HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)
19 decembrie 2019(*)
„Trimitere preliminară – Directiva 2000/31/CE – Servicii ale societății informaționale – Directiva 2006/123/CE ‐ Servicii – Punerea în legătură a gazdelor, profesioniști sau particulari, care dispun de locuri de cazare de închiriat cu persoane care sunt în căutarea acestui tip de cazare – Calificare – Reglementare națională care supune anumitor restricții exercitarea profesiei de agent imobiliar – Directiva 2000/31/CE – Articolul 3 alineatul (4) litera (b) a doua liniuță – Obligație de notificare a măsurilor care restrâng libera circulație a serviciilor societății informaționale – Lipsa notificării – Opozabilitate – Procedură penală cu constituire ca parte civilă”
În cauza C‑390/18,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de juge d’instruction du tribunal de grande instance de Paris (judecătorul de instrucție al Tribunalului de Mare Instanță din Paris, Franța), prin decizia din 7 iunie 2018, primită de Curte la 13 iunie 2018, în procedura penală împotriva
X,
cu participarea:
YA,
Airbnb Ireland UC,
Hôtelière Turenne SAS,
Association pour un hébergement et un tourisme professionnels (AHTOP),
Valhotel,
CURTEA (Marea Cameră),
compusă din domnul K. Lenaerts, președinte, doamna R. Silva de Lapuerta, vicepreședintă, domnii A. Arabadjiev, E. Regan și P. G. Xuereb și doamna L. S. Rossi, președinți de cameră, și domnii E. Juhász, M. Ilešič, J. Malenovský, D. Šváby (raportor) și N. Piçarra, judecători,
avocat general: domnul M. Szpunar,
grefier: doamna V. Giacobbo‑Peyronnel, administratoare,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 14 ianuarie 2019,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru Airbnb Ireland UC, de D. Van Liedekerke, de O. W. Brouwer și de A. A. J. Pliego Selie, advocaten;
– pentru Association pour un hébergement et un tourisme professionnels (AHTOP), de B. Quentin, de G. Navarro și de M. Robert, avocats;
– pentru guvernul francez, de E. de Moustier și de R. Coesme, în calitate de agenți;
– pentru guvernul ceh, de M. Smolek, de J. Vláčil și de T. Müller, în calitate de agenți;
– pentru guvernul spaniol, de M. J. García‑Valdecasas Dorrego, în calitate de agent;
– pentru guvernul luxemburghez, inițial de D. Holderer, ulterior de T. Uri, în calitate de agenți;
– pentru Comisia Europeană, de L. Malferrari, de É. Gippini Fournier și de S. L. Kalėda, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 30 aprilie 2019,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 3 din Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă (Directiva privind comerțul electronic) (JO 2000, L 178, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 29, p. 257).
2 Această cerere a fost prezentată în cadrul unei proceduri penale împotriva X pentru fapte, printre altele, de manipulare de fonduri pentru activități de intermediere și de gestionare de imobile și de fonduri de comerț de către o persoană care nu deține un card profesional.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
Directiva 98/34
3 Articolul 1 primul paragraf punctul 2 din Directiva 98/34/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 iunie 1998 referitoare la procedura de furnizare de informații în domeniul standardelor, reglementărilor tehnice și al normelor privind serviciile societății informaționale (JO 1998, L 204, p. 37, Ediție specială, 13/vol. 23, p. 207), astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 iulie 1998 (JO 1998, L 217, p. 18, Ediție specială, 13/vol. 23, p. 282) (denumită în continuare „Directiva 98/34”), prevede:
„În sensul prezentei directive, termenii utilizați au următoarele înțelesuri:
[…]
2. «serviciu», orice serviciu al societății informaționale, adică orice serviciu prestat în mod normal în scopul obținerii unei remunerații, la distanță, prin mijloace electronice și la solicitarea individuală a beneficiarului serviciului.
În sensul prezentei definiții:
– «la distanță» înseamnă că serviciul este prestat fără ca părțile să fie prezente simultan;
– «prin mijloace electronice» înseamnă că serviciul este transmis inițial și primit la destinație prin intermediul echipamentului electronic pentru prelucrarea (inclusiv arhivarea digitală) și stocarea datelor și este transmis integral, transferat și recepționat prin cablu, radio, mijloace optice sau alte mijloace electromagnetice;
– «la solicitarea individuală a beneficiarului serviciilor» înseamnă că serviciul este prestat prin transmiterea datelor în urma solicitării individuale.
[…]”
Directiva (UE) 2015/1535
4 Directiva (UE) 2015/1535 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 septembrie 2015 referitoare la procedura de furnizare de informații în domeniul reglementărilor tehnice și al normelor privind serviciile societății informaționale (JO 2015, L 241, p. 1) a abrogat și a înlocuit Directiva 98/34 începând cu 7 octombrie 2015.
5 Articolul 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2015/1535 prevede:
„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:
[…]
(b) «serviciu» înseamnă orice serviciu al societății informaționale, adică orice serviciu prestat în mod normal în schimbul unei remunerații, la distanță, prin mijloace electronice și la solicitarea individuală a beneficiarului serviciului.
În sensul prezentei definiții:
(i) «la distanță» înseamnă că serviciul este prestat fără ca părțile să fie prezente simultan;
(ii) «prin mijloace electronice» înseamnă că serviciul este transmis inițial și primit la destinație prin intermediul echipamentului electronic pentru prelucrarea (inclusiv arhivarea digitală) și stocarea datelor și este transmis integral, transferat și recepționat prin cablu, radio, mijloace optice sau alte mijloace electromagnetice;
(iii) «la solicitarea individuală a beneficiarului serviciilor» înseamnă că serviciul este prestat prin transmiterea datelor în urma solicitării individuale.
În anexa I este prevăzută o listă orientativă a serviciilor care nu intră sub incidența prezentei definiții.”
6 Articolul 5 alineatul (1) din această directivă prevede:
„Sub rezerva articolului 7, statele membre comunică de îndată Comisiei orice proiect de reglementare tehnică, cu excepția situației în care doar se transpune integral textul unui standard internațional sau european, caz în care este suficientă informația referitoare la standardul în cauză; de asemenea, acestea înaintează Comisiei o expunere a motivelor care fac necesară adoptarea unei astfel de reglementări, în cazul în care aceste motive nu au fost clarificate suficient în proiectul de reglementare tehnică.
[…]”
7 În temeiul articolului 10 al doilea paragraf din Directiva 2015/1535, trimiterile la Directiva 98/34 se interpretează în continuare ca trimiteri la Directiva 2015/1535.
Directiva 2000/31
8 Considerentul (8) al Directivei 2000/31 are următorul cuprins:
„Obiectivul prezentei directive este de a crea un cadru juridic pentru a asigura libera circulație a serviciilor societății informaționale între statele membre și nu de a armoniza domeniul dreptului penal ca atare.”
9 În versiunea anterioară intrării în vigoare a Directivei 2015/1535, articolul 2 litera (a) din Directiva 2000/31 definea „[serviciile] societății informaționale” ca servicii în sensul articolului 1 primul paragraf punctul 2 din Directiva 98/34. După această intrare în vigoare, această trimitere trebuie înțeleasă ca fiind făcută la articolul 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2015/1535.
10 Articolul (2) litera (h) din Directiva 2000/31 prevede:
„(h) «domeniu coordonat»: cerințele specificate în cadrul legislativ din statele membre, aplicabile furnizorilor de servicii ale societății informaționale, indiferent dacă sunt de natură generală sau concepute special pentru aceștia.
(i) Domeniul coordonat se referă la cerințe pe care furnizorul de servicii trebuie să le respecte și care privesc:
– accesul la activitatea unui serviciu al societății informaționale, cum ar fi cerințele în materie de calificare, autorizare și notificare;
– desfășurarea activității unui serviciu al societății informaționale, cum ar fi cerințele privind comportamentul furnizorului de servicii, cerințe legate de calitatea sau conținutul serviciului, inclusiv în materie de publicitate și contracte sau privind răspunderea furnizorului de servicii;
(ii) Domeniul coordonat nu reglementează cerințe cum ar fi:
– cerințe aplicabile bunurilor ca atare;
– cerințe aplicabile livrării bunurilor;
– cerințe aplicabile serviciilor care nu sunt furnizate prin mijloace electronice.”
11 Articolul 3 alineatele (2) și (4)-(6) din această directivă are următorul cuprins:
„(2) Statele membre nu pot restrânge libera circulație a serviciilor societății informaționale din alte state membre invocând motive relevante pentru domeniul coordonat.
[…]
(4) Statele membre pot adopta măsuri derogatorii de la alineatul (2) în cazul unui anumit serviciu al societății informaționale, în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiții:
(a) măsurile sunt:
(i) necesare, dintr‑unul din motivele următoare:
– ordine publică, în special prevenirea, investigarea, depistarea și urmărirea infracțiunilor, în special protecția minorilor și lupta împotriva incitării la ură pe motiv de rasă, sex, religie sau naționalitate și împotriva atingerii aduse demnității umane;
– protecția sănătății publice;
– securitatea publică, inclusiv protecția securității și apărării naționale;
– protecția consumatorilor, inclusiv a investitorilor;
(ii) luate împotriva unui serviciu al societății informaționale care aduce atingere obiectivelor menționate la punctul (i) sau care prezintă risc serios și grav de prejudiciere a acestor obiective;
(iii) proporționale cu aceste obiective;
(b) înainte de a lua măsurile respective și fără a aduce atingere procedurilor judiciare, inclusiv procedurilor preliminare și acțiunilor desfășurate în cadrul anchetei penale, statul membru:
– a cerut statului membru menționat la alineatul (1) să ia măsuri și acesta nu le‑a luat sau cele pe care le‑a luat nu au fost suficiente;
– a notificat Comisiei și statului membru menționat la alineatul (1) intenția de a lua astfel de măsuri.
(5) Statele membre pot deroga, în cazuri de urgență, de la condițiile prevăzute la alineatul (4) litera (b). În acest caz, măsurile sunt notificate Comisiei și statului membru menționat la alineatul (1) în cel mai scurt timp posibil, indicând motivul pentru care statul membru consideră că există o urgență.
(6) Fără a aduce atingere posibilității statului membru de a adopta și de a aplica măsurile în cauză, Comisia examinează compatibilitatea măsurilor notificate cu dreptul comunitar, în cel mai scurt timp posibil; în cazul în care se ajunge la concluzia că măsura este incompatibilă cu dreptul comunitar, Comisia solicită statului membru în cauză să se abțină de la luarea măsurilor preconizate sau să înceteze de urgență aplicarea măsurilor în cauză.”
Directiva 2006/123/CE
12 Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2006/123/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieței interne (JO 2006, L 376, p. 36, Ediție specială, 13/vol. 58, p. 50) prevede:
„În cazul în care dispozițiile prezentei directive sunt în conflict cu o dispoziție a unui alt act comunitar care reglementează aspecte specifice ale accesului la o activitate de servicii sau la exercitarea acesteia în sectoare specifice sau pentru profesii specifice, dispoziția celuilalt act comunitar prevalează și se aplică acestor sectoare sau profesii specifice. […]”
Dreptul francez
13 Articolul 1 din loi no 70-9, du 2 janvier 1970, réglementant les conditions d’exercice des activités relatives à certaines opérations portant sur les immeubles et les fonds de commerce (Legea nr. 70-9 din 2 ianuarie 1970 care reglementează condițiile de exercitare a activităților privind anumite tranzacții referitoare la imobile și fonduri de comerț, JORF din 4 ianuarie 1970, p. 142), în versiunea aplicabilă faptelor din litigiul principal (denumită în continuare „Legea Hoguet”), prevede:
„Dispozițiile prezentei legi se aplică persoanelor fizice sau juridice care, în mod obișnuit, efectuează sau contribuie, chiar și cu titlu accesoriu, la operațiunile privind bunurile altor persoane și care se referă la:
1° Achiziționarea, vânzarea, căutarea, schimbul, închirierea sau subînchirierea, sezonieră sau nu, cu mobilă sau fără mobilă, a clădirilor construite sau neconstruite;
[…]”
14 Articolul 3 din această lege prevede:
„Activitățile menționate la articolul 1 pot fi desfășurate numai de persoane fizice sau juridice care dețin un card profesional, eliberat, pentru o perioadă și în condițiile stabilite prin decret al Conseil d’État (Consiliul de Stat, Franța), de președintele camerei de comerț și industrie teritoriale sau de președintele camerei de comerț și industrie departamentale din Île‑de‑France, precizând operațiunile pe care le pot efectua. […]
Acest card poate fi eliberat numai persoanelor fizice care îndeplinesc următoarele condiții:
1° Dovedesc aptitudinea lor profesională;
2° Dovedesc deținerea unei garanții financiare care să permită rambursarea fondurilor […]
3° Contractează o asigurare împotriva consecințelor financiare ale răspunderii lor civile profesionale;
4° Nu sunt afectate de una dintre incapacitățile sau interdicțiile de desfășurare a activității […]
[…]”
15 Articolul 5 din legea menționată prevede:
„Persoanele menționate la articolul 1 care primesc [sau] dețin sume de bani […] trebuie să respecte condițiile stabilite prin decret al Consiliului de Stat, în special formalitățile privind ținerea registrelor și eliberarea chitanțelor, precum și celelalte obligații în temeiul mandatului.”
16 Articolul 14 din aceeași lege are următorul cuprins:
„Se sancționează cu șase luni de închisoare și cu o amendă de 7 500 de euro:
a) efectuarea sau contribuția, în mod obișnuit, chiar și cu titlu accesoriu, la operațiuni prevăzute la articolul 1 fără a fi titularul cardului instituit prin articolul 3 sau după ce l‑a restituit sau a omis să îl restituie în urma unui ordin din partea autorității administrative competente;
[…]”
17 Articolul 16 din Legea Hoguet prevede:
„Se sancționează cu doi ani de închisoare și cu o amendă de 30 000 de euro:
1° Primirea sau deținerea, indiferent de calitate și de modalitate, cu ocazia efectuării operațiunilor prevăzute la articolul 1, a unor sume de bani, a unor bunuri, a unor efecte sau a oricăror valori:
a) Fie cu încălcarea articolului 3;
b) Fie cu încălcarea condițiilor prevăzute la articolul 5 pentru păstrarea de documente și eliberarea chitanțelor atunci când aceste documente și chitanțe sunt impuse în mod legal;
[…]”
Litigiul principal și întrebările preliminare
18 Airbnb Ireland UC, societate de drept irlandez cu sediul în Dublin (Irlanda), face parte din grupul Airbnb, compus din mai multe societăți deținute direct sau indirect de Airbnb Inc., această din urmă societate având sediul în Statele Unite. Airbnb Ireland propune o platformă electronică ce are drept finalitate, prin intermediul plății unui comision, punerea în legătură, în special în Franța, pe de o parte, a gazdelor, profesioniști și particulari, care dispun de locuri de cazare de închiriat și, pe de altă parte, a persoanelor care sunt în căutarea acestui tip de cazare. La rândul său, Airbnb Payments UK Ltd, societate de drept al Regatului Unit cu sediul în Londra (Regatul Unit), furnizează servicii de plată online în cadrul acestei puneri în legătură și gestionează activitățile de plată ale grupului în Uniunea Europeană. Pe de altă parte, Airbnb France SARL, societate de drept francez, prestatoare a Airbnb Ireland, este însărcinată cu promovarea acestei platforme în direcția utilizatorilor de pe piața franceză prin organizarea, printre altele, a unor campanii publicitare adresate publicului vizat.
19 În afara acestui serviciu de punere în legătură a locatorilor și a locatarilor prin intermediul platformei sale electronice care centralizează ofertele, Airbnb Ireland propune locatorilor un anumit număr de alte prestații precum un cadru care definește conținutul ofertei acestora, opțional, un serviciu de fotografie, de asemenea opțional, o asigurare de răspundere civilă, precum și o garanție pentru prejudicii în cuantum de 800 000 de euro. În plus, aceasta pune la dispoziția lor un instrument opțional de estimare a prețului lor de închiriere în raport cu mediile pieței de pe această platformă. Pe de altă parte, dacă un locator acceptă un locatar, acesta din urmă transferă către Airbnb Payments UK prețul de închiriere, la care se adaugă 6 %-12 % din această sumă pentru cheltuieli și pentru serviciul furnizat de Airbnb Ireland. Airbnb Payments UK păstrează fondurile pe seama locatorului, iar apoi, la 24 de ore de la intrarea în spațiu a locatarului, le transmite locatorului prin virament, permițând astfel locatarului să aibă siguranța existenței bunului, iar locatorului să aibă garanția plății. În sfârșit, Airbnb Ireland a instituit un sistem prin care locatorul și locatarul pot lăsa o apreciere prin intermediul unui evaluări de la zero la cinci stele, această apreciere fiind disponibilă pe platforma electronică în cauză.
20 În practică, astfel cum reiese din explicațiile furnizate de Airbnb Ireland, un utilizator de internet care caută un loc de cazare de închiriat se conectează pe platforma electronică eponimă, indică locul unde dorește să se deplaseze, precum și perioada și numărul de persoane preferat. Pe această bază, Airbnb Ireland îi furnizează lista locurilor de cazare disponibile care corespund acestor criterii pentru ca el să îl aleagă pe cel preferat și să îl rezerve online.
21 În acest cadru, utilizatorii platformei electronice în cauză, fie ei locatori sau locatari, încheie un contract cu Airbnb Ireland pentru utilizarea acestei platforme și cu Airbnb Payments UK pentru plățile realizate prin intermediul platformei menționate.
22 La 24 ianuarie 2017, Association pour un hébergement et un tourisme professionnels (AHTOP) a depus plângere cu constituire ca parte civilă, printre altele, pentru desfășurarea unei activități de intermediere și de gestionare de imobile și de fonduri de comerț fără un card profesional în temeiul Legii Hoguet, pentru perioada cuprinsă între 11 aprilie 2012 și 24 ianuarie 2017.
23 În susținerea plângerii sale, această societate susține că Airbnb Ireland nu se limitează să pună două părți în legătură prin intermediul platformei eponime, ci oferă servicii suplimentare ce caracterizează o activitate de intermediere în operațiuni imobiliare.
24 În urma depunerii plângerii menționate, procureur de la République près le tribunal de grande instance de Paris (procurorul Republicii de pe lângă Tribunalul de Mare Instanță din Paris, Franța) a întocmit, la 16 martie 2017, un rechizitoriu introductiv, printre altele, pentru manipulare de fonduri pentru activități de intermediere și de gestionare de imobile și de fonduri de comerț de către o persoană care nu deține un card profesional, cu încălcarea Legii Hoguet, pentru perioada cuprinsă între 11 aprilie 2012 și 24 ianuarie 2017.
25 Airbnb Ireland contestă exercitarea unei activități de agent imobiliar și invocă inaplicabilitatea Legii Hoguet ca urmare a incompatibilității acesteia cu Directiva 2000/31.
26 În acest cadru, juge d’instruction du tribunal de grande instance de Paris (judecătorul de instrucție al Tribunalului de Mare Instanță din Paris, Franța) ridică problema dacă serviciul furnizat de Airbnb Ireland trebuie calificat drept „serviciu al societății informaționale”, în sensul acestei directive, și, în caz afirmativ, dacă ea se opune ca Legea Hoguet să fie aplicată acestei societăți în litigiul principal sau dacă, dimpotrivă, directiva menționată nu împiedică stabilirea răspunderii penale a Airbnb Ireland în temeiul acestei legi.
27 Acestea sunt condițiile în care juge d’instruction du tribunal de grande instance de Paris (judecătorul de instrucție al Tribunalului de Mare Instanță din Paris) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Serviciile prestate în Franța de […] Airbnb Ireland prin intermediul unei platforme electronice operate din Irlanda beneficiază de libertatea de prestare a serviciilor prevăzută la articolul 3 din [Directiva 2000/31]?
2) Normele restrictive referitoare la exercitarea profesiei de agent imobiliar în Franța, edictate prin [Legea Hoguet], sunt opozabile […] Airbnb Ireland?”
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară
28 Airbnb Ireland susține că instanța de trimitere a apreciat în mod eronat că activitățile Airbnb Ireland intră în domeniul de aplicare al Legii Hoguet. Guvernul francez a expus același punct de vedere în ședință.
29 În această privință, potrivit unei jurisprudențe constante, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub răspunderea sa și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Refuzul Curții de a se pronunța asupra unei cereri formulate de o instanță națională este posibil numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică ori Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 22 iunie 2010, Melki și Abdeli, C‑188/10 și C‑189/10, EU:C:2010:363, punctul 27).
30 În speță, astfel cum recunoaște în esență guvernul francez, motivul pentru care instanța de trimitere ridică problema opozabilității dispozițiilor Legii Hoguet față de Airbnb Ireland este acela că apreciază în mod implicit că serviciul de intermediere furnizat de această societate intră în domeniul de aplicare material al acestei legi.
31 Or, nu este evident că interpretarea Legii Hoguet efectuată de instanța de trimitere este vădit exclusă având în vedere modul de redactare a dispozițiilor naționale cuprinse în decizia de trimitere (a se vedea prin analogie Hotărârea din 22 iunie 2010, Melki și Abdeli, C‑188/10 și C‑189/10, EU:C:2010:363, punctul 28).
32 Airbnb Ireland mai susține că decizia de trimitere conține o descriere succintă a legislației naționale franceze și că ar fi trebuit să țină seama de alte dispoziții ale acestei legislații. În ceea ce privește Comisia, ea consideră că această decizie este afectată de absența unor precizări factuale.
33 În speță, decizia de trimitere prezintă pe scurt, dar cu precizie, cadrul juridic național relevant, precum și originea și natura litigiului. Rezultă că instanța de trimitere a definit în mod suficient cadrul atât factual, cât și juridic în care și‑a formulat cererea de interpretare a dreptului Uniunii și a furnizat Curții toate informațiile necesare pentru ca aceasta să fie în măsură să răspundă în mod util la cererea menționată (Hotărârea din 23 martie 2006, Enirisorse, C‑237/04, EU:C:2006:197, punctul 19).
34 În aceste condiții, prezenta cerere de decizie preliminară nu poate fi considerată inadmisibilă în ansamblul său.
Observații introductive
35 În cadrul observațiilor lor, AHTOP și, respectiv, Comisia susțin că reglementarea în discuție în litigiul principal trebuie să fie apreciată având în vedere nu numai Directiva 2000/31, ci și Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoașterea calificărilor profesionale (JO 2005, L 255, p. 22, Ediție specială, 05/vol. 8, p. 3) și Directiva 2007/64/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind serviciile de plată în cadrul pieței interne, de modificare a Directivelor 97/7/CE, 2002/65/CE, 2005/60/CE și 2006/48/CE și de abrogare a Directivei 97/5/CE (JO 2007, L 319, p. 1).
36 În această privință, trebuie precizat că, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite la articolul 267 TFUE, este de competența acesteia din urmă să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, Curtea poate extrage din ansamblul elementelor furnizate de instanța națională și mai ales din motivarea deciziei de trimitere normele și principiile de drept al Uniunii care necesită o interpretare, având în vedere obiectul litigiului principal, pentru a reformula întrebările care îi sunt adresate și a interpreta toate dispozițiile de drept al Uniunii care sunt necesare instanțelor naționale pentru a statua în cauzele cu care sunt sesizate, chiar dacă respectivele dispoziții nu sunt expres indicate în întrebările menționate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2015, Abcur, C‑544/13 și C‑545/13, EU:C:2015:481, punctele 33 și 34, precum și jurisprudența citată).
37 Cu toate acestea, revine exclusiv instanței naționale sarcina de a defini obiectul întrebărilor pe care intenționează să le adreseze Curții. Astfel, din moment ce nu reiese că cererea însăși indică necesitatea unei asemenea reformulări, Curtea nu poate, la solicitarea uneia dintre persoanele interesate menționate la articolul 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, să examineze întrebări care nu i‑au fost adresate de instanța națională. Dacă aceasta din urmă, având în vedere evoluția litigiului, consideră necesar să obțină elemente suplimentare de interpretare a dreptului Uniunii, trebuie să sesizeze din nou Curtea (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iunie 2015, Berlington Hungary și alții, C‑98/14, EU:C:2015:386, punctul 48, precum și jurisprudența citată).
38 În speță, în absența oricărei menționări a Directivelor 2005/36 și 2007/64 în întrebările preliminare sau a oricăror alte explicații în decizia de trimitere de natură să impună Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea acestor directive în scopul de a oferi un răspuns util instanței de trimitere, nu este necesar ca ea să examineze argumentele referitoare la directivele menționate, ceea ce ar conduce, astfel, ca aceasta să modifice esența întrebărilor care i‑au fost adresate.
Cu privire la prima întrebare
39 Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 litera (a) din Directiva 2000/31 trebuie interpretat în sensul că un serviciu de intermediere care are ca obiect, prin intermediul unei platforme electronice, să pună în legătură, în schimbul unei remunerații, potențiali locatari cu locatori profesioniști sau neprofesioniști care propun prestații de cazare de scurtă durată, furnizând totodată un anumit număr de alte prestații precum un cadru care definește conținutul ofertei acestora, un serviciu de fotografie, o asigurare de răspundere civilă și o garanție pentru prejudicii, un instrument de estimare a prețului de închiriere sau servicii de plată referitoare la aceste prestații de cazare, trebuie să fie calificat drept „serviciu al societății informaționale” care intră sub incidența Directivei 2000/31.
40 Cu titlu introductiv, pe de o parte, trebuie să se arate, ceea ce nu este contestat de nicio parte și nici de alte persoane interesate care au participat la prezenta procedură, că activitatea de intermediere în discuție în litigiul principal se încadrează în noțiunea de „serviciu”, în sensul articolului 56 TFUE și al Directivei 2006/123.
41 Pe de altă parte, trebuie totuși amintit că, în temeiul articolului 3 alineatul (1) din această directivă, aceasta nu este aplicabilă în cazul în care dispozițiile sale sunt în conflict cu o dispoziție a unui alt act al Uniunii care reglementează aspecte specifice ale accesului la o activitate de servicii sau la exercitarea acesteia în sectoare specifice sau pentru profesii specifice.
42 Prin urmare, pentru a stabili dacă un serviciu precum cel în discuție în litigiul principal intră sub incidența Directivei 2006/123, astfel cum arată AHTOP și guvernul francez, sau, dimpotrivă, sub incidența Directivei 2000/31, astfel cum susțin Airbnb Ireland, guvernele ceh și luxemburghez, precum și Comisia, trebuie să se stabilească dacă un asemenea serviciu trebuie calificat drept „serviciu al societății informaționale” în sensul articolului 2 litera (a) din Directiva 2000/31.
43 În această privință, ținând seama de perioada în care se încadrează faptele la care se referă plângerea depusă de AHTOP și procedura penală cu constituire ca parte civilă pendinte în fața instanței de trimitere, definiția noțiunii de „serviciu al societății informaționale”, prevăzută la articolul 2 litera (a) din Directiva 2000/31, s‑a referit succesiv la articolul 1 primul paragraf punctul 2 din Directiva 98/34, iar ulterior, de la 7 octombrie 2015, la articolul 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2015/1535. Această definiție nu a făcut totuși obiectul niciunei modificări cu ocazia intrării în vigoare, la 7 octombrie 2015, a Directivei 2015/1535, motiv pentru care se va face referire numai la aceasta din urmă în prezenta hotărâre.
44 În temeiul articolului 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2015/1535, noțiunea de „serviciu al societății informaționale” cuprinde „orice serviciu prestat în mod normal în schimbul unei remunerații, la distanță, prin mijloace electronice și la solicitarea individuală a beneficiarului serviciului”.
45 În speță, instanța de trimitere arată, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 18 din prezenta hotărâre, că serviciul în discuție în litigiul principal are ca obiect, prin intermediul unei platforme electronice, să pună în legătură, în schimbul unei remunerații, potențiali locatari cu locatori profesioniști sau neprofesioniști care propun prestații de cazare de scurtă durată pentru a le permite celor dintâi să rezerve un loc de cazare.
46 Rezultă de aici, mai întâi, că acest serviciu este prestat în schimbul unei remunerații și aceasta chiar dacă comisionul este perceput de Airbnb Payments UK numai de la locatar, iar nu și de la locator.
47 În continuare, în măsura în care punerea în legătură a locatorului și a locatarului se efectuează prin intermediul unei platforme electronice, fără prezența simultană, pe de o parte, a prestatorului serviciului de intermediare și, pe de altă parte, a locatorului sau a locatarului, serviciul menționat constituie un serviciu prestat la distanță și prin mijloace electronice. Astfel, în niciun moment al procesului de încheiere a contractelor încheiate între, pe de o parte, Airbnb Ireland sau Airbnb Payments UK și, pe de altă parte, locator sau locatar, părțile nu intră în contact altfel decât prin intermediul platformei electronice eponime.
48 În sfârșit, serviciul în cauză este furnizat la solicitarea individuală a beneficiarilor acestuia, din moment ce presupune, în același timp, publicarea pe internet a unui anunț de către locator și o cerere individuală a locatarului interesat de acest anunț.
49 Prin urmare, un astfel de serviciu îndeplinește cele patru condiții cumulative prevăzute la articolul 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2015/1535 și, prin urmare, constituie în principiu un „serviciu al societății informaționale” în sensul Directivei 2000/31.
50 Cu toate acestea, astfel cum arată părțile și celelalte persoane interesate care au participat la prezenta procedură, Curtea a statuat că, deși un serviciu de intermediere care îndeplinește toate aceste condiții constituie în principiu un serviciu distinct de serviciul subsecvent la care se raportează și, prin urmare, trebuie calificat drept „serviciu al societății informaționale”, situația este însă diferită dacă rezultă că acest serviciu de intermediere face parte integrantă dintr‑un serviciu global al cărui element principal este un serviciu cu altă calificare juridică (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 decembrie 2017, Asociación Profesional Elite Taxi, C‑434/15, EU:C:2017:981, punctul 40).
51 În speță, AHTOP susține în esență că serviciul prestat de Airbnb Ireland face parte integrantă dintr‑un serviciu global al cărui element principal constă într‑o prestație de cazare. În acest sens, ea susține că Airbnb Ireland nu se limitează să pună două părți în legătură prin intermediul platformei electronice eponime, ci oferă servicii suplimentare ce caracterizează o activitate de intermediere în operațiuni imobiliare.
52 Cu toate acestea, deși, desigur, serviciul de intermediere furnizat de Airbnb Ireland urmărește să permită închirierea unui loc de cazare, ceea ce intră în mod cert sub incidența Directivei 2006/123, natura legăturilor dintre aceste servicii nu justifică înlăturarea calificării drept „serviciu al societății informaționale” a serviciului de intermediere menționat și, prin urmare, aplicarea Directivei 2000/31 în privința acestuia.
53 Astfel, un asemenea serviciu de intermediere prezintă un caracter disociabil de operațiunea imobiliară propriu‑zisă în măsura în care nu urmărește exclusiv realizarea imediată a unei prestații de cazare, ci mai curând, pe baza unei liste structurate a locurilor de cazare disponibile pe platforma electronică eponimă și care corespund criteriilor reținute de persoanele care sunt în căutarea unui loc de cazare de scurtă durată, furnizarea unui instrument care să faciliteze încheierea de contracte referitoare la operațiuni viitoare. Crearea unei asemenea liste, în beneficiul atât al gazdelor care dispun de locuri de cazare de închiriat, cât și al persoanelor care sunt în căutarea acestui tip de cazare, este cea care constituie caracteristica esențială a platformei electronice gestionate de Airbnb Ireland.
54 În această privință, colectarea ofertelor pe baza unui format armonizat, însoțită de instrumente de cercetare, de localizare și de comparare a acestor oferte, constituie, prin importanța sa, un serviciu despre care nu se poate considera că reprezintă un simplu accesoriu al unui serviciu global cu o calificare juridică diferită, și anume o prestație de cazare.
55 În plus, un serviciu precum cel furnizat de Airbnb Ireland nu se dovedește nicidecum indispensabil pentru realizarea prestațiilor de cazare, atât din punctul de vedere al locatarilor, cât și din cel al locatorilor care recurg la acesta, ambele categorii dispunând de numeroase alte canale, uneori existente de mult timp, precum agențiile imobiliare, mica publicitate pe hârtie sau electronică sau site‑urile internet de închirieri imobiliare. În această privință, simplul fapt că Airbnb Ireland intră în concurență directă cu aceste canale, furnizând utilizatorilor săi, și anume atât locatorilor, cât și locatarilor, un serviciu inovator bazat pe particularitățile unei activități comerciale a societății informaționale, nu permite deducerea caracterului indispensabil al acestuia în scopul prestării unui serviciu de cazare.
56 În sfârșit, nu reiese nici din decizia de trimitere, nici din elementele cuprinse în dosarul de care dispune Curtea că Airbnb Ireland ar fixa sau ar plafona nivelul chiriilor solicitate de locatorii care au recurs la platforma sa. Cel mult, aceasta le pune la dispoziție un instrument opțional de estimare a prețului lor de închiriere în raport cu mediile pieței de pe această platformă, lăsând locatorului responsabilitatea exclusivă a stabilirii chiriei.
57 Rezultă că, în sine, un serviciu de intermediere precum cel furnizat de Airbnb Ireland nu se poate considera că face parte integrantă dintr‑un serviciu global al cărui element principal ar fi o prestație de cazare.
58 Niciuna dintre celelalte prestații menționate la punctul 19 din prezenta hotărâre, luate în considerare împreună sau separat, nu permite repunerea în discuție a acestei constatări. Dimpotrivă, asemenea prestații prezintă un caracter accesoriu, din moment ce nu constituie pentru locatori un scop în sine, ci mijlocul de a beneficia de serviciul de intermediere furnizat de Airbnb Ireland sau de a oferi prestații de cazare în cele mai bune condiții (a se vedea prin analogie Hotărârea din 21 februarie 2008, Part Service, C‑425/06, EU:C:2008:108, punctul 52, Hotărârea din 10 noiembrie 2016, Baštová, C‑432/15, EU:C:2016:855, punctul 71, și Hotărârea din 4 septembrie 2019, KPC Herning, C‑71/18, EU:C:2019:660, punctul 38).
59 Aceasta este situația, mai întâi, în ceea ce privește împrejurarea că, în afara activității sale de punere în legătură a locatorilor și a locatarilor prin intermediul platformei electronice eponime, Airbnb Ireland furnizează locatorilor un cadru care definește conținutul ofertei acestora, un serviciu opțional de fotografie a bunului oferit spre închiriere, precum și un sistem de evaluare a locatorilor și a locatarilor, accesibil viitorilor locatori și locatari.
60 Astfel de instrumente se încadrează în logica colaborativă inerentă platformelor de intermediere, care permite, pe de o parte, solicitanților de locuințe să aleagă în deplină cunoștință de cauză între ofertele de locuințe propuse de locatori pe platformă și, pe de altă parte, locatorilor să fie pe deplin informați cu privire la seriozitatea locatarilor cu care sunt susceptibili să intre în legătură.
61 În continuare, aceasta este situația în ceea ce privește împrejurarea că Airbnb Payments UK, societate a grupului Airbnb, asigură perceperea cuantumului chiriilor de la locatari pentru a le transfera apoi locatorilor, potrivit modalităților amintite la punctul 19 din prezenta hotărâre.
62 Asemenea modalități de plată, care sunt comune unui număr ridicat de platforme electronice, constituie un instrument de securizare a tranzacțiilor între locatori și locatari, a cărui simplă prezență nu poate modifica însăși natura serviciului de intermediere, în special atunci când asemenea modalități de plată nu sunt însoțite nici direct, nici indirect de un control al prețurilor prestațiilor de cazare, astfel cum s‑a constatat la punctul 56 din prezenta hotărâre.
63 În sfârșit, nici faptul că Airbnb Ireland oferă locatorilor o garanție pentru prejudicii, precum și, opțional, o asigurare de răspundere civilă nu este de natură să modifice calificarea juridică a serviciului de intermediere furnizat de platforma menționată.
64 Chiar luate în considerare împreună, serviciile, opționale sau nu, prestate de Airbnb Ireland și menționate la punctele 59-63 din prezenta hotărâre nu permit să se repună în discuție caracterul disociabil al serviciului de intermediere furnizat de această societate și, prin urmare, calificarea sa drept „serviciu al societății informaționale”, în absența modificării substanțiale a caracteristicilor proprii ale acestui serviciu. În această privință, ar fi de altfel paradoxal ca asemenea prestații accesorii cu valoare adăugată furnizate de o platformă electronică clienților săi, în special pentru a se diferenția de concurenții săi, să poată, în absența unor elemente suplimentare, să conducă la modificarea naturii și, prin urmare, a calificării juridice a activității acesteia, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 46 din concluziile sale.
65 În plus, contrar susținerilor AHTOP și ale guvernului francez, modalitățile de funcționare ale unui serviciu de intermediere precum cel prestat de Airbnb Ireland nu pot fi asimilate celor ale serviciului de intermediere în care s‑au pronunțat Hotărârea din 20 decembrie 2017, Asociación Profesional Elite Taxi (C‑434/15, EU:C:2017:981, punctul 39), și Hotărârea din 10 aprilie 2018, Uber France (C‑320/16, EU:C:2018:221, punctul 21).
66 Pe lângă faptul că hotărârile menționate se înscriau în contextul specific al transportului urban de persoane căruia i se aplică articolul 58 alineatul (1) TFUE și că serviciile prestate de Airbnb Ireland nu sunt comparabile cu cele în discuție în cauzele în care s‑au pronunțat hotărârile menționate la punctul anterior, prestațiile accesorii menționate la punctele 59-63 din prezenta hotărâre nu permit evidențierea nivelului de control constatat de Curte în hotărârile menționate.
67 Astfel, Curtea a arătat în acestea că Uber exercita o influență decisivă asupra condițiilor prestației de transport a conducătorilor auto neprofesioniști care utilizează aplicația pusă la dispoziția lor de această societate (Hotărârea din 20 decembrie 2017, Asociación Profesional Elite Taxi, C‑434/15, EU:C:2017:981, punctul 39, și Hotărârea din 10 aprilie 2018, Uber France, C‑320/16, EU:C:2018:221, punctul 21).
68 Or, elementele vizate de instanța de trimitere și amintite la punctul 19 din prezenta hotărâre nu permit să se stabilească faptul că Airbnb Ireland exercită o asemenea influență decisivă asupra condițiilor prestării serviciilor de cazare la care se raportează serviciul său de intermediere, în special întrucât Airbnb Ireland nu determină nici direct, nici indirect prețul de închiriere solicitat, astfel cum s‑a constatat la punctele 56 și 62 din prezenta hotărâre, și nici nu selectează locatorii sau locuințele propuse pentru închiriere pe platforma sa.
69 Având în vedere ceea ce precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 2 litera (a) din Directiva 2000/31, care face trimitere la articolul 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2015/1535, trebuie interpretat în sensul că un serviciu de intermediere care are ca obiect, prin intermediul unei platforme electronice, să pună în legătură, în schimbul unei remunerații, potențiali locatari cu locatori profesioniști sau neprofesioniști care propun servicii de cazare de scurtă durată, furnizând totodată un anumit număr de prestații accesorii acestui serviciu de intermediere, trebuie să fie calificat drept „serviciu al societății informaționale” care intră sub incidența Directivei 2000/31.
Cu privire la a doua întrebare
Cu privire la competență
70 Guvernul francez susține că Curtea este în mod vădit necompetentă să răspundă la a doua întrebare, în măsura în care instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe asupra aspectului dacă activitățile Airbnb Ireland intră în domeniul de aplicare material al Legii Hoguet și, așadar, să interpreteze dreptul francez.
71 Totuși, din modul de redactare a celei de a doua întrebări reiese că, prin aceasta, instanța de trimitere nu solicită Curții să stabilească dacă Legea Hoguet este aplicabilă activităților Airbnb Ireland, ci dacă această lege, al cărei caracter restrictiv în ceea ce privește libera prestare a serviciilor societății informaționale îl constată, îi este opozabilă.
72 O asemenea întrebare, strâns legată de posibilitatea acordată statelor membre la articolul 3 alineatul (4) litera (a) din Directiva 2000/31 de a deroga de la principiul liberei circulații a serviciilor societății informaționale, precum și de obligația acestor state de a notifica Comisiei și statului membru vizat măsurile care aduc atingere acestui principiu, prevăzută la articolul 3 alineatul (4) litera (b) din această directivă, constituie o întrebare privind interpretarea dreptului Uniunii.
73 Prin urmare, Curtea are competența de a răspunde la această întrebare.
Cu privire la admisibilitate
74 Cu titlu subsidiar, guvernul francez susține că, în absența stabilirii de către instanța de trimitere a faptului că activitățile Airbnb Ireland intră în domeniul de aplicare material al Legii Hoguet, a doua sa întrebare nu conține expunerea motivelor care au determinat‑o să ridice problema interpretării Directivei 2000/31 și nu indică legătura pe care aceasta o stabilește între directiva respectivă și Legea Hoguet. Ea nu ar îndeplini, așadar, cerințele impuse la articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curții și, prin urmare, ar fi inadmisibilă.
75 În această privință, astfel cum s‑a arătat la punctul 30 din prezenta hotărâre, rezultă din a doua întrebare că, potrivit instanței de trimitere, serviciul de intermediere furnizat de Airbnb Ireland prin intermediul platformei electronice eponime intră în domeniul de aplicare material al acestei legi.
76 În plus, prin evidențierea caracterului restrictiv al legii menționate în privința unor servicii precum serviciul de intermediere în discuție în litigiul principal și a principiului liberei circulații a serviciilor societății informaționale recunoscut la articolele 1 și 3 din Directiva 2000/31, menționând în același timp dificultățile de interpretare ale acesteia din urmă cu privire la aspectul dacă o reglementare națională precum Legea Hoguet poate fi opusă Airbnb Ireland, instanța de trimitere îndeplinește cerințele minime impuse la articolul 94 din Regulamentul de procedură.
77 În aceste condiții, a doua întrebare este admisibilă.
Cu privire la fond
78 Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă reglementarea în discuție în litigiul principal este opozabilă Airbnb Ireland.
79 Această întrebare este consecința argumentației dezvoltate de Airbnb Ireland în ceea ce privește incompatibilitatea dispozițiilor Legii Hoguet în discuție în litigiul principal cu Directiva 2000/31 și, mai precis, în ceea ce privește neîndeplinirea de către Republica Franceză a condițiilor prevăzute la articolul 3 alineatul (4) din această directivă, care permite statelor membre să adopte măsuri care restrâng libera circulație a serviciilor societății informaționale.
80 A doua întrebare trebuie înțeleasă, așadar, ca urmărind să stabilească dacă articolul 3 alineatul (4) din Directiva 2000/31 trebuie interpretat în sensul că un particular se poate opune să îi fie aplicate, în cadrul unei proceduri penale cu constituire ca parte civilă, măsuri ale unui stat membru care restrâng libera circulație a unui serviciu al societății informaționale pe care îl furnizează din alt stat membru, atunci când măsurile menționate nu îndeplinesc toate condițiile prevăzute de această dispoziție.
81 Cu titlu introductiv, trebuie constatat că reglementarea în discuție în litigiul principal prezintă, după cum arată instanța de trimitere, un caracter restrictiv pentru libera circulație a serviciilor societății informaționale.
82 Astfel, pe de o parte, cerințele cuprinse în Legea Hoguet și menționate de instanța de trimitere, și anume în esență obligația de deținere a unui card profesional, privesc accesul la activitatea serviciului de punere în legătură a gazdelor care dispun de locuri de cazare și a persoanelor care sunt în căutarea acestui tip de cazare, în sensul articolului 2 litera (h) punctul (i) din Directiva 2000/31, și nu se încadrează în niciuna dintre categoriile excluse menționate la articolul 2 litera (h) punctul (ii) din această directivă. Pe de altă parte, acestea se aplică printre altele prestatorilor stabiliți în alte state membre decât Republica Franceză, făcând din acest motiv mai dificilă prestarea serviciilor lor în Franța.
83 În temeiul articolului 3 alineatul (4) din Directiva 2000/31, statele membre pot adopta măsuri derogatorii de la principiul liberei circulații a serviciilor societății informaționale în cazul unui anumit serviciu al societății informaționale care se încadrează în domeniul coordonat, cu două condiții cumulative.
84 Pe de o parte, în conformitate cu articolul 3 alineatul (4) litera (a) din Directiva 2000/31, măsura restrictivă în cauză trebuie să fie necesară pentru a garanta ordinea publică, protecția sănătății publice, securitatea publică sau protecția consumatorilor, să fie luată împotriva unui serviciu al societății informaționale care aduce efectiv atingere acestor obiective sau prezintă un risc serios și grav de prejudiciere a acestora din urmă și, în sfârșit, să fie proporțională cu obiectivele menționate.
85 Pe de altă parte, în conformitate cu articolul 3 alineatul (4) litera (b) a doua liniuță din această directivă, statul membru în cauză, înainte de a lua măsurile respective și fără a aduce atingere procedurilor judiciare, inclusiv procedurilor preliminare și acțiunilor desfășurate în cadrul anchetei penale, trebuie să fi notificat Comisiei și statului membru pe teritoriul căruia este stabilit prestatorul serviciului vizat intenția de a lua măsurile restrictive în cauză.
86 În ceea ce privește această a doua condiție, guvernul francez nu a contestat că Legea Hoguet nu a condus la o notificare de către Republica Franceză nici a Comisiei, nici a statului membru de stabilire a Airbnb Ireland, și anume Irlanda.
87 În această privință, este necesar să se arate de la bun început că faptul că legea menționată este anterioară intrării în vigoare a Directivei 2000/31 nu poate să fi avut drept consecință eliberarea Republicii Franceze de obligația sa de notificare. Astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 118 din concluziile sale, legiuitorul Uniunii nu a prevăzut o derogare care să autorizeze statele membre să mențină măsuri anterioare acestei directive susceptibile să restrângă libera prestare a serviciilor societății informaționale fără să respecte condițiile prevăzute în acest sens de directiva menționată.
88 Așadar, trebuie să se stabilească dacă nerespectarea de către un stat membru a obligației sale de notificare prealabilă a măsurilor care restrâng libera prestare a serviciilor societății informaționale din alte state membre prevăzută la articolul 3 alineatul (4) litera (b) a doua liniuță din Directiva 2000/31 are drept consecință inopozabilitatea față de particulari a reglementării în cauză, precum în cazul consecințelor care decurg din nerespectarea de către un stat membru a obligației sale de notificare prealabilă a reglementărilor tehnice, prevăzută la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2015/1535 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 aprilie 1996, CIA Security International, C‑194/94, EU:C:1996:172, punctul 54).
89 În această privință, în primul rând, este necesar să se arate că articolul 3 alineatul (4) litera (b) a doua liniuță din Directiva 2000/31 prevede o obligație precisă a statelor membre de notificare prealabilă către Comisie, precum și către statul membru pe teritoriul căruia este stabilit prestatorul serviciului vizat a intenției lor de a lua o măsură care restrânge libera circulație a acestui serviciu al societății informaționale.
90 Din punctul de vedere al conținutului său, obligația prevăzută la această dispoziție prezintă, așadar, un caracter suficient de clar, de precis și de necondiționat pentru a i se recunoaște un efect direct și, prin urmare, poate fi invocată de particulari în fața instanțelor naționale (a se vedea prin analogie Hotărârea din 30 aprilie 1996, CIA Security International, C‑194/94, EU:C:1996:172, punctul 44).
91 În al doilea rând, este cert, astfel cum rezultă din articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2000/31 coroborat cu considerentul (8) al acesteia, că obiectivul acestei directive este de a asigura libera circulație a serviciilor societății informaționale între statele membre. Acest obiectiv este urmărit prin intermediul unui mecanism de control al măsurilor susceptibile să îi aducă atingere, permițând atât Comisiei, cât și statului membru pe teritoriul căruia este stabilit prestatorul serviciului societății informaționale să se asigure că aceste măsuri sunt necesare din motive imperative de interes general.
92 În plus, astfel cum rezultă din articolul 3 alineatul (6) din directiva menționată, Comisia, căreia îi revine sarcina să examineze în cel mai scurt timp posibil compatibilitatea măsurilor notificate cu dreptul Uniunii, are obligația, atunci când ajunge la concluzia că măsurile preconizate sunt incompatibile cu dreptul Uniunii, să solicite statului membru în cauză să se abțină de la luarea acestor măsuri sau să înceteze de urgență aplicarea măsurilor în cauză. Această procedură permite astfel Comisiei să evite adoptarea sau, cel puțin, menținerea de bariere în calea schimburilor comerciale contrare Tratatului FUE, în special propunând modificări ale măsurilor naționale în cauză (a se vedea prin analogie Hotărârea din 30 aprilie 1996, CIA Security International, C‑194/94, EU:C:1996:172, punctul 41).
93 Desigur, astfel cum arată în special guvernul spaniol și după cum reiese din articolul 3 alineatul (6) din Directiva 2000/31, articolul 3 alineatul (4) litera (b) a doua liniuță din această directivă nu prevede în mod formal, spre deosebire de articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2015/1535, o obligație de standstill a statului membru care are intenția de a adopta o măsură care restrânge libera prestare a unui serviciu al societății informaționale. Cu toate acestea, astfel cum s‑a arătat la punctul 89 din prezenta hotărâre, cu excepția cazurilor de urgență justificată în mod corespunzător, statul membru în cauză trebuie să notifice în prealabil Comisiei, precum și statului membru pe teritoriul căruia este stabilit prestatorul serviciului vizat intenția sa de a adopta o asemenea măsură.
94 Având în vedere elementele evidențiate la punctele 89-92 din prezenta hotărâre, obligația de notificare prealabilă instituită prin articolul 3 alineatul (4) litera (b) a doua liniuță din Directiva 2000/31 nu constituie doar o simplă cerință de informare comparabilă celei în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 13 iulie 1989, Enichem Base și alții (380/87, EU:C:1989:318, punctele 19-24), ci o cerință procedurală fundamentală care justifică inopozabilitatea față de particulari a măsurilor nenotificate care restrâng libera circulație a serviciilor societății informaționale (a se vedea prin analogie Hotărârea din 30 aprilie 1996, CIA Security International, C‑194/94, EU:C:1996:172, punctele 49 și 50).
95 În al treilea rând, transpunerea, în cazul Directivei 2000/31, a soluției reținute de Curte în Hotărârea din 30 aprilie 1996, CIA Security International (C‑194/94, EU:C:1996:172), cu privire la Directiva 2015/1535 este cu atât mai justificată cu cât, astfel cum a fost menționat în mod întemeiat de Comisie în ședință, obligația de notificare prevăzută la articolul 3 alineatul (4) litera (b) a doua liniuță din Directiva 2000/31 nu urmărește, precum măsura în discuție în cauza în care s‑a pronunțat hotărârea menționată, să prevină adoptarea de către un stat membru a unor măsuri care intră în domeniul de competență al acestuia și care pot afecta libera prestare a serviciilor, ci să prevină încălcarea de către un stat membru a competenței de principiu a statului membru de stabilire a prestatorului serviciului societății informaționale vizat.
96 Din ceea ce precedă rezultă că nerespectarea de către un stat membru a obligației de notificare a unei măsuri care restrânge libera circulație a unui serviciu al societății informaționale furnizat de un operator stabilit pe teritoriul unui alt stat membru, prevăzută la articolul 3 alineatul (4) litera (b) a doua liniuță din Directiva 2000/31, are drept consecință inopozabilitatea față de particulari a măsurii menționate (a se vedea prin analogie Hotărârea din 30 aprilie 1996, CIA Security International, C‑194/94, EU:C:1996:172, punctul 54).
97 În această privință, trebuie să se mai arate că, precum în cazul reglementărilor tehnice care nu au fost notificate de statul membru în conformitate cu articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2015/1535, inopozabilitatea unei măsuri nenotificate care restrânge libera prestare a serviciilor societății informaționale poate fi invocată nu numai cu ocazia unei proceduri penale (a se vedea prin analogie Hotărârea din 4 februarie 2016, Ince, C‑336/14, EU:C:2016:72, punctul 84), ci și în cadrul unui litigiu între particulari (a se vedea prin analogie Hotărârea din 27 octombrie 2016, James Elliott Construction, C‑613/14, EU:C:2016:821, punctul 64 și jurisprudența citată).
98 Prin urmare, într‑o procedură precum cea în discuție în litigiul principal, în care, cu ocazia unui proces în fața unei instanțe penale, un particular solicită altui particular repararea unui prejudiciu care își are originea în infracțiunea urmărită, nerespectarea de către statul membru a obligației sale de notificare a acestei infracțiuni în temeiul articolului 3 alineatul (4) litera (b) a doua liniuță din Directiva 2000/31 face ca măsura națională care prevede infracțiunea menționată să fie inopozabilă față de particularul urmărit și permite acestuia să se prevaleze de această nerespectare nu doar în cadrul urmăririi penale îndreptate împotriva sa, ci și al cererii de despăgubire formulate de particularul care s‑a constituit parte civilă.
99 Ținând seama de absența notificării de către Republica Franceză a Legii Hoguet, precum și de caracterul cumulativ al condițiilor prevăzute la articolul 3 alineatul (4) din Directiva 2000/31 și amintite la punctele 84 și 85 din prezenta hotărâre, este necesar să se considere că această lege nu poate în niciun caz să fie aplicată unui particular care se găsește într‑o situație precum cea a Airbnb Ireland în litigiul principal, indiferent dacă această lege îndeplinește celelalte condiții prevăzute la această dispoziție.
100 Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 3 alineatul (4) litera (b) a doua liniuță din Directiva 2000/31 trebuie interpretat în sensul că un particular se poate opune să îi fie aplicate, în cadrul unei proceduri penale cu constituire ca parte civilă, măsuri ale unui stat membru care restrâng libera circulație a unui serviciu al societății informaționale pe care îl furnizează din alt stat membru, atunci când măsurile menționate nu au fost notificate în conformitate cu această dispoziție.
Cu privire la cheltuielile de judecată
101 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:
1) Articolul 2 litera (a) din Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă (Directiva privind comerțul electronic), care face trimitere la articolul 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva (UE) 2015/1535 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 septembrie 2015 referitoare la procedura de furnizare de informații în domeniul reglementărilor tehnice și al normelor privind serviciile societății informaționale, trebuie interpretat în sensul că un serviciu de intermediere care are ca obiect, prin intermediul unei platforme electronice, să pună în legătură, în schimbul unei remunerații, potențiali locatari cu locatori profesioniști sau neprofesioniști care propun servicii de cazare de scurtă durată, furnizând totodată un anumit număr de prestații accesorii acestui serviciu de intermediere, trebuie să fie calificat drept „serviciu al societății informaționale” care intră sub incidența Directivei 2000/31.
2) Articolul 3 alineatul (4) litera (b) a doua liniuță din Directiva 2000/31 trebuie interpretat în sensul că un particular se poate opune să îi fie aplicate, în cadrul unei proceduri penale cu constituire ca parte civilă, măsuri ale unui stat membru care restrâng libera circulație a unui serviciu al societății informaționale pe care îl furnizează din alt stat membru, atunci când măsurile menționate nu au fost notificate în conformitate cu această dispoziție.
Semnături