Ediție provizorie
HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a noua extinsă)
26 iunie 2024(*)
„Funcție publică – Funcționari – Remunerație – Alocații familiale – Alocația școlară – Refuzul acordării – Articolul 3 alineatul (1) din anexa VII la statut – Formare profesională – Învățământ superior – Delegare de competențe – Reluarea competențelor delegate – AIPN competentă”
În cauza T‑698/21,
Georgios Paraskevaidis, cu domiciliul în Wezembeek‑Oppem (Belgia), reprezentat de S. Pappas, D.‑A. Pappa și A. Pappas, avocați,
reclamant
împotriva
Consiliului Uniunii Europene, reprezentat de M. Bauer și M. Alver, în calitate de agenți,
și
Comisiei Europene, reprezentată de T. S. Bohr și I. Melo Sampaio, în calitate de agenți,
pârâte,
TRIBUNALUL (Camera a noua extinsă),
compus din domnii S. Papasavvas, președinte, L. Truchot și H. Kanninen, doamna R. Frendo (raportoare) și domnul M. Sampol Pucurull, judecători,
grefier: domnul A. Marghelis, administrator,
având în vedere faza scrisă a procedurii, în special:
– excepția de inadmisibilitate ridicată de Comisie prin înscrisul separat depus la grefa Tribunalului la 27 ianuarie 2022;
– ordonanța din 15 iulie 2022 de conexare a excepției de inadmisibilitate cu fondul,
în urma ședinței din 4 octombrie 2023,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Prin acțiunea întemeiată pe articolul 270 TFUE, reclamantul, domnul Georgios Paraskevaidis, solicită anularea, în primul rând, a deciziei Oficiului „Administrare și Plată a Drepturilor Individuale” (PMO) din 4 februarie 2021, reiterată prin nota sa din 1 martie 2021, potrivit căreia nu îi era datorată nicio alocație școlară pentru formarea urmată de fiica sa în perioada cuprinsă între luna noiembrie 2019 și luna august 2020, precum și a deciziei de stabilire a eșalonării plății sumelor primite în mod nejustificat, comunicată la 9 martie 2021 (denumite în continuare, împreună, „deciziile PMO”), și, în al doilea rând, a deciziei autorității împuternicite să facă numiri (denumită în continuare „AIPN”) a Consiliului Uniunii Europene din 19 iulie 2021 de respingere a reclamației reclamantului împotriva deciziilor menționate (denumită în continuare „decizia privind reclamația”).
I. Istoricul cauzei
2 Reclamantul este funcționar în cadrul Consiliului.
3 Prin Decizia (UE) 2019/792 a Consiliului din 13 mai 2019 de încredințare către Comisia Europeană – Oficiul de Administrare și Plată a Drepturilor Individuale (PMO) – a exercitării anumitor competențe conferite autorității împuternicite să facă numiri și autorității împuternicite să încheie contracte de muncă (JO 2019, L 129, p. 3, denumită în continuare „Decizia din 13 mai 2019”), Consiliul a încredințat PMO în special exercitarea competențelor referitoare la acordarea și la gestionarea alocațiilor școlare. În conformitate cu articolul 1 alineatul (2) din această decizie, PMO cedează exercitarea competențelor care îi sunt delegate în favoarea Consiliului dacă, într‑un caz individual, AIPN sau autoritatea împuternicită să încheie contracte a Consiliului solicită acest lucru.
4 Între 25 noiembrie 2019 și 30 august 2020, fiica reclamantului a urmat un program de formare în psihopedagogie (denumit în continuare „programul de formare”). În temeiul articolului 3 din anexa VII la Statutul funcționarilor Uniunii Europene (denumit în continuare „statutul”), reclamantului i‑a fost plătită o alocație școlară pe durata programului de formare (denumită în continuare „alocația școlară”).
5 La 4 februarie 2021, PMO a notificat reclamantului o decizie prin care i‑a fost refuzat dreptul la alocația școlară, pentru motivul că Sistemul european de credite pentru educație și formare profesională (ECVET) la care programul de formare dădea dreptul nu avea un nivel superior. În consecință, sumele care i‑au fost plătite cu titlu de alocație școlară trebuiau recuperate.
6 La 1 martie 2021, în urma unei cereri de reexaminare formulate de reclamant la 27 februarie 2021, PMO a reiterat decizia menționată la punctul 5 de mai sus, subliniind că fiica reclamantului nu primise decât 21 de unități ECVET, în timp ce concluzia revizuită 237/05 privind atribuirea alocației școlare și interpretarea noțiunii de frecventare cu regularitate a cursurilor de zi ale unei instituții de învățământ în sensul articolului 3 alineatul (1) din anexa VII la statut, aprobată de colegiul șefilor de administrație cu ocazia celei de a 284‑a reuniuni, care a avut loc la 1 iulie 2020 (denumită în continuare „concluzia revizuită 237/05”) considera că condiția referitoare la frecventarea cu regularitate a cursurilor de zi ale unei instituții de învățământ corespundea acordării a 30 de credite în cadrul Sistemului european de acumulare și transfer al creditelor de studii (ECTS),
7 La 9 martie 2021, PMO i‑a trimis reclamantului un plan de rambursare a sumelor primite în mod nejustificat cu titlu de alocație școlară.
8 La 31 martie 2021, prin intermediul unui formular online trimis prin sistemul de gestionare a personalului Consiliului, reclamantul a formulat o reclamație la acesta în sensul articolului 90 alineatul (2) din statut împotriva deciziilor PMO (denumită în continuare „reclamația”) prin care contesta printre altele aplicabilitatea concluziei revizuite 237/05. La 21 aprilie 2021, acesta a formulat o reclamație în termeni identici la Comisie.
9 Prin scrisoarea din 23 aprilie 2021, în temeiul articolului 1 alineatul (2) din Decizia din 13 mai 2019, Consiliul a solicitat PMO să cedeze exercitarea competențelor AIPN care îi fuseseră delegate, în ceea ce privește reclamația reclamantului. PMO a dat curs acestei cereri prin scrisoarea din 10 iunie 2021 (denumită în continuare „reluarea competențelor delegate”).
10 La 19 iulie 2021, Consiliul, informându‑l totodată pe reclamant cu privire la reluarea competențelor delegate, a respins reclamația. Acesta a reținut în esență că alocația școlară nu era datorată, în temeiul articolului 3 alineatul (1) din anexa VII la statut, din moment ce programul de formare era de natură profesională și nu conducea la o diplomă. Consiliul adăuga că, în aceste împrejurări, nu era necesară pronunțarea cu privire la aplicabilitatea pragului minim de 30 de credite ECTS prevăzut de concluzia revizuită 237/05.
II. Concluziile părților
11 Reclamantul solicită Tribunalului:
– declararea acțiunii ca fiind admisibilă în totalitate;
– anularea deciziilor PMO, precum și a deciziei privind reclamația;
– obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
12 Comisia solicită Tribunalului:
– declararea acțiunii ca inadmisibilă în măsura în care este îndreptată împotriva sa;
– în subsidiar, respingerea acțiunii ca nefondată;
– obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
13 Consiliul solicită Tribunalului:
– respingerea acțiunii;
– obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
III. În drept
A. Cu privire la admisibilitate
14 Acțiunea are ca obiect anularea mai multor decizii care provin de la două instituții diferite prin care se refuză acordarea alocației școlare. Deciziile PMO sunt de competența Comisiei, în timp ce decizia privind reclamația provine de la AIPN a Consiliului, în urma reluării competențelor delegate în cursul procedurii precontencioase.
15 Comisia invocă inadmisibilitatea acțiunii, în măsura în care este îndreptată împotriva sa, pentru motivul că ea nu ar fi AIPN competentă de la care emană decizia privind reclamația, care ar fi singurul act care îl lezează pe reclamant. Ea apreciază că, având în vedere reluarea competențelor delegate de către Consiliu, precum și modificarea argumentelor de drept care susțin decizia privind reclamația, aceasta din urmă s‑a substituit deciziilor PMO.
16 În memoriul în apărare, Consiliul a arătat de asemenea că, din cauza reluării competențelor delegate, acțiunea nu putea fi introdusă decât împotriva sa.
17 În această privință, trebuie amintit că, ținând seama de însuși scopul său, care este de a permite administrației să își reconsidere deciziile, procedura precontencioasă prezintă un caracter evolutiv, astfel încât, în sistemul căilor de atac prevăzut la articolele 90 și 91 din statut, administrația poate, chiar dacă respinge reclamația, să fie în situația să modifice motivele pe baza cărora a adoptat actul contestat (a se vedea Hotărârea din 26 martie 2014, CP/Parlamentul, F‑8/13, EU:F:2014:44, punctul 21 și jurisprudența citată). Astfel, obiectivul procedurii reclamației este de a permite reexaminarea de către AIPN a actului atacat în raport cu criticile invocate de reclamant, modificând, dacă este cazul, motivele care stau la baza dispozitivului său (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 mai 2014, Mocová/Comisia, T‑347/12 P, EU:T:2014:268, punctele 32 și 33).
18 Astfel, motivarea suplimentară în etapa deciziei privind reclamația este conformă cu finalitatea articolului 90 alineatul (2) din statut, care prevede tocmai o decizie motivată. Or, această dispoziție implică în mod necesar ca autoritatea chemată să se pronunțe cu privire la reclamație să nu fie ținută de motivarea deciziei care face obiectul reclamației (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 septembrie 2017, Skareby/SEAE, T‑585/16, EU:T:2017:613, punctul 19 și jurisprudența citată).
19 În aceste condiții, acțiunea, chiar dacă este îndreptată din punct de vedere formal împotriva respingerii reclamației, are ca efect sesizarea instanței cu privire la actul care lezează și împotriva căruia a fost depusă reclamația, cu excepția situației în care respingerea reclamației are un conținut diferit de cel al actului împotriva căruia a fost formulată. O decizie explicită de respingere a unei reclamații poate, ținând seama de conținutul acesteia, să nu aibă un caracter pur confirmativ al actului contestat de reclamant. Aceasta se întâmplă atunci când decizia privind reclamația conține o reexaminare a situației reclamantului în funcție de elemente noi de drept și de fapt sau atunci când respectiva decizie modifică sau completează decizia inițială. În aceste ipoteze, respingerea unei reclamații constituie un act supus controlului instanței pe care aceasta îl ia în considerare pentru aprecierea legalității actului contestat sau pe care îl consideră chiar actul care lezează ce se substituie actului contestat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 mai 2014, Mocová/Comisia, T‑347/12 P, EU:T:2014:268, punctul 34 și jurisprudența citată).
20 În speță, decizia privind reclamația a fost adoptată de Consiliu, după ce a solicitat PMO să cedeze competențele sale în calitate de AIPN, în conformitate cu articolul 1 alineatul (2) din Decizia din 13 mai 2019. Consiliul confirmă refuzul de a acorda alocația școlară. Cu toate acestea, motivarea care susține decizia privind reclamația diferă de cea care figurează în deciziile PMO. Astfel, în timp ce PMO se întemeia pe concluzia revizuită 237/05 pentru a reține că programul de formare nu îndeplinea criteriul cantitativ al pragului minim de 30 de credite ECTS pentru a fi calificat drept învățământ de nivel superior, Consiliul înlătură complet criteriul menționat pentru a se întemeia pe un criteriu calitativ, care concentrează analiza asupra naturii înseși a programului de formare.
21 În consecință, trebuie să se constate că, prin decizia privind reclamația, Consiliul a modificat complet motivele care figurează în deciziile PMO, efectuând o reexaminare a situației reclamantului. Astfel, decizia menționată are un conținut autonom și un domeniu de aplicare diferit de al deciziilor PMO și nu poate fi considerată ca fiind pur confirmativă a acestora.
22 Rezultă că decizia privind reclamația s‑a substituit deciziilor PMO și constituie, în speță, actul care lezează.
23 Pe cale de consecință, acțiunea este inadmisibilă în măsura în care este îndreptată împotriva deciziilor PMO și, prin urmare, împotriva Comisiei, de la care acestea emană.
B. Cu privire la fond
24 În susținerea acțiunii formulate, reclamantul invocă în esență trei motive, întemeiate:
– primul, pe încălcarea principiului legalității ca urmare, pe de o parte, a lipsei unui temei legal ratione temporis și, pe de altă parte, a unei aplicări retroactive nelegale a concluziei revizuite 237/05;
– al doilea, pe o excepție de nelegalitate îndreptată împotriva concluziei revizuite 237/05, care instituie o distincție între programele de formare profesională și programele care conduc la o diplomă, precum și pe necompetența șefilor administrației de a stabili distincția menționată;
– al treilea, pe încălcarea articolului 3 alineatul (1) din anexa VII la statut.
25 În stadiul replicii, reclamantul invocă un al patrulea motiv, întemeiat pe nelegalitatea reluării competențelor delegate, care, în consecință, repune în discuție competența Consiliului de a adopta decizia privind reclamația.
26 Tribunalul va examina mai întâi, împreună, primul și al doilea motiv, apoi al patrulea motiv și, în sfârșit, al treilea motiv.
1. Cu privire la primul și la al doilea motiv, întemeiate pe încălcarea principiului legalității concluziei revizuite 237/05 ca urmare a aplicării sale retroactive și a unei distincții nelegale între programele educaționale
27 Prin intermediul primului motiv, reclamantul contestă în esență aplicarea retroactivă a concluziei revizuite 237/05 și invocă astfel lipsa unui temei legal ratione temporis în ceea ce privește deciziile PMO.
28 Prin intermediul celui de al doilea motiv, reclamantul invocă o excepție de nelegalitate împotriva concluziei revizuite 237/05, în măsura în care aceasta ar institui o distincție între programele de formare profesională și programele care conduc la o diplomă. Reclamantul invocă de asemenea necompetența șefilor administrației pentru stabilirea distincției menționate.
29 Consiliul contestă argumentația reclamantului.
30 În această privință, este necesar să se constate că, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 6 și 10, precum și din cuprinsul punctelor 19 și 20 de mai sus, în timp ce deciziile PMO se întemeiau pe concluzia revizuită 237/05, care este vizată de primul și de al doilea motiv, în decizia privind reclamația, AIPN a Consiliului a modificat complet elementele de drept care susțin analiza pentru a concluziona că alocația școlară nu era datorată.
31 În particular, decizia privind reclamația a înlăturat concluzia revizuită 237/05 care constituia temeiul juridic al deciziilor PMO, subliniind că nu era necesară pronunțarea cu privire la aplicabilitatea pragului minim de 30 de credite ECTS care figurează în concluzia revizuită menționată.
32 Rezultă că primul și al doilea motiv au legătură numai cu deciziile PMO.
33 Or, astfel cum s‑a constatat la punctul 23 de mai sus, acțiunea este inadmisibilă în măsura în care vizează anularea deciziilor PMO și, în consecință, primul și al doilea motiv aferente acestora trebuie respinse ca fiind inoperante.
2. Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe necompetența Consiliului de a retrage delegarea de competențe către PMO și de a emite decizia privind reclamația
a) Cu privire la admisibilitatea celui de al patrulea motiv
34 Consiliul contestă admisibilitatea celui de al patrulea motiv, susținând că, în conformitate cu articolul 84 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, invocarea unui motiv nou în cursul procedurii, care nu rezultă din elemente de drept sau de fapt care au apărut ulterior introducerii acțiunii, este interzisă. Or, dat fiind că l‑a informat pe reclamant cu privire la reluarea competențelor delegate în decizia privind reclamația, Consiliul apreciază că motivul invocat de acesta în stadiul replicii este tardiv și, prin urmare, inadmisibil.
35 În această privință, trebuie arătat că, deși, în principiu, invocarea unui motiv nou trebuie să respecte cerințele prevăzute la articolul 84 din Regulamentul de procedură, aceste cerințe nu sunt aplicabile atunci când un motiv, deși poate fi calificat drept nou, este de ordine publică (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 septembrie 2016, La Ferla/Comisia și ECHA, T‑392/13, EU:T:2016:478, punctul 65, și Hotărârea din 24 septembrie 2019, Yanukovych/Consiliul, T‑301/18, nepublicată, EU:T:2019:676, punctul 64).
36 Or, astfel cum arată reclamantul, motivul întemeiat pe necompetența autorului unui act cauzator de prejudiciu este de ordine publică, astfel încât poate fi invocat în orice stadiu al procedurii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 decembrie 2018, Pipiliagkas/Comisia, T‑689/16, nepublicată, EU:T:2018:925, punctul 39 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 28 septembrie 2022, Grieger/Comisia, T‑517/21, nepublicată, EU:T:2022:588, punctul 89 și jurisprudența citată).
37 Prin urmare, al patrulea motiv este admisibil.
b) Cu privire la temeinicia celui de al patrulea motiv
38 Reclamantul susține că decizia privind reclamația este afectată de o nelegalitate din cauza necompetenței autorului său. În această privință, reclamantul invocă în esență două critici.
39 În primul rând, reclamantul susține că Consiliul putea revoca delegarea de competențe efectuată către PMO numai în integralitatea sa, iar nu pentru un caz individual. El arată în această privință că articolele 90c și 91a din statut împiedică orice reluare a competențelor delegate atunci când PMO a exercitat deja competențele de AIPN, care fac obiectul delegării. Acesta adaugă de asemenea că respectiva reluare a competențelor delegate ridică probleme cu privire la principiul securității juridice.
40 În al doilea rând, reclamantul denunță o încălcare a normelor fundamentale de procedură ca urmare a nepublicării deciziei individuale de reluare a competenței din partea Consiliului, în urma reclamației sale.
41 Consiliul contestă aceste argumente.
1) Cu privire la prima critică, întemeiată pe necompetența Consiliului de a relua competențele delegate pentru un caz individual
42 Potrivit articolului 2 alineatul (2) din statut, una sau mai multe instituții pot delega uneia dintre ele sau unui organism interinstituțional exercitarea, în tot sau în parte, a puterilor acordate AIPN, cu excepția deciziilor privind numirea, promovarea sau transferul funcționarilor. În speță, în temeiul articolului 1 alineatul (1) litera (a) prima liniuță din Decizia din 13 mai 2019, Consiliul a utilizat această posibilitate delegând PMO, printre altele, competențele sale de AIPN pentru a acorda și a gestiona cererile de alocații școlare din partea personalului său.
43 În ceea ce privește domeniile pentru care s‑a aplicat articolul 2 alineatul (2) din statut, articolul 90c din statut prevede că reclamațiile se depun la AIPN delegată, în timp ce, în temeiul articolului 91a din statut, acțiunile sunt îndreptate împotriva instituției de care depinde AIPN delegată.
44 Rezultă că, în speță, AIPN a Comisiei era, în principiu, competentă să adopte orice decizie cu privire la o reclamație formulată în materie de alocații școlare în privința personalului Consiliului.
45 În plus, potrivit jurisprudenței, o delegare de competență constituie un act prin care autoritatea delegantă cedează competența delegată și are, așadar, ca efect efectuarea unui transfer de atribuții, care interzice, a priori, autorității delegante să evoce competența transferată, în caz contrar decizia sa fiind viciată de necompetență (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 noiembrie 2018, Janssen‑Cases/Comisia, T‑688/16, EU:T:2018:822, punctul 31 și jurisprudența citată).
46 Cu toate acestea, trebuie arătat, pe de o parte, că legiuitorul nu a exclus în mod explicit, în statut, posibilitatea unei reluări a competențelor delegate de către instituția delegantă în temeiul articolului 2 alineatul (2) din statut.
47 Pe de altă parte, jurisprudența admite că autoritatea delegantă poate exercita din nou competența, reținând totodată că principiul securității juridice, care stă la baza caracterului formal al operațiunilor de delegare de competență, impune ca aceasta să adopte în prealabil un act explicit în temeiul căruia să recupereze competența delegată. Astfel, în același mod în care o delegare de competență necesită adoptarea unui act explicit de transfer al competenței în cauză, și reluarea competențelor delegate trebuie să se facă prin adoptarea unui act explicit (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 noiembrie 2018, Janssen‑Cases/Comisia, T‑688/16, EU:T:2018:822, punctul 31 și jurisprudența citată).
48 Pe de altă parte, reiese din jurisprudență că principiul bunei administrări presupune în special ca repartizarea competențelor în materie de gestionare a personalului să fie clar definită și publicată în mod corespunzător (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 9 iulie 2008, Kuchta/BCE, F‑89/07, EU:F:2008:97, punctul 62).
49 În speță, în primul rând, articolul 1 alineatul (2) din Decizia din 13 mai 2019 impunea PMO, până la 31 decembrie 2021, să notifice Consiliului în legătură cu orice reclamație primită împotriva unei decizii privind un membru al personalului acestuia. Aceeași dispoziție precizează că, „[î]n situația în care, într‑un caz individual, autoritatea împuternicită să facă numiri sau autoritatea împuternicită să încheie contracte a Consiliului solicită acest lucru, PMO cedează exercitarea competențelor delegate în temeiul alineatului (1) [al] prezentul[ui] articol, iar autoritatea împuternicită să facă numiri sau autoritatea împuternicită să încheie contracte a Consiliului își exercită competențele în acest caz”. Astfel, această dispoziție autoriza în mod explicit Consiliul să solicite PMO să renunțe la competențele de AIPN care îi fuseseră delegate pentru a relua exercitarea acesteia.
50 Rezultă că articolul 1 alineatul (2) din Decizia din 13 mai 2019 abilita în mod explicit Consiliul să reia competențele delegate tocmai în cazuri individuale și în urma depunerii unei reclamații.
51 În al doilea rând, nu se contestă că decizia din 13 mai 2019 a fost publicată în mod corespunzător în Jurnalul Oficial.
52 În al treilea rând, Consiliul nu și‑a exercitat competența decât în urma unui act explicit și prealabil, prin care, la 23 aprilie 2021, a solicitat PMO să renunțe la exercitarea competențelor delegate în speță, cerere căreia acesta i‑a dat curs la 10 iunie 2021 (a se vedea punctul 9 de mai sus).
53 Din considerațiile care figurează la punctele 49-52 de mai sus rezultă că reluarea competențelor delegate a respectat cerințele care decurg din principiul securității juridice, în special în sensul jurisprudenței citate la punctele 47 și 48 de mai sus.
54 În aceste împrejurări, faptul în special că articolul 90c din statut prevede că cererile și reclamațiile privind competențele delegate sunt depuse la AIPN delegată nu poate fi asimilat unei interdicții legislative de reluare a unor astfel de competențe de către titularul lor, indiferent dacă aceasta este integrală sau individuală. Nu se poate considera nici că dispoziția menționată interzice o reluare a competențelor delegate în cursul procedurii precontencioase, astfel cum pretinde reclamantul, ținând seama în special de caracterul evolutiv al acesteia, astfel cum a fost amintit de jurisprudența citată la punctul 17 de mai sus.
55 Prin urmare, trebuie respinsă prima critică, întemeiată pe necompetența Consiliului de a relua competențele delegate pentru un caz individual.
2) Cu privire la a doua critică, întemeiată pe nepublicarea deciziei individuale de reluare a competențelor delegate
56 Reclamantul reproșează Consiliului nepublicarea deciziei individuale de reluare a competenței în urma reclamației sale.
57 În această privință, trebuie amintit că, pe de o parte, în conformitate cu articolul 21 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și cu articolul 76 litera (d) din Regulamentul de procedură, astfel cum au fost interpretate în cadrul unei jurisprudențe constante, cererea introductivă trebuie să cuprindă motivele și argumentele invocate exprimate într‑un mod suficient de clar și de precis pentru a permite pârâtului să își pregătească apărarea, iar instanței să se pronunțe, dacă este cazul, fără a trebui să solicite alte informații. În caz contrar, critica obscură sau vagă este inadmisibilă (a se vedea Hotărârea din 23 martie 2022, ON/Comisia, T‑730/20, nepublicată, EU:T:2022:155, punctul 44 și jurisprudența citată).
58 În speță, reclamantul arată că Consiliul, prin nepublicarea deciziei de retragere a delegării de competențe, în ceea ce privește reclamația, a încălcat o normă fundamentală de procedură. Cu toate acestea, nu este indicat temeiul juridic care ar stabili vreo obligație de publicare a deciziei individuale sau de a dezvolta mai mult și în mod suficient de clar și de precis argumentația sa în raport cu această critică.
59 În consecință, a doua critică trebuie respinsă ca fiind inadmisibilă, în temeiul articolului 76 din Regulamentul de procedură.
60 În orice caz, chiar presupunând că, prin intermediul celei de a doua critici, reclamantul intenționează să invoce lipsa divulgării, în privința sa, a deciziei individuale de reluare a competențelor delegate în ceea ce privește reclamația, trebuie arătat că aceasta a intervenit la 10 iunie 2021, data scrisorii PMO prin care se comunica Consiliului acordul său de a renunța la exercitarea competențelor delegate. Desigur, această scrisoare nu a fost notificată reclamantului, iar acesta din urmă nu a fost avertizat decât la momentul notificării deciziei privind reclamația, la 19 iulie 2021, și anume cu cinci săptămâni și jumătate mai târziu (a se vedea punctele 9 și 10 de mai sus).
61 Cu toate acestea, potrivit unei jurisprudențe constante, întârzierea în comunicarea unei decizii individuale destinatarului său nu poate determina anularea acesteia, dat fiind că comunicarea este un act ulterior deciziei și, prin urmare, nu exercită nicio influență asupra conținutului acesteia (Hotărârea din 29 octombrie 1981, Arning/Comisia, 125/80, EU:C:1981:248, punctul 9, și Hotărârea din 7 februarie 2007, Caló/Comisia, T‑118/04 și T‑134/04, EU:T:2007:37, punctul 79).
62 Pe de altă parte, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 8 de mai sus, reclamantul a introdus reclamația mai întâi la Consiliu și, doar trei săptămâni mai târziu, la Comisie, prezentându‑i o copie a reclamației introduse la Consiliu.
63 În plus, reclamantul nu susține, nici cu atât mai mult nu demonstrează că împrejurarea potrivit căreia decizia privind reclamația a fost adoptată de Consiliu, iar nu de Comisie, ar fi fost, în sine, susceptibilă să aducă atingere uneia dintre garanțiile care îi sunt conferite de statut sau normelor unei bune administrări în materie de gestionare a personalului.
64 Pe cale de consecință, trebuie să se concluzioneze că nicio neregularitate procedurală nu afectează reluarea competențelor delegate de către Consiliu, astfel încât reclamantul nu poate susține în mod întemeiat că decizia privind reclamația a fost luată de o autoritate necompetentă.
65 Prin urmare, al patrulea motiv trebuie respins ca neîntemeiat.
3. Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 3 alineatul (1) din anexa VII la statut
66 Al treilea motiv, care cuprinde două aspecte, este întemeiat pe o încălcare a articolului 3 alineatul (1) din anexa VII la statut.
67 În cadrul primului aspect, reclamantul susține că, în sensul concluziei revizuite 237/05, condiția privind frecventarea „cursurilor de zi” ale unei instituții de învățământ superior ar fi îndeplinită în esență numai atunci când studiile efectuate corespund unui număr de 30 de credite ECTS. Astfel, respectiva concluzie revizuită ar fi impus o condiție suplimentară nelegală, restrângând aplicarea articolului 3 alineatul (1) din anexa VII la statut numai la programele de formare academică, cu excluderea oricărei formări profesionale care dă dreptul la acordarea de unități ECVET.
68 Or, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 30-32 de mai sus, AIPN a Consiliului a înlăturat complet concluzia revizuită 237/05, care constituia temeiul juridic al deciziilor PMO, astfel încât primul aspect al celui de al treilea motiv legat de acestea din urmă trebuie respins ca fiind inoperant.
69 În susținerea celui de al doilea aspect al celui de al treilea motiv, reclamantul susține că decizia privind reclamația a încălcat articolul 3 alineatul (1) din anexa VII la statut, întrucât ar fi introdus o distincție între învățământul superior și învățământul profesional.
70 Consiliul contestă aceste argumente.
71 În această privință, trebuie amintit că, potrivit articolului 3 alineatul (1) din anexa VII la statut, alocația școlară se plătește pentru fiecare copil aflat în întreținere în vârstă de cel puțin cinci ani, care frecventează cu regularitate cursurile de zi ale unei instituții de învățământ primar sau secundar cu plată sau ale unei instituții de învățământ superior.
72 Or, în decizia privind reclamația, Consiliul a reținut că alocația școlară nu era datorată reclamantului. Pe de o parte, programul de formare era de natură profesională și conducea la obținerea de unități ECVET, iar nu la credite ECTS. Pe de altă parte, acesta nu dădea dreptul la o diplomă universitară de al doilea sau al treilea ciclu și, prin urmare, nu ținea de educația universitară în sensul sistemului educațional elen. Consiliul a concluzionat de aici că programul de formare nu poate fi considerat „învățământ superior” în sensul articolului 3 alineatul (1) din anexa VII la statut.
73 În cursul prezentei proceduri, Consiliul a susținut că articolul 3 alineatul (1) din anexa VII la statut, care dă dreptul la acordarea alocației școlare, trebuia interpretat în lumina articolului 2 alineatul (3) litera (b) din anexa menționată, care prevede acordarea unei alocații pentru un copil aflat în întreținere care urmează o formare educațională sau profesională.
74 Potrivit Consiliului, faptul că noțiunea de „formare profesională” figurează la articolul 2 alineatul (3) litera (b) din anexa VII la statut, referitor la alocația pentru copilul aflat în întreținere, dar este absentă la articolul 3 alineatul (1) din anexa VII la statut, referitor la alocația școlară, ar demonstra că noțiunea „formare profesională” este o noțiune autonomă distinctă de cea de „învățământ superior”, de care, printre altele, articolul 3 alineatul (1) din anexa menționată condiționează acordarea alocației școlare. Prin urmare, învățământul superior nu ar putea cuprinde formarea profesională, astfel încât alocația școlară nu ar fi datorată în cazul în care copilul în cauză urmează o asemenea formare.
75 În această privință, Tribunalul arată că, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 71 de mai sus, articolul 3 alineatul (1) din anexa VII la statut impune în special trei condiții pentru acordarea unei alocații școlare, și anume, în primul rând, frecventarea unei instituții de învățământ superior, în al doilea rând, caracterul regulat al frecventării menționate și, în al treilea rând, faptul că această frecventare vizează cursurile de zi. Astfel, articolul 3 alineatul (1) din anexa VII la statut nu evocă nicidecum natura formării ca atare.
76 Or, contrar celor susținute de Consiliu, deși legiuitorul nu a evocat natura formării oferite de o instituție de învățământ superior în cadrul articolului 3 alineatul (1) din anexa VII la statut, pe când în cadrul articolului 2 alineatul (3) litera (b) din aceeași anexă a procedat astfel, nu revine nici Consiliului, nici Tribunalului sarcina de a o transforma într‑o condiție suplimentară.
77 Astfel, Tribunalul a reținut deja că, desigur, distincția dintre formarea școlară și formarea profesională care figurează la articolul 2 alineatul (3) litera (b) din anexa VII la statut permite excluderea plății alocației școlare prevăzute la articolul 3 alineatul (1) din anexa menționată atunci când copilul aflat în întreținere urmează o formare profesională fără nicio legătură cu o instituție de învățământ. În schimb, această distincție nu se opune plății alocației școlare atunci când un copil aflat în întreținere urmează o formare profesională asigurată de o instituție de învățământ pe care o frecventează cu regularitate în cadrul cursurilor de zi (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 29 ianuarie 1993, Wery/Parlamentul, T‑86/91, EU:T:1993:7, punctele 44, 45, 50 și 51).
78 Pe cale de consecință, natura profesională a formării nu are incidență asupra acordării alocației școlare în temeiul articolului 3 alineatul (1) din anexa VII la statut, în măsura în care aceasta este asigurată de o instituție de învățământ.
79 Această interpretare este confirmată de considerentul (3) al Regulamentului (UE) nr. 317/2013 al Comisiei din 8 aprilie 2013 de modificare a anexelor la Regulamentele (CE) nr. 1983/2003, (CE) nr. 1738/2005, (CE) nr. 698/2006, (CE) nr. 377/2008 și (UE) nr. 823/2010 în ceea ce privește Clasificarea Internațională Standard a Educației (JO 2013, L 99, p. 1), potrivit căruia instituțiile Uniunii trebuie să utilizeze clasificări ale educației compatibile cu versiunea revizuită a Clasificării Internaționale Standard a Educației 2011 (ISCED). Astfel, punctul 2 al doilea paragraf din concluzia revizuită 237/05 face referire la ISCED în scopul definirii noțiunii de frecventare a cursurilor de zi ale unei instituții de învățământ superior.
80 Or, în ședință, Consiliul a recunoscut, pe de o parte, că ISCED definește învățământul superior ca incluzând atât ceea ce este înțeles în mod obișnuit ca învățământ academic, cât și ceea ce corespunde învățământului profesional avansat și, pe de altă parte, că Universitatea Egeei (Grecia), în cadrul căreia a fost organizat programul de formare, este o instituție de învățământ superior.
81 În aceste împrejurări, este necesar să se concluzioneze că Consiliul nu putea refuza acordarea alocației școlare reclamantului pentru motivul că programul de formare nu putea fi considerat „învățământ superior” în sensul articolului 3 alineatul (1) din anexa VII la statut.
82 Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că trebuie, pe de o parte, să se admită al doilea aspect al celui de al treilea motiv și, pe cale de consecință, să se anuleze decizia privind reclamația și, pe de altă parte, să se respingă în rest acțiunea.
IV. Cu privire la cheltuielile de judecată
83 Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.
84 Cu toate acestea, potrivit articolului 135 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, Tribunalul poate, în măsura impusă de echitate, să decidă ca o parte care cade în pretenții să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, doar o fracțiune din cheltuielile de judecată efectuate de cealaltă parte sau chiar să decidă ca ea să nu fie obligată la plata acestora.
85 În speță, reclamantul a căzut în pretenții în ceea ce privește admisibilitatea acțiunii în măsura în care este îndreptată împotriva deciziilor PMO și, prin urmare, împotriva Comisiei.
86 Cu toate acestea, Tribunalul apreciază că, în speță, dispoziția tranzitorie care figurează la articolul 1 alineatul (2) din Decizia din 13 mai 2019 coroborată cu articolele 90c și 91a din statut (a se vedea punctele 43 și 49 de mai sus) a putut crea o anumită ambiguitate în ceea ce privește actul cauzator de prejudiciu în speță.
87 În aceste condiții, chiar dacă reclamantul a căzut în pretenții în măsura în care acestea sunt îndreptate împotriva Comisiei, se va face o justă apreciere a tuturor împrejurărilor speței prin decizia ca aceasta din urmă să suporte propriile cheltuieli de judecată.
88 Întrucât Consiliul a căzut în pretenții cu privire la fond, se impune obligarea acestuia la suportarea propriilor cheltuieli de judecată, precum și a celor efectuate de reclamant.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a noua extinsă)
declară și hotărăște:
1) Acțiunea este inadmisibilă în măsura în care este îndreptată împotriva Comisiei Europene.
2) Anulează Decizia Consiliului Uniunii Europene din 19 iulie 2021 de respingere a reclamației domnului Georgios Paraskevaidis formulate împotriva deciziilor Oficiului „Administrare și Plată a Drepturilor Individuale” al Comisiei din 4 februarie 2021, din 1 martie 2021 și din 9 martie 2021.
3) Respinge în rest acțiunea.
4) Consiliul va suporta, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, cheltuielile de judecată ale domnului Paraskevaidis.
5) Comisia Europeană suportă propriile cheltuieli de judecată.
Papasavvas | Truchot | Kanninen |
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 26 iunie 2024.
V. Di Bucci