Cauza C‑429/15

Evelyn Danqua

împotriva

Minister for Justice and Equality și alții

(cerere de decizie preliminară formulată de Court of Appeal)

„Trimitere preliminară – Directiva 2004/83/CE – Standarde minime referitoare la condițiile de acordare a statutului de refugiat sau a statutului conferit prin protecție subsidiară – Normă de procedură națională care prevede, pentru introducerea unei cereri de protecție subsidiară, un termen de 15 zile lucrătoare de la data notificării respingerii cererii de azil – Autonomie procedurală a statelor membre – Principiul echivalenței – Principiul efectivității – Buna desfășurare a procedurii de examinare a cererii de protecție subsidiară – Buna desfășurare a procedurii de returnare – Incompatibilitate”

Sumar – Hotărârea Curții (Camera a treia) din 20 octombrie 2016

1.        Dreptul Uniunii Europene – Drepturi acordate particularilor – Modalități procedurale naționale – Condiții de aplicare – Respectarea principiilor echivalenței și efectivității – Normă de procedură națională care prevede, pentru introducerea unei cereri de protecție subsidiară, un termen de 15 zile lucrătoare de la data notificării respingerii cererii de azil – Invocare a principiului echivalenței lipsită de pertinență

(Directivele 2004/83 și 2005/85 ale Consiliului)

2.        Întrebări preliminare – Competența Curții – Identificarea elementelor de drept al Uniunii pertinente – Reformularea întrebărilor

(art. 21 TFUE)

3.        Controale la frontiere, azil și imigrare – Politica privind azilul – Statut de refugiat sau statut conferit prin protecție subsidiară – Directiva 2004/83 – Normă de procedură națională care prevede, pentru introducerea unei cereri de protecție subsidiară, un termen de 15 zile lucrătoare de la data notificării respingerii cererii de azil – Inadmisibilitate – Neconformitatea cu principiul efectivității

(Directiva 2004/83 a Consiliului)

1.      În cadrul unei trimiteri preliminare referitoare la problema dacă principiul echivalenței trebuie interpretat în sensul că se opune unei norme de procedură naționale care supune o cerere de acordare a statutului conferit prin protecție subsidiară unui termen de decădere de 15 zile lucrătoare de la data notificării, de către autoritatea competentă, a posibilității solicitantului de azil a cărui cerere a fost respinsă să formuleze o astfel de cerere de acordare a statutului conferit prin protecție subsidiară, invocarea principiului echivalenței este lipsită de pertinență.

Astfel, respectarea principiului echivalenței impune ca o normă națională să se aplice nediferențiat procedurilor întemeiate pe dreptul Uniunii și celor întemeiate pe dreptul național.

Or, situația care stă la baza întrebării preliminare privește două proceduri întemeiate pe dreptul Uniunii, și anume o cerere de acordare a statutului de refugiat și o cerere de acordare a statutului conferit prin protecție subsidiară.

(a se vedea punctele 24, 30, 32 și 35)

2.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 36 și 37)

3.      Principiul efectivității trebuie interpretat în sensul că se opune unei norme de procedură naționale care supune o cerere de acordare a statutului conferit prin protecție subsidiară unui termen de decădere de 15 zile lucrătoare de la data notificării, de către autoritatea competentă, a posibilității unui solicitant de azil a cărui cerere a fost respinsă să formuleze o astfel de cerere de acordare a statutului conferit prin protecție subsidiară.

Astfel, în aplicarea principiului efectivității, o asemenea normă de procedură națională trebuie să permită un acces efectiv al persoanelor care solicită acordarea protecției subsidiare la drepturile care le sunt conferite de Directiva 2004/83 privind standardele minime referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecție internațională și referitoare la conținutul protecției acordate. În această privință, procedura de examinare a cererilor de protecție subsidiară prezintă o importanță specială în măsura în care permite să li se asigure solicitanților de protecție internațională prezervarea drepturilor lor celor mai importante prin acordarea unei astfel de protecții.

În acest context, ținând seama de dificultățile cu care asemenea solicitanți se pot confrunta în special din cauza situației dificile din punct de vedere uman și material în care se pot afla, un asemenea termen de decădere se dovedește a fi deosebit de scurt și nu asigură, în practică, tuturor acestor solicitanți o posibilitate efectivă de a formula o cerere de acordare a protecției subsidiare și, dacă este cazul, de a dobândi statutul conferit prin această protecție. În consecință, un asemenea termen nu poate fi justificat în mod rezonabil în scopul asigurării bunei desfășurări a procedurii de examinare a unei cereri de acordare a respectivului statut.

Prin urmare, norma de procedură națională în cauză este de natură să compromită accesul efectiv al solicitanților de protecție subsidiară la drepturile care le sunt recunoscute de Directiva 2004/83.

(a se vedea punctele 39, 45, 46, 48 și 49 și dispozitivul)