CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
YVES BOT
prezentate la 28 februarie 2019(1)
Cauza C‑658/17
WB
cu participarea
Notariusz Przemysława Bac
[cerere de decizie preliminară formulată de Sąd Okręgowy w Gorzowie Wielkopolskim (Tribunalul Regional din Gorzów Wielkopolski, Polonia)]
„Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie civilă – Regulamentul (UE) nr. 650/2012 – Articolul 3 alineatul (1) literele (g) și (i) – Noțiunile «hotărâre» și «act autentic» în materie de succesiuni – Articolul 3 alineatul (2) – Noțiunea «instanță judecătorească» în materie de succesiuni – Lipsa notificării de către statul membru în cauză a notarilor în calitate de instanțe judecătorești – Noțiunea «atribuții judiciare» – Calificarea juridică a certificatului național de moștenitor – Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 1329/2014 – Formular și atestat”
I. Introducere
1. Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 3 alineatul (1) literele (g) și (i) și alineatul (2), precum și a articolului 39 alineatul (2), a articolului 46 alineatul (3) litera (b) și a articolului 79 din Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 4 iulie 2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor(2), precum și interpretarea anexelor 1 și 2 la Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 1329/2014 al Comisiei din 9 decembrie 2014 de stabilire a formularelor menționate în Regulamentul nr. 650/2012(3).
2. Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între WB și un notar polonez care a refuzat să îi elibereze, în vederea recunoașterii unei copii a certificatului de moștenitor referitor la succesiunea tatălui său, a cărui moștenitoare este, unul dintre atestatele prevăzute de Regulamentul nr. 650/2012, care confirmă că acest certificat este fie o hotărâre, fie un act autentic, în materie de succesiuni.
3. Potrivit dreptului național, certificatul de moștenitor cuprinde lista moștenitorilor sau a legatarilor, precum și precizările utile referitoare la întinderea drepturilor succesorale ale acestora(4) și constituie, în acest temei, un element‑cheie al Regulamentului privind succesiunile.
4. Această cauză oferă Curții ocazia de a aduce precizări utile cu privire la limitele noțiunilor „hotărâre” și „instanță judecătorească” în sensul Regulamentului nr. 650/2012, stabilind în special dacă un notar căruia dreptul național îi atribuie competența de a emite certificate de moștenitor exercită „atribuții judiciare”.
5. La finalul analizei noastre, vom propune Curții să răspundă Sąd Okręgowy w Gorzowie Wielkopolskim (Tribunalul Regional din Gorzów Wielkopolski, Polonia) că notarul polonez însărcinat cu emiterea unui certificat de moștenitor nu exercită atribuții judiciare. Actul pe care îl întocmește este, în opinia noastră, un act autentic, pentru care eliberarea unei copii poate fi însoțită de formularul prevăzut la articolul 59 alineatul (1) din Regulamentul nr. 650/2012, care figurează în anexa 2 la Regulamentul de punere în aplicare nr. 1329/2014, la cererea oricărei persoane interesate de utilizarea acestui act într‑un alt stat membru.
II. Cadrul juridic
A. Dreptul Uniunii
1. Regulamentul nr. 650/2012
6. Considerentele (7), (20)-(22), (62), (67), (69) și (76) ale Regulamentului nr. 650/2012 au următorul cuprins:
„(7) Funcționarea corespunzătoare a pieței interne ar trebui facilitată prin eliminarea obstacolelor din calea liberei circulații a persoanelor care se confruntă în prezent cu dificultăți în exercitarea propriilor drepturi în contextul unei succesiuni cu elemente de extraneitate. În spațiul european de justiție, cetățenii trebuie să își poată organiza din timp succesiunea. Trebuie garantate într‑un mod eficient drepturile moștenitorilor și legatarilor, ale altor persoane apropiate defunctului, precum și ale creditorilor succesiunii.
[…]
(20) Prezentul regulament ar trebui să respecte diferitele sisteme de abordare a materiei succesiunilor aplicate în statele membre. În sensul prezentului regulament, termenul de «instanță judecătorească» ar trebui, în consecință, să aibă un sens larg, pentru a include nu numai instanțe judecătorești în adevăratul sens al cuvântului, care exercită atribuții judiciare, ci și notari sau registre de publicitate imobiliară din unele state membre care, în anumite chestiuni de succesiuni, exercită atribuții judiciare asemenea instanțelor judecătorești, precum și notari și profesioniști din domeniul juridic, care, în anumite state membre, exercită atribuții judiciare într‑un anumit caz de succesiune prin delegarea de competențe de către o instanță judecătorească. Toate instanțele judecătorești, astfel cum sunt definite în prezentul regulament, ar trebui să intre sub incidența normelor în materie de competență stabilite de prezentul regulament. În schimb, noțiunea de «instanță judecătorească» nu ar trebui să includă autoritățile extrajudiciare dintr‑un stat membru, competente în materie de succesiuni în temeiul legislației naționale, cum ar fi notarii, care, în majoritatea statelor membre, cum este de obicei cazul, nu exercită atribuții judiciare.
(21) Prezentul regulament ar trebui să permită tuturor notarilor care sunt competenți în materie de succesiuni în statele membre să exercite astfel de competențe. Dacă notarii dintr‑un anumit stat membru intră sau nu sub incidența normelor în materie de competență stabilite în prezentul regulament ar trebui să depindă de intrarea sau nu a acestora sub incidența definiției noțiunii de «instanță judecătorească» în sensul prezentului regulament.
(22) Actele emise de notari în materie de succesiuni în statele membre ar trebui să circule în temeiul prezentului regulament. Atunci când notarii exercită atribuții judiciare, ei intră sub incidența normelor în materie de competență, iar hotărârile pe care le pronunță ar trebui să circule în conformitate cu dispozițiile privind recunoașterea, forța executorie și executarea hotărârilor judecătorești. Atunci când notarii nu exercită atribuții judiciare, ei nu intră sub incidența normelor în materie de competență, iar actele autentice pe care le emit ar trebui să circule în conformitate cu dispozițiile privind actele autentice.
[…]
(62) «Caracterul autentic» al unui act autentic ar trebui să fie un concept autonom care să se refere la elemente cum ar fi autenticitatea actului, cerințele de formă ale actului, competențele autorității care întocmește actul și procedura utilizată pentru întocmirea actului. Acesta ar trebui să privească, de asemenea, elementele de fapt înscrise în actul autentic de autoritatea implicată, precum faptul că părțile indicate s‑au înfățișat la data indicată în fața autorității respective și că acestea au făcut declarațiile indicate. Partea care dorește să conteste caracterul autentic al unui act autentic ar trebui să facă acest lucru în fața instanței judecătorești competente în statul membru de origine al actului autentic în temeiul dreptului statului membru respectiv.
[…]
(67) Pentru ca o succesiune cu elemente de extraneitate în Uniune să fie soluționată într‑o manieră rapidă, simplă și eficace, moștenitorii, legatarii, executorii testamentari sau administratorii patrimoniului succesoral ar trebui să își poată dovedi cu ușurință statutul și/sau drepturile și competențele într‑un alt stat membru, de exemplu într‑un stat membru unde se situează bunurile succesorale. Pentru a le permite aceasta, prezentul regulament ar trebui să prevadă crearea unui certificat uniform, certificatul european de moștenitor […], care să fie emis pentru a fi utilizat în alt stat membru. Pentru a respecta principiul subsidiarității, certificatul nu ar trebui să înlocuiască documentele interne care pot exista în scopuri similare în statele membre.
[…]
(69) Utilizarea certificatului [european de moștenitor] nu ar trebui să fie obligatorie. Aceasta înseamnă că persoanele în măsură să solicite un certificat nu ar trebui să aibă obligația să facă acest lucru, dar ar trebui să aibă libertatea să folosească celelalte instrumente disponibile în temeiul prezentului regulament (hotărâri, acte autentice și tranzacții judiciare). Cu toate acestea, nicio autoritate sau persoană căreia i se prezintă un certificat emis într‑un alt stat membru nu ar trebui să poată solicita să i se prezinte, în locul certificatului [european de moștenitor], o hotărâre, un act autentic sau o tranzacție judiciară.
[…]
(76) Tot pentru a facilita aplicarea prezentului regulament și pentru a permite utilizarea tehnologiilor moderne de comunicare, ar trebui prevăzute formulare standard pentru atestate în ceea ce privește cererea de încuviințare a executării unei hotărâri, a unui act autentic sau a unei tranzacții judiciare și pentru cererea de certificat european de moștenitor, precum și pentru certificatul propriu‑zis.”
7. Potrivit articolului 3 din acest regulament:
„(1) În sensul prezentului regulament:
[…]
(g) «hotărâre» înseamnă orice hotărâre în materie de succesiuni pronunțată de o instanță judecătorească dintr‑un stat membru, indiferent de denumirea acesteia, inclusiv o hotărâre privind stabilirea de către un grefier a cheltuielilor de judecată;
[…]
(i) «act autentic» înseamnă un document în materie de succesiuni întocmit sau înregistrat în mod formal ca act autentic într‑un stat membru și a cărui autenticitate:
(i) se referă la semnătura și conținutul actului autentic și
(ii) a fost întocmit de către o autoritate publică sau orice autoritate abilitată în acest sens de către statul membru de origine.
(2) În sensul prezentului regulament, termenul «instanță judecătorească» include orice autoritate judiciară și toate celelalte autorități și profesioniști din domeniul juridic competenți în materie de succesiuni, care exercită atribuții judiciare sau acționează în baza delegării de competențe de către o autoritate judiciară sau acționează sub controlul unei autorități judiciare, cu condiția ca aceste autorități și profesioniști din domeniul juridic să ofere garanții în ceea ce privește imparțialitatea și dreptul tuturor părților de a fi audiate și cu condiția ca hotărârile pronunțate de aceștia în temeiul legii statului membru în care își exercită activitatea:
(a) să poată face obiectul unei căi de atac sau al unui control de către o autoritate judiciară și
(b) să aibă o forță și un efect similare cu cele ale unei hotărâri a unei autorități judiciare privind aceleași aspecte.
Statele membre notifică Comisiei care sunt celelalte autorități și profesioniști din domeniul juridic menționați la primul paragraf în conformitate cu articolul 79.”
8. Capitolul IV din regulamentul menționat, intitulat „Recunoașterea, forța executorie și executarea hotărârilor”, cuprinde articolul 39 alineatele (1) și (2), care prevede:
„(1) Hotărârile pronunțate într‑un stat membru sunt recunoscute în celelalte state membre fără să fie necesar să se recurgă la o procedură specială.
(2) În cazul unei contestații, orice parte interesată care invocă pe cale principală recunoașterea unei hotărâri poate solicita, în conformitate cu procedura prevăzută la articolele 45-58, ca hotărârea să fie recunoscută.”
9. Potrivit articolului 43 din același regulament:
„Hotărârile pronunțate într‑un stat membru și executorii în acel stat membru au forță executorie în alte state membre atunci când, la cererea oricăreia dintre părțile interesate, a fost încuviințată executarea acestora în statele respective în conformitate cu procedura prevăzută la articolele 45-58.”
10. Articolul 46 alineatul (3) din Regulamentul nr. 650/2012 prevede:
„Cererea [de încuviințare a executării] este însoțită de următoarele documente:
(a) o copie a hotărârii care să întrunească toate condițiile necesare în vederea stabilirii autenticității sale;
(b) atestatul eliberat de instanța judecătorească sau autoritatea competentă din statul membru de origine în forma stabilită în conformitate cu procedura de consultare menționată la articolul 81 alineatul (2), fără a aduce atingere articolului 47.”
11. Articolul 59 alineatul (1) din acest regulament prevede:
„Un act autentic întocmit într‑un stat membru are aceleași efecte probatorii în alt stat membru pe care le are în statul membru de origine sau efectele cele mai apropiate, cu condiția să nu contravină în mod vădit ordinii publice din statul membru în cauză.
Persoana care dorește să utilizeze un act autentic într‑un alt stat membru poate solicita autorității care întocmește actul autentic în statul membru de origine să completeze formularul elaborat în conformitate cu procedura de consultare prevăzută la articolul 81 alineatul (2), care descrie efectele probatorii pe care actul autentic le produce în statul membru de origine.”
12. Potrivit articolului 60 alineatele (1) și (2) din regulamentul menționat:
„(1) Executarea unui act autentic care este executoriu în statul membru de origine este încuviințată în alt stat membru la cererea oricărei părți interesate în conformitate cu procedura prevăzută la articolele 45-58.
(2) În sensul articolului 46 alineatul (3) litera (b), la cererea oricărei părți interesate, autoritatea care a întocmit actul autentic eliberează un atestat folosind formularul elaborat în conformitate cu procedura de consultare prevăzută la articolul 81 alineatul (2).”
13. Articolul 62 din același regulament prevede:
„(1) Prezentul regulament creează un certificat european de moștenitor […], care este emis spre utilizare într‑un alt stat membru și care produce efectele enumerate la articolul 69.
(2) Utilizarea certificatului [european de moștenitor] nu este obligatorie.
(3) Certificatul [european de moștenitor] nu înlocuiește documentele interne utilizate în scopuri similare în statele membre. Cu toate acestea, un certificat emis în scopul utilizării într‑un alt stat membru produce efectele enumerate la articolul 69 și în statul membru ale cărui autorități au eliberat certificatul în temeiul prezentului capitol.”
14. Articolul 79 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 650/2012 prevede:
„(1) Pe baza notificărilor din partea statelor membre, Comisia stabilește lista celorlalte autorități și profesioniști din domeniul juridic menționați la articolul 3 alineatul (2).
(2) Statele membre notifică Comisiei orice modificare ulterioară a informațiilor conținute în această listă. Comisia modifică lista în consecință.”
15. Comisia nu a primit de la Republica Polonă nicio notificare referitoare la exercitarea atribuțiilor judiciare de către notari(5).
2. Regulamentul de punere în aplicare nr. 1329/2014
16. Articolul 1 alineatele (1) și (2) din Regulamentul de punere în aplicare nr. 1329/2014 prevede:
„(1) Formularul care trebuie utilizat pentru atestatul privind hotărârea în materie de succesiuni, menționat la articolul 46 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul […] nr. 650/2012, este formularul nr. I, prevăzut în anexa 1.
(2) Formularul care trebuie utilizat pentru atestatul privind actul autentic în materie de succesiuni, menționat la articolul 59 alineatul (1) și la articolul 60 alineatul (2) din Regulamentul […] nr. 650/2012, este formularul nr. II, prevăzut în anexa 2.”
B. Dreptul polonez
1. Codul notarial
17. Emiterea certificatelor de moștenitor de către notarii polonezi este reglementată la articolele 95a-95p din prawo o notariacie (Legea de introducere a Codului notarial)(6) din 14 februarie 1991, astfel cum a fost modificată prin Legea din 13 decembrie 2013(7) (denumită în continuare „Codul notarial”).
18. Potrivit articolului 95b din Codul notarial:
„Înainte de a emite certificatul de moștenitor, notarul întocmește o încheiere privind succesiunea cu participarea tuturor persoanelor interesate, luând în considerare articolul 95ca.”
19. Articolul 95c alineatele 1 și 2 din Codul notarial prevede:
„1. Înainte de a întocmi încheierea privind succesiunea, notarul pune în vedere participanților la această procedură obligația de a divulga toate faptele vizate de încheiere, precum și răspunderea penală pentru declarații false.
2. Încheierea privind succesiunea include în special:
1) cererea comună privind emiterea certificatului de moștenitor depusă de către persoane care participă la întocmirea încheierii.
[…]”
20. Articolul 95ca alineatele 1 și 3 din Codul notarial prevede:
„1. La cererea persoanei interesate și cu participarea acesteia, notarul întocmește proiectul încheierii privind succesiunea.
[…]
3. Persoana interesată are dreptul să confirme datele incluse în proiectul încheierii privind succesiunea și să își exprime acordul față de întocmirea încheierii privind succesiunea conform proiectului; confirmarea se va realiza în fața notarului care a întocmit proiectul încheierii privind succesiunea sau în fața altui notar.”
21. Potrivit articolului 95e din Codul notarial:
„1. Ulterior întocmirii încheierii privind succesiunea, notarul emite certificatul de moștenitor dacă nu are îndoieli față de existența competenței naționale, de conținutul legislației străine aplicabile, de identitatea moștenitorului, de valoarea cotelor succesorale și, în cazul în care testatorul a constituit un legat «prin revendicare», de identitatea legatarului «prin revendicare» și de obiectul legatului.
2. Notarul refuză întocmirea certificatului de moștenitor în cazul în care:
1) în raport cu această moștenire a fost deja emis un certificat de moștenitor sau a fost dată o ordonanță privind succesiunea;
2) în cadrul procedurii de redactare a încheierii privind succesiunea, se constată că la întocmirea încheierii nu erau prezente toate persoanele care ar putea fi moștenitori legali sau testamentari sau persoanele pentru care testatorul a constituit un legat «prin revendicare» ori există sau au existat testamente care nu au fost deschise sau anunțate;
[…]
4) instanțele naționale nu sunt competente[(8)].
3. Dacă de moștenire trebuie să beneficieze o comună sau Skarbowi Państwa [Trezoreria Națională, Polonia] în calitate de moștenitor legal, iar dovezile prezentate de persoana interesată nu sunt suficiente pentru a întocmi certificatul de moștenitor, notarul are dreptul să întocmească acest certificat doar după convocarea moștenitorilor prin notificarea realizată pe cheltuiala persoanei interesate. Dispozițiile articolului 673 și ale articolului 674 din kodeks postępowania cywilnego [Codul de procedură civilă] se aplică în mod corespunzător.”
22. Potrivit articolului 95j din Codul notarial:
„Certificatul de moștenitor înregistrat are efectele unei ordonanțe definitive privind succesiunea.”
23. Articolul 95p din Codul notarial prevede:
„Orice altă dispoziție referitoare la ordonanța de succesiune se aplică de asemenea certificatului de moștenitor înregistrat. Dacă termenul legal începe să curgă sau se încheie în ziua în care ordonanța privind succesiunea devine definitivă, tot astfel va fi interpretată data de înregistrare a certificatului de moștenitor.”
2. Codul civil
24. Articolul 1025 alineatul 2 din kodeks cywilny (Codul civil) prevede:
„Se prezumă că este moștenitor persoana care a obținut o ordonanță privind succesiunea sau certificatul de moștenitor.”
25. Potrivit articolului 1027 din Codul civil:
„Doar ordonanța privind succesiunea sau certificatul de moștenitor atestă drepturile succesorale ale moștenitorului față de terții care nu revendică drepturi privind această succesiune.”
26. Articolul 1028 din Codul civil prevede:
„În cazul în care persoana care a obținut o ordonanță privind succesiunea sau certificatul de moștenitor, însă nu este moștenitor, dispune de dreptul la moștenire în favoarea unui terț, acesta din urmă dobândește acest drept sau este scutit de obligație, dacă nu acționează cu rea‑credință.”
3. Codul de procedură civilă
27. Articolul 6691 din Codul de procedură civilă:
„1. Instanța competentă în materie succesorală anulează certificatul de moștenitor înregistrat dacă în legătură cu aceeași moștenire a fost emisă o ordonanță privind succesiunea.
2. În cazul în care sunt înregistrate două sau mai multe certificate de moștenitor în legătură cu aceeași moștenire, instanța competentă în materie succesorală, la cererea persoanei interesate, anulează toate certificatele de moștenitor și emite o ordonanță privind succesiunea.
3. În afară de cazurile menționate la alineatele 1 și 2, certificatul de moștenitor nu poate fi anulat decât în cazurile stabilite de lege.”
28. Potrivit articolului 679 din acest cod:
„1. Dovada că persoana care a obținut o ordonanță privind succesiunea nu este moștenitor sau că partea sa din moștenire este alta decât cea constatată poate fi prezentată doar în cadrul unei proceduri de anulare sau de modificare a ordonanței privind succesiunea. Dispozițiile acestui capitol sunt aplicabile. Cu toate acestea, persoana care a participat la procedura de constatare a succesiunii poate solicita modificarea ordonanței privind succesiunea doar atunci când cererea se bazează pe elemente pe care nu le‑a putut invoca în cadrul acestei proceduri, iar cererea de modificare este depusă în termen de maximum un an de la data la care a apărut această posibilitate.
2. Cererea privind inițierea unei astfel de proceduri poate fi depusă de orice persoană interesată.
3. În cazul prezentării unor probe care dovedesc că o altă persoană decât cea indicată în ordonanța definitivă privind succesiunea a obținut moștenirea, parțial sau în totalitate, instanța competentă în materie succesorală va decide cu privire la existența succesiunii conform situației juridice reale.
4. Dispozițiile alineatelor 1-3 se aplică în mod corespunzător certificatului de moștenitor înregistrat și ordonanței privind obiectul legatului «prin revendicare».”
III. Situația de fapt din litigiul principal și întrebările preliminare
29. WB, reclamanta, a fost una dintre părțile la procedura referitoare la succesiunea tatălui său, resortisant polonez, decedat la 6 august 2016, care a avut ultima reședință obișnuită în Polonia, vizând obținerea unui certificat de moștenitor. Acest act a fost întocmit la 21 octombrie 2016 de către un notar polonez, în conformitate cu dreptul polonez.
30. Întrucât defunctul era un antreprenor care a desfășurat o activitate economică în apropierea frontierei germano‑poloneze, reclamanta a dorit să știe dacă una sau mai multe bănci germane dețineau capitaluri și, în caz afirmativ, care era suma susceptibilă să intre în masa succesorală.
31. În acest scop, WB a solicitat, la 7 iunie 2017, să îi fie eliberată o copie a certificatului de moștenitor întocmit de notar, însoțită de atestatul care confirmă că este vorba despre o hotărâre în materie de succesiuni în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (g) din Regulamentul nr. 650/2012, prezentat sub forma unui formular, astfel cum figurează în anexa 1 la Regulamentul de punere în aplicare nr. 1329/2014. În subsidiar, în cazul respingerii cererii principale, reclamanta a solicitat ca respectiva copie a actului eliberat să fie însoțită de formularul II care figurează în anexa 2 la acest regulament, care se utilizează pentru atestatul privind un act autentic în materie de succesiuni în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (i) din Regulamentul nr. 650/2012.
32. Prin încheierea privind succesiunea din 7 iunie 2017, reprezentantul notarului a refuzat să emită o copie a certificatului de moștenitor însoțită de unul dintre atestatele solicitate. În susținerea acestui refuz, el a arătat, într‑un înscris din 12 iunie 2017, că acest certificat era o „hotărâre” în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (g) din Regulamentul nr. 650/2012 și că, în lipsa notificării Republicii Polone către Comisie, în conformitate cu articolul 3 alineatul (2) din acest regulament, referitoare la faptul că notarii care emit certificate de moștenitor exercită atribuții judiciare, îi era imposibil să efectueze certificarea sub forma formularului care figurează în anexa 1 la Regulamentul de punere în aplicare nr. 1329/2014. În ceea ce privește cererea subsidiară a reclamantei, reprezentantul notarului a indicat că calificarea certificatului de moștenitor drept „hotărâre” o excludea pe cea de „act autentic”, astfel încât, deși condițiile prevăzute la articolul 3 alineatul (1) litera (i) din Regulamentul nr. 650/2012 erau întrunite, eliberarea atestatului corespunzător, sub forma formularului care figurează în anexa 2 la Regulamentul de punere în aplicare nr. 1329/2014, nu era posibilă.
33. În susținerea acțiunii sale formulate în fața Sąd Okręgowy w Gorzowie Wielkopolskim (Tribunalul Regional din Gorzów Wielkopolski), WB a susținut că certificatul de moștenitor respecta condițiile pentru a fi calificat drept „hotărâre” în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (g) din Regulamentul nr. 650/2012.
34. WB a arătat, mai întâi, că certificatul de moștenitor produce același efect precum ordonanța definitivă privind succesiunea care servește la dovedirea calității de moștenitor. Aceasta a arătat, în continuare, că o calificare drept „act autentic” o expune riscului de a‑i fi opuse motive mai numeroase de nerecunoaștere, în condițiile în care existența acestui act o împiedică să obțină ulterior o ordonanță privind succesiunea. În sfârșit, aceasta a considerat că omisiunea Republicii Polone de a notifica Comisia cu privire la faptul că notarii care întocmesc certificatele de moștenitor sunt profesioniști din domeniul juridic care intră sub incidența noțiunii „instanță judecătorească” în sensul articolului 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 650/2012 coroborat cu articolul 79 din acest regulament nu aduce atingere naturii juridice a acestor acte.
35. Instanța de trimitere apreciază că, pentru a se pronunța cu privire la acțiunea formulată de WB, trebuie să obțină în prealabil confirmarea că atestatul care corespunde anexei 1 la Regulamentul de punere în aplicare nr. 1329/2014 poate fi eliberat pentru hotărâri care nu au forță executorie.
36. În susținerea acestei prime întrebări, instanța de trimitere arată în esență că o interpretare a articolului 46 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul nr. 650/2012 coroborat cu articolul 39 alineatul (2) din acesta ar pleda în favoarea utilizării atestatului pentru orice hotărâre, inclusiv cele care nu au forță executorie sau au numai parțial. Această soluție ar fi confirmată de punctul 5.1 din formularul I care figurează în anexa 1 la Regulamentul de punere în aplicare nr. 1349/2014.
37. În ceea ce privește a doua întrebare preliminară, instanța de trimitere arată că trebuie precizată definiția noțiunilor „hotărâre” și „instanță judecătorească” în sensul Regulamentului nr. 650/2012. Ea apreciază, pe de o parte, că notarii polonezi care emit certificate de moștenitor exercită atribuții judiciare în sensul considerentului (20) al Regulamentului nr. 650/2012, această noțiune în cazul „legitimării moștenitorilor” trebuind să fie interpretată în mod autonom în cadrul acestui regulament. Ea subliniază, în această privință, că verificarea calității de moștenitor constituie esența procedurii în materie de succesiuni.
38. Pe de altă parte, ea urmărește să afle dacă termenul „hotărâre” care figurează la articolul 3 alineatul (1) litera (g) din Regulamentul nr. 650/2012 presupune că aceasta este pronunțată de o autoritate competentă să soluționeze o cauză potențial litigioasă. Ea consideră că acest aspect este decisiv, având în vedere analiza efectuată de reprezentantul notarului cu privire la rolul său și la efectele certificatului pe care îl întocmește. În această privință, ea apreciază că consecințele juridice care rezultă din procedura referitoare la certificarea calității de moștenitor sunt cele care ar trebui să constituie temeiul calificării juridice, iar nu aspectul dacă autoritatea emitentă este ținută de cererea părților la procedură sau aspectul dacă această cerere trebuie să fie efectuată de comun acord.
39. În ceea ce privește a treia întrebare preliminară, privind lipsa notificării efectuate de statele membre în temeiul articolului 79 din Regulamentul nr. 650/2012, instanța de trimitere apreciază că conținutul acestei dispoziții nu permite să se răspundă în mod clar la întrebarea dacă această notificare are o valoare constitutivă sau pur indicativă. Ea subliniază că această calificare nu trebuie să depindă de decizia unui stat membru.
40. În ceea ce privește a patra și a cincea întrebare adresate Curții, instanța de trimitere precizează în esență că, în cazul în care certificatul de moștenitor întocmit de un notar polonez nu ar fi considerat o „hotărâre”, este incontestabil că acesta respectă condițiile pentru a fi calificat drept „act autentic” în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (i) din Regulamentul nr. 650/2012.
41. În aceste condiții, Sąd Okręgowy w Gorzowie Wielkopolskim (Tribunalul Regional din Gorzów Wielkopolski) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 46 alineatul (3) litera (b) coroborat cu articolul 39 alineatul (2) din Regulamentul nr. 650/2012 trebuie interpretat în sensul că emiterea unui atestat privind o hotărâre judecătorească în materie de succesiuni, al cărui formular constituie anexa 1 la Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 1329/2014, este permisă și în cazul unor hotărâri prin care se atestă calitatea de moștenitor, dar care nu sunt (nici în parte) executorii?
2) Articolul 3 alineatul (1) litera (g) din Regulamentul nr. 650/2012 trebuie interpretat în sensul că un act de confirmare a succesiunii întocmit de un notar pe baza unei cereri necontencioase formulate de toate părțile la o procedură succesorală, care are aceleași efecte juridice ca cele ale unei ordonanțe definitive privind succesiunea – precum un act de confirmare a succesiunii întocmit de un notar polonez – constituie o hotărâre în sensul acestei dispoziții?
În consecință,
articolul 3 alineatul (2) [primul paragraf] din Regulamentul nr. 650/2012 trebuie interpretat în sensul că notarul care întocmește un asemenea act de confirmare a succesiunii trebuie să fie calificat drept instanță judecătorească în sensul dispoziției sus‑menționate?
3) Articolul 3 alineatul (2) [al doilea paragraf] din Regulamentul nr. 650/2012 trebuie interpretat în sensul că notificarea efectuată de un stat membru conform articolului 79 din regulament are natură informativă și nu condiționează calificarea drept instanță judecătorească a unui profesionist din domeniul juridic competent în materie de succesiuni care exercită atribuții judiciare în sensul articolului 3 alineatul (2) [primul paragraf] din regulament, dacă acesta îndeplinește condițiile rezultate din ultima dispoziție menționată?
4) În cazul unui răspuns negativ la întrebarea 1, 2 sau 3:
articolul 3 alineatul (1) litera (i) din Regulamentul nr. 650/2012 trebuie interpretat în sensul că o calificare a unui instrument procedural național care atestă calitatea de moștenitor, precum certificatul polonez de moștenitor, drept o hotărâre în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (g) din Regulamentul nr. 650/2012 exclude calificarea acestuia drept act autentic?
5) În cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea 4:
articolul 3 alineatul (1) litera (i) din Regulamentul nr. 650/2012 trebuie interpretat în sensul că certificatul de moștenitor întocmit de notar pe baza unei cereri necontencioase formulate de toate părțile la o procedură succesorală – precum certificatul de moștenitor întocmit de un notar polonez – constituie un act autentic în sensul acestei dispoziții?”
IV. Analiza noastră
42. Litigiul privește emiterea unuia dintre atestatele prevăzute de Regulamentul nr. 650/2012 referitoare fie la o hotărâre, fie la un act autentic, în materie de succesiuni.
43. Considerăm important să subliniem că utilizarea unor astfel de atestate este prevăzută, pentru hotărâri, fie în scopul recunoașterii sau al încuviințării executării acestora [articolul 39 alineatul (2), articolul 43 și articolul 46 alineatul (3) litera (b) din acest regulament], fie, pentru actele autentice, pentru necesitățile utilizării lor într‑un alt stat membru [articolul 59 alineatul (1) din regulamentul menționat] sau în scopul încuviințării executării acestor acte [articolul 60 alineatul (2) din același regulament].
44. Rezultă din împrejurările cauzei că cererea de eliberare a unui atestat a fost formulată de WB în vederea recunoașterii în Germania a dovezii calității sale de moștenitoare pe care o constituie certificatul de moștenitor emis de un notar polonez(9).
45. Or, deși articolul 59 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 650/2012 prevede că un act autentic poate fi însoțit de un atestat pentru a fi utilizat într‑un alt stat membru, nu aceasta este situația în cazul hotărârilor pronunțate într‑un stat membru. În conformitate cu articolul 39 alineatul (2) și cu articolul 46 alineatul (3) litera (b) din acest regulament, numai în urma unei contestații este necesar un atestat în susținerea unei cereri de recunoaștere, care poate fi formulată de orice parte interesată, pe cale principală sau pe cale accesorie.
46. În această privință, se poate arăta că instanța de trimitere nu menționează vreun refuz de recunoaștere opus lui WB de către băncile germane la care tatăl său defunct ar fi deschis conturi care să justifice cererea de emitere a unui atestat formulată de aceasta, în condițiile în care ea susține, cu titlu principal, că certificatul de moștenitor poate fi calificat drept „hotărâre” în sensul Regulamentului nr. 650/2012.
47. Prin urmare, pot fi făcute mai multe observații în ceea ce privește admisibilitatea cererii de decizie preliminară.
A. Cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară
48. În primul rând, astfel cum a amintit Curtea în Hotărârea Oberle, Regulamentul nr. 650/2012 se aplică succesiunilor cu elemente de extraneitate(10). Aceasta a declarat de asemenea că certificatele naționale intră în domeniul de aplicare al acestuia(11). Totuși, pentru a solicita un atestat în vederea recunoașterii unei hotărâri sau a utilizării unui act autentic, nu este necesar să se stabilească că bunurile sunt situate într‑un alt stat membru. Această cauză ilustrează tocmai faptul că poate fi necesară justificarea calității de moștenitor în vederea efectuării verificărilor privind existența unor bunuri într‑un alt stat membru(12).
49. În al doilea rând, cererea de emitere a unui atestat nu este subordonată dovedirii faptului că a fost formulată o acțiune într‑un alt stat membru prin care se solicită recunoașterea unei hotărâri.
50. În al treilea rând, astfel cum subliniază instanța de trimitere prin cea de a patra întrebare a sa, alegerile privind calificarea certificatului de moștenitor drept „act autentic” sau „hotărâre” în sensul Regulamentului nr. 650/2012 se exclud reciproc.
51. În aceste condiții, considerăm că orice îndoială cu privire la caracterul pur ipotetic al întrebărilor și, prin urmare, la admisibilitatea acestora poate fi înlăturată.
B. Cu privire la fond
52. În opinia noastră, trebuie examinate în prealabil cea de a doua și cea de a treia întrebare preliminară împreună, având în vedere că acestea invită Curtea să precizeze dacă certificatul de moștenitor emis de un notar polonez poate fi calificat drept „hotărâre” pronunțată de o „instanță judecătorească” în sensul Regulamentului nr. 650/2012 și că răspunsul la prima întrebare, la fel ca răspunsul la cea de a patra și la cea de a cincea întrebare, depinde în mod direct de această calificare.
1. Noțiunile „hotărâre” și „instanță judecătorească”
53. Trebuie amintit că „hotărârea” este definită la articolul 3 alineatul (1) litera (g) din Regulamentul nr. 650/2012 ca fiind orice hotărâre în materie de succesiuni pronunțată de o instanță judecătorească dintr‑un stat membru, indiferent de denumirea acesteia, inclusiv o hotărâre privind stabilirea de către un grefier a cheltuielilor de judecată.
54. Prin urmare, trebuie subliniat, pe de o parte, că, spre deosebire de hotărârea grefierului privind cheltuielile de judecată susceptibilă să fie executată într‑un alt stat membru, prevăzută la acest articol(13), nu a fost făcută nicio precizare cu privire la certificarea calității de moștenitor, în condițiile în care aceasta constituie baza operațiunilor succesorale. De aici rezultă, contrar a ceea ce susțin instanța de trimitere și reprezentantul notarului, că nu este necesar să fie luată în considerare natura hotărârii sau importanța sa.
55. Pe de altă parte, trebuie reținut că legiuitorul Uniunii a stabilit două criterii, unul material, celălalt organic.
56. Examinarea primului dintre aceste criterii nu ridică nicio dificultate, Curtea statuând, în Hotărârea Oberle, că certificatele naționale intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 650/2012 ca urmare a obiectului lor(14).
57. În consecință, rămâne de examinat al doilea criteriu, prevăzut la articolul 3 alineatul (1) litera (g) din acest regulament, și anume cel care ține de organul care pronunță hotărârea, și anume o instanță judecătorească.
58. Articolul 3 alineatul (2) primul paragraf din regulamentul menționat prevede că „termenul «instanță judecătorească» include orice autoritate judiciară și toate celelalte autorități și profesioniști din domeniul juridic competenți în materie de succesiuni, care exercită atribuții judiciare sau acționează în baza delegării de competențe de către o autoritate judiciară sau acționează sub controlul unei autorități judiciare […]”.
59. Astfel, sunt vizate nu numai autoritățile al căror statut le garantează independența în raport cu celelalte organe ale statului, ci și cele care sunt supuse unor cerințe echivalente, ca urmare a atribuțiilor pe care le exercită sau a intervenției unei autorități judiciare.
60. Rezultă că noțiunile „hotărâre” și „atribuții judiciare” sunt strâns legate, astfel cum confirmă considerentul (22) al Regulamentului nr. 650/2012. Acesta enunță că, „[a]tunci când notarii exercită atribuții judiciare, ei intră sub incidența normelor în materie de competență[(15)], iar hotărârile pe care le pronunță ar trebui să circule în conformitate cu dispozițiile privind recunoașterea, forța executorie și executarea hotărârilor judecătorești”(16), apoi, pentru a risipi orice echivoc, că, „[a]tunci când notarii nu exercită atribuții judiciare, ei nu intră sub incidența normelor în materie de competență, iar actele autentice pe care le emit ar trebui să circule în conformitate cu dispozițiile privind actele autentice”(17).
61. Pe de altă parte, articolul 3 alineatul (2) al doilea paragraf din acest regulament prevede că statele membre notifică Comisiei ce autorități nejudiciare exercită atribuții judiciare în aceeași calitate precum instanțele.
62. În speță, trebuie să se constate că autoritățile poloneze nu au desemnat notarii ca exercitând atribuții judiciare(18).
63. Prin urmare, trebuie să se răspundă la întrebările instanței de trimitere privind consecințele acestei lipse a notificării, exprimate în cea de a treia întrebare, care vor stabili necesitatea de a se pronunța cu privire la noțiunea „atribuții judiciare”, la care se referă cea de a doua întrebare.
2. Consecințele lipsei notificării, astfel cum este prevăzută la articolul 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 650/2012
64. Curtea nu a avut încă ocazia de a se pronunța cu privire la chestiunea domeniului de aplicare al notificărilor efectuate de statele membre în conformitate cu dispozițiile Regulamentului nr. 650/2012. Totuși, o problematică similară a fost examinată în materia securității sociale. Ea privea în special interpretarea articolului 9 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială(19), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE) nr. 465/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 22 mai 2012(20), care prevede că statele membre notifică Comisiei declarațiile referitoare la prestațiile naționale și absența unui sistem de asigurări prevăzut de diferitele dispoziții ale Regulamentului nr. 883/2004. Considerăm că jurisprudența Curții în această materie poate fi transpusă declarațiilor prevăzute de Regulamentul nr. 650/2012, în pofida diferențelor care țin de obiectul instrumentelor aplicabile, întrucât din aceasta reies temeiuri de analiză constante care se sprijină pe fundamente a căror înlăturare nu pare posibilă(21).
65. Astfel, în ceea ce privește hotărâri mai recente, rezultă din Hotărârea din 3 martie 2016, Comisia/Malta(22), și din Hotărârea din 30 mai 2018, Czerwiński(23), că Curtea a statuat că declarațiile statelor membre creează prezumția că legislațiile naționale declarate intră în domeniul de aplicare material al Regulamentului nr. 883/2004 în discuție și că, invers, împrejurarea că un stat membru s‑a abținut să declare o legislație națională în temeiul acestui regulament nu poate, prin ea însăși, să conducă la concluzia că legea respectivă nu intră în domeniul de aplicare al regulamentului amintit(24). Atât timp cât declarațiile făcute de un stat membru nu sunt modificate sau retrase, celelalte state membre trebuie să țină seama de ele(25).
66. Curtea a adăugat că, atunci când există îndoieli cu privire la exactitatea declarațiilor efectuate de un alt stat membru, în special în ceea ce privește calificarea la care a putut recurge acest stat(26), „o instanță națională sesizată cu un litigiu referitor la o legislație națională poate fi oricând chemată să examineze [această] calificare […] în cauza care îi este deferită și, dacă este cazul, să sesizeze Curtea cu o întrebare preliminară referitoare la aceasta”(27).
67. În plus, dacă calificarea trebuie să fie efectuată de instanța națională în cauză în mod autonom, declarația dată de autoritatea națională competentă nu este obligatorie pentru această instanță(28). Aceeași este situația, în opinia noastră, în cazul lipsei unei declarații.
68. Având în vedere ansamblul acestor considerații, propunem Curții să declare, ca răspuns la cea de a treia întrebare preliminară, că lipsa notificării, astfel cum este prevăzută la articolul 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 650/2012, de către Republica Polonă a exercitării de către notari a unor atribuții judiciare nu are caracter definitiv.
69. În consecință, trebuie examinată a doua întrebare a instanței de trimitere, prin care aceasta urmărește să afle în esență dacă Regulamentul nr. 650/2012 trebuie interpretat în sensul că, în Polonia, notarii care acționează în cadrul competențelor care le sunt conferite de dreptul național în procedura de emitere a unui certificat de moștenitor exercită atribuții judiciare.
3. Noțiunea „atribuții judiciare”
70. Guvernele spaniol și maghiar consideră că termenul „instanță judecătorească” utilizat de Regulamentul nr. 650/2012 ar acoperi nu numai instanțele judecătorești în adevăratul sens al cuvântului, potrivit expresiei utilizate în considerentul (20) al acestui regulament, ci și, în mod general, orice autoritate atunci când aceasta exercită o atribuție în condiții echivalente, ceea ce ar fi, în speță, cazul notarului care emite un certificat de moștenitor în conformitate cu dreptul polonez. În ceea ce o privește, Comisia, la fel ca Republica Polonă, susține opinia contrară, precizând în același timp, în ședință, în raport cu motivarea Hotărârii Oberle, că pentru autoritățile nejudiciare acest termen vizează numai procedurile contencioase.
71. Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, noțiunea „atribuții judiciare”, în lipsa unei trimiteri exprese la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul de aplicare al acesteia, trebuie să facă obiectul unei interpretări autonome și uniforme, care trebuie să țină cont nu numai de modul de redactare a articolului 3 din Regulamentul nr. 650/2012, ci și de economia generală și de finalitatea acestui regulament(29).
a) Modul de redactare
72. Trebuie subliniat, în primul rând, caracterul singular al noțiunii „instanță judecătorească” în Regulamentul nr. 650/2012. Astfel, după cum reiese din cuprinsul punctului 4.1. al articolului 2 din expunerea de motive a Comisiei(30), „[n]oțiunea de instanță utilizată în prezentul regulament are o accepție largă și cuprinde și alte autorități atunci când acestea exercită o funcție care ține de competența instanțelor, în special prin delegare, cum ar fi notarii și grefierii”.
73. Astfel, spre deosebire, de exemplu, de Regulamentele nr. 805/2004 și nr. 1215/2012, care nu conțin nicio dispoziție generală cu privire la acest aspect(31), Regulamentul nr. 650/2012 precizează, la articolul 3 alineatul (2) primul paragraf, că termenul „instanță judecătorească”(32) include nu numai autoritățile judiciare, ci și orice altă autoritate competentă în materie de succesiuni care exercită atribuții judiciare și care îndeplinește anumite condiții enumerate de aceeași dispoziție(33).
74. Această condiție referitoare la atribuțiile exercitate de autoritățile nejudiciare trebuie comparată cu jurisprudența constantă a Curții potrivit căreia, „în ceea ce privește funcțiile notarilor, […] există diferențe fundamentale între funcțiile jurisdicționale și funcțiile notariale”(34).
75. Criteriile de calificare a atribuțiilor exercitate sunt enumerate la articolul 3 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 650/2012, și anume „aceste autorități și profesioniști din domeniul juridic [trebuie] să ofere garanții în ceea ce privește imparțialitatea și dreptul tuturor părților de a fi audiate și […] hotărârile pronunțate de aceștia în temeiul legii statului membru în care își exercită activitatea:
(a) [trebuie] să poată face obiectul unei căi de atac sau al unui control de către o autoritate judiciară și
(b) [trebuie] să aibă o forță și un efect similare cu cele ale unei hotărâri a unei autorități judiciare privind aceleași aspecte.”
b) Economia generală a Regulamentului nr. 650/2012 și obiectivul urmărit
76. Condițiile prevăzute la articolul 3 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 650/2012 garantează respectarea principiului încrederii reciproce în administrarea justiției în statele membre ale Uniunii, care stă la baza aplicării dispozițiilor acestui regulament referitoare la recunoașterea și executarea hotărârilor într‑un alt stat membru, inspirate din Regulamentul (CE) nr. 44/2001(35).
77. Aceste condiții stau la baza diferenței de regim juridic aplicabile circulației „hotărârilor” și a „actelor” în statele membre, care a fost clarificată în special la articolul 59 din Regulamentul nr. 650/2012(36).
78. Prin urmare, pe lângă condiția de imparțialitate, criteriul funcțional care trebuie reținut este, în opinia noastră, cel al competenței conferite autorității competente de a soluționa un eventual litigiu(37) sau de a se pronunța în temeiul propriei autorități pe baza aprecierii sale, care justifică respectarea principiilor fundamentale de procedură, dintre care cel al contradictorialității, precum și existența căilor de atac, care garantează libera circulație a hotărârilor, potrivit jurisprudenței constante a Curții(38). Pentru aceste motive, considerăm că nu este necesar să se deroge, în materie de succesiuni, de la această interpretare, care trebuie să se aplice hotărârilor contencioase sau necontencioase(39).
79. Prin urmare, în ceea ce privește autoritățile nejudiciare vizate de Regulamentul nr. 650/2012, singurul criteriu util este cel al exercitării unei puteri decizionale(40). Cu alte cuvinte, competența autorității nejudiciare în cauză nu trebuie să depindă numai de voința părților. Astfel, într‑un asemenea caz, chiar dacă această autoritate ar trebui să efectueze verificări, rolul său constă în a înregistra acordul acestora și în a le trimite în fața autorității judiciare în cazul unor dificultăți(41).
80. Constatarea fundamentului consensual al procedurii, al cărei corolar este lipsa căilor de atac, conduce la necesitatea de a înlătura orice discuție cu privire la echivalența efectelor actului emis cu cele ale unei hotărâri pronunțate de o autoritate judiciară, în sensul articolului 3 alineatul (2) primul paragraf litera (b) din Regulamentul nr. 650/2012, din moment ce criteriile de calificare prevăzute la articolul 3 alineatul (2) primul paragraf din acest regulament sunt cumulative.
81. Astfel, propunem o interpretare care poate fi comparată cu cea care rezultă din Hotărârea Oberle, pronunțată de Curte foarte recent. Ea necesită totuși unele precizări terminologice.
82. În această cauză, referitoare la competența unei instanțe germane de a elibera un certificat de moștenitor cu efecte limitate la partea din succesiune situată în Germania, Curtea nu a privilegiat natura sau importanța constatărilor referitoare la calitatea de moștenitor pentru desfășurarea ulterioară a operațiunilor privind succesiunea, ci centralizarea într‑un singur stat membru a procedurilor cu care fusese sesizată o instanță în sens strict, „independent de natura contencioasă sau necontencioasă a […] proceduri[lor]”(42).
83. Curtea a declarat că „norma de competență [internațională a instanțelor judecătorești ale statelor membre referitoare la procedurile care vizează măsuri privind succesiunea în ansamblul său(43)] enunțată la […] articolul 4 [din Regulamentul nr. 650/2012] vizează de asemenea procedurile care nu sunt finalizate prin adoptarea unei hotărâri judecătorești”(44). Curtea s‑a pronunțat în acest sens ținând seama de obiectivul urmărit de Regulamentul nr. 650/2012, și anume acela de a evita o fragmentare a succesiunii(45).
84. De aici se deduc două concluzii. Pe de o parte, Curtea a privilegiat criteriul organic, cel al calității autorității competente care a emis certificatul de moștenitor, iar nu criteriul funcțional care ține de natura procedurii, din moment ce era vorba despre instanța susceptibilă să fie competentă în cazul unei contestații în materie de succesiuni(46). Rezultă că criteriul decisiv pentru analiza funcțiilor autorității nejudiciare rămâne cel al exercitării unei puteri decizionale, indiferent de natura procedurii, contencioasă sau necontencioasă.
85. Pe de altă parte, astfel cum au confirmat dezbaterile din cadrul ședinței, trebuie să se acorde o atenție deosebită, din cauza acestei dualități a procedurilor, prevăzută în Regulamentul nr. 650/2012, condițiilor de utilizare a expresiei „atribuții judiciare”. Astfel, în Hotărârea Oberle, la punctul 38, Curtea a ales această expresie prin opoziție cu procedura națională de natură necontencioasă. La punctul 40 din această hotărâre, în același context, Curtea a utilizat expresia „faptul de a adopta o hotărâre de natură exclusiv jurisdicțională”. În plus, la punctul 42 din hotărârea menționată, după ce a făcut referire la declarații succesorale primite de instanțe, aceasta a reținut că „norma de competență enunțată la […] articol[ul] 4 vizează de asemenea procedurile care nu sunt finalizate prin adoptarea unei hotărâri judecătorești”(47), expresie înțeleasă în general ca implicând existența unui litigiu, printre altele în cazul examinării admisibilității unei trimiteri preliminare(48).
86. Prin urmare, preconizăm, pe linia explicațiilor noastre precedente, că expresia „atribuții judiciare” vizează atât procedurile contencioase, cât și pe cele necontencioase, în măsura în care acestea din urmă nu se întemeiază numai pe voința părților.
87. În orice caz, aplicabilitatea Hotărârii Oberle trebuie limitată la aspectul competenței internaționale a instanțelor, pe care aceasta a soluționat‑o dând amploare deplină aportului major al Regulamentului nr. 650/2012, și anume cel de a pune capăt disparității criteriilor de competență în materie de succesiuni. Astfel, deși această hotărâre nu trebuie rezervată autorităților judiciare, motivele sale nu autorizează totuși să se considere că Curtea a intenționat să modifice această noțiune „atribuții judiciare” extinzând‑o la acte care au ca efect înregistrarea unei manifestări de voință private.
88. Cu alte cuvinte, această hotărâre nu prefigurează o concepție extinsă a noțiunii „hotărâre” susceptibilă să fie corelată cu noțiunea „instanță judecătorească”, care ar fi specială în materie de succesiuni.
89. Prin urmare, nu se poate deduce din hotărârea menționată privind o procedură necontencioasă că orice autoritate judiciară care eliberează certificate de moștenitor, în lipsa unei contestații, pronunță decizii ca o instanță judecătorească în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (g) din Regulamentul nr. 650/2012.
90. Tot astfel, nu poate fi dedus un argument, după cum sugerează reprezentantul notarului polonez, din faptul că termenul „hotărâre” este utilizat la articolul 72 din Regulamentul nr. 650/2012 cu referire la o acțiune care poate fi exercitată după ce a fost eliberat un certificat european de moștenitor, întrucât acest certificat beneficiază de un regim juridic autonom, astfel cum a statuat Curtea în Hotărârea Oberle(49), iar acest termen este utilizat oricare ar fi autoritatea emitentă vizată la articolul 67 din acest regulament, care trebuie coroborat cu articolul 64.
91. În lumina acestor explicații, se impune, în continuare, să se califice atribuțiile exercitate de notarul polonez atunci când emite un certificat de moștenitor.
4. Examinarea atribuțiilor notarului polonez în raport cu criteriile deduse
92. Astfel cum rezultă din cercetările noastre, potrivit articolului 4 și articolului 5 alineatul 1 din Codul notarial, notarii conduc un birou(50) pe cont propriu și își exercită activitatea contra unei remunerații pe baza unui acord cu părțile, în limita unui barem.
93. În ceea ce privește activitățile notariale în materie de succesiuni, trebuie amintit în prealabil că, potrivit articolului 1027 din Codul civil, drepturile succesorale ale moștenitorului față de terți sunt atestate printr‑o ordonanță privind succesiunea sau printr‑un certificat de moștenitor. Instanța de trimitere a arătat(51) că această alternativă a fost creată în anul 2009 pentru succesiunile necontencioase.
94. Astfel, notarul poate fi sesizat cu procedura în vederea certificării calității de moștenitor doar în caz de acord între toate părțile interesate(52) sau dacă nu există îndoieli(53) cu privire la competența instanțelor naționale, la conținutul dreptului străin aplicabil, la identitatea moștenitorului și la drepturile succesorale. Acesta trebuie să refuze întocmirea certificatului de moștenitor printre altele în cazul în care nu sunt prezente la întocmirea încheierii privind succesiunea toate persoanele care ar putea fi moștenitori(54). În cazul în care au fost emise mai multe certificate, instanța competentă în materie succesorală le anulează și emite o ordonanță privind succesiunea(55). În temeiul articolului 6691 alineatul 1 din Codul de procedură civilă, existența unei ordonanțe privind succesiunea întemeiază anularea unui certificat de moștenitor deja înregistrat. Pe de altă parte, deși certificatul produce aceleași efecte precum ordonanța privind succesiunea(56), acesta nu are autoritate de lucru judecat(57) și nu poate face obiectul unei acțiuni. Acesta poate fi numai anulat, în special în cazurile prevăzute la articolele 6691 și 679(58) din Codul de procedură civilă.
95. Rezultă în mod clar din aceste dispoziții că sarcinile încredințate notarului în materie succesorală sunt exercitate pe o bază consensuală care se întemeiază pe existența prealabilă a unui consimțământ al părților interesate sau a unui acord de voință între acestea și lasă intacte prerogativele instanței în cazul lipsei acordului. În consecință, nu se poate considera că acestea participă, ca atare, în mod direct și specific la exercitarea atribuțiilor judiciare.
96. În plus, astfel cum a statuat deja Curtea cu ocazia procedurilor de constatare a neîndeplinirii obligațiilor(59), această concluzie nu este infirmată de faptul că notarul are obligația de a proceda la verificarea respectării condițiilor prevăzute de lege, de care se prevalează reprezentantul notarului, întrucât acesta nu exercită nicio putere decizională, cu excepția celei de a refuza să emită certificatul de moștenitor, sau că actele întocmite produc efecte echivalente cu cele ale hotărârilor.
97. Având în vedere ansamblul acestor considerații, propunem Curții să răspundă la cea de a doua întrebare a instanței de trimitere că articolul 3 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 650/2012 trebuie interpretat în sensul că notarul care întocmește un certificat de moștenitor la cererea comună a tuturor părților la procedura notarială, în temeiul dispozițiilor dreptului polonez, nu intră sub incidența noțiunii „instanță judecătorească” în sensul acestui regulament. În consecință, certificatul de moștenitor polonez întocmit de notar nu constituie o „hotărâre”, în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (g) din regulamentul menționat, la care trebuie atașat atestatul privind o hotărâre în materie de succesiuni, care corespunde formularului I ce figurează în anexa 1 la Regulamentul de punere în aplicare nr. 1329/2014.
98. Prin urmare, nu este necesar să se răspundă la prima întrebare a instanței de trimitere și nici la cea de a patra, în prezent fără obiect. Rămâne, așadar, de examinat a cincea și ultima întrebare, referitoare la calificarea actului în discuție drept „act autentic”.
5. Calificarea certificatului de moștenitor drept „act autentic”
99. Potrivit definiției date la articolul 3 alineatul (1) litera (i) din Regulamentul nr. 650/2012, calificarea drept „act autentic” rezultă din faptul că autenticitatea actului se referă la semnătura, precum și la conținutul actului autentic și a fost întocmit de către o autoritate publică sau orice autoritate abilitată în acest sens de către statul membru respectiv.
100. Această definiție, care este inspirată din cea reținută de Curte în Hotărârea din 17 iunie 1999, Unibank(60), cu referire la interpretarea articolului 50(61) din Convenția privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, semnată la Lugano la 16 septembrie 1988(62), nu reia condiția referitoare la caracterul executoriu al actului(63). Ea figurează, în aceiași termeni, la articolul 4 alineatul (3) litera (a) din Regulamentul nr. 805/2004, la articolul 2 alineatul (1) punctul 3 litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere(64), la articolul 2 litera (c) din Regulamentul nr. 1215/2012 și la articolul 3 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul (UE) 2016/1103 al Consiliului din 24 iunie 2016 de punere în aplicare a unei cooperări consolidate în domeniul competenței, al legii aplicabile și al recunoașterii și executării hotărârilor judecătorești în materia regimurilor matrimoniale(65).
101. Se precizează în considerentul (62) al Regulamentului nr. 650/2012 că trebuie considerat o noțiune autonomă „caracterul autentic” al unui act autentic, definit în sensul că ar trebui să rezulte din respectarea diferitor cerințe referitoare la caracterul formal, la înfățișarea părților și la certificare, legate de competențele autorității care le întocmește.
102. Astfel cum a statuat Curtea, anterior intrării în vigoare a Regulamentului nr. 650/2012 și în special a articolului 3 alineatul (1) litera (i) punctul (ii), pentru aplicarea Regulamentului nr. 44/2001, primul criteriu care trebuie verificat este cel al „implicării unei autorități publice sau a oricărei autorități autorizate în acest sens în statul de origine”(66). La fel ca în cazul hotărârilor, obiectivul urmărit este de a facilita circulația acestor acte(67).
103. Al doilea criteriu care trebuie examinat, prevăzut la articolul 3 alineatul (1) litera (i) punctul (i) din Regulamentul nr. 650/2012, privește rolul autorității publice. Aceasta nu trebuie să se limiteze la autentificarea semnăturilor. Ea trebuie de asemenea să autentifice conținutul actului, ceea ce înseamnă, în opinia noastră, că acesta nu trebuie să rezulte din simple declarații sau din manifestări de voință și că, în consecință, poate fi angajată răspunderea autorității competente în ceea ce privește afirmațiile cuprinse în act.
104. Prin urmare, condițiile privind autenticitatea stabilite de dreptul polonez trebuie examinate în raport cu aceste cerințe.
105. În speță, este cert, în primul rând, că în ordinea juridică poloneză notarii sunt abilitați să întocmească acte autentice.
106. În al doilea rând, atunci când emite certificatul de moștenitor, notarul nu se limitează să adune declarațiile concordante ale moștenitorilor. El efectuează de asemenea verificări care îl pot conduce la a refuza să întocmească certificatul de moștenitor(68).
107. În al treilea rând, acest certificat este înregistrat și produce, potrivit articolului 95j din Codul notarial, aceleași efecte precum ordonanța definitivă privind succesiunea.
108. Rezultă că condițiile în care notarul polonez întocmește un certificat de moștenitor trebuie să conducă la calificarea acestuia drept „act autentic” în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (i) din Regulamentul nr. 650/2012.
109. În consecință, propunem Curții să răspundă la cea de a cincea întrebare preliminară în sensul că articolul 3 alineatul (1) litera (i) din acest regulament trebuie interpretat în sensul că certificatul de moștenitor întocmit de notarul polonez este un act autentic, pentru care eliberarea unei copii poate fi însoțită de formularul, prevăzut la articolul 59 alineatul (1) din regulamentul menționat, care corespunde celui care figurează în anexa 2 la Regulamentul de punere în aplicare nr. 1329/2014.
V. Concluzie
110. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Sąd Okręgowy w Gorzowie Wielkopolskim (Tribunalul Regional din Gorzów Wielkopolski, Polonia) după cum urmează:
„1) Lipsa notificării, astfel cum este prevăzută la articolul 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 4 iulie 2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor, de către Republica Polonă, referitoare la exercitarea de către notari a unor atribuții judiciare nu are caracter definitiv.
2) Articolul 3 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 650/2012 trebuie interpretat în sensul că notarul care întocmește un certificat de moștenitor la cererea comună a tuturor părților la procedura notarială, în temeiul dispozițiilor dreptului polonez, nu intră sub incidența noțiunii «instanță judecătorească» în sensul acestui regulament. În consecință, certificatul de moștenitor polonez întocmit de notar nu constituie o «hotărâre», în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (g) din regulamentul menționat, la care trebuie atașat atestatul privind o hotărâre în materie de succesiuni, care corespunde formularului I ce figurează în anexa 1 la Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 1329/2014 al Comisiei din 9 decembrie 2014 de stabilire a formularelor menționate în Regulamentul nr. 650/2012.
3) Articolul 3 alineatul (1) litera (i) din Regulamentul nr. 650/2012 trebuie interpretat în sensul că certificatul de moștenitor întocmit de notarul polonez este un act autentic, pentru care eliberarea unei copii poate fi însoțită de formularul, prevăzut la articolul 59 alineatul (1) din acest regulament, care corespunde celui care figurează în anexa 2 la Regulamentul de punere în aplicare nr. 1329/2014.”