CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
NILS WAHL
prezentate la 24 martie 2015(1)
Cauza C‑125/14
Iron & Smith Kft
împotriva
Unilever NV
[cerere de decizie preliminară formulată de Fővárosi Törvényszék (Ungaria)]
„Marcă – Înregistrarea unei mărci naționale identice sau similare cu o marcă comunitară anterioară – Marcă comunitară care se bucură de renume – Întinderea geografică și economică a renumelui”
1. Prezenta cauză privește interpretarea corectă a articolului 4 alineatul (3) din Directiva 2008/95/CE (denumită în continuare „directiva”)(2). S‑a pus în discuție raportul dintre mărcile naționale, pe de o parte, și mărcile comunitare, pe de altă parte, precum și întinderea protecției care ar trebui să fie acordată mărcilor comunitare anterioare care se bucură de renume.
2. În acest context, se ridică două întrebări: (i) cum ar trebui să fie interpretată noțiunea „renume în Comunitate” în sensul articolului 4 alineatul (3) și (ii) înregistrarea unei mărci naționale ulterioare într‑un stat membru poate fi refuzată atunci când o marcă comunitară – care se bucură de renume în alte părți ale Uniunii Europene – nu este foarte cunoscută în statul membru respectiv?
I – Cadrul juridic
3. Considerentul (10) al Directivei subliniază că este de o importanță esențială să se garanteze că mărcile înregistrate beneficiază de același nivel de protecție în toate statele membre. Totuși, se specifică faptul că acest lucru nu ar trebui să priveze statele membre de dreptul de a acorda o protecție mai largă mărcilor care se bucură de renume.
4. Articolul 4 alineatul (3) din Directivă prevede un motiv relativ de refuz al înregistrării unei mărci sau de nulitate în caz de conflict cu o marcă comunitară anterioară care se bucură de renume. Acesta prevede că unei mărci trebuie să îi fie refuzată înregistrarea (sau, dacă este înregistrată, poate fi declarată nulă), dacă este identică sau similară unei mărci comunitare anterioare în sensul articolului 4 alineatul (2) din directivă și dacă este destinată să fie înregistrată (sau a fost înregistrată) pentru produse sau pentru servicii care nu sunt similare celor pentru care marca anterioară este înregistrată, atunci când marca anterioară se bucură de renume în Comunitate și când utilizarea mărcii ulterioare ar obține fără motiv justificat un profit necuvenit din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii comunitare anterioare sau când ea le‑ar aduce atingere.
5. Articolul 4 alineatul (4) litera (a) din directivă prevede un motiv de refuz similar, deși facultativ, în cazul mărcilor naționale care se bucură de renume în statul membru respectiv.
II – Situația de fapt, procedura și întrebările preliminare
6. Din decizia de trimitere reiese că, pe baza mărcii sale comunitare verbale anterioare IMPULSE, Unilever NV a formulat o opoziție la o cerere depusă de Iron & Smith Kft. pentru înregistrarea ca marcă maghiară a semnului figurativ color „be impulsive”. Oficiul maghiar pentru proprietate intelectuală (Szellemi Tulajdon Nemzeti Hivatal, denumit în continuare „Oficiul maghiar”) a constatat că Unilever a comercializat în cantități importante și a popularizat pe teritoriul Regatului Unit și al Italiei produsele desemnate de marca sa comunitară verbală IMPULSE, marca respectivă deținând o cotă de piață de 5 % în Regatul Unit și de 0,2 % pe teritoriul Italiei. În temeiul acestei constatări privind cota de piață – care nu se referea la Ungaria – Oficiul maghiar a considerat că a fost dovedită existența renumelui mărcii comunitare într‑o parte substanțială a teritoriului Uniunii Europene(3). De asemenea, el a apreciat că riscul obținerii unui profit necuvenit de către marca ulterioară nu poate fi exclus.
7. Întrucât Oficiul maghiar a refuzat, în consecință, înregistrarea mărcii sale, Iron & Smith a solicitat înaintea Fővárosi Törvényszék (Tribunalul din Budapesta, denumit în continuare și „instanța de trimitere”) anularea deciziei de respingere a cererii de înregistrare. Având îndoieli cu privire la interpretarea corectă a articolului 4 alineatul (3) din directivă, instanța de trimitere a adresat următoarele întrebări preliminare:
„1) Poate fi suficient renumele existent într‑un stat membru pentru a justifica renumele unei mărci comunitare în sensul articolului 4 alineatul (3) din [directivă] […] chiar și în cazul în care cererea de înregistrare a mărcii naționale împotriva căreia a fost formulată opoziția întemeiată pe un astfel de renume a fost depusă într‑un alt stat decât cel menționat anterior?
2) Se pot aplica, în cadrul criteriilor teritoriale utilizate pentru examinarea renumelui unei mărci comunitare, principiile stabilite de [Curte] privind utilizarea serioasă a mărcii comunitare?
3) Dacă titularul mărcii comunitare anterioare justifică renumele acesteia în alte state decât statul membru în care s‑a depus cererea de înregistrare națională – care acoperă o parte substanțială a teritoriului Uniunii Europene – i se poate impune acestuia, fără a ține seama de justificarea menționată, să prezinte o dovadă suficientă în raport cu respectivul stat membru?
4) În cazul unui răspuns negativ la [a treia întrebare], este posibil, având în vedere particularitățile pieței interne, ca marca utilizată intensiv într‑o parte substanțială a teritoriului Uniunii Europene să nu fie cunoscută de consumatorul național relevant și, din acest motiv, să nu fie îndeplinită cealaltă cerință necesară pentru existența motivului de refuz al înregistrării prevăzut la articolul 4 alineatul (3) din directivă, întrucât nu există riscul aducerii unei atingeri renumelui sau caracterului distinctiv sau de a obține un profit necuvenit din acestea? În cazul unui răspuns afirmativ, care sunt circumstanțele care trebuie probate de titularul mărcii comunitare pentru a fi îndeplinită cerința menționată?”
8. Iron & Smith, Unilever, guvernul maghiar, guvernul danez, guvernul francez, guvernul italian și guvernul Regatului Unit, precum și Comisia au depus observații scrise în prezenta procedură. Cu excepția guvernului italian, toate aceste părți au prezentat și observații orale în cadrul ședinței din 4 februarie 2015.
III – Analiză
A – Contextul
9. Articolul 4 alineatul (3) din directivă este aplicabil doar atunci când sunt îndeplinite în mod cumulativ următoarele două condiții: (i) marca comunitară anterioară trebuie să se bucure de renume într‑o parte substanțială a teritoriului Uniunii Europene (denumită în continuare „prima condiție”) și (ii) utilizarea mărcii (naționale) ulterioare trebuie să obțină un profit necuvenit din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii comunitare anterioare sau când ea le‑ar aduce atingere (denumită în continuare „a doua condiție”). Totuși, titularul mărcii comunitare anterioare nu este obligat să dovedească riscul de confuzie între marca sa și marca națională ulterioară(4).
10. Ținând seama de această observație, este clar că între primele trei întrebări există o strânsă legătură. Toate cele trei întrebări se referă la prima condiție, mai precis la criteriile care trebuie să fie folosite pentru a stabili dacă o marcă comunitară anterioară se bucură de renume într‑o parte substanțială a teritoriului Uniunii Europene. În acest context, instanța de trimitere are dubii în privința nivelului importanței care ar trebui să se acorde frontierelor geografice (și chiar dacă este cazul să li se acorde importanță) în cadrul analizei respective. Astfel, vom aborda mai întâi primele trei întrebări împreună, înainte de a aborda a patra întrebare, care se referă la cea de‑a doua condiție. Înainte de a trece la analizarea aspectelor menționate, sunt necesare însă câteva scurte observații privind rațiunea care stă la baza motivului relativ de refuz legat de renume.
11. Motivul de refuz (și de nulitate) prevăzut la articolul 4 alineatul (3) din directivă [și la articolul 8 alineatul (5) din regulament care corespunde acestuia] reflectă ideea că valoarea unei mărci poate depăși cu mult capacitatea sa de a indica originea: valoarea sa poate consta, printre altele, în proiectarea unei anumite imagini. Ea a fost denumită „funcția de publicitate” a mărcilor(5). Astfel, ceea ce se protejează nu este atât indicarea originii, ci mai degrabă succesul economic al anumitor mărci. Având în vedere aceste aspecte, este evident că nu poate fi exclusă afectarea imaginii unei anumite mărci dacă s‑ar permite utilizarea unei mărci identice sau similare. Posibilitatea respectivă există chiar (și în mod special) atunci când produsele și serviciile desemnate de respectiva marcă ulterioară nu intră în aceeași categorie cu cele acoperite de marca anterioară. Fără îndoială, acesta este motivul pentru care este necesară extinderea protecției mărcilor comunitare în afara categoriilor de produse și de servicii pentru care marca a fost înregistrată. Dată fiind natura deosebit de extinsă a protecției acordate unei mărci în temeiul articolului 4 alineatul (3) din directivă, nu este surprinzător că motivul de refuz menționat poate fi invocat doar atunci când marca se bucură de renume în Uniunea Europeană.
B – Prima condiție
12. După cum am afirmat deja, problema care stă la baza primelor trei întrebări decurge din faptul că nici directiva, nici regulamentul nu cuprind vreo dispoziție cu privire la teritoriul geografic din Uniunea Europeană care trebuie să fie acoperit sau alte criterii care trebuie să fie îndeplinite pentru a se stabili că o marcă comunitară se bucură de renume în sensul articolului 4 alineatul (3) din directivă. În aceste împrejurări, întrucât articolul 4 alineatul (3) din directivă și articolul 8 alineatul (5) din regulament sunt formulate în mod identic, este evident că dispozițiile respective ar trebui să fie interpretate într‑un mod coerent(6).
13. Totuși, considerăm că problema renumelui a fost deja soluționată de Curte, în pofida faptului că instanța de trimitere are dubii cu privire la aplicabilitatea jurisprudenței anterioare în cauza care este pendinte înaintea sa. Pentru exemplificare, vom expune pe scurt principiile care stau la baza jurisprudenței respective.
14. În Hotărârea General Motors(7), care se referă la renume în contextul mărcilor naționale (în cazul menționat, mărci Benelux), Curtea a declarat că este suficient ca marca să se bucure de renume într‑o „parte substanțială” a teritoriului unui stat membru(8). Deosebit de interesantă este poziția adoptată în continuare de Curte potrivit căreia nu se poate pretinde ca marca să se bucure de renume pe „întreg” teritoriul statului membru. În cazul țărilor Benelux, aceasta a însemnat că, pentru a se considera că marca se bucură de renume, era suficient ca marca să fie cunoscută de o parte semnificativă a publicului vizat într‑o parte substanțială a teritoriului respectiv. În acest caz, s‑a apreciat că doar o parte a uneia dintre țările care alcătuiesc teritoriul în cauză putea de asemenea să constituie „o parte substanțială a teritoriului”(9).
15. Acest dictum al Curții a fost transpus în contextul mărcii comunitare în Hotărârea Pago International(10). În hotărârea respectivă, Curtea a analizat problema dacă se poate considera că o marcă comunitară (forma unei sticle de suc de fructe) se bucură de renume într‑o parte substanțială a teritoriului Uniunii Europene în condițiile în care s‑a constatat că se bucură de renume doar într‑un stat membru. În acest context, Curtea a statuat că pentru a atinge pragul necesar, o marcă comunitară trebuie să fie cunoscută de o parte semnificativă a publicului vizat de produsele sau de serviciile acoperite de marcă într‑o parte substanțială a teritoriului Uniunii Europene. În plus, Curtea a afirmat că, „având în vedere circumstanțele cauzei principale”, se poate aprecia că teritoriul statului membru în cauză (Austria) poate fi considerat o parte substanțială a teritoriului Uniunii Europene(11).
16. În pofida rezervei formulate de Curte cu privire la această din urmă afirmație („având în vedere circumstanțele cauzei principale”), considerăm că din hotărârea respectivă se poate deduce că, chiar și în general, renumele dintr‑un stat membru – cu condiția ca o parte semnificativă a publicului vizat de produsele sau de serviciile acoperite de marcă să coincidă cu publicul relevant din același stat membru – poate să fie suficient pentru a se stabili că marca în cauză se bucură în mod real de renume în Uniunea Europeană în sensul articolului 4 alineatul (3) din directivă(12).
17. Astfel, în cele din urmă, problema renumelui depinde de piața relevantă pentru produsele și pentru serviciile supuse analizei. Răspunsul la întrebarea ce anume constituie o parte substanțială a teritoriului Uniunii Europene necesită, așadar, o analiză detaliată pe care numai instanța națională pe al cărei rol se află cauza o poate realiza. După cum a observat Curtea, cota de piață deținută de marca anterioară, intensitatea, întinderea geografică și durata utilizării sale, precum și importanța investițiilor realizate de întreprindere pentru a o promova sunt factori de care trebuie să se țină seama în cadrul analizei menționate(13). Altfel spus, renumele constituie o cerință privind existența unui anumit nivel de cunoaștere a mărcii, care trebuie să fie evaluat pe baza unor criterii cantitative. Pentru a stabili dacă o anumită marcă se bucură de renume într‑o parte substanțială a teritoriului Uniunii Europene este necesară astfel o combinație de criterii geografice și economice. Prin urmare, importanța pieței relevante pentru produse sau pentru servicii determinate ar trebui să aibă un rol esențial în cadrul analizei.
18. Mai precis, după cum se poate deduce din Hotărârea Pago International, întrebarea ce anume constituie o parte substanțială a teritoriului Uniunii Europene depinde în mod necesar – iar acest fapt nu poate fi subliniat suficient – de marca respectivă concretă despre care se afirmă că se bucură de renume și, în consecință, de publicul vizat. Întrucât, în acest context, mai mult contează proporția decât numerele absolute, faptul că piața relevantă poate avea o dimensiune globală limitată nu se opune, ca atare, dobândirii renumelui de către o marcă. Deși, în opinia noastră, teritoriul unui stat membru (indiferent dacă este mare sau mic) poate să constituie, după caz, în mod efectiv o parte substanțială a teritoriului Uniunii Europene, analiza care conduce la această concluzie trebuie să fie efectuată totuși fără să se țină seama de frontierele geografice(14).
19. Este adevărat că se poate susține că Hotărârea Pago International nu constituie un precedent util de jurisprudență, dat fiind că, în cauza respectivă (spre deosebire de cea analizată în prezent), existența renumelui era stabilită în statul membru în care titularul mărcii comunitare a invocat renumele mărcii sale. Totuși, un aspect care trebuie subliniat este că marca comunitară este întemeiată pe principiul uniformității. Altfel spus, după dobândirea de către un titular a unei mărci comunitare, aceasta din urmă are vocația să producă efecte pe întreg teritoriul Uniunii Europene (cu anumite excepții enumerate în regulament)(15). În consecință, considerăm că este lipsit de importanță dacă renumele este sau nu este stabilit pe teritoriul statului membru în care este solicitată înregistrarea mărcii naționale ulterioare(16). Astfel, protecția uniformă pe întreg teritoriul Uniunii Europene ar fi compromisă dacă o marcă comunitară care se bucură de renume ar putea beneficia de protecție numai în zona geografică în care s‑a stabilit existența renumelui(17). Totuși, aceasta nu înseamnă – după cum vom explica în mod mai detaliat mai jos – că titularul unei mărci comunitare poate să invoce în mod automat renumele respectiv oriunde în Uniunea Europeană, de exemplu, pentru a se opune înregistrării unei mărci naționale.
20. Ajungem astfel la un ultim aspect, și anume relevanța jurisprudenței Curții cu privire la noțiunea „utilizare serioasă”. În cauza Leno Merken(18), Curții i s‑a solicitat să stabilească dacă utilizarea unei mărci comunitare într‑un stat membru ar putea sau nu ar putea să constituie o utilizare serioasă în Comunitate. În hotărârea menționată, Curtea a respins în mod clar ideea folosirii jurisprudenței Pago Internationale, referitoare la problema renumelui ca un criteriu pentru a se stabili dacă a existat sau nu a existat în mod efectiv o utilizare serioasă în Comunitate. În esență, motivul a fost că articolul 8 alineatul (5) din regulament (renumele) și articolul 15 din acesta (utilizarea serioasă) urmăresc obiective complet diferite. În timp ce primul se referă la condițiile care guvernează protecția extinsă în afara categoriilor de produse și de servicii pentru care a fost înregistrată o marcă comunitară, noțiunea „utilizare serioasă” desemnează condiția minimă de utilizare pe care toate mărcile trebuie să o îndeplinească pentru a fi protejate: conform articolului 15 din regulament, pentru a se evita înregistrările abuzive, marca comunitară trebuie „să facă obiectul unei utilizări serioase în Comunitate” în termen de cinci ani de la înregistrare. În caz contrar, marca riscă decăderea(19).
21. Este adevărat că, după cum au remarcat mai multe dintre părțile care au depus observații, se poate afirma cu siguranță că pronunțarea Curții în Hotărârea Leno Merken privind lipsa de relevanță a frontierelor geografice (atunci când se analizează dacă marca a făcut obiectul unei utilizări serioase) are o anumită importanță marginală și în prezenta cauză. Motivul este că respectiva constatare reflectă ideea protecției unitare oferite de marca comunitară pe o piață internă. În pofida acestui fapt, nu pare oportun să se aplice în contextul de față, nici chiar prin analogie, această orientare specifică a jurisprudenței privind criteriile care trebuie să se aplice pentru a stabili dacă o marcă a făcut obiectul unei utilizări serioase. Astfel, după cum a observat Curtea însăși, trebuie să se distingă în mod clar criteriile pentru stabilirea aspectului dacă există utilizare serioasă de cele aplicabile în cazul renumelui(20).
22. Având în vedere că o marcă comunitară se poate bucura de renume într‑o parte substanțială a teritoriului Uniunii Europene chiar și în situația în care existența renumelui este stabilită doar în privința unui singur stat membru – care nu trebuie să fie în mod necesar același cu cel în care a fost depusă opoziția – revine acum în sarcina instanței de trimitere să stabilească dacă marca Unilever se bucură de renume într‑o parte substanțială a teritoriului Uniunii Europene, ținând seama în special de publicul vizat de produsele sau de serviciile acoperite de această marcă. Chiar presupunând că este îndeplinită condiția prealabilă legată de stabilirea existenței renumelui (după cum pare să considere instanța de trimitere), va fi necesar totuși ca aceasta din urmă să stabilească dacă este îndeplinită a doua condiție prevăzută la articolul 4 alineatul (3) din directivă înainte de a admite opoziția depusă de Unilever în procedura principală.
C – A doua condiție
23. A patra întrebare privește cea de a doua condiție prevăzută la articolul 4 alineatul (3) din directivă. Pentru a decide dacă este îndeplinită această a doua condiție, trebuie să se stabilească dacă marca națională ulterioară generează (sau va genera) fără justă cauză un profit din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii comunitare anterioare ori aduce (sau va aduce) atingere acestora.
24. Se ridică două probleme aici. În primul rând, care sunt criteriile care trebuie să fie folosite pentru a stabili dacă li se aduce atingere prin interferență(21), defăimare(22) sau parazitism(23) în asemenea împrejurări? Și în al doilea rând, în acest context, care este nivelul de importanță care trebuie să fie atribuit (dacă este cazul) faptului că marca comunitară anterioară care se bucură de renume nu este larg cunoscută (sau este complet necunoscută) în statul membru în care se solicită înregistrarea mărcii naționale? Deși ambele întrebări pot fi abordate în mod abstract doar cu o anumită dificultate, vom încerca să oferim instanței de trimitere câteva orientări cu privire la factorii pe care ar trebui să îi ia în considerare atunci când analizează aspectele respective.
1. Publicul relevant
25. Particularitatea prezentei cauze constă în faptul că, potrivit instanței de trimitere, marca comunitară anterioară ar putea să fie de fapt complet necunoscută publicului relevant din Ungaria. Pentru motive evidente, revine instanței de trimitere sarcina să decidă dacă marca Unilever utilizată în Regatul Unit și în Italia este (ne)cunoscută consumatorilor maghiari relevanți. Cu privire la aspectul menționat, remarcăm doar că, deși este posibil ca marca anterioară să nu se bucure de renume (sau să nu fie foarte cunoscută) în Ungaria, aceasta nu implică în mod automat faptul că marca este total necunoscută publicului relevant din statul membru respectiv(24).
26. Acestea fiind spuse, este perfect posibil ca o marcă comunitară anterioară să îndeplinească doar prima condiție prevăzută la articolul 4 alineatul (3) din directivă, dar nu și pe cea de a doua. După cum sugerează unele dintre părțile care au prezentat observații, pentru a stabili dacă mărcii comunitare anterioare care se bucură de renume trebuie să i se ofere protecție extinsă într‑un anumit stat membru, trebuie să se analizeze situația din statul membru în care se invocă dreptul exclusiv conferit de marca comunitară. În cauza aflată pe rolul instanței de trimitere, acest stat membru este Ungaria.
27. În această privință, Curtea a observat deja în Hotărârea General Motors că înregistrarea unei mărci ulterioare poate aduce atingere mărcii anterioare care se bucură de renume doar dacă există un nivel suficient de cunoaștere a acestei mărci. Numai în această situație ar fi posibil ca publicul, atunci când intră în contact cu marca ulterioară, să facă o asociere între cele două mărci, chiar dacă sunt utilizate pentru produse sau pentru servicii care nu sunt similare(25). Astfel, în cazul în care funcțiile esențiale ale mărcii anterioare nu sunt afectate în niciun fel, pare improbabil să se poată aduce prejudicii mărcii în cauză.
28. După cum observă guvernul Regatului Unit, aceasta sugerează că, în pofida probei renumelui [într‑o parte substanțială a teritoriului Uniunii Europene, dar nu în mod necesar în statul membru în care este invocat articolul 4 alineatul (3), după cum am explicat mai sus], cunoașterea de către publicul relevant din statul membru al mărcii ulterioare este de o importanță decisivă atunci când se stabilește dacă marca națională ulterioară poate să aducă atingere mărcii anterioare. Este adevărat că s‑ar putea susține că poziția menționată este problematică, în special din perspectiva principiului protecției uniforme: o marcă comunitară anterioară de renume ar putea să beneficieze de o protecție sporită, extinsă la produse și la servicii nesimilare, în 27 de state membre, dar nu și în cel de al 28‑lea.
29. Totuși, după cum a admis Curtea în Hotărârea DHL Express France, dreptul exclusiv al titularului unei mărci comunitare trebuie să fie înțeles în context. Acest drept este acordat cu scopul de a permite titularului să își protejeze interesele specifice pentru a se asigura că marca își poate îndeplini funcțiile proprii. În consecință, dreptul exclusiv al titularului unei mărci comunitare și, prin urmare, întinderea teritorială a acestui drept nu pot depăși ceea ce acesta permite titularului său pentru a proteja marca pe care o deține, și anume interzicerea numai a oricărei utilizări care poate aduce atingere funcțiilor mărcii(26). Este adevărat că această afirmație a fost făcută în contextul stabilirii domeniului de aplicare teritorial al unei interdicții de a continua acte de contrafacere sau acte care prezintă riscul de contrafacere a unei mărci comunitare. Dacă afirmația respectivă nu ar fi însă aplicabilă deopotrivă în contextul înregistrării, după cum a observat Comisia, titularul unei mărci comunitare anterioare ar putea să se opună înregistrării unei mărci ulterioare, dar nu și să interzică utilizarea acesteia.
30. În acest stadiu, este important totodată să subliniem că trebuie să se permită existența mărcilor naționale în paralel cu cele comunitare(27). În cazul în care nu s‑ar acorda cunoașterii de către publicul relevant din statul membru în care s‑a solicitat înregistrarea mărcii ulterioare importanța cuvenită în contextul celei de a doua condiții prevăzute la articolul 4 alineatul (3) din directivă, existența în paralel a celor două sisteme de înregistrare a mărcilor ar fi o noțiune lipsită de sens. O asemenea abordare ar implica fără îndoială și costuri deloc neglijabile pentru persoanele care solicită înregistrarea exclusiv în temeiul dreptului național al mărcilor (date fiind costurile pe care le presupune garantarea faptului că nu există deja o marcă comunitară similară pentru nicio categorie posibilă de produse sau de servicii).
31. În fapt, pentru protejarea intereselor titularilor mărcilor comunitare anterioare, este posibil să fie aplicabil după înregistrare și articolul 4 alineatul (3) din directivă. La un moment dat, titularul unei mărci anterioare care se bucură de renume poate să se opună fără succes înregistrării unei mărci naționale pentru produse sau pentru servicii care sunt (sau nu sunt) similare. Totuși, dacă prima condiție este îndeplinită de la început, aceasta nu ar însemna că declararea nulității în cazul mărcii naționale ulterioare nu ar putea fi avută în vedere într‑o etapă ulterioară, în conformitate cu articolul 4 alineatul (3) din directivă, cu condiția să fie îndeplinită și a doua condiție.
2. Trebuie să se stabilească o legătură
32. În general, se poate afirma că problema atingerii aduse unei mărci impune o evaluare de ansamblu a tuturor factorilor relevanți, inclusiv, dar nu numai, a intensității mărcii anterioare, a publicului relevant și a categoriilor de produse și de servicii desemnate de marca anterioară și de cea ulterioară. În această privință, o serie de concluzii suplimentare pot fi trase din jurisprudență.
33. În special, reiese din Hotărârea Intel Corporation(28), pronunțată într‑o cauză care a avut ca obiect motivul facultativ de refuz de la articolul 4 alineatul (4) din directivă, că, cu cât evocarea mărcii care se bucură de renume provocată de marca ulterioară este imediată și mai puternică, cu atât este mai mare riscul ca prin utilizarea actuală sau viitoare a semnului să se obțină foloase necuvenite din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii anterioare ori să se aducă atingere acestora(29). Atunci când se stabilește că nu există nicio legătură între marca anterioară și cea ulterioară în percepția publicului(30), prin utilizarea mărcii ulterioare nu se pot obține foloase necuvenite din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii anterioare sau nu se poate aduce atingere acestora(31).
34. O altă concluzie care poate fi trasă în temeiul Hotărârii pronunțate de Curte în cauza Intel Corporation este aceea că, în funcție de împrejurările fiecărei cauze, nu se poate exclude posibilitatea ca publicul vizat de produsele sau de serviciile pentru care a fost înregistrată marca anterioară să nu coincidă cu publicul vizat de produsele sau de serviciile pentru care a fost înregistrată marca ulterioară. În acest sens, în vederea aprecierii existenței unei asocieri între aceste mărci, trebuie luată în considerare natura produselor sau a serviciilor pentru care a fost înregistrată fiecare dintre mărcile în conflict. Desigur că acest lucru este mai ușor când marca anterioară este cunoscută de marele public sau când produsele sau serviciile relevante se suprapun în mare măsură(32).
35. Mai concret, din orientarea jurisprudenței bazate pe Hotărârea Intel Corporation rezultă că nu poate exista o legătură între cele două mărci atunci când marca anterioară nu este evocată de cea ulterioară în percepția publicului relevant din statul membru în care a fost solicitată înregistrarea mărcii ulterioare. Astfel, atunci când nu se poate stabili o asemenea legătură, ar părea contrar logicii să se susțină că utilizarea mărcii ulterioare ar constitui parazitism sau ar aduce atingere renumelui sau caracterului distinctiv al mărcii anterioare(33).
36. Totuși, trebuie să subliniem o diferență importantă între prezenta cauză și cauza Intel Corporation: în prezenta cauză, punctul de plecare este că marca anterioară Unilever nu este foarte cunoscută (dacă este cunoscută) în Ungaria. Pe de altă parte, în cauza Intel Corporation, Curtea pare să își fi întemeiat constatările pe premisa că marca anterioară care se bucură de renume era foarte cunoscută pe întreg teritoriul statului membru în cauză (Regatul Unit). Acesta este motivul pentru care hotărârea menționată nu oferă o orientare clară cu privire la proporția publicului relevant pentru mărcile în cauză – altfel spus, importanța cantitativă a publicului vizat – care trebuie să existe pentru a se dovedi legătura necesară.
37. În opinia noastră, consumatorii care stabilesc această legătură trebuie să constituie o proporție atât de importantă a publicului relevant din statul membru în cauză încât implicațiile comerciale să fie considerabile („o proporție semnificativă din punct de vedere comercial”). În caz contrar, a doua condiție prevăzută la articolul 4 alineatul (3) din directivă ar fi lipsită de orice conținut real. Astfel, în primul rând, doar persoanele familiarizate cu marca anterioară vor putea să facă o astfel de asociere. De ce este atunci necesar să se impună ca o proporție semnificativă din punct de vedere comercial a publicului respectiv să fi intrat în contact cu marca comunitară anterioară și să poată face astfel asocierea necesară?
38. Un aspect a cărui importanță nu poate fi contestată în cazul de față este că a doua condiție prevăzută la articolul 4 alineatul (3) din directivă se axează pe prejudiciul efectiv sau potențial cauzat mărcii anterioare prin înregistrarea mărcii naționale ulterioare. Este evident că, pentru a se produce prejudiciul, proporția publicului care a cunoscut marca nu este necesar să fie la fel de mare precum în cazul stabilirii existenței renumelui. Dar trebuie să apară consecințe vizibile. În opinia noastră – și, din nou, în funcție de tipul de produse și de servicii în cauză – o asemenea atingere se poate produce doar dacă o proporție semnificativă din punct de vedere comercial a publicului relevant din statul membru în cauză stabilește legătura. Doar în cadrul acestui grup utilizatorii pot fi influențați de asocierea pe care o fac.
39. Indiferent de situație, simplul fapt că partea care solicită înregistrarea mărcii ulterioare cunoaște existența mărcii comunitare anterioare care se bucură de renume nu poate fi sub nicio formă relevant pentru a se stabili că există parazitism. Astfel, cunoașterea de către solicitant a mărcii anterioare nu implica posibilitatea ca utilizatorii medii să asocieze mărcile în cauză.
40. Nu putem decât să subliniem din nou că, în timp ce publicul relevant din statul membru în care s‑a solicitat marca ulterioară nu este decisiv atunci când se stabilește dacă marca comunitară anterioară se bucură de renume în Uniunea Europeană în sensul articolului 4 alineatul (3) din directivă, acest public este – dimpotrivă – de o importanță esențială pentru aprecierea aspectului dacă marca națională ulterioară generează un profit necuvenit pe baza mărcii comunitare anterioare ori aduce atingere acesteia. Trebuie să avem în vedere că protecția acordată unei mărci naționale este limitată, în principiu, la teritoriul statului membru în care este solicitată marca respectivă. Acesta este motivul pentru care, atunci când se analizează motivele de refuz în cazul mărcilor naționale, este evident că publicul relevant pentru stabilirea existenței unei atingeri aduse mărcii sau a unui profit necuvenit trebuie să fie cel din statul membru în cauză.
41. Astfel, în special în contextul în care există parazitism, care prezintă o relevanță deosebită în prezenta cauză, pare dificil să se susțină că tipul de prejudiciu menționat ar putea să se producă atunci când publicul local nu cunoaște marca anterioară care se bucură de renume (sub rezerva verificării de către instanța de trimitere). În orice caz, după cum a observat în special guvernul danez, chiar dacă instanța de trimitere consideră că publicul relevant ar putea stabili o legătură între marca Unilever și marca națională ulterioară, riscul de a se produce un efect prejudiciabil sau parazitism nu poate să rămână o simplă presupunere(34). În ceea ce privește procedurile de opoziție, adeseori (după cum pare să fie situația și în cauza de pe rolul instanței de trimitere) atingerea invocată nu s‑a produs încă.
3. Intensitatea mărcii anterioare
42. Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită în mod special să se clarifice tipul de probe pe care titularul mărcii anterioare trebuie să le prezinte cu privire la riscul aducerii unei atingeri mărcii sale. Totuși, acest aspect este relevant doar în cazul în care instanța de trimitere este în masură să stabilească faptul că o proporție suficient de importantă a publicului relevant din statul membru în cauză face legătura necesară între mărci pentru a exista implicații comerciale considerabile, altfel spus constată că o proporție semnificativă din punct de vedere comercial a publicului relevant din statul membru în cauză face legătura necesară.
43. În această privință, Curtea a afirmat că existența în percepția publicului vizat a unei legături între mărcile în conflict nu este suficientă pentru a se stabili că s‑a adus sau se va aduce atingere mărcii anterioare. În consecință, titularul mărcii anterioare trebuie să dovedească fie existența unei atingeri efective și actuale aduse mărcii sale, fie probabilitatea serioasă ca o astfel de atingere să se producă în viitor(35). În timp ce dovedirea riscului de defăimare pare să fie independentă de categoria de produse și de servicii implicate, considerăm că cu cât bunurile și serviciile în discuție sunt mai similare, cu atât este mai ușor să se arate că este posibil să se producă o interferență (mai ales prin „degenerarea”(36) unei indicații de origine precum în cauza Interflora și Interflora British Unit(37)).
44. În orice caz, Curtea a stabilit un standard de probă în cazul atingerii aduse mărcii (prin interferență și defăimare) destul de ridicat. Standardul respectiv presupune demonstrarea unei modificări a comportamentului economic al consumatorului mediu al produselor sau al serviciilor pentru care marca anterioară a fost înregistrată ca urmare a utilizării mărcii ulterioare sau demonstrarea existenței unui risc serios ca o astfel de modificare să se producă în viitor. După cum am menționat deja, această afirmație pare mai ales că se referă la tipurile de atingeri care constau în interferență și în defăimare(38).
45. În opinia noastră, este puțin probabil ca acest criteriu să poată fi transpus în mod direct în contextul parazitismului. În cazul acestuia din urmă, perspectiva este diferită în măsura în care accentul este pus pe utilizatorii medii ai mărcii ulterioare și pe profitul pe care marca ulterioară este posibil să îl obțină pe baza celei anterioare. În plus, jurisprudența nu pare să impună ca beneficiul astfel obținut să fie exprimat, de exemplu, prin creșterea vânzărilor.
46. Dimpotrivă, după cum a afirmat Curtea în Hotărârea LʼOréal și alții(39), există un profit necuvenit atunci când un terț încearcă, prin utilizarea unui semn similar unei mărci de renume, să se situeze în contextul imaginii acesteia pentru a beneficia de puterea sa de atracție, de reputația și de prestigiul acesteia, precum și să exploateze, fără nicio compensație financiară și fără a trebui să facă eforturi proprii în această privință, efortul comercial al titularului mărcii pentru a crea și pentru a menține imaginea acestei mărci, iar profitul care rezultă din utilizarea menționată trebuie să fie considerat ca fiind obținut în mod neloial din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii respective(40). Din aceasta rezultă că profitul obținut trebuie să fie oarecum necuvenit. Totuși, potrivit interpretării noastre cu privire la jurisprudență, caracterul „necuvenit” are valoare adăugată limitată – dacă nu chiar inexistentă – atunci când partea care solicită înregistrarea mărcii naționale ulterioare se situează în mod intenționat în contextul renumelui mărcii anterioare.
47. În general, considerăm că, atunci când în special produsele și serviciile sunt (foarte) nesimilare, analiza pe care o efectuează instanța de trimitere trebuie să se concentreze pe caracterul distinctiv al mărcii comunitare anterioare care se bucură de renume: cu cât este mai puternic renumele și cu cât evocarea mărcii anterioare provocată de semnul a cărui înregistrare a fost solicitată la nivel național este imediată și mai puternică, cu atât este mai mare riscul ca prin utilizarea actuală sau viitoare a semnului să se obțină foloase necuvenite din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii ori să se aducă atingere acestora (în special prin interferență)(41).
48. Deși decizia de trimitere cuprinde doar informații limitate de natură să ne permită să facem observații mai detaliate referitoare la cauza de pe rolul instanței de trimitere, considerăm că nu trebuie exclusă de la început posibilitatea ca, datorită mărcii anterioare Unilever, comercializarea produselor și a serviciilor desemnate de marca națională ulterioară să fie mai ușoară. Pentru a stabili dacă există un risc serios de profit necuvenit, instanța de trimitere ar trebui astfel să analizeze în special cât de cunoscută este marca Unilever, imaginea pe care o proiectează(42) și dacă a fost (sau va fi) transferat vreun profit către marca ulterioară. Astfel, în cazul produselor identice sau similare, transferul profitului pare aproape evident(43). Dimpotrivă, în cazul produselor și al serviciilor nesimilare, acest tip de „polenizare încrucișată”(44) ar putea să fie, în general, mai dificil de demonstrat.
49. Astfel, atunci când efectuează analiza privind a doua condiție prevăzută la articolul 4 alineatul (3) din directivă, instanța de trimitere ar trebui să acorde o importanță deosebită cunoașterii mărcii anterioare de către publicul relevant din Ungaria. În această privință, cu cât este mai puternic renumele și cu cât evocarea mărcii Unilever provocată de semnul a cărui înregistrare se solicită în prezent este imediată și mai puternică, cu atât este mai mare riscul ca prin utilizarea actuală sau viitoare a semnului să se obțină un profit necuvenit din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii ori să se aducă atingere acestora.
IV – Concluzie
50. În temeiul considerațiilor de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Fővárosi Törvényszék după cum urmează:
„1) În sensul articolului 4 alineatul (3) din Directivea 2008/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci, este posibil – în funcție de semnul concret despre care se afirmă că se bucură de renume și, în consecință, de publicul vizat – să fie suficient ca o marcă comunitară să se bucure de renume într‑un singur stat membru, care nu trebuie să fie în mod necesar statul în care este invocată dispoziția în cauză. În acest context, pentru a stabili dacă există un renume în sensul articolului 4 alineatul (3), principiile stabilite în jurisprudență cu privire la utilizarea serioasă a unei mărci nu sunt relevante.
2) Atunci când marca comunitară anterioară nu se bucură de renume în statul membru în care se invocă articolul 4 alineatul (3) din directivă, pentru a dovedi că se obține, fără motiv justificat, un profit necuvenit din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii comunitare sau se aduce atingere acestora în sensul dispoziției respective, este necesar să se demonstreze că o proporție semnificativă din punct de vedere comercial a publicului relevant din acest stat membru va stabili o legătură cu marca anterioară. În acest caz, intensitatea mărcii anterioare constituie un factor important pentru dovedirea existenței unei astfel de asocieri.”