebuie interpretată în sensul că aceasta privește numai cazurile în care toate operațiunile care au dus la crearea unui astfel de sold sunt considerate normale?

5)      În cazul în care fondurile nu intră sub incidența definiției date noțiunii de depozit în cadrul Directivei privind depozitele, însă statul membru a optat pentru transpunerea în dreptul național a Directivei privind depozitele și a Directivei privind investitorii în așa fel încât fondurile cu privire la care deponentul emite pretenții întemeiate pe obligația unei instituții de credit de a presta servicii de investiții sunt de asemenea considerate a fi un depozit, garantarea pentru depozite poate fi aplicată numai după ce s‑a stabilit că, într‑un caz specific, instituția de credit a acționat ca o întreprindere de investiții și fondurile i‑au fost transferate pentru a efectua activități de investiții, în sensul Directivei privind investitorii și al [Directivei 2004/39]?”

B.      Cauza C‑109/16

„1)      În cazul în care o instituție de credit funcționează ca o întreprindere de investiții căreia i‑au fost transferate fonduri în scopul achiziționării de obligațiuni emise de aceeași instituție de credit, însă emiterea obligațiunilor nu devine efectivă, iar acestea nu sunt transferate în proprietatea persoanei care a plătit fondurile, în condițiile în care acestea din urmă au fost deja debitate din contul bancar al persoanei respective, au fost transferate într‑un cont deschis în numele instituției de credit și nu sunt rambursabile, iar intenția legiuitorului național într‑un astfel de caz nu este clară în ceea ce privește aplicarea unui sistem special de protecție, articolul 1 alineatul (1) din Directiva privind sistemele de garantare a depozitelor și articolul 1 alineatul (4) din Directiva privind sistemele de compensare pentru investitori pot fi aplicate în mod direct pentru a determina sistemul de protecție aplicabil, iar utilizarea preconizată a fondurilor constituie criteriul decisiv în acest scop? Aceste dispoziții ale directivelor prezintă claritatea, precizia și caracterul necondiționat necesare și conferă drepturi particularilor, astfel încât să poată fi invocate de particulari în fața instanțelor naționale pentru a‑și întemeia cererile de plată a compensațiilor formulate împotriva organismului de garantare instituit de stat?

2)      Articolul 2 alineatul (2) din Directiva privind sistemele de compensare pentru investitori, care precizează tipurile de creanțe care sunt acoperite de sistemul de compensare a investitorilor, trebuie să fie înțeles și interpretat în sensul că acoperă și solicitările de rambursare a fondurilor pe care o întreprindere de investiții le datorează investitorilor și care nu sunt deținute în numele acestora din urmă?

3)      În cazul în care răspunsul la cea de a doua întrebare este afirmativ, articolul 2 alineatul (2) din Directiva privind sistemele de compensare pentru investitori, care precizează tipurile de creanțe care sunt acoperite de sistemul de compensare, prezintă claritatea, precizia și caracterul necondiționat necesare și conferă drepturi particularilor, astfel încât această dispoziție să poată fi invocată de particulari în fața instanțelor naționale pentru a‑și întemeia cererile de plată a compensațiilor formulate împotriva organismului de garantare instituit de stat?

4)      Articolul 1 alineatul (1) din Directiva privind sistemele de garantare a depozitelor trebuie să fie înțeles și interpretat în sensul că definiția termenului «depozit» potrivit acestei directive include și fondurile transferate, cu acordul persoanei, dintr‑un cont personal într‑un cont deschis în numele unei instituții de credit, care este deținut la aceeași instituție de credit și care este destinat să asigure plata pentru emisiunea viitoare de obligațiuni ale acestei instituții?

5)      Dispozițiile coroborate ale articolului 7 alineatul (1) și ale articolului 8 alineatul (3) din Directiva privind sistemele de garantare a depozitelor trebuie să fie interpretate în sensul că plata garanției unui depozit până la suma menționată la articolul 7 alineatul (1) trebuie să fie făcută fiecărei persoane a cărei creanță poate fi stabilită înainte de data la care a fost efectuată constatarea menționată la articolul 1 alineatul (3) litera (i) din Directiva privind sistemele de garantare a depozitelor sau înainte de data la care s‑a dat hotărârea menționată la articolul 1 alineatul (3) litera (ii) din directiva respectivă?”

IV.    Procedura în fața Curții

46.      IID, guvernul lituanian și Comisia au prezentat observații scrise în cauzele C‑688/15 și C‑109/16. Doamna Anisimovienė și celelalte 256 de persoane au prezentat observații scrise în cauza C‑688/15.

47.      În ședința care a avut loc la 30 martie 2017, în cele două cauze, au participat doamna Anisimovienė și alții, IDD, guvernul lituanian și Comisia.

V.      Analiză

48.      În prezenta trimitere preliminară, se dezbate calificarea care trebuie dată, din perspectiva eventualei protecții asigurate de Directivele 94/19 și 97/9, sumelor plătite de anumiți clienți unei instituții de credit (Snoras) în vederea achiziționării fie de acțiuni ale băncii respective (cauza C‑688/15), fie de obligațiuni emise de aceasta (cauza C‑109/16).

49.      În primul caz, fondurile clienților au fost plătite fie în mod direct de aceștia, fie cu consimțământul lor într‑un cont deschis de Snoras la o altă instituție de credit (FINASTA) prin diferite transferuri efectuate de Snoras din conturile deschise la agențiile sale de către particularii respectivi.

50.      În cel de al doilea caz, fondurile au fost transferate – tot cu consimțământul clientului – din contul pe care acesta îl avea deschis la Snoras în alt cont deschis la entitatea respectivă în numele acesteia.

51.      Operațiunea preconizată nu s‑a putut concretiza în niciunul dintre cele două cazuri, deoarece, în anul 2011, Snoras și‑a pierdut licența bancară și a făcut obiectul unei proceduri de faliment.

52.      În acest punct, trebuie să se stabilească, în primul rând, dacă atât fondurile destinate achiziționării unor acțiuni emise de Snoras (cauza C‑688/15), cât și subscrierea unor obligațiuni emise de această instituție de credit (cauza C‑109/16) pot fi calificate drept „depozite” în sensul Directivei 94/19.

53.      Ulterior (și numai în ceea ce privește cauza C‑109/16), trebuie să se stabilească dacă sumele plătite pentru subscrierea de obligațiuni pot beneficia de protecția acordată investitorilor de Directiva 97/9.

54.      Cele două cereri de decizie preliminară sunt formulate în contextul unui cadru normativ național care a transpus printr‑o singură lege atât Directiva privind depozitele (94/19), cât și Directiva privind investitorii (97/9).

55.      În opinia noastră, întrebările preliminare adresate de Lietuvos Aukščiausiasis Teismas (Curtea Supremă) pot fi grupate și reformulate sub forma a trei întrebări.

56.      În primul rând, trebuie să se analizeze: a) dacă fondurile care fac obiectul cauzei C‑688/15 reprezintă „depozite” în sensul Directivei 94/19, aspect vizat de prima, a treia, a patra și a cincea întrebare preliminară ale instanței de trimitere, precum și, în mod tangențial, de a doua întrebare preliminară și b) dacă fondurile care fac obiectul cauzei C‑109/16 pot fi de asemenea calificate drept „depozite” în sensul Directivei 94/19 (a patra întrebare preliminară adresată în cauza C‑109/16). Numai în cazul în care cele două tipuri de fonduri beneficiază de protecția conferită de Directiva 94/19, trebuie să se stabilească cine sunt beneficiarii garanției (a doua întrebare preliminară adresată în cauza C‑688/15 și a cincea întrebare preliminară adresată în cauza C‑109/16).

57.      În al doilea rând, trebuie să se analizeze dacă sumele care fac obiectul cauzei C‑109/16 intră în domeniul de aplicare al Directivei 97/9, deoarece instanța de trimitere dorește să știe dacă articolul 2 alineatul (2) din directiva respectivă este aplicabil în ceea ce privește fondurile datorate investitorilor de o instituție de investiții.

58.      În sfârșit, prima și a treia întrebare preliminară adresate în cauza C‑109/16 vizează posibilul efect direct al Directivelor 94/19 și 97/9.

A.      Cu privire la noțiunea „depozit” în sensul Directivei 94/19 și la beneficiarul garantării acestuia (prima-a cincea întrebare preliminară din cauza C‑688/15 și a patra și a cincea întrebare preliminară din cauza C‑109/16)

1.      Observațiile părților

59.      Doamna Anisimovienė și ceilalți reclamanți susțin că Directiva 94/19 este aplicabilă fondurilor plătite în favoarea Snoras în temeiul contractelor de subscriere de acțiuni. În opinia lor, sumele depuse trebuiau să le fie restituite de îndată ce respectivele contracte au rămas fără obiect, în urma respingerii de către Banca Lituaniei a înregistrării majorării de capital a Snoras.

60.      Reclamanții s‑au confruntat cu o „situație temporară”, având în vedere că fondurile pe care trebuiau să le primească de la Snoras nu le‑au fost rambursate, ca urmare a dificultăților financiare ale băncii respective. Cu alte cuvinte, situația în care se afla Snoras a împiedicat efectuarea unei „operațiuni bancare normale” precum transferul în favoarea doamnei Anisimovienė și a celorlalți clienți a sumelor depuse în contul Snoras, care nu au putut fi folosite pentru achiziționarea de acțiuni.

61.      În opinia lor, o interpretare restrictivă a legislației aplicabile ar implica privarea acestora nu numai de compensația la care au dreptul în calitate de investitori, ci și de cea care le revine în calitate de deponenți. Reclamanții consideră că, atunci când un deponent care dorește să devină investitor nu reușește acest lucru (precum în cazul lor), acesta poate beneficia de protecția acordată de Directiva 94/19.

62.      În plus, reclamanții susțin că titularul unui drept de restituire a fondurilor la data deciziilor menționate la articolul 1 punctul 3 literele (i) și (ii) din Directiva 94/19 trebuie considerat deponent.

63.      Atât IDD, cât și guvernul lituanian și Comisia consideră că fondurile în litigiu în cele două proceduri nu reprezintă depozite în sensul Directivei 94/19.

64.      IDD susține, asemenea Comisiei, că fondurile care fac obiectul cauzei C‑688/16 reprezintă mai degrabă un depozit al Snoras plasat la FINASTA (iar nu un depozit al doamnei Anisimovienė și al celorlalți reclamanți), deoarece sumele aferente, astfel cum s‑a reținut pe cale judiciară într‑o altă cauză, au fost transferate către Snoras, care a devenit titularul acestora, astfel încât nu intră sub incidența Directivei 94/19.

65.      IDD, guvernul lituanian și Comisia consideră că fondurile respective nu beneficiază de protecția acordată de Directiva 94/19, deoarece nu au fost depuse în conturile doamnei Anisimovienė și ale celorlalți reclamanți și nici nu reprezentau titluri de credit emise de Snoras. Prin urmare, trebuie să se stabilească numai dacă fondurile respective pot fi puse pe seama unor „situații temporare care derivă din operațiuni bancare normale”. Nu este cazul, deoarece noțiunea „operațiune bancară normală” nu înglobează primirea de către o bancă a unor fonduri destinate achiziționării de acțiuni.

66.      IDD susține că Directiva 94/19 nu poate fi aplicată în ceea ce privește fondurile care fac obiectul cauzei C‑688/15, deoarece Snoras a acționat în calitate de întreprindere de investiții și a primit fondurile pentru efectuarea unor operațiuni de investiții. În opinia sa, cele două sisteme de garantare în cauză sunt diferite. Cu toate că pot exista similitudini, acestea nu se regăsesc în prezenta cauză, deoarece reclamanții au transferat fondurile în vederea efectuării unei investiții care, în cele din urmă, a eșuat. Transferul fondurilor respective nu reprezintă un depozit care beneficiază de protecția conferită de Directiva 94/19, iar riscul pe care îl implică investiția nu este acoperit de Directiva 97/9.

67.      În ceea ce privește cauza C‑688/15, guvernul lituanian susține că legiuitorul național a optat pentru aplicarea garantării depozitelor, prevăzută de Directiva 94/19, atunci când o instituție de credit se angajează să presteze servicii de investiții. Prin urmare, în opinia sa, întrebarea privind destinația fondurilor gestionate de Snoras este ipotetică. În orice caz și cu titlu subsidiar, fondurile încredințate unei instituții de credit în vederea achiziționării de instrumente financiare sau în alte scopuri ar putea da naștere unei compensații în sensul Directivei 94/19 dacă aceasta devine insolvabilă, în măsura în care este posibil să se considere că fondurile respective intră în domeniul de aplicare al directivei.

68.      În ceea ce privește cauza C‑688/15, Comisia susține că Directivele 94/19 și 97/9 nu asigură o armonizare completă în materie. Statele membre pot acorda o protecție sporită, cu condiția ca această opțiune să nu compromită efectul util al directivelor și să nu afecteze domeniile armonizate de alte dispoziții europene.

69.      În opinia Comisiei, statele membre pot extinde protecția sistemului de garantare a depozitelor la fondurile care nu intră sub incidența niciuneia dintre cele două directive. În cazul în care protecția respectivă acoperă creanțele născute din angajamentul unei instituții bancare de a presta servicii de investiții pentru clienții lor, nu este necesar ca instituția respectivă să fi acționat, în cazul respectiv, în calitate de întreprindere de investiții în sensul Directivei 97/9.

70.      În ipoteza în care fondurile în litigiu ar putea fi considerate depozite, guvernul lituanian susține că compensația nu ar trebui acordată titularului contului, ci proprietarului fondurilor respective, a cărui identitate trebuie stabilită anterior datei la care a intervenit insolvența instituției de credit.

71.      IDD remarcă, în acest sens, că licența bancară a Snoras a fost revocată la 24 noiembrie 2011, dată la care nici această instituție, nici FINASTA nu aveau obligația de a plăti fondurile, deoarece decizia de majorare a capitalului era valabilă până la 20 decembrie 2011, atunci când Snoras ar fi trebuit să ramburseze fondurile doamnei Anisimovienė și celorlalți reclamanți.

72.      În ceea ce privește în special fondurile care fac obiectul cauzei C‑109/16, IDD, guvernul lituanian și Comisia consideră, în esență, că acestea nu pot fi calificate drept depozite. În opinia lor, este vorba despre fonduri transferate cu consimțământul părții interesate într‑un cont al Snoras cu scopul de a participa la o viitoare emisiune de obligațiuni a acestei instituții de credit, situație care nu se încadrează în noțiunea „depozit” prevăzută de Directiva 94/19.

2.      Analiza întrebărilor preliminare

a)      Cu privire la noțiunea „depozit” prevăzută de Directiva 94/19. Considerații generale

73.      Noțiunea „depozit” include, conform articolului 1 punctul 1 din Directiva 94/19, pe de o parte, „orice sold creditor rezultat din fondurile rămase într‑un cont sau din situații temporare care derivă din operațiuni bancare normale și pe care o instituție de credit trebuie să îl plătească în conformitate cu condițiile legale și contractuale aplicabile” și, pe de altă parte, „orice creanță evidențiată printr‑un titlu de creanță emis de o instituție de credit”.

74.      Astfel cum a reținut avocatul general Cruz Villalón în Concluziile prezentate în prima cauză Indėlių ir investicijų draudimas și Nemaniūnas(9), „[î]n ambele cazuri este vorba despre creanțe pe care instituția de credit este obligată să le plătească fie, într‑un caz, titularului unui cont în care au rămas fonduri care au generat sold creditor sau în care s‑au efectuat operațiuni bancare normale care au condus la situații temporare din care derivă de asemenea un sold creditor, fie, în celălalt caz, titularului unui certificat de depozit”(10).

75.      Prin urmare, obligația de plată este esențială în contextul definirii noțiunii „depozit”(11). Acest lucru este confirmat de articolul 1 punctul 4 din Directiva 94/19, conform căruia instituțiile de credit menționate la punctul 1 înseamnă „întreprinder[i] a căr[or] activitate constă în acceptarea de depozite sau alte fonduri rambursabile de la populație”(12).

76.      Al doilea element‑cheie al noțiunii „depozit” în sensul Directivei 94/19 este tocmai faptul că depozitarul trebuie să fie o instituție de credit.

77.      În sfârșit, cel de al treilea element al noțiunii respective se referă la calitatea deponentului. Fără a aduce atingere excluderilor prevăzute de Directiva 94/19(13) sau permise de aceasta(14), deponenții sunt în esență „titulari de conturi de economii” a căror protecție reprezintă unul dintre obiectivele directivei respective, conform primului considerent al acesteia(15).

78.      Nu se contestă că în litigiile care au dat naștere prezentelor trimiteri preliminare sunt întrunite două dintre aceste trei elemente: este vorba despre sume acordate unei instituții de credit de anumiți particulari (deponenți, în sens larg) care nu sunt excluși în principiu din domeniul de aplicare al protecției prevăzute de Directiva 94/19. Trebuie să se stabilească dacă este întrunit de asemenea al treilea element, a cărui identificare este mai problematică.

79.      Printre soldurile creditoare menționate la articolul 1 punctul 1 din Directiva 94/19 se află cele încredințate unei instituții de credit în temeiul unui contract de depozit în cont curent sau în cont de economii, noțiuni care nu sunt deosebit de complexe. În opinia noastră, nu este dificil de determinat – exceptând problemele lingvistice la care vom face referire ulterior – nici semnificația noțiunii „titlu de creanță” prevăzute la ultima teză a primului alineat al dispoziției respective(16). Niciuna dintre aceste două categorii nu figurează în cauza C‑688/15, astfel cum vom arăta în continuare.

80.      Soldurile născute din „situații temporare care derivă din operațiuni bancare normale”, cu alte cuvinte cele la care se referă cea de a doua situație menționată la articolul 1 punctul 1 din Directiva 94/19, sunt mai dificil de caracterizat.

81.      În principiu, se poate conveni asupra faptului că „operațiunile bancare normale” sunt cele realizate de instituțiile de credit în contextul desfășurării activității lor obișnuite, care constă în esență „în primirea unor fonduri rambursabile de la public, sub formă de depozite sau în alte forme, cum ar fi emiterea permanentă de obligațiuni și de alte titluri asemănătoare și acordarea de credite pe cont propriu”(17).

82.      Desigur, astfel cum a subliniat în cadrul ședinței reprezentantul doamnei Anisimovienė și al celorlalte persoane afectate din cauza C‑688/15, Directiva 2006/48 impune, în considerentul (6), o apreciere „cât mai larg[ă] posibil” a domeniului de aplicare al măsurilor de coordonare a instituțiilor de credit, în sensul că prevede că domeniul respectiv trebuie să acopere „toate instituțiile a căror activitate constă în primirea unor fonduri rambursabile”(18), nu înainte de a face referire în mod explicit, în considerentul (5), la „protej[area] economiilor”. Prin urmare, oricât de variate ar fi în prezent atribuțiile instituțiilor de credit, în sensul Directivei 94/19, activitatea relevantă poate fi numai cea tipic bancară, cu alte cuvinte cea referitoare la primirea unor fonduri rambursabile și la acordarea de credite.

83.      În ceea ce privește „situațiile temporare” care rezultă din acest tip de operațiuni normale, am putea prezuma că acestea sunt cele care au loc în cursul efectuării respectivelor „operațiuni”. Prin urmare, ar fi vorba despre perioade de tranziție între două situații financiare, a căror diferență își are originea în operațiunea bancară care a intervenit între ele și care le asigură o continuitate perfectă.

84.      Astfel, la o primă apreciere, „depozitele” acoperite de Directiva 94/19 ar include, în plus față de soldurile creditoare rezultate eventual din aceste situații de tranziție, soldurile creditoare născute din fiecare operațiune bancară normală sau specială determinată (efectuată cu sau pe baza „fondurilor rămase într‑un cont”) și creanțele evidențiate prin titluri de creanță emise de instituția de credit.

85.      Cu toate acestea, trebuie reiterat că elementul‑cheie pentru delimitarea noțiunii „depozit” utilizate de Directiva 94/19 rezidă în obligația de restituire. Împrejurarea că una dintre părți primește bunul altuia împreună cu obligația de a‑l păstra și de a‑l restitui constituie esența contractului de depozit. În plus, nu poate fi ignorat că Directiva 94/19 urmărește în esență să protejeze deponenții în cazul încetării activității unei instituții de credit insolvabile(19). Astfel, este vorba în primul rând despre oferirea unei garanții deponenților cu privire la faptul că insolvența respectivă nu va împiedica restituirea (cel puțin până la un anumit plafon) fondurilor acestora, a căror rambursare revenea în mod legal în sarcina instituției de credit.

86.      Prin urmare, din punctul de vedere al protecției deponenților, considerăm că depozitele acoperite de Directiva 94/19 sunt cele acordate (de clienți) unei instituții de credit având încrederea și siguranța că le vor putea recupera în orice moment, fără alte condiții decât cele inerente operațiunii normale de restituire.

87.      În definitiv, acestea reprezintă fonduri rămase – termenul utilizat la articolul 1 punctul 1 din Directiva 94/19 – într‑un cont al titularului, cu scopul de a le menține până la momentul la care decide să le recupereze. Desigur, titularul le poate folosi, atât timp cât rămân în contul respectiv, pentru operațiunile de plată (debitări directe și analoage) pentru care, în acord cu instituția bancară, dorește să debiteze contul.

88.      Directiva 94/19 dorește să susțină încrederea deponenților în faptul că își vor recupera fondurile rămase în conturile deschise la o instituție de credit, inclusiv în cazul în care aceasta intră în insolvență. Legiuitorul Uniunii urmărește astfel să evite costurile „care ar putea apărea ca urmare a unei retrageri masive a depozitelor bancare, nu numai de la instituția de credit aflată în dificultate, ci și de la instituții sănătoase, datorită faptului că depunătorii își pierd încrederea în soliditatea sistemului bancar”(20).

89.      Directiva 94/19 dorește să asigure această încrederea concretă, iar nu pe cea care trebuie să se afle în general la baza oricărui contract. Directiva menționată nu asigură restituirea fondurilor plătite drept contraprestație pentru orice obligație contractuală, ci strict rambursarea celor încredințate de deponenți unei instituții de credit bazându‑se pe certitudinea că le vor putea recupera în orice moment.

90.      Desigur, fondurile folosite pentru executarea unei obligații asumate în cadrul oricărei alte relații contractuale beneficiază de protecția generală oferită de ordinea juridică contractelor încheiate în mod valid. Cu toate acestea, respectiva protecție (generală) devine efectivă prin intermediul mijloacelor stabilite în fiecare caz pentru angajarea răspunderii juridice a celor care nu își îndeplinesc obligațiile ex contractu, printre care nu se numără cele prevăzute de Directiva 94/19.

b)      Cu privire la posibila calificare drept „depozite” a fondurilor în litigiu în cauza C‑688/15

91.      Curtea de Justiție a statuat în mod clar în Hotărârea din 21 decembrie 2016(21) că Directiva 94/19 nu prevede nicio garanție în ceea ce privește achiziția de acțiuni ale unor societăți. În hotărârea respectivă se urmărea să se stabilească dacă domeniul de aplicare al directivei menționate includea protecția acțiunilor emise de societăți cooperative autorizate care își desfășoară activitatea în sectorul financiar. Curtea a concluzionat că „[a]chiziția unor astfel de acțiuni seamănă mai mult cu achiziția de acțiuni ale unor societăți, cu privire la care Directiva 94/19 nu prevede nicio garanție, decât cu un plasament într‑un cont bancar”(22).

92.      Având în vedere că în cauza menționată trebuia să se stabilească numai dacă achiziționarea respectivelor acțiuni concrete putea fi inclusă în noțiunea „depozit” prevăzută de Directiva 94/19, Curtea nu a trebuit să efectueze o analiză amănunțită cu privire la subscrierea de acțiuni și s‑a limitat să constate că aceasta este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 94/19. În schimb, în prezenta cauză, această problemă este ridicată în mod direct, astfel încât este necesar să facem referire la motivele pe care se întemeiază concret afirmația tranșantă a Curții.

93.      Având în vedere împrejurările din cauza C‑688/15, astfel cum reies din decizia de trimitere, considerăm că fondurile în litigiu în cauza respectivă nu pot fi calificate drept „depozite” în sensul articolului 1 punctul 1 din Directiva 94/19.

94.      Reiterăm că era vorba despre sume plătite într‑un cont deschis la o instituție de credit (FINASTA) în numele altei instituții de credit (Snoras) și destinate achiziționării de noi acțiuni emise de aceasta din urmă. Depunerea a fost efectuată fie în mod direct (de particulari) în contul deschis de Snoras la FINASTA, fie prin transferuri realizate de Snoras în contul respectiv din conturile pe care clienții săi (care și‑au dat consimțământul în acest sens) le aveau deschise la Snoras. Înainte de concretizarea achiziționării de acțiuni, guvernul lituanian a dispus exproprierea Snoras din motive de interes public.

95.      În opinia noastră, sumele care fac obiectul tranzacțiilor respective nu reprezintă „fonduri rămase într‑un cont […] și pe care o instituție de credit trebuie să [le] plătească”. De fapt, fondurile nici măcar nu au rămas în conturile particularilor, ci în contul deschis de Snoras la FINASTA, astfel încât, după cum remarcă IDD și Comisia, dacă ar exista vreun depozit, acela ar fi numai cel pe care Snoras îl deține la FINASTA.

96.      Cu toate acestea, s‑ar putea susține că sumele „depuse” de Snoras la FINASTA aparțineau în continuare, în realitate, particularilor care le‑au plătit. Prin urmare, garanția prevăzută de articolul 8 alineatul (3) din Directiva 94/19 ar trebui să se aplice reclamanților. Totuși, există două motive care se opun acestei abordări.

97.      În primul rând, fondurile transferate către FINASTA puteau face eventual obiectul protecției acordate de Directiva 94/19 numai dacă FINASTA, în calitate de depozitar, s‑ar afla în stare de insolvență și n‑ar putea, prin urmare, să le restituie, ceea ce nu a fost cazul.

98.      În al doilea rând (și independent de faptul că pare să se fi constatat pe cale judiciară că fondurile în cauză sunt deținute de Snoras)(23), obligația de restituire care ar putea reveni în sarcina Snoras rezultă din nerespectarea contractului de cumpărare de acțiuni încheiat între această bancă și clienții săi. Obligația respectivă nu trebuie confundată cu cea de rambursare a fondurilor încredințate unei instituții de credit pe baza certitudinii că vor putea fi recuperate în orice moment, aceasta fiind o caracteristică distinctivă a celor protejate de Directiva 94/19.

99.      Cu alte cuvinte, fondurile pe care doamna Anisimovienė și ceilalți reclamanți le‑au transferat către Snoras nu au avut la bază certitudinea că aceasta se obliga să le restituie oricând în viitor, la cererea reclamanților, ci supoziția că le‑au plătit drept contraprestație (plată a prețului) pentru achiziționarea unui anumit număr de acțiuni ale Snoras. Faptul că achiziția respectivă nu s‑a putut concretiza în cele din urmă ar putea presupune o neîndeplinire a obligațiilor contractuale, care ar trebui remediată prin mijloacele stabilite de legislația civilă sau comercială lituaniană, însă nu prin intermediul protecției acordate depozitelor bancare de Directiva 94/19.

100. În opinia noastră, nici situația născută din neîndeplinirea obligațiilor asumate de Snoras în temeiul contractelor de subscriere de acțiuni nu poate fi inclusă între „situațiile temporare” la care face referire articolul 1 punctul 1 din Directiva 94/19.

101. Reclamanții susțin că Snoras avea obligația de a restitui fondurile care i‑au fost încredințate, întrucât plata lor implica „o operațiune bancară normală”, chiar dacă aceasta nu s‑a putut concretiza, deoarece, în perioada cuprinsă între plata fondurilor și rambursarea lor (o „situație temporară”), inițial a fost instituit moratoriul asupra operațiunilor efectuate de Snoras și ulterior s‑a deschis procedura insolvenței.

102. Cu toate acestea, considerăm că, în cazul în care Snoras ar fi obligată să restituie fondurile primite drept contraprestație pentru o emisiune de acțiuni, care ulterior nu s‑a mai concretizat, această obligație nu i‑ar reveni ca urmare a faptului că a efectuat o „operațiune bancară normală” în sensul articolului 1 punctul 1 din Directiva 94/19. Astfel cum am menționat, calificativul „normal” este atribuit operațiunilor efectuate de instituțiile de credit în contextul desfășurării activității lor obișnuite (primirea unor fonduri rambursabile și acordarea de credite în nume propriu), iar nu subscrierii de acțiuni.

103. În prezenta cauză, fondurile nu au fost primite sub formă de fonduri rambursabile, ci sub formă de sume monetare pe care Snoras le utiliza pentru a‑și majora capitalul social, această operațiune reflectându‑se în noile acțiuni dobândite de clienții săi. Sumele plătite de doamna Anisimovienė și de ceilalți reclamanți reprezentau, prin urmare, plata unei contraprestații care nu avea legătură cu custodia, cu menținerea și, dacă este cazul, cu rambursarea unui depozit.

104. „Situația temporară” la care face referire articolul 1 punctul 1 din Directiva 94/19 este, astfel cum am arătat, cea existentă între operațiunile bancare „normale”, iar nu cea care intervine în perioada cuprinsă între nașterea unei obligații ca urmare a nerespectării unui contract de cumpărare de acțiuni, pe de o parte, și îndeplinirea efectivă a obligației respective, pe de altă parte. În acest context, nu este vorba despre două „operațiuni bancare normale” între care a intervenit o „situație temporară”, ci mai degrabă despre desfășurarea în timp a unei neîndepliniri a obligațiilor contractuale și materializarea consecinței juridice aferente.

105. În sfârșit, considerăm că este evident că fondurile în litigiu nu pot fi calificate nici drept „creanț[e] evidențiat[e] printr‑un titlu de creanță emis de o instituție de credit”, astfel încât nu se încadrează în cea de a treia situație prevăzută la articolul 1 punctul 1 din Directiva 94/19.

106. În definitiv, în opinia noastră, fondurile în litigiu în cauza C‑688/15 nu reprezintă depozite în sensul Directivei 94/19.

107. Cu toate acestea, instanța de trimitere solicită să se stabilească de asemenea, ținându‑se seama de faptul că legislația națională a transpus Directivele 94/19 și 97/9 printr‑un singur text legal(24), dacă legiuitorul național poate include în noțiunea „depozit” „fonduri[le] asupra cărora deponentul are un drept de credit născut din angajamentul instituției de credit de a efectua operațiuni cu fondurile deponentului sau de a presta servicii de investiții”, astfel cum prevede, potrivit instanței de trimitere, articolul 2 alineatul 4 din LGD.

108. În opinia instanței de trimitere, legiuitorul lituanian a urmărit prin această dispoziție să extindă sistemul de garantare a depozitelor la toate fondurile rămase în conturi bancare, indiferent de scopul cu care a fost creditat fiecare cont. Prin urmare, fondurile destinate serviciilor de investiții prestate de bănci pentru clienții lor ar fi de asemenea acoperite.

109. Împărtășim opinia Comisiei în sensul că, având în vedere că Directiva 94/19 nu prevede decât o armonizare minimă, statele membre au libertatea de a extinde domeniul de aplicare al protecției pe care o asigură, cu condiția de a nu „compromit[e] eficiența practică a schemei de garantare a depozitelor pe care directiva amintită le impune să o instituie”(25).

110. Cu această rezervă specifică, în cazul în care legiuitorul național decide să califice drept „depozite” fonduri destinate prestării de servicii de investiții, Directiva 94/19 nu se opune. În aceeași măsură, în vederea aplicării legislației sale naționale, acesta nu va fi nevoit să interpreteze semnificația expresiei „activitate de investiții” în condițiile exacte ale Directivei 97/9.

111. Prin urmare, dacă instanța de trimitere consideră că Snoras a acționat în calitate de întreprindere de investiții în afara domeniului de aplicare al Directivei 97/9 și că fondurile în litigiu i‑au fost transferate pentru a fi investite, trebuie să stabilească dacă, în conformitate cu dreptul național, acest lucru este suficient pentru a acorda fondurilor respective o protecție care, deși nu este asigurată de Directiva 94/19, nu aduce atingere sistemului instituit de aceasta.

c)      Cu privire la posibila calificare drept „depozite” a fondurilor în litigiu în cauza C‑109/16

112. În cauza C‑109/16, domnul Raišelis dorea să subscrie anumite obligațiuni cu dobândă fixă emise pe termen mediu de Snoras, motiv pentru care a fost de acord să se transfere anumite fonduri din contul său (deschis la Snoras) în alt cont al acestei instituții de credit. Instanța de trimitere dorește să se stabilească dacă, în aceste împrejurări, fondurile respective pot fi calificate drept „depozite” în sensul articolului 1 punctul 1 din Directiva 94/19.

113. În opinia noastră, motivele care determină nerecunoașterea calității de depozite a fondurilor care fac obiectul cauzei C‑688/15 sunt aplicabile în egală măsură în ceea ce privește fondurile vizate în cauza C‑109/16.

114. Nici în cauza respectivă nu era vorba despre depozite rămase în contul domnului Raišelis, deoarece, la momentul revocării licenței Snoras și al deschiderii procedurii de faliment, fondurile fuseseră deja plătite într‑un cont deschis în numele acestei instituții de credit. Prin urmare, în acest punct, este necesar să reiterăm considerațiile prezentate cu privire la natura obligației de restituire care ar putea reveni în sarcina Snoras.

115. În mod analog, sunt aplicabile motivele prezentate anterior cu privire la noțiunea „situație temporară” care trebuie să intervină între momentul la care se naște obligația respectivă ex contractu și cel la care este îndeplinită efectiv.

116. Fondurile care fac obiectul acestei trimiteri preliminare nu pot fi calificate nici drept „creanț[e] evidențiat[e] printr‑un titlu de creanță”, cu toate că această constatare necesită explicații suplimentare, deoarece, spre deosebire de situația dezbătută în cauza C‑688/15, domnul Raišelis nu a urmărit să achiziționeze acțiuni ale Snoras, ci să subscrie anumite obligațiuni(26) emise de instituția respectivă.

117. Fondurile în cauză aveau ca scop constituirea unui tip de „titlu de creanță”, termen utilizat la articolul 4 alineatul (1) punctul 18 din Directiva 2004/39 atunci când face referire la anumite categorii de valori mobiliare care pot fi tranzacționate pe piața de capital („obligațiunile și alte titluri de creanță, inclusiv certificatele de acțiuni referitoare la astfel de titluri”).

118. Această împrejurare ar putea fi relevantă sub imperiul Directivei 94/19, deoarece printre creanțele la care face referire articolul 1 punctul 1 din aceasta în cadrul definiției noțiunii „depozit” figurează chiar cele aferente „titlurilor de creanță”.

119. Din punct de vedere material, este evident că creanța exista de la momentul la care domnul Raišelis a încheiat contractele de subscriere cu Snoras și a plătit în contul acesteia din urmă prețul total al obligațiunilor.

120. Cu toate acestea, este cert că, din perspectivă pur formală, creanța nu s‑a mai materializat într‑un titlu, în pofida faptului că aceasta era intenția. Prin urmare, în opinia noastră, nu ne confruntăm cu situația de fapt prevăzută la articolul 1 punctul 1 din Directiva 94/19.

121. Totuși, admitem că, în mod ipotetic, dispoziția respectivă ar putea fi interpretată într‑un mod mai puțin rigid pentru a se putea susține că, prin impunerea cerinței ca creanța să fie „evidențiată” printr‑un titlu de creanță, Directiva 94/19 urmărește în ultimă instanță să asigure (până la un anumit plafon) creanțele a căror existență este dovedită în mod suficient.

122. Având în vedere scopul protecției deponenților la care am făcut deja referire, o interpretare extensivă a termenului „evidențiat” ar permite, probabil, includerea oricărei „dovediri suficiente” a caracterului real al unei creanțe pe care instituția de credit este obligată să o ramburseze.

123. Totuși, chiar și din această perspectivă, ar reveni instanței naționale sarcina de a analiza dacă încheierea contractului de subscriere de obligațiuni între domnul Raišelis și Snoras și faptul că primul și‑a îndeplinit obligația contractuală de a transfera celei din urmă fondurile prevăzute permit să se considere dovedită existența unei creanțe în aceleași condiții precum în cazul în care transferul fondurilor de către domnul Raišelis în favoarea Snoras s‑ar fi concretizat într‑un titlu de creanță.

124. În plus, dacă s‑ar adopta această interpretare a articolului 1 punctul 1 din Directiva 94/19, ar trebui să se aibă în vedere că legislația lituaniană, utilizând posibilitatea oferită de articolul 7 alineatul (2) din Directiva 94/19, nu include asigurarea titlurilor de creanță emise de o instituție de credit(27).

125. Interpretarea funcțională sus‑menționată ar depăși probabil limitele în care legiuitorul Uniunii a definit situația de fapt prevăzută la articolul 1 punctul 1 din Directiva 94/19. În cuprinsul acestui articol se face referire la o „creanță evidențiată printr‑un titlu de creanță”, cu alte cuvinte la o creanță a cărei existență nu este numai materială, ci care poate fi dovedită în mod formal printr‑un anumit titlu.

126. Versiunea în limba spaniolă a dispoziției respective este probabil prea riguroasă în ceea ce privește definirea acestui titlu, care trebuie să fie un „certificado de depósito” (certificat de depozit). Alte versiuni lingvistice par mai puțin restrictive: de exemplu, cea în limba franceză face referire la „toute créance représentée par un titre de créance”(28). Cu toate acestea, tot la un „titlu” se referă, cu alte cuvinte la un document care trebuie să „reprezinte” o creanță sau, altfel spus, să o ateste în mod formal.

127. În definitiv, nu pare suficient ca existența creanței să poată fi constatată în alt mod decât prin prezentarea unui document. A sensu contrario, este exclusă simpla dovedire a intenției de a evidenția creanța sau, în prezenta cauză, respectarea angajamentului de plată de către subscriitorul obligațiunilor emise de instituția de credit(29).

128. În concluzie, considerăm că nici fondurile care fac obiectul cauzei C‑109/16 nu pot fi calificate drept „depozite” în sensul articolului 1 punctul 1 din Directiva 94/19, fără a aduce atingere faptului că directiva respectivă nu se opune ca legislația națională să califice drept depozite atât aceste fonduri, cât și pe cele din cauza C‑688/15, cu condiția să respecte eficacitatea sistemului de garantare instituit.

B.      Cu privire la acoperirea oferită de sistemul de compensare a investitorilor prevăzut de Directiva 97/9 (a doua întrebare preliminară din cauza C‑109/16)

129. Considerentul (9) al Directivei 97/9 admite că, în anumite circumstanțe, „poate fi dificil […] să se facă o distincție între depozitele reglementate de Directiva [94/19] și fondurile deținute în legătură cu activitatea de investiții”. Mai mult, anumite creanțe pot beneficia de protecția oferită atât de Directiva 94/19, cât și de Directiva 97/9. Articolul 2 alineatul (3) din aceasta din urmă prevede pentru ipoteza respectivă dubla compensare.

130. Instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă fondurile în litigiu în cauza C‑109/16 – care, astfel cum am arătat, nu reprezintă un depozit în sensul Directivei 94/19 – sunt incluse în domeniul de aplicare al Directivei 97/9.

1.      Observațiile părților

131. IDD susține că fondurile respective nu intră sub incidența Directivei 97/9. În opinia sa, Snoras nu a acționat în calitate de întreprindere de investiții, ci ca o entitate emitentă de obligațiuni, astfel încât prejudiciul adus clienților săi este cauzat de concretizarea riscului pe care îl implică investițiile, fiind astfel exclus din domeniul de aplicare al directivei respective.

132. În același sens, guvernul lituanian apreciază că Snoras nu poate fi considerată întreprindere care prestează servicii de investiții, deoarece nu se încadrează în profilul prevăzut de Directiva 2004/39, întrucât a acționat în calitate de emitent de obligațiuni, iar nu ca întreprindere care prestează servicii de investiții. Prejudiciul suferit de domnul Raišelis este inerent riscului pe care îl implică orice investiție.

133. Comisia susține că, indiferent de modul de redactare a versiunii în limba lituaniană a articolului 2 alineatul (2) din Directiva 97/9, acesta trebuie interpretat în sensul că este necesar să se asigure protecția creanțelor rezultate din incapacitatea unei întreprinderi de investiții de a restitui investitorilor fondurile care le sunt datorate sau care le aparțin și pe care le deține în contul acestora în legătură cu o activitate de investiții. Este irelevant că fondurile sunt depuse într‑un cont deschis în numele întreprinderii de investiții sau al clientului.

2.      Analiza întrebărilor preliminare

134. Directiva 97/9, astfel cum reiese din titlul său(30), nu are ca obiect protecția investițiilor, cu alte cuvinte nu urmărește să acopere sau să elimine riscul financiar inerent oricărei investiții în valori mobiliare. Scopul său este de a proteja investitorii, mai precis sau în special „micii investitori”, conform considerentului (4) al directivei respective.

135. Astfel, este vorba despre asigurarea riscului în situația în care „o întreprindere de investiții se află în imposibilitatea de a‑și îndeplini obligațiile față de clienții investitori”(31), cu alte cuvinte de a le asigura protecția în cazul neîndeplinirii de către aceasta a obligațiilor de a „furniza servicii de investiții” și/sau de a „exercita activități de investiții”(32), ceea ce este echivalent cu protejarea investitorilor în cazul în care întreprinderea căreia i‑au solicitat asistență profesională în vederea unor investiții intră în insolvență sau, în general, „[…] se află în imposibilitatea de a‑și îndeplini obligațiile față de clienții investitori”.

136. În definitiv, se asigură că deponenții (sau cel puțin o parte dintre aceștia)(33) pot investi bazându‑se pe certitudinea că există un sistem de garantare care îi protejează în anumite limite și care acoperă „fondurile și instrumentele deținute de o întreprindere de investiții”(34) în cazul în care aceasta nu își poate îndeplini obligațiile.

137. Prin urmare, este vorba despre o garanție suplimentară față de mecanismele obișnuite pe care dreptul civil sau comercial le conferă contractanților. În afara răspunderii contractuale sau extracontractuale a întreprinderilor care prestează servicii de investiții și care nu acționează într‑un mod onest, echitabil și profesionist în raport cu clienții lor sau care le furnizează informații ambigue sau înșelătoare privind riscurile pe care și le asumă, sistemul de garantare prevăzut de Directiva 97/9 se aplică în condiții obiective. Totuși, acest fapt nu elimină riscul ca investiția, odată efectuată, să fie supusă rigorilor logicii pieței.

138. Lietuvos Aukščiausiasis Teismas (Curtea Supremă) pare să rețină drept dovedit faptul că, în împrejurările din cauza C‑109/16, Snoras a acționat în calitate de întreprindere de investiții(35). Îndoielile sale vizează în special calitatea de investitor a domnului Raišelis și, în consecință, dreptul său eventual de a beneficia de protecția oferită de Directiva 97/9.

139. Pentru a răspunde întrebării concrete adresate de instanța de trimitere, Curtea trebuie, prin urmare, să aprecieze ca fiind cert că Snoras întrunește în acest caz condițiile necesare pentru a fi considerată întreprindere de investiții(36).

140. Pe baza considerațiilor anterioare, trebuie subliniat că operațiunea financiară pe care intenționa să o realizeze domnul Raišelis nu s‑a putut concretiza ca urmare a intrării în insolvență a unei instituții (Snoras) care avea în mod concomitent calitatea de emitentă a obligațiunilor pe care clientul său dorea să le subscrie și calitatea de întreprindere de investiții însărcinată de acesta cu tranzacția respectivă.

141. În acest condiții, este dificil de determinat dacă pierderea financiară suferită de domnul Raišelis a fost cauzată de unul dintre rolurile asumate de Snoras în raport cu acesta. Revine instanței de trimitere sarcina de a stabili în care dintre cele două situații se încadrează circumstanțele din litigiul principal. În cazul în care, în cele din urmă, aceasta va aprecia, în primul rând, că Snoras a acționat în calitate de instituție de investiții și, în al doilea rând, că subscrierea de obligațiuni se încadra în domeniul de aplicare al contractului de servicii financiare încheiat cu domnul Raišelis, instanța de trimitere va trebui să determine în ce măsură „incapacitatea” cu care s‑a confruntat Snoras dă naștere obligației de compensare, motiv pentru care instanța de trimitere solicită interpretarea articolului 2 alineatul (2) din Directiva 97/9.

142. Această întrebare se situează în contextul unei diferențe semnificative între versiunea în limba lituaniană a dispoziției menționate și celelalte versiuni lingvistice. Conform acestora din urmă, „acoperirea trebuie să fie asigurată pentru creanțele rezultate din incapacitatea unei întreprinderi de investiții de a rambursa investitorilor fondurile care le sunt datorate sau care le aparțin și pe care [întreprinderea de investiții] le deține în numele acestora în legătură cu activitatea de investiții”(37). Dimpotrivă, în textul lituanian se face referire numai la fondurile care aparțin investitorilor, fără a fi menționate cele care le sunt datorate de întreprinderea de investiții(38).

143. Astfel cum vom arăta în continuare, în cuprinsul dispoziției aplicabile, se face referire la fondurile datorate investitorilor(39), care sunt cele care interesează în mod concret instanța de trimitere. Având în vedere că nu a găsit trimiterea respectivă în versiunea în limba lituaniană a dispoziției, aceasta solicită Curții să stabilească dacă ar putea fi dedusă prin interpretare.

144. Lietuvos Aukščiausiasis Teismas (Curtea Supremă) dorește să afle dacă articolul 2 alineatul (2) din Directiva 97/9 trebuie interpretat „în sensul că acoperă și solicitările de rambursare a fondurilor pe care o întreprindere de investiții le datorează investitorilor și care nu sunt deținute în numele acestora din urmă”(40).

145. Este necesar să se ofere un răspuns afirmativ, pe de o parte, deoarece majoritatea versiunilor lingvistice (cu excepția celei în limba lituaniană) coincid în ceea ce privește modul de redactare a acestei dispoziții. În astfel de cazuri, nu trebuie să se deducă prin interpretare o prevedere care trebuie considerată inclusă fără echivoc și fără rezerve în cuprinsul dispoziției respective. Pe de altă parte, aceasta este soluția cea mai compatibilă cu obiectivul dispoziției privind protecția investitorilor.

146. În plus, articolul în cauză este suficient de clar, de precis și de necondiționat pentru a putea fi invocat de particulari, astfel cum vom arăta în continuare.

C.      Cu privire la efectul direct al Directivelor 94/19 și 97/9 (prima și a treia întrebare preliminară din cauza C‑109/16)

147. Instanța de trimitere solicită să se stabilească de asemenea dacă articolul 2 alineatul (2) din Directiva 97/9 poate fi invocat în mod direct de particulari în fața instanțelor.

148. Comisia consideră că acest lucru este posibil, deoarece trimiterea din articolul respectiv la „condițiile legale și contractuale aplicabile” nu aduce atingere caracterului suficient de clar, de precis și de necondiționat al părții din dispoziție referitoare la obligația de rambursare și nici posibilității ca aceasta să dea naștere unor drepturi subiective, având în vedere că respectivele „condiții” nu vizează decât modalitățile de plată a compensației.

149. Această îndoială a fost soluționată prin Hotărârea din 25 iunie 2015, Indėlių ir investicijų draudimas și Nemaniūnas(41), în care Curtea a statuat că „Directiva 97/9 este, în măsura în care privește stabilirea cazurilor protejate, suficient de clară, de precisă și de necondiționată pentru a putea fi invocată direct de particulari”.

150. Același lucru se aplică și în ceea ce privește articolul 1 punctul 1 din Directiva 94/19 și definiția noțiunii „depozit” prevăzută de acesta, cu privire la care instanța de trimitere se întreabă de asemenea dacă are efect direct.

151. În orice caz, la fel ca în cauza Indėlių ir investicijų draudimas și Nemaniūnas(42), „revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă IID, despre care este cert că are ca misiune protecția depozitelor și a investițiilor în privința investitorilor în cazul insolvenței instituțiilor financiare”, îndeplinește condițiile care trebuie întrunite de „entitățile față de care se pot invoca dispozițiile de natură a avea efecte directe ale unei directive”, printre altele, să fie vorba despre „un organism care, indiferent de forma sa juridică, a fost însărcinat în temeiul unui act al autorității publice să îndeplinească, sub controlul acesteia din urmă, un serviciu de interes public și care dispune în acest scop de puteri exorbitante în raport cu normele aplicabile în relațiile dintre particulari”(43).

VI.    Concluzie

152. În temeiul considerațiilor anterioare, propunem Curții să răspundă Lietuvos Aukščiausiasis Teismas (Curtea Supremă, Lituania) după cum urmează:

„1)      Articolul 1 punctul 1 din Directiva 94/19/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 30 mai 1994 privind sistemele de garantare a depozitelor, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/14/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 martie 2009, trebuie interpretată în sensul că definiția noțiunii «depozit» nu include:

–      fondurile transferate dintr‑un cont bancar personal, cu acordul titularului, într‑un alt cont bancar deschis în numele unei instituții de credit cu scopul de a subscrie o viitoare emisiune de obligațiuni a instituției respective;

–      fondurile transferate în aceleași condiții pentru achiziționarea unor acțiuni emise de o instituție bancară care au făcut obiectul unei oferte publice de cumpărare.

2)      Directiva 94/19 nu se opune ca legislația unui stat membru să protejeze fondurile respective cu titlu de depozite acoperite, cu condiția ca prin aceasta să nu se aducă atingere eficacității sistemului de protecție reglementat de directiva respectivă.

3)      Articolul 2 alineatul (2) din Directiva 97/9/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 martie 1997 privind sistemele de compensare pentru investitori este aplicabil în cazul incapacității unei întreprinderi de investiții de a rambursa clienților săi fondurile datorate.

4)      Atât articolul 1 punctul 1 din Directiva 94/19, cât și articolul 2 alineatul (2) din Directiva 97/9 sunt suficient de clare, de precise și de necondiționate pentru a putea fi invocate în mod direct de particulari în fața instanțelor împotriva unor organisme care, indiferent de forma lor juridică, au fost însărcinate să îndeplinească un serviciu de interes public și care dispun în acest scop de puteri exorbitante în raport cu normele aplicabile în relațiile dintre particulari, aspect a cărui stabilire este de competența instanței naționale.”

1      Limba originală: spaniola.

2      Cauza C‑671/13, EU:C:2015:418.

3      Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 30 mai 1994 privind sistemele de garantare a depozitelor (JO 1994, L 135, p. 5, Ediție specială, 06/vol. 2, p. 163), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/14/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 martie 2009 (JO 2009, L 68, p. 3).

4      Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 3 martie 1997 privind sistemele de compensare pentru investitori (JO 1997, L 84, p. 22, Ediție specială, 06/vol. 2, p. 222).

5      Directiva Consiliului din 10 mai 1993 privind serviciile de investiții în domeniul valorilor mobiliare (JO 1993, L 141, p. 27, Ediție specială, 06/vol. 7, p. 3).

6      Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind piețele instrumentelor financiare, de modificare a Directivelor 85/611/CEE și 93/6/CEE ale Consiliului și a Directivei 2000/12/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 93/22/CEE a Consiliului (JO 2004, L 145, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 8, p. 247).

7      Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 14 iunie 2006 privind inițierea și exercitarea activității instituțiilor de credit (reformare) (JO 2006, L 177, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 9, p. 3).

8      Žin., 2002, n.º 65-2635. Legea privind garantarea depozitelor, care transpune Directivele 94/19 și 97/9 în dreptul Republicii Lituania (denumită în continuare „LGD”).

9      Cauza C‑671/13, EU:C:2015:129, punctul 36.

10      „Deși creanțele coincid în această privință – arată în continuare avocatul general Cruz Villalón – totuși ele se diferențiază prin faptul că doar în cazul certificatelor de depozit este vorba despre creanțe care pot fi negociate sau, după caz, tranzacționate.”

11      Pe de altă parte, nu trebuie să fie vorba despre instrumente negociabile sau nenegociabile. Cu toate că, în principiu, „obligați[a] de plată exclude posibilitatea ca respectiva creanță să poată face obiectul unei negocieri sau tranzacționări, deoarece este vorba, în sens strict, despre un depozit încredințat instituției” (Concluziile avocatului general Cruz Villalón prezentate în cauza C‑671/13, EU:C:2015:129, punctul 37), articolul 1 punctul 1 din Directiva 94/19 vizează de asemenea certificatele de depozit, cu alte cuvinte o specie a genului „depozit” care se individualizează prin caracterul său negociabil (Concluziile avocatului general Cruz Villalón prezentate în cauza C‑671/13, EU:C:2015:129, punctul 39), ceea ce, conform Hotărârii din 25 iunie 2015 pronunțată în cauza respectivă (C‑671/13, EU:C:2015:418, punctul 36), permite „circulația dreptului de credit încorporat”. Informația privind caracterul negociabil a fost importantă altminteri, astfel încât Curtea a reținut că dispozițiile coroborate ale articolului 7 alineatul (2) din Directiva 94/19 și ale punctului 12 din anexa I la aceasta nu se opun unei legislații naționale care exclude de la beneficiul garanției depozitelor titlurile de creanță (certificate de depozit) emise de asiguratul însuși, „cu condiția ca astfel de titluri să fie transferabile” [Hotărârea din 25 iunie 2015, Indėlių ir investicijų draudimas și Nemaniūnas (C‑671/13, EU:C:2015:418, punctul 38)].

12      În acest sens, articolul 5 din Directiva 2006/48 privind inițierea și exercitarea activității instituțiilor de credit permite „instituții[lor] de credit să desfășoare activitatea de preluare de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la populație. Sublinierea noastră.

13      Precum în cazul instituțiilor de credit, în anumite împrejurări, astfel cum reiese din articolul 2 din directivă.

14      Cele enumerate în anexa I la directivă, prin trimitere la articolul 7 alineatul (2) din aceasta.

15      Directiva 94/19 face referire de asemenea la protecția „consumatorilor” în cel de al șaisprezecelea considerent.

16      Instrumente financiare pe care Cortés, L. J.: „Contratos bancarios (II)”, în Uría, R. și Menéndez, A.: Curso de Derecho Mercantil, vol. II, Civitas, Madrid, 2001, p. 541, le definește drept „titluri de valoare, la ordin, transmisibile prin andosare, astfel încât proprietarul le poate înstrăina, recuperând fondurile investite sau depozitate la termen fără anularea sau încetarea contractului încheiat cu instituția de credit”.

17      Considerentul (6) al Directivei 2006/48.

18      Sublinierea noastră.

19      Primul și al doilea considerent ale Directivei 94/19.

20      Al patrulea considerent al Directivei 94/19.

21      Cauza Vervloet și alții (C‑76/15, EU:C:2016:975, punctul 67).

22      Loc. ult. cit.

23      Astfel cum susține IDD la punctul 70 din observațiile sale scrise prezentate în cauza C‑688/15, menționând Hotărârea pronunțată de Lietuvos aukščiausiasis teismas (Curtea Supremă) la 2 octombrie 2013 (cauza civilă nr. 3K 3 470/2013).

24      Această formulă nu contravine dreptului Uniunii, cu toate că Curtea a reiterat că „se impune totuși, astfel cum se subliniază în considerentul (9) al Directivei 97/9, ca regimul instituit prin acest act să răspundă cerințelor celor două directive (Hotărârea din 25 iunie 2015, Indėlių ir investicijų draudimas și Nemaniūnas, C‑671/13, EU:C:2015:418, punctul 45).

25      A se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2016, Vervloet și alții (C‑76/15, EU:C:2016:975, punctul 83).

26      Obligațiunea reprezintă un instrument financiar prin intermediul căruia, în esență, se concretizează împrumutul de capital și care este format din fonduri care trebuie restituite creditorului în termenul și în condițiile prevăzute în acest sens.

27      Astfel cum s‑a constatat în Hotărârea din 25 iunie 2015, Indėlių ir investicijų draudimas și Nemaniūnas (C‑671/13, EU:C:2015:418, punctul 38), articolul 3 alineatul 4 din LGD exclude de la beneficiul garanției depozitelor „titlurile de creanță (certificate de depozit) emise de asiguratul însuși”. Curtea a apreciat că această excludere este compatibilă cu Directiva 94/19, cu condiția ca „astfel de titluri să fie transferabile”. În cadrul ședinței, guvernul lituanian a confirmat că legislația lituaniană nu a fost modificată sub acest aspect. Prin urmare, instanța de trimitere este cea căreia i‑ar reveni sarcina de a verifica dacă obligațiunile în litigiu îndeplinesc sau nu îndeplinesc această condiție, în vederea posibilei lor excluderi de la beneficiul garantării depozitelor.

28      În acest sens, versiunile în limbile italiană și portugheză fac referire la „debiti rappresentati da titoli” și, respectiv, la „dívidas representadas por títulos”.

29      Alte versiuni lingvistice confirmă relevanța acestei forme. Astfel, versiunea în limba engleză face referire la „any debt evidenced by a certificate”, iar cea în limba germană la „Forderungen, die das Kreditinstitut durch Ausstellung einer Urkunde verbrieft hat”.

30      Directiva „privind sistemele de compensare pentru investitori”.

31      Considerentul (4) al Directivei 97/9.

32      Articolul 4 alineatul (1) punctul 1 din Directiva 2004/39.

33      Conform articolului 4 alineatul (2) din Directiva 97/9, un stat membru „poate prevedea ca anumiți investitori să fie excluși de la acoperirea oferită de către sisteme sau să li se acorde un nivel de acoperire mai scăzut. Aceste excluderi sunt enumerate în anexa I”.

34      Considerentul (8) al Directivei 97/9.

35      Conform punctului 22 din decizia de trimitere, domnul Raišelis a încheiat cu Snoras atât un contract de subscriere de obligațiuni, cât și un contract de servicii financiare pentru un client neprofesionist.

36      Premisa în cauză nu figurează în cauza C‑688/15, în care totul pare să indice că Snoras nu a prestat servicii de investiții. Probabil că acesta este motivul pentru care instanța de trimitere și‑a concentrat întrebările adresate în trimiterea preliminară aferentă pe domeniul de aplicare al Directivei 94/19 și pe posibila calificare drept „depozite” a fondurilor în litigiu.

37      Astfel cum reiese din versiunea în limba spaniolă [„reembolsar a los inversores los fondos que se les adeuda o que les pertenecen y que la empresa tenga depositados por cuenta de aquéllos en relación con operaciones de inversión”] și din alte versiuni, precum cea în limba engleză („repay money owed to or belonging to investors and held on their behalf in connection with investment business”), cea în limba franceză („rembourser aux investisseurs les fonds leur étant dus ou leur appartenant et détenus pour leur compte en relation avec des opérations d’investissement”), cea în limba germană („Gelder zurückzuzahlen, die Anlegerngeschuldetwerden oder gehören und für deren Rechnung im Zusammenhang mit Wertpapiergeschäften gehalten werden”), cea în limba italiană („rimborsare i fondi dovuti o appartenenti agli investitori e detenuti per loro conto in relazione ad operazioni d’investimento”) și cea în limba portugheză („reembolsar os investidores dos fundos que lhessejam devidos ou que lhes pertençam e que sejam detidos por sua conta no âmbito de operações de investimento”).

38      „[G]rąžinti pinigus, priklausančius investuotojams ir laikomus jų vardu ryšium su investicine veikla”. Aceasta este, de asemenea, formularea articolului 2 alineatul 12 din LGD.

39      Astfel cum se amintește în Hotărârea Curții din 7 iulie 2016, Ambisig (C‑46/15, EU:C:2016:530, punctul 48), „formularea utilizată în una dintre versiunile lingvistice ale unei dispoziții din dreptul Uniunii nu poate să fie singurul temei pentru interpretarea acestei dispoziții sau să i se atribuie un caracter prioritar în raport cu celelalte versiuni lingvistice. Așadar, dispozițiile dreptului Uniunii trebuie interpretate și aplicate în mod uniform, în lumina versiunilor existente în toate limbile Uniunii. Astfel, în caz de divergență între diferitele versiuni lingvistice ale unui text din dreptul Uniunii, dispoziția în cauză trebuie să fie interpretată în raport cu economia generală și cu finalitatea reglementării din care face parte”.

40      Textul celei de a doua întrebări preliminare adresate în cauza C‑109/16. Sublinerea noastră.

41      Cauza C‑671/13, EU:C:2015:418, punctul 58.

42      Hotărârea din 25 iunie 2015 (C‑671/13, EU:C:2015:418, punctul 59).

43      Loc. ult. cit.