CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DOMNUL GIOVANNI PITRUZZELLA
prezentate la 7 aprilie 2022(1)
Cauza C‑211/20 P
Comisia Europeană
împotriva
Valencia Club de Fútbol, SAD
„Recurs – Ajutoare de stat – Ajutor acordat anumitor cluburi de fotbal profesionist – Articolul 107 alineatul (1) TFUE – Noțiunea de avantaj – Garanții de stat – Comunicarea privind garanțiile – Prețul garanției corespunzător prețului pieței – Sarcina probei – Obligația de diligență a Comisiei”
1. Prezenta cauză privește recursul introdus de Comisia Europeană prin care această instituție solicită Curții anularea Hotărârii din 12 martie 2020, Valencia Club de Fútbol/Comisia (T‑732/16, EU:T:2020:98, denumită în continuare „hotărârea atacată”), prin care Tribunalul Uniunii Europene a anulat, în cadrul acțiunii introduse de Valencia Club de Fútbol, SAD (denumit în continuare „Valencia CF”), Decizia (UE) 2017/365 a Comisiei din 4 iulie 2016 privind ajutorul de stat SA.36387 (2013/C) (ex 2013/NN) (ex 2013/CP) pus în aplicare de Spania pentru Valencia Club de Fútbol, SAD, Hércules Club de Fútbol, SAD, și Elche Club de Fútbol, SAD(2) (denumită în continuare „decizia în litigiu”).
2. Prezentul recurs va determina Curtea să examineze metodologia definită în Comunicarea cu privire la aplicarea articolelor [107] și [108 TFUE] privind ajutoarele de stat sub formă de garanții(3) (denumită în continuare „Comunicarea privind garanțiile”), pentru a aprecia existența unui ajutor în prezența unei garanții publice individuale, metodologie pe care Comisia nu ar fi respectat‑o, astfel cum a concluzionat Tribunalul în hotărârea atacată. Curtea va avea de asemenea ocazia să clarifice mai mult domeniul de aplicare al jurisprudenței sale privind sarcina probei și obligația de diligență a Comisiei în stabilirea existenței unui avantaj, în special în contextul acordării unei garanții de stat individuale.
I. Cadrul juridic
3. Pe lângă articolul 107 TFUE, în prezenta cauză sunt relevante punctele 2.1, 2.2, 3.1, 3.2, 4.1 și 4.2 din Comunicarea privind garanțiile.
II. Istoricul cauzei și decizia în litigiu
4. Istoricul litigiului este descris la punctele 1-10 din hotărârea atacată, la care facem trimitere pentru mai multe detalii. Pentru nevoile prezentei proceduri, ne limităm să amintim cele ce urmează.
5. Valencia CF este un club de fotbal profesionist cu sediul în Valencia, Spania. Fundaciόn Valencia este o fundație fără scop lucrativ al cărei obiectiv de bază este acela de a menține, de a transmite și de a promova aspectele sportive, culturale și sociale ale Valencia CF și legătura acestuia cu suporterii săi.
6. La 5 noiembrie 2009, Instituto Valenciano de Finanzas (denumit în continuare „IVF”), instituție financiară din cadrul Generalitat Valenciana (guvernul regional din Valencia, Spania), a oferit o garanție pentru un împrumut bancar în valoare de 75 de milioane de euro acordat de Bancaja (devenită Bankia) pentru Fundaciόn Valencia, prin intermediul căruia aceasta a achiziționat, în contextul unei majorări de capital, 70,6 % din acțiunile Valencia CF (denumită în continuare „măsura 1”)(4).
7. Garanția acoperea în integralitate principalul împrumutului, plus dobânzile și costurile operațiunii garantate. În schimb, o primă anuală de garanție de 0,5 % trebuia să fie plătită de Fundaciόn Valencia în favoarea IVF. IVF primea un gaj de rangul doi, cu titlu de contragaranție, asupra acțiunilor Valencia CF achiziționate de Fundaciόn Valencia. Durata împrumutului subiacent era de șase ani. Rata dobânzii pentru împrumutul subiacent era egală mai întâi cu 6 % în primul an, iar ulterior cu „Euro Interbank Offered Rate” (Euribor) pe un an majorată cu o marjă de 3,5 % cu o rată minimă de 6 %. Exista de asemenea un comision de angajament de 1 %. Calendarul de plată prevedea rambursarea dobânzilor începând cu luna august 2010 și rambursarea principalului în două tranșe de 37,5 milioane EUR, la 26 august 2014 și, respectiv, la 26 august 2015. Era prevăzut ca rambursarea împrumutului garantat (principal și dobânzi) să fie finanțată prin vânzarea acțiunilor Valencia CF achiziționate de Fundación Valencia.
8. La 10 noiembrie 2010, IVF a majorat garanția acordată Fundación Valencia cu 6 milioane de euro (denumită în continuare „măsura 4”)(5).
9. Fiind informată cu privire la garanțiile menționate, prin Decizia din 4 iulie 2006 (denumită în continuare „decizia de deschidere a procedurii”)(6), Comisia a inițiat o investigație pentru verificarea compatibilității acestor garanții cu dispozițiile de drept al Uniunii privind ajutoarele de stat. În cursul investigației, Comisia a primit informații și observații din partea, inter alia, a Regatului Spaniei, a IVF, a Valencia CF și a Fundación Valencia.
10. Prin decizia în litigiu, Comisia a concluzionat, printre altele, că măsura 1 și măsura 4 constituiau ajutoare de stat ilegale.
11. În această decizie, Comisia a concluzionat mai întâi că, la momentul acordării măsurilor 1 și 4, Valencia CF se afla în situație de dificultate(7). Valencia CF nu se afla însă într‑o situație extrem de dificilă, în sensul punctului 2.2 și al punctului 4.1 litera (a) din Comunicarea privind garanțiile(8). Totuși, Comisia a reținut că, întrucât acest club se afla în dificultate financiară înainte de punerea în aplicare a măsurilor, se putea considera că ratingul său se încadra în categoria CCC, potrivit scalei de rating a agenției de rating Standard & Poor’s(9).
12. În continuare, în considerentele (85)-(87) ale deciziei în litigiu, cuprinse la punctul 7.1.2, intitulat „[a]vantajul selectiv”, Comisia a reținut următoarele:
„(85) În ceea ce privește elementul de ajutor din cadrul măsurilor care implică, în ansamblul lor, garanții de stat, Comisia ține seama de secțiunile 2.2 și 3.2 din Comunicarea […] privind garanțiile. [Comunicarea menționată] prevede că îndeplinirea anumitor condiții ar putea fi suficientă pentru ca Comisia să excludă prezența ajutorului de stat, cum ar fi faptul că debitorul nu se află în dificultate financiară și garanția nu acoperă mai mult de 80 % din creditul neachitat sau din altă obligație financiară. Cu toate acestea, dacă nu plătește un preț grevat de risc pentru garanție, debitorul obține un avantaj. În plus, în cazul în care debitorul este o întreprindere aflată în dificultate financiară, acesta nu va găsi o instituție financiară dispusă să îl crediteze, în niciun caz, fără o garanție de stat.
(86) În această privință, Comisia nu este de acord cu argumentul Spaniei potrivit căruia condițiile din Comunicarea […] privind garanțiile sunt îndeplinite. Aplicând aceste criterii în cazul de față, Comisia constată că:
a) Valencia CF […] [s‑a] aflat în dificultate financiară [a se vedea considerentele (70)-(82) de mai sus] în momentul acordării măsurilor 1 […] și 4;
b) după cum se arată în considerentele (7)-(9) de mai sus, garanțiile au acoperit peste 100 % din împrumuturile subiacente;
c) primele de garanție anuale cuprinse între 0,5 % și 1 % percepute pentru garanțiile în cauză nu pot fi considerate ca reflectând riscul de incapacitate de plată pentru împrumuturile garantate, date fiind dificultățile în care se [afla] Valencia CF […] și, în special, raportul ridicat datorii/capital propriu sau faptul că [avea] capital propriu negativ la momentul acordării măsurilor în cauză.
(87) Pe baza celor de mai sus, Comisia concluzionează că măsurile 1 […] și 4 nu respectă condițiile stabilite în Comunicarea […] privind garanțiile și, prin urmare, este de părere că beneficiarii nu ar fi obținut măsurile în aceleași condiții pe piață și, în consecință, aceste măsuri le‑au conferit un avantaj necuvenit.”
13. În considerentul (93) al deciziei în litigiu, cuprins la punctul 7.2, intitulat „[c]uantificarea ajutorului”, se precizează următoarele:
„(93) Conform secțiunii 4.2 din Comunicarea […] privind garanțiile, Comisia consideră că, pentru fiecare garanție, valoarea ajutorului este egală cu elementul de subvenționare din cadrul garanției, și anume cu valoarea care rezultă din diferența dintre, pe de o parte, rata dobânzii aplicată efectiv împrumutului grație garanției de stat plus comisionul de garantare și, pe de altă parte, rata dobânzii care ar fi fost aplicată unui împrumut fără garanție de stat. Comisia ia act de faptul că, din cauza numărului limitat de analize ale unor operațiuni similare pe piață, un astfel de criteriu de referință nu va oferi o comparație corespunzătoare. Prin urmare, Comisia va utiliza rata de referință relevantă, care este de 1 000 de puncte de bază având în vedere dificultățile celor trei cluburi de fotbal și valoarea foarte scăzută a garanțiilor pentru împrumut, plus 124-149 de puncte de bază ca rate de bază ale Spaniei la momentul acordării măsurilor de ajutor. Într‑adevăr, fiecare împrumut a fost securitizat cu un gaj asupra acțiunilor achiziționate în cadrul cluburilor. Totuși, acestea din urmă se aflau în dificultate, și anume efectuau operațiuni care conduceau la pierderi, și nu puseseră în aplicare niciun plan de viabilitate credibil care să demonstreze că operațiunile respective vor produce profit pentru acționarii lor. Prin urmare, pierderile acestor cluburi au fost incluse în valoarea acelorași acțiuni ale cluburilor, așadar, valoarea respectivelor acțiuni oferite drept garanție pentru împrumut a fost aproape de zero. Pe baza calculelor efectuate de Comisie, cuantumul ajutorului în măsurile care fac obiectul examinării ar fi […] în cazul Valencia CF (19,193 milioane EUR din cadrul măsurii 1 […]) […]”
III. Procedura în fața Tribunalului și hotărârea atacată
14. Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 20 octombrie 2016, Valencia CF a formulat o acțiune în anulare împotriva deciziei în litigiu, invocând opt motive în susținerea acțiunii sale.
15. La punctele 116-138 din hotărârea atacată, care face obiectul prezentului recurs, Tribunalul a admis – exclusiv în ceea ce privește măsura 1(10) – al treilea aspect al primului motiv al acțiunii, prin intermediul căruia Valencia CF a invocat faptul că Comisia a considerat în mod eronat că măsura 1 nu a fost acordată la prețul pieței.
16. Tribunalul a reținut, în primul rând, că din Comunicarea privind garanțiile se deduce că trebuie identificat în prealabil un eventual preț de piață, fie la nivelul garanției, fie la nivelul împrumutului subiacent, în raport cu care să se compare termenii operațiunii în litigiu pentru a se stabili dacă costul financiar pe care îl suportă debitorul este inferior celui pe care l‑ar suporta dacă ar urma să obțină aceeași finanțare și aceeași garanție la prețul pieței. În acest sens, potrivit Tribunalului, din cuprinsul punctului 3.2 litera (d) și al punctului 4.2 din Comunicarea privind garanțiile reiese că Comisia trebuie, în primul rând, să verifice dacă prețul plătit pentru garanție este cel puțin la fel de mare ca prima corespunzătoare de referință a garanției oferite pe piețele financiare; în al doilea rând, în lipsa unui astfel de parametru, Comisia trebuie să compare costul financiar total al creditului garantat, care include rata dobânzii la credit și prima garanției, cu prețul de piață al unui credit similar, negarantat; în sfârșit, în al treilea rând, în lipsa unui preț de piață al unui credit similar negarantat, trebuie să se utilizeze rata de referință(11).
17. Pe baza acestei premise, Tribunalul a arătat, făcând trimitere la considerentul (85) și la considerentul (86) litera (c) ale deciziei în litigiu, că Comisia nu a indicat în dezvoltările aferente caracterizării unui avantaj care era prețul de piață în raport cu care a evaluat prima în cauză și nu a examinat gajul acordat IVF cu titlu de contragaranție. Tribunalul a considerat că Comisia s‑a limitat la a efectua evaluarea situației financiare a reclamantei pentru a concluziona, având în vedere valoarea primei de garanție plătite IVF, că aceasta nu era conformă cu condițiile de piață. În continuare, Tribunalul a arătat că, în răspunsul său în cadrul măsurilor de organizare a procedurii, Comisia a confirmat că a considerat că, ținând seama de situația financiară a reclamantei, care era o întreprindere aflată în dificultate, nu exista un preț de piață care să poată servi drept referință pentru prima de garanție. Prin urmare, Tribunalul a concluzionat că, pentru a stabili dacă prima plătită IVF disimula un avantaj, Comisia, pe de o parte, s‑a abținut să ia în considerare ansamblul caracteristicilor relevante ale garanției și ale împrumutului subiacent, în special existența unor garanții furnizate de împrumutat, și, pe de altă parte, a omis să caute un preț de piață în raport cu care să se compare prima în cauză, considerând că, pentru o întreprindere aflată în dificultate, un astfel de preț nu exista(12).
18. La punctele 130-133 din hotărârea atacată, Tribunalul a arătat apoi că, în considerentul (93) al deciziei în litigiu, în cadrul cuantificării ajutorului în litigiu, Comisia a efectuat o analiză mai detaliată. Totuși, referindu‑se la răspunsul Comisiei în cadrul măsurilor de organizare a procedurii și la un răspuns la o întrebare adresată în ședință, în care Comisia făcuse trimitere la conținutul deciziei de deschidere a procedurii, Tribunalul a considerat, în primul rând, că Comisia nu a examinat dacă exista o „primă corespunzătoare de referință a garanției oferite pe piețele financiare”. Potrivit Tribunalului, Comisia ar fi prezumat, în schimb, că nicio instituție financiară nu ar fi devenit garant al unei întreprinderi aflate în dificultate, în timp ce Comunicarea privind garanțiile nu ar prevedea o prezumție generală potrivit căreia, în prezența unei întreprinderi aflate în dificultate, nu poate exista un preț de piață. În al doilea rând, Tribunalul a reținut că Comisia a considerat că și‑a îndeplinit obligațiile de investigare referitoare la existența unui preț de piață al unui credit similar negarantat doar prin prezentarea îndoielilor sale în această privință în decizia de deschidere a procedurii.
19. Prin urmare, Tribunalul a reproșat Comisiei, în primul rând, că nu a respectat Comunicarea privind garanțiile atunci când a prezumat că nicio instituție financiară nu ar deveni garant al unei întreprinderi aflate în dificultate și, prin urmare, că nicio primă corespunzătoare de referință a garanției nu era oferită pe piață. În al doilea rând, Tribunalul a considerat că Comisia nu și‑a respectat obligația de a efectua o apreciere globală, ținând seama de orice element relevant în speță(13).
20. În al treilea rând, la punctele 135-137 din hotărârea atacată, Tribunalul a reproșat de asemenea Comisiei că nu a susținut corespunzător cerințelor legale constatarea potrivit căreia era exclus să existe un preț de piață pentru un credit similar negarantat. În această privință, Tribunalul a considerat că, în decizia de deschidere a procedurii, Comisia s‑a limitat la a prezenta îndoielile sale cu privire la existența unor operațiuni similare, fără să solicite, astfel cum avea competența, statului membru în cauză sau altor surse informații referitoare la existența unor împrumuturi similare cu împrumutul subiacent operațiunii în litigiu. Pe de altă parte, potrivit Tribunalului, Comisia nu a menționat niciun alt element obținut în cursul procedurii administrative care să susțină constatările sale referitoare la insuficiența operațiunilor comparabile(14).
21. Pe baza acestor considerații, Tribunalul a admis primul motiv al acțiunii invocat de Valencia CF și a anulat decizia în litigiu, în partea care privea măsura 1.
IV. Concluziile părților
22. În cadrul recursului formulat, Comisia solicită Curții anularea hotărârii atacate, în partea în care Tribunalul a anulat decizia în litigiu în ceea ce privește măsura 1, trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului și soluționarea odată cu fondul a cererii privind cheltuielile de judecată.
23. Valencia CF solicită Curții, cu titlu principal, declararea inadmisibilității recursului formulat de Comisie, cu titlu subsidiar, respingerea în totalitate a acestui recurs și obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.
24. Regatul Spaniei solicită Curții respingerea recursului formulat de Comisie și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.
V. Analiza recursului
A. Scurt rezumat al argumentelor părților
25. În recursul formulat, Comisia invocă un motiv unic de recurs prin care susține că, la punctele 124-138 din hotărârea atacată, Tribunalul a încălcat dreptul Uniunii prin interpretarea eronată a articolului 107 alineatul (1) TFUE, în special în ceea ce privește demonstrarea existenței unui avantaj. Motivul unic invocat de Comisie se împarte în trei aspecte.
26. În cadrul primului aspect, Comisia susține că Tribunalul a interpretat în mod eronat decizia în litigiu și Comunicarea privind garanțiile. Comisia arată că, ținând seama de caracterul specific al operațiunii garantate, ea nu a observat pe piață operațiuni similare cu garanția în cauză și nici credite negarantate similare cu împrumutul acoperit de această garanție. Totuși, contrar celor statuate de Tribunal, Comisia nu ar fi luat în considerare în niciun moment faptul că nu exista un preț de piață pentru prima de garanție corespunzătoare și că, prin urmare, niciun operator de piață nu ar fi preluat garanția în privința Valencia CF. Dimpotrivă, din considerentul (93) litera (a) al deciziei în litigiu ar reieși că Comisia a calculat rata dobânzii de piață care ar fi aplicabilă garanției în cauză. În această privință, din Comunicarea privind garanțiile ar reieși că, în anumite situații excepționale, Comisia ar putea considera că nu există un preț de piață pentru o garanție determinată, însă nu aceasta ar fi fost situația în decizia în litigiu(15).
27. Aprecierile prezentate la punctele 124-130 din hotărârea atacată s‑ar întemeia, așadar, pe o interpretare eronată a deciziei în litigiu. În special, la punctul 124 din hotărârea atacată, Tribunalul ar fi efectuat o interpretare parțială și selectivă a deciziei în litigiu. Acesta ar fi luat în considerare în mod izolat ultima teză a considerentului (85), care, deși este imprecisă, nu ar constitui temeiul deciziei în litigiu. În schimb, această decizie s‑ar întemeia pe insuficiența prețului plătit pentru garanție, iar nu pe imposibilitatea de a obține o garanție sau un împrumut pe piață. Comisia nu contestă că poate exista un preț de piață și în cazul în care o garanție este acordată în beneficiul unei întreprinderi aflate în dificultate. Prin urmare, punctele 127-129 din hotărârea atacată ar fi lipsite de pertinență.
28. În plus, hotărârea atacată s‑ar întemeia pe o interpretare eronată a Comunicării privind garanțiile, din care Tribunalul ar fi preluat doar câteva scurte fragmente, fără a urmări logica acesteia. În primul rând, Tribunalul ar considera în mod eronat că utilizarea ratelor de referință este comparabilă cu o prezumție, în timp ce utilizarea unor astfel de rate făcea parte integrantă dintr‑un exercițiu empiric prin care se urmărea stabilirea unui indicator al prețului de piață al garanției. În al doilea rând, Tribunalul ar interpreta în mod eronat Comunicarea privind garanțiile în sensul că ea ar prevedea o ierarhie strictă între metodele de piață și metodele de referință pentru stabilirea existenței unui ajutor și pentru cuantificarea acestuia. Totuși, toate metodele prevăzute de Comunicarea privind garanțiile ar avea drept scop stabilirea prețului de piață al garanției și s‑ar baza pe date de piață. În al treilea rând, utilizarea ratei de referință nu ar presupune o neîndeplinire a obligației de a efectua o evaluare globală care să țină seama de toate elementele relevante în speță.
29. În cadrul celui de al doilea aspect al motivului unic de recurs, Comisia susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept în ceea ce privește sarcina probei în materia existenței unui avantaj care decurge dintr‑o garanție individuală și în ceea ce privește obligația de diligență a Comisiei. În special, Tribunalul i‑ar fi impus Comisiei o sarcină a probei nerezonabilă pentru a demonstra că o garanție publică nu a fost acordată în condițiile pieței.
30. Comisia subliniază că, în speță, în decizia de deschidere a procedurii, ea a exprimat, în primul rând, îndoieli cu privire la existența unor garanții similare pe piața financiară și a arătat că se părea că operatorii de pe piață nu erau dispuși să își asume riscul de incapacitate de plată a beneficiarilor. În al doilea rând, Comisia ar fi invitat de asemenea statul membru și părțile interesate să prezinte observații în această privință și a solicitat Regatului Spaniei să îi furnizeze toate informațiile relevante pentru evaluarea ajutorului. În al treilea rând, potrivit Comisiei, în observațiile sale privind decizia de deschidere a procedurii, Fundación Valencia a exprimat îndoieli cu privire la existența unor garanții similare pe piață.
31. Potrivit Comisiei, ea ar îndeplini sarcina probei care îi revine pentru a demonstra existența unui avantaj, în sensul jurisprudenței, atunci când, precum în speță, prezintă în decizia de deschidere a procedurii un raționament întemeiat pe dificultățile întreprinderii beneficiare a garanției și pe caracteristicile garanției în cauză, din care deduce ratingul întreprinderii, și atunci când, după ce a invitat statul membru și părțile interesate să formuleze observații în această privință, solicitând furnizarea tuturor informațiilor relevante pentru evaluarea ajutorului, niciun element din dosar nu sugerează că există operațiuni similare pe piață (această împrejurare ar fi confirmată inclusiv de părțile interesate). În aceste împrejurări, obligația de diligență nu ar impune Comisiei să caute elemente a căror existență este improbabilă sau pur ipotetică. Nu ar exista niciun motiv logic pentru ca, în asemenea împrejurări, Comisia să fie de asemenea obligată să își exercite competențele față de statul membru, de terți interesați sau chiar de alte surse. Invitația formulată în decizia de deschidere a procedurii ar fi suficientă pentru ca statul membru și/sau părțile interesate să îi comunice operațiuni similare, atunci când există. În principiu, statul membru care susține că a acționat ca un operator privat rațional din economia de piață ar trebui să verifice dacă există operațiuni similare pe piață. Autoritățile publice și beneficiarul măsurii s‑ar afla într‑o poziție mai potrivită decât Comisia pentru a verifica existența unor operațiuni similare. În plus, Comisiei nu i s‑ar putea impune să facă dovada unui fapt negativ. Jurisprudența, atât a Curții, cât și a Tribunalului, ar confirma această abordare.
32. În termeni mai generali, în ceea ce privește dovedirea existenței ajutorului, Comisia consideră că are obligația de a‑și exercita competențele specifice de investigare numai atunci când nu dispune de elemente suficiente pentru a demonstra că ajutorul există, atunci când are cunoștință de existența unui element important de care nu dispune și care poate afecta aprecierea sa cu privire la existența ajutorului sau atunci când este rezonabil să presupună că datele de care dispune sunt incomplete. Niciuna dintre aceste situații nu s‑ar regăsi în speță.
33. În cadrul celui de al treilea aspect al motivului unic de recurs, Comisia susține că Tribunalul a denaturat faptele atunci când, la punctul 137 din hotărârea atacată, a afirmat că „Comisia nu menționează niciun alt element obținut în cursul procedurii administrative care să susțină constatările sale referitoare la insuficiența operațiunilor comparabile”. Astfel, în ședința desfășurată în fața Tribunalului, aceasta s‑ar fi referit la îndoielile exprimate de Fundación Valencia cu privire la existența unor garanții similare pe piață, menționate la punctul 30, element pe care și‑ar fi întemeiat de asemenea decizia.
34. Valencia CF ridică, cu titlu preliminar, o excepție de inadmisibilitate în cadrul căreia susține că recursul trebuie declarat inadmisibil. Pe fond, Valencia CF și Regatul Spaniei contestă argumentele Comisiei.
B. Analiză juridică
1. Cu privire la admisibilitatea recursului
35. Cu titlu preliminar, trebuie să se analizeze excepția de inadmisibilitate ridicată de Valencia CF împotriva recursului.
36. Valencia CF susține, în primul rând, că Comisia nu identifică cu precizia necesară punctele din motivarea hotărârii atacate pe care le contestă. În al doilea rând, Valencia CF susține că, întrucât Comunicarea privind garanțiile nu este un instrument de drept pozitiv al Uniunii, eventuala încălcare a acesteia nu ar putea fi calificată drept o problemă de drept care ar putea fi analizată de Curte în cadrul recursului. În al treilea rând, potrivit Valencia CF, Comisia s‑ar fi limitat să reitereze motivele și argumentele prezentate deja în fața Tribunalului și ar intenționa să obțină o nouă apreciere a faptelor, ceea ce ar fi inadmisibil în stadiul recursului.
37. Considerăm că excepția de inadmisibilitate ridicată de Valencia CF trebuie respinsă.
38. În primul rând, în cadrul recursului formulat, Comisia prezintă în mod clar punctele și pasajele din hotărârea atacată care fac obiectul criticilor sale. În plus, astfel cum se deduce din cuprinsul punctelor 25-33 de mai sus, presupusele erori de drept imputate de Comisie Tribunalului reies în mod clar din argumentația formulată de aceasta.
39. Astfel, Comisia contestă mai întâi interpretarea dată de Tribunal deciziei în litigiu. În această privință, Curtea a statuat deja că motivele îndreptate împotriva interpretării date de Tribunal unei decizii a Comisiei sunt admisibile în cadrul unui recurs(16). În continuare, Comisia contestă interpretarea dată de Tribunal Comunicării privind garanțiile. În această privință, trebuie amintit că, în domeniul specific al ajutoarelor de stat, Comisia este ținută de orientările și de comunicările pe care le adoptă, în măsura în care acestea nu se îndepărtează de prevederile tratatului(17). Rezultă că, întrucât Tribunalul a reproșat Comisiei că nu a respectat Comunicarea privind garanțiile, un motiv prin care se contestă interpretarea acestei comunicări trebuie considerat admisibil. În mod similar, constituie o chestiune de drept admisibilă în stadiul recursului pretinsa nerespectare a normelor aplicabile în materie de probă(18).
40. Din considerațiile care precedă reiese că, contrar celor susținute de Valencia CF, în cadrul recursului formulat, Comisia nu urmărește nici să reitereze motive și argumente deja invocate în primă instanță, nici să repună în discuție aprecierea faptelor și a elementelor de probă efectuată de Tribunal.
2. Cu privire la fond: în ceea ce privește motivul unic de recurs
41. Cu privire la fond, considerăm că, pentru a putea răspunde la argumentele invocate de Comisie în cadrul recursului formulat, trebuie, cu titlu preliminar, să dezvoltăm câteva considerații cu privire la Comunicarea privind garanțiile [secțiunea a)], precum și să amintim principiile elaborate în jurisprudență în ceea ce privește sarcina probei și obligația de diligență a Comisiei în cadrul aprecierii existenței unui avantaj în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE [secțiunea b)]. În continuare, având în vedere cele arătate mai sus, vom analiza motivul unic de recurs invocat de Comisie [secțiunea c)].
a) Cu privire la Comunicarea privind garanțiile
42. Din cuprinsul punctului 1.1 din Comunicarea privind garanțiile reiese că aceasta oferă repere cu privire la principiile și la metodologia pe care Comisia își întemeiază aplicarea în privința garanțiilor de stat a dispozițiilor tratatelor în materie de ajutoare de stat. Conform jurisprudenței amintite la punctul 39 de mai sus, aceasta este obligatorie pentru Comisie, dar nu pentru Curte(19).
43. Astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 2.1 și 2.2 din comunicarea menționată, beneficiul unei garanții de stat este acela că riscul nerambursării împrumutului garantat este suportat de stat. În mod normal, suportarea unui astfel de risc ar trebui să fie compensată printr‑o contraprestație corespunzătoare, și anume prima. Există un avantaj în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE atunci când statul renunță în totalitate sau în parte la această primă, rezultatul fiind atât o pierdere din resursele statului, cât și un beneficiu pentru întreprindere.
44. Conform jurisprudenței Curții(20), din Comunicarea privind garanțiile(21) reiese că evaluarea efectuată pentru a stabili existența unui avantaj și, prin urmare, a unui ajutor se bazează pe „principiul investitorului din economia de piață”. O astfel de apreciere urmărește să verifice dacă garanția a fost acordată în condiții care ar fi acceptabile pentru un operator privat, în condițiile normale ale unei economii de piață.
45. În acest scop, Comunicarea privind garanțiile prevede o analiză pentru a se stabili, în primul rând, dacă un investitor privat avizat ar fi acordat sau nu beneficiarului o garanție similară în aceleași condiții și la același preț precum cea în cauză. În caz contrar, există un avantaj și, așadar, un ajutor, care, într‑o a doua etapă, trebuie cuantificat prin determinarea prețului la care, în împrejurările specifice speței, un investitor privat avizat ar fi acordat, eventual, o garanție similară. Valoarea ajutorului va fi, în general, egală cu diferența dintre prețul plătit efectiv pentru garanție și prețul pe care un investitor privat avizat l‑ar fi cerut pentru acordarea unei astfel de garanții.
46. Structura Comunicării privind garanțiile urmează această schemă în două etape. Astfel, într‑o primă etapă, în secțiunea 3 din aceasta sunt menționate anumite condiții cumulative care, dacă sunt întrunite, exclud existența unui ajutor de stat. În ceea ce privește în mod specific garanțiile individuale, precum cea în discuție în prezenta procedură, la punctul 3.2 din Comunicarea privind garanțiile se precizează că respectarea anumitor condiții prevăzute în cuprinsul acesteia este suficientă pentru a se exclude existența unui ajutor de stat. Aceste condiții sunt: persoana creditată să nu se afle în dificultate financiară [litera (a)], gradul de acoperire oferită de garanție să poată fi determinat în mod corespunzător în momentul acordării garanției [litera (b)], garanția să nu acopere mai mult de 80 % din creditul neachitat [litera (c)] și pentru garanție să se achite prețul corespunzător prețului pieței [litera (d)].
47. Comunicarea privind garanțiile nu specifică în mod expres consecințele nerespectării condițiilor menționate. Totuși, trebuie reținut că, în cazul în care una sau mai multe dintre aceste condiții nu sunt respectate, acest lucru nu înseamnă în mod automat și necesar că există un ajutor de stat. Nerespectarea uneia sau mai multora dintre condițiile amintite indică faptul că există un indiciu al existenței unui ajutor, ceea ce implică necesitatea unei analize mai detaliate. În acest context, condiția prevăzută la punctul 3.2 litera (d) – și anume ca pentru garanție să se achite prețul corespunzător prețului pieței – este deosebit de relevantă. În cazul în care această condiție nu este respectată, adică dacă garanția de stat în cauză este acordată la un preț mai mic decât prețul pieței, nu există nicio îndoială că măsura în discuție este susceptibilă să confere un avantaj beneficiarului și, prin urmare, constituie un ajutor de stat.
48. La punctul 3.2 litera (d) din Comunicarea privind garanțiile sunt indicate în mod detaliat criteriile care trebuie utilizate pentru a stabili dacă garanția în cauză este acordată sau nu la un preț corespunzător prețului pieței.
49. Punctul menționat precizează, la primul și la al doilea paragraf, că, în acest scop, este necesar, în primul rând, să se verifice dacă „pe piețele financiare […] există o primă corespunzătoare de referință a garanției”. În cazul în care pe piețele financiare nu există o astfel de primă, „costul financiar total al creditului garantat, care include rata dobânzii la credit și prima garanției, trebuie comparat cu prețul de piață al unui credit similar, negarantat”.
50. În continuare, la al treilea paragraf al acestui punct, se precizează că în ambele cazuri, pentru a se stabili prețul de piață corespondent, este necesar să se facă o analiză a caracteristicilor esențiale ale garanției și ale creditului aferent, ceea ce ar trebui să permită în special clasificarea persoanei creditate pe baza unui rating al riscului.
51. În cazul în care, în lumina analizei efectuate cu privire la parametrii menționați mai sus, Comisia concluzionează că garanția acordată conferă beneficiarului un avantaj în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, este necesar ca, într‑o a doua etapă, să se cuantifice valoarea ajutorului. Comunicarea privind garanțiile oferă, în secțiunea 4, precizări cu privire la criteriile care trebuie utilizate pentru o astfel de cuantificare.
52. După cum s‑a menționat deja, aceasta prevede că, în general, valoarea ajutorului va fi egală cu diferența dintre prețul plătit efectiv pentru garanție și prețul pe care un investitor privat avizat l‑ar fi cerut pentru acordarea unei astfel de garanții.
53. Totuși, în unele cazuri, este posibil ca, dacă întreprinderea se află într‑o situație extrem de dificilă și, prin urmare, probabilitatea ca persoana creditată să nu achite împrumutul este deosebit de ridicată, niciun investitor privat avizat să nu acorde garanția. Într‑un astfel de caz, prevăzut la punctul 2.2 și la punctul 4.1 litera (a) din Comunicarea privind garanțiile, nu există un preț de piață al garanției, întrucât niciun investitor nu ar fi dispus să o acorde. Într‑un asemenea caz, care, potrivit punctului 4.1 litera (a) din Comunicarea privind garanțiile, se constată doar în „situații excepționale”, valoarea ajutorului va fi egală cu însăși valoarea garanției. Aceasta întrucât, pe de o parte, în lipsa unui preț de piață pentru acordarea unei astfel de garanții, valoarea ajutorului nu poate fi stabilită ca diferență între prețul plătit efectiv și un factor care nu există. Pe de altă parte, având în vedere că riscul de nerambursare este extrem de ridicat, statul va fi cel mai probabil obligat să plătească întreaga sumă garantată(22).
54. În afara acestei ipoteze specifice, pentru a cuantifica ajutorul, va fi necesar să se identifice un preț de piață pentru acordarea garanției cu care să se compare prețul plătit efectiv pentru garanția în discuție.
55. În acest sens, punctul 4.2 din Comunicarea privind garanțiile prevede că, în cazul în care piața nu oferă garanții pentru acel tip de operațiune, nu există un preț de piață pentru garanție. Acest lucru trebuie înțeles nu în sensul că există o situație precum cea menționată la punctul 53 de mai sus, ci mai degrabă în sensul că nu este disponibil un preț de piață „observat empiric”, dar care poate fi conceput. În acest caz, ajutorul trebuie cuantificat prin calcularea „[diferenței] dintre rata dobânzii de pe piață pe care compania ar fi suportat‑o în absența garanției și rata dobânzii obținută în temeiul garanției de stat, după calcularea primelor plătite”. Potrivit aceluiași punct din comunicarea menționată anterior, „în cazul în care nu există o rată de piață a dobânzii, iar statul membru dorește să utilizeze, ca substitut, rata de referință, […] pentru calcularea intensității ajutorului unei garanții individuale, sunt aplicabile condițiile enunțate în comunicarea cu privire la ratele de referință”.
b) Principii jurisprudențiale cu privire la sarcina probei și la obligația de diligență a Comisiei în ceea ce privește dovedirea existenței unui avantaj
56. Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, revine Comisiei sarcina de a face dovada existenței unui ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE și, prin urmare, și dovada că este îndeplinită condiția acordării unui avantaj beneficiarilor(23).
57. Dintr‑o jurisprudență constantă reiese de asemenea că, în cazul în care se aplică principiul investitorului privat, Comisiei îi revine sarcina de a dovedi, ținând seama printre altele de informațiile furnizate de statul membru în cauză, că sunt îndeplinite condițiile de aplicare a acestui principiu(24).
58. În acest scop, revine Comisiei sarcina de a efectua o apreciere globală, ținând seama de orice element pertinent în speță care să îi permită să stabilească dacă întreprinderea beneficiară nu ar fi obținut în mod vădit facilități comparabile cu cele ale unui asemenea investitor privat(25). Potrivit jurisprudenței, în vederea aplicării principiului investitorului privat, sunt relevante numai elementele disponibile și evoluțiile previzibile la data luării deciziei de a adopta o anumită măsură(26).
59. În această privință, Comisia este obligată ca, în interesul unei bune aplicări a principiilor fundamentale ale Tratatului FUE referitoare la ajutoarele de stat, să conducă procedura de investigare a măsurilor incriminate cu diligență și cu imparțialitate, pentru ca, la momentul adoptării deciziei finale, să dispună de cele mai complete și fiabile elemente posibile în acest scop(27).
60. În special, în cazul în care rezultă că criteriul operatorului privat este aplicabil, revine Comisiei sarcina de a solicita statului membru în cauză să îi furnizeze toate informațiile relevante care să îi permită să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile de aplicare a acestui criteriu(28).
61. Astfel, întrucât Comisia nu cunoaște neapărat în mod direct împrejurările în care a fost luată decizia de a adopta o anumită măsură, ea trebuie să se întemeieze, în scopul aplicării acestui criteriu, în mare măsură pe elementele obiective și verificabile prezentate de statul membru în cauză pentru a dovedi că sunt îndeplinite condițiile de aplicare a criteriului investitorului privat(29).
62. Totuși, chiar și atunci când această instituție se confruntă cu un stat membru care, neîndeplinindu‑și obligația de colaborare, a omis să îi furnizeze informații pe care îl somase să i le comunice, aceasta trebuie să își bazeze deciziile pe elemente de o anumită fiabilitate și coerență, care oferă un temei suficient pentru a ajunge la concluzia că o întreprindere a beneficiat de un avantaj care constituie un ajutor de stat și care sunt, prin urmare, de natură să susțină concluziile la care ajunge aceasta(30).
63. Astfel, dat fiind că recuperarea ajutorului în cauză de la beneficiarul său urmărește să elimine denaturarea concurenței cauzată de un anumit avantaj concurențial și să restabilească astfel situația anterioară plății acestui ajutor, Comisia nu poate presupune că o întreprindere a beneficiat de un avantaj care constituie un ajutor de stat bazându‑se numai pe o prezumție negativă, întemeiată pe lipsa de informații care permit să se ajungă la concluzia contrară, în absența altor elemente de natură să stabilească în mod pozitiv existența unui asemenea avantaj(31).
c) Cu privire la motivul unic de recurs
64. Motivul unic invocat de Comisie împotriva hotărârii atacate trebuie analizat în lumina considerațiilor care precedă.
65. Pentru a verifica dacă analiza Tribunalului este corectă în raport cu criticile prezentate de Comisie, trebuie, în opinia noastră, să se pornească de la examinarea deciziei în litigiu în lumina hotărârii atacate.
66. În această privință, în decizia în litigiu, Comisia a stabilit mai întâi, la punctul 7.1.2, existența unui avantaj selectiv și, apoi, la punctul 7.2, a cuantificat valoarea ajutorului.
67. În cadrul punctului 7.1.2, Comisia a stabilit înainte de toate, în considerentele (73)-(77), că Valencia CF se afla în situație de dificultate, însă a exclus, în considerentul (80), că această societate se afla într‑o situație extrem de dificilă. În această privință, Tribunalul a respins, la punctele 51-106 din hotărârea atacată, argumentele invocate de Valencia CF care urmăreau să repună în discuție analiza Comisiei cu privire la situația de dificultate în care se afla societatea menționată. Partea amintită a hotărârii atacate nu este contestată și, prin urmare, nu face obiectul prezentului recurs.
68. În continuare, în considerentele (81)-(83) ale deciziei în litigiu, Comisia a dedus din această situație de dificultate că se putea considera că ratingul Valencia CF se încadra în categoria CCC, potrivit metodologiei standard utilizate de agențiile de rating (în special Standard & Poor’s). Deși Valencia CF a contestat această analiză atât în cadrul celui de al treilea aspect al primului motiv al acțiunii formulate în primă instanță – admis de Tribunal –, cât și în memoriul în răspuns în cadrul prezentului recurs, trebuie arătat că, în hotărârea atacată, Tribunalul nu a repus în discuție analiza menționată și concluzia care decurge din ea. Prin urmare, acestea nu intră în sfera prezentului recurs.
69. În continuare, în considerentul (85) al deciziei în litigiu – preluat la punctul 12 de mai sus –, Comisia face trimitere la Comunicarea privind garanțiile, arătând că analiza sa se bazează pe aceasta și amintind unele principii enunțate în aceeași comunicare. Tribunalul menționează considerentul amintit, în special ultima teză a acestuia, la punctul 124 din hotărârea atacată. După cum recunoaște chiar Comisia, această ultimă teză este în mod vădit inexactă(32).
70. Totuși, analiza propriu‑zisă a situației de fapt se regăsește în considerentele (86) și (87) ale deciziei în litigiu.
71. Mai precis, în considerentul (86), Comisia constată că nu există parametrii indicați la punctul 3.2 din comunicare. Mai precis, Comisia constată: (a) că Valencia CF este o întreprindere aflată în dificultate financiară [a se vedea punctul 3.2 litera (a) din Comunicarea privind garanțiile], (b) că garanția acoperă peste 100 % din împrumut [a se vedea punctul 3.2 litera (c) din comunicarea menționată] și că (c) o primă de garanție de 0,5 % nu reflectă riscul de incapacitate de plată pentru împrumutul garantat, astfel încât prețul garanției nu poate fi considerat a fi corespunzător prețului pieței [a se vedea punctul 3.2 litera (d) din comunicarea menționată anterior].
72. Pe baza acestei analize, Comisia concluzionează, în considerentul (87), că măsurile în cauză nu respectă condițiile stabilite în Comunicarea privind garanțiile și că, „prin urmare […], beneficiarii nu ar fi obținut măsurile în aceleași condiții pe piață”.
73. Din analiza care precedă reiese că Tribunalul a constatat în mod întemeiat, la punctul 125 din hotărârea atacată, că, în dezvoltările aferente caracterizării unui avantaj, adică la punctul 7.1.2 din decizia în litigiu, Comisia nu a indicat care era prețul de piață în raport cu care a evaluat prima în cauză.
74. Abia în considerentul (93) al deciziei în litigiu – și anume la punctul 7.2, consacrat cuantificării ajutorului – Comisia ia act de faptul că „rata dobânzii care ar fi fost aplicată unui împrumut fără garanție de stat […] nu va oferi o comparație corespunzătoare”, și aceasta „din cauza numărului limitat de analize ale unor operațiuni similare pe piață”.
75. În această privință, trebuie amintit că, după cum s‑a arătat la punctele 48-50 de mai sus, în sensul Comunicării privind garanțiile, pentru a stabili dacă, potrivit „principiului investitorului din economia de piață”, pentru garanție se achită un preț corespunzător prețului pieței, este necesar, înainte de toate, să se verifice dacă „prețul plătit pentru garanție este cel puțin la fel de mare ca prima corespunzătoare de referință a garanției oferite pe piețele financiare”, iar în cazul în care nu există o astfel de primă, „costul financiar total al creditului garantat, care include rata dobânzii la credit și prima garanției, trebuie comparat cu prețul de piață al unui credit similar, negarantat”.
76. Din economia Comunicării privind garanțiile reiese că stabilirea unor astfel de prețuri de referință (și anume „prima corespunzătoare de referință a garanției oferite pe piețele financiare” și, în lipsa acesteia, „prețul de piață al unui credit similar negarantat”), atunci când acestea pot fi identificate, este decisivă pentru a califica garanția în cauză drept ajutor de stat.
77. În această privință, din dosar, precum și din cuprinsul punctelor 125 și 131 din hotărârea atacată reiese că, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii, Tribunalul a adresat în mod explicit Comisiei o întrebare în scopul de a verifica temeiul concluziei menționate mai sus, care figurează în considerentul (93) al deciziei în litigiu, din care se deducea în esență că nu existau „credite similare negarantate” care să fie utilizate ca parametru pentru a stabili dacă prețul plătit pentru garanția în cauză era sau nu corespunzător prețului pieței.
78. La această întrebare, Comisia a răspuns că, ținând seama de situația financiară a Valencia CF, care era o întreprindere aflată în dificultate, a considerat că nu exista un preț de piață care să poată servi drept referință pentru prima în cauză. În răspunsul său, Comisia a precizat în continuare că, „cu alte cuvinte, nu a fost în măsură să găsească operațiuni similare cu prime plătite de instituții financiare, dat fiind că aceste instituții nu susțineau operațiuni atât de riscante precum cele constând în asumarea de garanții în favoarea unor întreprinderi al căror rating este CCC”. În plus, Comisia a făcut trimitere la punctul 3.3 din Comunicarea privind garanțiile, din care reiese că nu există o rată de referință a pieței pentru împrumuturile acordate unor întreprinderi cărora li s‑a atribuit un rating CCC. Instituția menționată a adăugat de asemenea că niciun element din dosarul administrativ nu indica contrariul.
79. Din acest răspuns la întrebarea adresată de Tribunal reiese că Comisia a dedus în esență din împrejurarea că, în urma analizei pe care a efectuat‑o ea însăși, Valencia CF „[putea] fi [considerată]”(33) ca având un rating CCC că nicio instituție financiară nu ar fi efectuat o operațiune atât de riscantă precum cea de asumare a unei garanții în favoarea Valencia CF și că, prin urmare, din acest motiv și întrucât în dosar nu existau indicii în sens contrar, trebuia exclusă existența unor „credite similare negarantate” care să fie utilizate ca parametru de comparație cu garanția în cauză.
80. În această privință, observăm că, pe lângă faptul că un astfel de argument, ca temei al concluziei cuprinse în considerentul (93) al deciziei în litigiu, lipsește cu desăvârșire din textul deciziei în litigiu, acesta pare să se bazeze pe un raționament pe care l‑am putea defini ca fiind „plauzibil din punct de vedere logic”, dar care, în realitate, nu se întemeiază pe elemente de probă reale.
81. Astfel, este plauzibil, așa cum a apreciat Comisia, să se considere că, în general, instituțiile financiare nu încheie operațiuni de garanție cu întreprinderi care au un rating CCC, deși, în realitate, în susținerea acestei afirmații, Comisia a făcut exclusiv trimitere la punctul 3.3 din Comunicarea privind garanțiile. Totuși, în speță, concluzia cu privire la inexistența unor „credite similare negarantate” care să fie utilizate ca parametru de comparație pentru a stabili dacă prețul plătit pentru garanția în cauză a fost sau nu corespunzător prețului pieței se bazează, într‑o anumită măsură, pe o dublă deducție, și anume: pe de o parte, deducerea faptului că, din cauza situației de dificultate financiară în care se afla Valencia CF, această societate „[putea] fi [considerată]” ca având un rating CCC – așadar, acest rating a fost atribuit Valencia CF de Comisia însăși(34); pe de altă parte, deducerea, ca urmare a atribuirii acestui rating, a faptului că nicio instituție financiară nu ar fi încheiat o operațiune similară cu Valencia CF.
82. Avem îndoieli că o concluzie întemeiată exclusiv pe un asemenea raționament plauzibil din punct de vedere logic poate fi considerată conformă cu cerințele referitoare la sarcina probei privind existența unui avantaj și la obligația de diligență a Comisiei, care decurg din jurisprudența menționată la punctele 56-63 de mai sus.
83. Astfel, după cum s‑a arătat la punctul 57 de mai sus, sarcina de a dovedi că nu sunt îndeplinite condițiile de aplicare a principiului investitorului privat revine Comisiei. O asemenea sarcină, astfel cum a fost interpretată de jurisprudență, impune Comisiei să se întemeieze pe elemente de natură să stabilească în mod pozitiv existența unui avantaj și nu îi poate permite să se limiteze la simple deducții, chiar plauzibile, sau să se întemeieze pe prezumții negative, fără ca această instituție să fie în măsură să demonstreze că, cel puțin, a încercat să verifice în mod concret temeinicia unor asemenea deducții prin elemente de o anumită fiabilitate și coerență, care oferă un temei suficient pentru concluziile la care ajunge și care, prin urmare, sunt de natură să susțină concluziile respective. Din jurisprudența constantă menționată la punctul 59 de mai sus reiese că Comisia trebuie să conducă procedura de investigare cu diligență și cu imparțialitate, pentru ca, la momentul adoptării deciziei finale, să dispună de cele mai complete și fiabile elemente posibile în acest scop. Obligația de diligență care îi revine Comisiei nu îi permite acesteia să își întemeieze concluziile doar pe un raționament „plauzibil din punct de vedere logic”, fără a încerca în vreun fel să obțină informații specifice în susținerea concluziei sale.
84. În acest sens, nu împărtășim teza Comisiei, menționată la punctul 31 de mai sus, potrivit căreia ar trebui să se considere că, într‑o situație precum cea din speță, ea și‑a îndeplinit sarcina probei și și‑a respectat obligația de diligență în sensul jurisprudenței. Astfel, în opinia noastră, într‑un caz precum cel din speță, Comisia nu poate concluziona, pe baza unui raționament deductiv, că nu există „credite similare negarantate” care să fie utilizate ca parametru pentru a stabili dacă prețul plătit pentru garanția în cauză este corespunzător prețului pieței, limitându‑se să solicite statului membru și părților interesate să prezinte observații cu privire la decizia de deschidere a procedurii și la concluziile conținute în aceasta și să arate că niciun element din dosar nu sugerează că ar exista operațiuni similare pe piață.
85. Astfel, este cert că, în materie de ajutoare, după cum reiese din jurisprudența menționată la punctele 57 și 61 de mai sus, Comisia se bazează în mare măsură pe informațiile furnizate de statul membru. Totuși, pe de o parte, din jurisprudența menționată la punctul 60 reiese de asemenea că revine Comisiei sarcina de a solicita statului membru în cauză să îi furnizeze toate informațiile relevante care să îi permită să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile de aplicare a principiului investitorului privat. O simplă cerere de a formula observații cu privire la decizia de deschidere a procedurii nu ni se pare a fi echivalentă cu o astfel de solicitare de informații. Pe de altă parte, din jurisprudența menționată la punctul 62 reiese totodată că, chiar dacă statul membru în cauză nu cooperează, Comisia trebuie totuși să își întemeieze deciziile pe elemente de o anumită fiabilitate și coerență, care oferă un temei suficient pentru concluziile sale. Prin urmare, Comisia nu se poate întemeia doar pe un raționament deductiv, plauzibil din punct de vedere logic.
86. Aceasta nu înseamnă că Comisia trebuie să caute elemente a căror existență este pur ipotetică sau că trebuie să își exercite competențele specifice de investigare în afara cazurilor în care acest lucru este necesar. Înseamnă doar că obligația de diligență care îi revine nu îi permite, într‑un caz precum cel din speță, să se întemeieze exclusiv pe un raționament plauzibil din punct de vedere logic, fără – cel puțin să încerce – să își susțină în vreun fel concluzia prin informații specifice care să poată sta la baza concluziei sale potrivit căreia trebuia să se excludă existența unor „credite similare negarantate” care să fie utilizate ca parametru de comparație cu garanția în discuție.
87. Din toate cele ce precedă reiese că nu se poate considera, așa cum pretinde Comisia, că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept și a impus acestei instituții o sarcină a probei nerezonabilă atunci când a concluzionat, la punctul 135 din hotărârea atacată, că în mod eronat Comisia a exclus, în considerentul (93) al deciziei în litigiu, existența unui preț de piață pentru un credit similar negarantat „din cauza numărului limitat de analize ale unor operațiuni similare pe piață”, în măsura în care această constatare nu este susținută corespunzător cerințelor legale. Rezultă că al doilea aspect al motivului unic de recurs invocat de Comisie trebuie respins.
88. Această eroare săvârșită de Comisie cu privire la un element care, după cum s‑a arătat la punctele 75 și 76, cu trimitere la punctele 48-50, este decisiv în analiza prevăzută de Comunicarea privind garanțiile pentru a califica o garanție de stat precum cea în discuție drept ajutor de stat este, în opinia noastră, suficientă și pentru justificarea concluziei Tribunalului de la punctul 134 din hotărârea atacată potrivit căreia, în speță, Comisia nu a respectat comunicarea menționată. Astfel, o analiză în conformitate cu această comunicare ar fi presupus o verificare diligentă a eventualei existențe a unui preț de piață pentru un credit similar negarantat. De aici rezultă, în opinia noastră, că și primul aspect al motivului unic de recurs invocat de Comisie trebuie, în orice caz, să fie respins.
89. În ceea ce privește al treilea aspect al motivului unic de recurs invocat de Comisie, întemeiat pe o pretinsă denaturare a faptelor de către Tribunal și rezumat la punctul 33 de mai sus, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, o denaturare trebuie să reiasă în mod evident din înscrisurile dosarului, fără a fi necesară o nouă apreciere a faptelor și a probelor(35).
90. Comisia susține că, atunci când a apreciat, la punctul 137 din hotărârea atacată, că Comisia nu a prezentat niciun alt element obținut în cadrul procedurii administrative care să susțină constatările sale referitoare la insuficiența operațiunilor comparabile, Tribunalul ar fi denaturat faptele, întrucât ea s‑ar fi întemeiat și pe îndoielile pe care Fundación Valencia le‑a exprimat, în observațiile sale cu privire la decizia de deschidere a procedurii, în ceea ce privește existența unor garanții similare pe piață.
91. În această privință, arătăm, pe de o parte, că nu există nicio referire la eventuale îndoieli exprimate de Fundación Valencia nici în decizia în litigiu, nici în răspunsul Comisiei, menționat mai sus, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii dispuse de Tribunal. Pe de altă parte și în orice caz, dintr‑o simplă lectură a fragmentului din observațiile Fundación Valencia menționate de Comisie reiese că aceasta s‑a limitat să afirme că „a ignorat” aspectul dacă existau sau nu garanții similare comparabile pe piață, iar nu, așa cum susține Comisia, să exprime îndoieli cu privire la existența lor. În aceste condiții, nu se poate reproșa, în opinia noastră, Tribunalului că a săvârșit o denaturare a faptelor, astfel încât nici al treilea aspect al motivului unic de recurs invocat de Comisie nu poate fi admis.
92. În concluzie, din considerațiile care precedă reiese, în opinia noastră, că motivul unic de recurs invocat de Comisie nu este fondat. În consecință, considerăm că recursul trebuie respins.
VI. Cu privire la cheltuielile de judecată
93. Potrivit articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când recursul nu este fondat, Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată. Potrivit articolului 138 alineatul (1) din același regulament, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.
94. Articolul 140 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, care este de asemenea aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din același regulament, prevede că statele membre care au intervenit în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată.
95. În prezenta cauză, întrucât Comisia a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, conform cererii formulate de Valencia CF. Regatul Spaniei, care avea calitatea de intervenient în primă instanță, suportă propriile cheltuieli de judecată.
VII. Concluzie
96. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să se pronunțe după cum urmează:
– respinge recursul;
– obligă Comisia Europeană să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, pe cele efectuate de Valencia Club de Fútbol, SAD;
– Regatul Spaniei suportă propriile cheltuieli de judecată.