ORDONANȚA CURȚII (Camera a noua)
23 mai 2023(*)
„Trimitere preliminară – Articolul 53 alineatul (2) și articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curții – Cerința prezentării contextului factual al litigiului principal – Lipsa unor precizări suficiente – Inadmisibilitate vădită”
În cauza C‑56/23,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Judecătoria Bistrița (România), prin decizia din 7 decembrie 2022, primită de Curte la 3 februarie 2023, în procedura penală împotriva lui
LO,
cu participarea:
Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Judecătoria Bistrița,
RS,
TU,
VW,
CURTEA (Camera a noua),
compusă din doamna L. S. Rossi (raportoare), președintă de cameră, domnul J.‑C. Bonichot și doamna O. Spineanu‑Matei, judecători,
avocat general: doamna L. Medina,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere decizia luată, după ascultarea avocatei generale, de a se pronunța prin ordonanță motivată, în conformitate cu articolul 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții,
dă prezenta
Ordonanță
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 3 alineatul (2) TUE, a articolului 67 alineatul (1) TFUE, precum și a Deciziei 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției (JO 2006, L 354, p. 56, Ediție specială, 11/vol. 51, p. 55).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri penale declanșate împotriva lui LO.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
3 Articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curții prevede:
„Pe lângă textul întrebărilor adresate Curții cu titlu preliminar, cererea de decizie preliminară trebuie să cuprindă:
(a) o expunere sumară a obiectului litigiului, precum și a faptelor pertinente, astfel cum au fost constatate de instanța de trimitere, sau cel puțin o expunere a circumstanțelor factuale pe care se întemeiază întrebările;
(b) conținutul dispozițiilor naționale care ar putea fi aplicate în speță și, dacă este cazul, jurisprudența națională pertinentă;
(c) expunerea motivelor care au determinat instanța de trimitere să aibă îndoieli cu privire la interpretarea sau validitatea anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii, precum și legătura pe care instanța de trimitere o stabilește între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului principal.”
Dreptul român
4 Articolul 155 din Codul penal, în redactarea anterioară intrării în vigoare, la 30 mai 2022, a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022 din 30 mai 2022 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 30 mai 2022), prevedea la alineatele (1) și (2):
„(1) Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză.
(2) După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripție.”
5 Prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2022, conținutul articolului 155 alineatul (1) din Codul penal a fost modificat după cum urmează:
„Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.”
Litigiul principal și întrebarea preliminară
6 Prezenta cerere de decizie preliminară a fost formulată în cadrul unui litigiu de natură penală având ca obiect o contestație în anulare introdusă de LO la instanța de trimitere.
7 Decizia de trimitere nu conține niciun element privind situația de fapt sau desfășurarea procedurii în fața instanței de trimitere.
8 Această instanță subliniază că articolul 155 alineatul (1) din Codul penal, în versiunea anterioară intrării în vigoare, la 30 mai 2022, a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022, prevedea că termenul de prescripție în materie penală putea fi întrerupt „prin orice act de procedură”.
9 Ea precizează însă că, prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018) și prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022), Curtea Constituțională (România) a constatat în esență neconstituționalitatea articolului 155 alineatul (1) din Codul penal, în măsura în care acesta prevedea întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură”. Potrivit acestei instanțe, întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale nu ar trebui să producă efecte decât cu condiția ca persoana în cauză să fie informată cu privire la actul de procedură care a cauzat această întrerupere. Astfel, informarea persoanei menționate ar fi de natură să garanteze previzibilitatea perioadei în care poate fi angajată răspunderea sa penală.
10 Potrivit instanței de trimitere, această jurisprudență are drept consecință faptul că actele de procedură aferente tuturor infracțiunilor săvârșite înainte de 30 mai 2022 sunt lipsite de efect întreruptiv, astfel încât instanțele penale sunt obligate să închidă procedurile în momentul simplei împliniri a termenului general de prescripție.
11 În aceste condiții, instanța de trimitere apreciază că jurisprudența menționată coroborată cu intervenția tardivă a legiuitorului național pentru a pune în acord articolul 155 alineatul (1) din Codul penal cu aceeași jurisprudență este, prin intervenirea prescripției răspunderii penale, susceptibilă să implice un risc de impunitate sistemică a faptelor care constituie infracțiuni, indiferent de natura și de gravitatea lor, inclusiv a fraudei și a oricărei alte activități ilegale care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene, precum și a corupției.
12 Apreciind că, prin crearea unui astfel de mecanism de impunitate sistemică, jurisprudența Curții Constituționale este de natură să împiedice România să asigure și să ofere cetățenilor un spațiu de justiție și să garanteze proceduri judiciare efective, instanța de trimitere se întreabă dacă jurisprudența menționată este contrară anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii.
13 În aceste condiții, Judecătoria Bistrița (România) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Articolul 3 alineatul (2) TUE, articolul 67 alineatul (1) TFUE, precum și Decizia [2006/928] trebuie interpretate în sensul că se opun unei jurisprudențe a Curții Constituționale potrivit căreia devin inaplicabile dispozițiile interne care reglementează întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale, în măsura în care aplicarea acestei jurisprudențe este de natură să creeze un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie infracțiuni, indiferent de natura acestora?”
Procedura în fața Curții
14 Instanța de trimitere a solicitat aplicarea procedurii preliminare de urgență prevăzute la articolul 107 din Regulamentul de procedură al Curții.
15 Printr‑o decizie din 15 februarie 2023, Camera a patra a Curții, în calitate de cameră desemnată conform articolului 11 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, a decis, în temeiul articolului 108 din acest regulament, ca prezenta cauză să nu fie judecată potrivit procedurii preliminare de urgență ca urmare a lipsei, în cerere, a oricărui element care să permită aprecierea urgenței pronunțării.
Cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară
16 În temeiul articolului 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, atunci când o cerere de decizie preliminară este în mod vădit inadmisibilă, Curtea poate oricând să decidă, după ascultarea avocatului general, fără continuarea procedurii, să se pronunțe prin ordonanță motivată.
17 În prezenta cauză, este necesar să se facă aplicarea acestei dispoziții.
18 Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, procedura instituită prin articolul 267 TFUE este un instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale cu ajutorul căruia Curtea le furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluționarea litigiului asupra căruia urmează să se pronunțe. Justificarea trimiterii preliminare nu este formularea unor opinii consultative cu privire la chestiuni generale sau ipotetice, ci nevoia inerentă soluționării efective a unui litigiu. Astfel cum reiese din înșiși termenii articolului 267 TFUE, decizia preliminară solicitată trebuie să fie „necesară” pentru a‑i permite instanței de trimitere să „pronunțe o hotărâre” în cauza cu care este sesizată (Hotărârea din 14 mai 2020, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság Dél‑alföldi Regionális Igazgatóság, C‑924/19 PPU și C‑925/19 PPU, EU:C:2020:367, punctul 167 și jurisprudența citată, precum și Ordonanța din 12 ianuarie 2023, SNI, C‑506/22, nepublicată, EU:C:2023:46, punctul 18).
19 Întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub răspunderea sa și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să statueze asupra unei cereri de decizie preliminară formulate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică ori atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 1 august 2022, Vyriausioji tarnybinės etikos komisija, C‑184/20, EU:C:2022:601, punctul 48 și jurisprudența citată, precum și Ordonanța din 12 ianuarie 2023, SNI, C‑506/22, nepublicată, EU:C:2023:46, punctul 19).
20 În acest context, trebuie să se sublinieze de asemenea că informațiile cuprinse în cererile de decizie preliminară sunt destinate nu numai să permită Curții să furnizeze răspunsuri utile, ci și să ofere guvernelor statelor membre și celorlalte persoane interesate posibilitatea de a prezenta observații, conform articolului 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene. Revine Curții obligația de a veghea ca această posibilitate să fie salvgardată, ținând cont de faptul că, în temeiul dispoziției menționate, numai deciziile de trimitere sunt notificate persoanelor interesate (Hotărârea din 2 septembrie 2021, Irish Ferries, C‑570/19, EU:C:2021:664, punctul 134 și jurisprudența citată, precum și Ordonanța din 12 ianuarie 2023, SNI, C‑506/22, nepublicată, EU:C:2023:46, punctul 22).
21 Aceste cerințe cumulative privind conținutul unei decizii de trimitere figurează explicit la articolul 94 din Regulamentul de procedură, pe care instanța de trimitere se prezumă, în cadrul cooperării instituite la articolul 267 TFUE, că îl cunoaște și pe care este obligată să îl respecte cu strictețe (Ordonanța din 3 iulie 2014, Talasca, C‑19/14, EU:C:2014:2049, punctul 21, precum și Hotărârea din 9 septembrie 2021, Toplofikatsia Sofia și alții, C‑208/20 și C‑256/20, EU:C:2021:719, punctul 20 și jurisprudența citată). Ele sunt în plus amintite la punctele 13, 15 și 16 din Recomandările Curții de Justiție a Uniunii Europene în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare (JO 2019, C 380, p. 1).
22 Astfel, este printre altele indispensabil, după cum prevede articolul 94 litera (a) din Regulamentul de procedură, ca cererea de decizie preliminară să cuprindă expunerea sumară a obiectului litigiului, precum și a faptelor pertinente, astfel cum au fost constatate de instanța de trimitere, sau cel puțin o expunere a circumstanțelor factuale pe care se întemeiază întrebările.
23 În speță, este evident că decizia de trimitere nu îndeplinește cerința prevăzută de această dispoziție.
24 Într‑adevăr, expunerea, în decizia de trimitere, a obiectului și a faptelor pertinente ale litigiului cu care este sesizată instanța națională este prea lacunară pentru a permite Curții să înțeleagă motivele pentru care dispozițiile dreptului Uniunii a căror interpretare este solicitată ar fi aplicabile în cauza principală.
25 În această privință, trebuie arătat că, prin intermediul întrebării sale unice, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (2) TUE, articolul 67 alineatul (1) TFUE și Decizia 2006/928 se opun unei jurisprudențe a Curții Constituționale care face inaplicabile dispozițiile naționale care reglementează întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale, în măsura în care aplicarea acestei jurisprudențe ar fi de natură să creeze un risc sistemic de impunitate a faptelor incriminate, indiferent de natura lor.
26 Cu toate acestea, cererea de decizie preliminară nu conține nicio expunere a circumstanțelor factuale pe care se întemeiază întrebarea preliminară, astfel încât Curtea nu este în măsură să aprecieze dacă litigiul principal intră sub incidența dreptului Uniunii și dacă răspunsul la această întrebare este necesar pentru a permite instanței de trimitere să pronunțe hotărârea sa în acea cauză. Împrejurarea că această instanță procedează la o analiză detaliată a jurisprudenței naționale și a consecințelor juridice pe care le presupune această jurisprudență nu este de natură să compenseze o astfel de lacună.
27 În ceea ce privește, pe de o parte, interpretarea articolului 3 alineatul (2) TUE și a articolului 67 alineatul (1) TFUE, cererea de decizie preliminară nu conține niciun element care să permită stabilirea unei legături între aceste dispoziții și aplicarea unei jurisprudențe constituționale care are ca efect faptul că termenul de prescripție a răspunderii penale nu poate face obiectul unei întreruperi.
28 Pe de altă parte, în ceea ce privește Decizia 2006/928, instanța de trimitere, deși face referire la obiectivele care trebuie atinse de România și care figurează în anexa la această decizie, nu precizează care este obiectivul sau care sunt obiectivele de referință, stabilite prin această decizie în materia reformei sistemului judiciar român și a luptei împotriva corupției, în sfera cărora ar fi susceptibilă să intre aplicarea acestei jurisprudențe constituționale în cauza principală, ținând seama de faptul că indicațiile care figurează în cererea de decizie preliminară nu menționează faptele aflate la originea acestei cauze.
29 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, prezenta cerere de decizie preliminară este, în temeiul articolului 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, vădit inadmisibilă.
30 Trebuie însă amintit că instanța de trimitere păstrează posibilitatea de a prezenta o nouă cerere de decizie preliminară, furnizând Curții toate elementele care să îi permită acesteia să se pronunțe (Hotărârea din 11 septembrie 2019, Călin, C‑676/17, EU:C:2019:700, punctul 41 și jurisprudența citată, precum și Ordonanța din 12 ianuarie 2023, SNI, C‑506/22, nepublicată, EU:C:2023:46, punctul 30).
Cu privire la cheltuielile de judecată
31 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a noua) dispune:
Cererea de decizie preliminară formulată de Judecătoria Bistrița (România) prin decizia din 7 decembrie 2022 este vădit inadmisibilă.
Semnături