HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a șaptea)
14 septembrie 2023(*)
„Trimitere preliminară – Cooperarea judiciară în materie civilă – Competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială – Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 – Competențe speciale – Competența în materia contractelor încheiate de consumatori – Articolul 18 alineatul (1) – Noțiunea de «cealaltă parte la contract» – Articolul 63 – Domiciliul unei persoane juridice – Regulamentul (CE) nr. 593/2008 – Legea aplicabilă obligațiilor contractuale – Alegerea legii aplicabile – Articolul 3 – Libertatea de alegere – Articolul 6 – Contractele încheiate cu consumatorii – Limite – Contract încheiat cu un consumator și care are ca obiect drepturi de folosință pe durată limitată a locuințelor turistice printr‑un sistem de puncte”
În cauza C‑821/21,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Juzgado de Primera Instancia no 2 de Fuengirola (Tribunalul de Primă Instanță nr. 2 din Fuengirola, Spania), prin decizia din 3 decembrie 2021, primită de Curte la 24 decembrie 2021, în procedura
NM
împotriva
Club La Costa (UK) plc, sucursal en España,
CLC Resort Management Ltd,
Midmark 2 Ltd,
CLC Resort Development Ltd,
European Resorts & Hotels SL,
CURTEA (Camera a șaptea),
compusă din doamna M. L. Arastey Sahún, președintă de cameră, și domnii F. Biltgen (raportor) și J. Passer, judecători,
avocat general: domnul M. Szpunar,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere procedura scrisă,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru NM, de M. P. Maciá García, abogada;
– pentru Midmark 2 Ltd, de M.‑D. Gómez Dabic și J. M. Macías Castaño, abogados;
– pentru Club La Costa (UK) plc, sucursal en España, de J. Martínez‑Echevarría Maldonado, abogado;
– pentru guvernul spaniol, de A. Ballesteros Panizo, în calitate de agent;
– pentru Comisia Europeană, de F. Castilla Contreras, S. Noë și W. Wils, în calitate de agenți,
având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 18 alineatul (1) și a articolului 63 alineatul (2) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1, denumit în continuare „Regulamentul Bruxelles Ia”), precum și a articolului 3 și a articolului 6 alineatele (1) și (3) din Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) (JO 2008, L 177, p. 6, denumit în continuare „Regulamentul Roma I”).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între NM, pe de o parte, și societățile Club La Costa (UK) plc, sucursal en España, CLC Resort Management Ltd, Midmark 2 Ltd, CLC Resort Development Ltd și European Resorts & Hotels SL, pe de altă parte, în legătură cu o cerere prin care se solicită declararea nulității unui contract de utilizare a unor bunuri imobile pe durată limitată și obligarea la plata unei sume cu titlu de restituire.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
Regulamentul Bruxelles Ia
3 Considerentele (15), (21) și (34) ale Regulamentului Bruxelles Ia au următorul cuprins:
„(15) Normele de competență ar trebui să prezinte un mare grad de previzibilitate și să se întemeieze pe principiul conform căruia competența este determinată, în general, de domiciliul pârâtului. Astfel, competența ar trebui să fie întotdeauna determinată pe baza acestui criteriu, cu excepția câtorva situații bine definite în care materia litigiului sau autonomia părților justifică un alt punct de legătură. În cazul persoanelor juridice, domiciliul trebuie să fie definit în mod independent, în vederea ameliorării transparenței normelor comune și a evitării conflictelor de competență.
[…]
(21) În interesul administrării armonioase a justiției, este necesar să se reducă la minimum posibilitatea apariției procedurilor concurente și să se evite pronunțarea în diferite state membre a unor hotărâri ireconciliabile. […]
[…]
(34) Ar trebui asigurată continuitatea între Convenția [din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială (JO 1972, L 299, p. 32, Ediție specială, 19/vol. 10, p. 3), astfel cum a fost modificată prin convențiile succesive referitoare la aderarea noilor state membre la această convenție], Regulamentul (CE) nr. 44/2001 [al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74)] și prezentul regulament, fiind necesar să se prevadă unele dispoziții tranzitorii în acest sens. Aceeași necesitate a continuității este valabilă cu privire la interpretarea de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a [acestei convenții] […] și a regulamentelor de înlocuire a acesteia.”
4 Articolul 7 punctul 5 din acest regulament are următorul cuprins:
„O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într‑un alt stat membru:
[…]
5. în privința unei contestații rezultate din activitatea unei sucursale, a unei agenții sau a unei alte unități, în fața instanțelor de la locul unde se află sucursala, agenția sau unitatea în cauză;”.
5 Articolul 17 din regulamentul menționat prevede:
„(1) În ceea ce privește un contract încheiat de o persoană, consumatorul, într‑un scop care se poate considera că se situează în afara domeniului său profesional, competența se determină în conformitate cu dispozițiile din prezenta secțiune, fără a se aduce atingere articolului 6 și articolului 7 punctul 5, în cazul în care:
[…]
(c) în toate celelalte cazuri, contractul a fost încheiat cu o persoană care desfășoară activități comerciale sau profesionale în statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat consumatorul sau, prin orice mijloace, își direcționează activitățile spre acel stat membru sau spre mai multe state, inclusiv statul membru respectiv, iar contractul intră în sfera de acțiune a acestor activități.
(2) Atunci când un consumator încheie un contract cu o parte care nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, însă deține o sucursală, agenție sau altă unitate pe teritoriul unuia dintre statele membre, se consideră, în cazul litigiilor rezultând din activitatea sucursalei, agenției sau unității, că partea în cauză are domiciliul pe teritoriul statului membru respectiv.
[…]”
6 Articolul 18 alineatul (1) din același regulament prevede:
„Un consumator poate introduce o acțiune împotriva celeilalte părți la contract fie înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia partea în cauză își are domiciliul, fie, indiferent de domiciliul celeilalte părți, înaintea instanțelor din locul unde consumatorul își are domiciliul.”
7 Articolul 19 din Regulamentul Bruxelles Ia prevede:
„De la dispozițiile prezentei secțiuni nu se poate deroga decât prin convenții:
1. ulterioare nașterii litigiului;
2. care permit consumatorului să sesizeze alte instanțe decât cele prevăzute în cadrul prezentei secțiuni; sau
3. încheiate între consumator și cealaltă parte la contract, ambii având la data încheierii contractului domiciliul sau reședința obișnuită în același stat membru, convenții care atribuie competență instanțelor din statul membru respectiv, cu condiția ca aceste convenții să nu fie interzise de legislația statului membru în cauză.”
8 Articolul 24 punctul 1 din acest regulament prevede:
„Următoarele instanțe dintr‑un stat membru au competență exclusivă, indiferent de domiciliul părților:
1. în materie de drepturi reale imobiliare sau de închiriere a unor imobile, instanțele din statul membru pe teritoriul căruia este situat imobilul.
Cu toate acestea, în materia închirierii unor imobile în vederea utilizării personale temporare pe o perioadă de cel mult șase luni consecutive, instanțele din statul membru pe teritoriul căruia pârâtul este domiciliat au, de asemenea, competență, cu condiția ca locatarul să fie o persoană fizică și ca proprietarul și locatarul să aibă domiciliul pe teritoriul aceluiași stat membru.”
9 Articolul 25 alineatul (1) din regulamentul menționat prevede:
„Dacă prin convenția părților, indiferent de domiciliul acestora, competența de soluționare a litigiului care a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic determinat revine instanței sau instanțelor dintr‑un stat membru, competența revine acelei instanțe sau instanțelor respective, cu excepția cazului în care convenția este nulă și neavenită în privința condițiilor de fond în temeiul legislației statului membru respectiv. Această competență este exclusivă, cu excepția unei convenții contrare a părților. […]”
10 Articolul 63 din același regulament are următorul cuprins:
„(1) În sensul prezentului regulament, o societate sau altă persoană juridică sau o asociere de persoane fizice sau juridice are domiciliul în locul unde aceasta își are:
(a) sediul statutar;
(b) administrația centrală; sau
(c) punctul principal de activitate.
(2) În cazul Irlandei, Ciprului și al Regatului Unit, prin «sediu statutar» se înțelege registered office (sediul social) sau, în lipsa acestuia, place of incorporation (locul de înregistrare) sau, în lipsa acestuia, locul conform legii căruia a avut loc formation (constituirea).
[…]”
Regulamentul Roma I
11 Potrivit considerentelor (6), (7), (23) și (27) ale Regulamentului Roma I:
„(6) Pentru buna funcționare a pieței interne este necesar ca normele statelor membre care reglementează conflictul de legi să desemneze aceeași lege națională, indiferent de țara în care se află instanța la care a fost introdusă acțiunea, în scopul îmbunătățirii previzibilității soluțiilor litigiilor, a certitudinii privind dreptul aplicabil și a liberei circulații a hotărârilor.
(7) Domeniul de aplicare material și dispozițiile prezentului regulament ar trebui să fie concordante cu Regulamentul [nr. 44/2001] și cu Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale («Roma II») [(JO 2007, L 199, p. 40)].
[…]
(23) În cazul contractelor încheiate cu părți considerate a fi într‑o poziție contractuală dezavantajoasă, acestea din urmă ar trebui protejate prin norme care reglementează conflictul de legi care să fie mai avantajoase pentru interesele acestora decât normele generale.
[…]
(27) Ar trebui să se prevadă diferite excepții de la normele care reglementează conflictul de legi în cazul contractelor încheiate cu consumatorii. Conform unei astfel de excepții, norma generală nu ar trebui să se aplice contractelor privind drepturi reale referitoare la un imobil sau la dreptul de locațiune asupra unui imobil, cu excepția cazului în care contractele se referă la dreptul de folosință al unor imobile pe o perioadă determinată în înțelesul Directivei 94/47/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 octombrie 1994 privind protecția dobânditorilor în ceea ce privește anumite aspecte ale contractelor privind dobândirea dreptului de folosință pe durată limitată a bunurilor imobile [JO 1994, L 280, p. 83, Ediție specială, 13/vol. 14, p. 204].”
12 Articolul 1 din acest regulament, intitulat „Domeniul de aplicare material”, prevede la alineatul (1):
„Prezentul regulament se aplică obligațiilor contractuale în materie civilă și comercială, în situațiile în care există un conflict de legi.
Regulamentul nu se aplică, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă.”
13 Articolul 2 din regulamentul menționat, intitulat „Aplicarea universală”, prevede:
„Legea desemnată de prezentul regulament se aplică indiferent dacă este sau nu legea unui stat membru.”
14 Articolul 3 din același regulament, intitulat „Libertatea de alegere”, prevede:
„(1) Contractul este guvernat de legea aleasă de către părți. Această alegere trebuie să fie expresă sau să rezulte, cu un grad rezonabil de certitudine, din clauzele contractuale sau din împrejurările cauzei. Prin alegerea lor, părțile pot desemna legea aplicabilă întregului contract sau numai unei părți din acesta.
(2) Părțile pot conveni, în orice moment, să supună contractul altei legi decât cea care îl guverna anterior, fie în baza unei alegeri anterioare în temeiul prezentului articol, fie în temeiul altor dispoziții ale prezentului regulament. Orice modificare efectuată de către părți cu privire la legea aplicabilă, care intervine ulterior încheierii contractului, nu aduce atingere validității formei contractului în sensul articolului 11 și nu afectează în mod negativ drepturile terților.
(3) În cazul în care toate elementele relevante pentru situația respectivă, în momentul în care are loc alegerea, se află în altă țară decât aceea a cărei lege a fost aleasă, alegerea făcută de părți nu aduce atingere aplicării dispozițiilor legii acelei alte țări, de la care nu se poate deroga prin acord.
(4) În cazul în care toate elementele relevante pentru situația respectivă, în momentul în care are loc alegerea, se află în unul sau mai multe state membre, alegerea de către părți a unei legi aplicabile, alta decât cea a unui stat membru, nu aduce atingere aplicării în mod corespunzător a dispozițiilor de drept comunitar de la care nu se poate deroga prin convenție, după caz, astfel cum au fost transpuse în statul membru al instanței competente.
(5) Existența și valabilitatea consimțământului părților cu privire la alegerea legii aplicabile se determină în conformitate cu dispozițiile articolelor 10, 11 și 13.”
15 Potrivit articolului 4 din Regulamentul Roma I, intitulat „Legea aplicabilă în absența alegerii”:
„(1) În măsura în care legea aplicabilă contractului nu a fost aleasă în conformitate cu articolul 3 și fără a aduce atingere articolelor 5-8, legea aplicabilă contractului se determină după cum urmează:
[…]
(b) contractul de prestări servicii este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită prestatorul de servicii;
(c) contractul privind un drept real imobiliar sau privind dreptul de locațiune asupra unui imobil este reglementat de legea țării în care este situat imobilul;
(d) fără a aduce atingere literei (c), contractul de locațiune având drept obiect folosința privată și temporară a unui imobil pe o perioadă de maximum șase luni consecutive este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită proprietarul, cu condiția ca locatarul să fie o persoană fizică și să își aibă reședința obișnuită în aceeași țară;
[…]
(2) În cazul în care contractului nu i se aplică alineatul (1) sau în care elementelor contractului li s‑ar aplica mai multe dintre literele (a)-(h) de la alineatul (1), contractul este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită partea contractantă care efectuează prestația caracteristică.
(3) În cazul în care din ansamblul circumstanțelor cauzei rezultă fără echivoc că respectivul contract are în mod vădit o legătură mai strânsă cu o altă țară decât cea menționată la alineatele (1) sau (2), se aplică legea din acea altă țară.
(4) În cazul în care legea aplicabilă nu poate fi determinată în temeiul alineatelor (1) sau (2), contractul este reglementat de legea țării cu care are cele mai strânse legături.”
16 Articolul 6 din acest regulament prevede:
„(1) Fără a aduce atingere articolelor 5 și 7, contractul încheiat de o persoană fizică într‑un scop care poate fi considerat ca neavând legătură cu activitatea sa profesională («consumatorul») cu o altă persoană, care acționează în exercitarea activității sale profesionale («profesionistul»), este reglementat de legea statului în care își are reședința obișnuită consumatorul, cu condiția ca profesionistul:
(a) să își desfășoare activitatea comercială sau profesională în țara în care își are reședința obișnuită consumatorul; sau
(b) prin orice mijloace, să își direcționeze activitățile către țara în cauză sau către mai multe țări, printre care și țara în cauză,
și ca respectivul contract să se înscrie în sfera activităților respective.
(2) Fără a aduce atingere alineatului (1), părțile pot alege legea aplicabilă unui contract care îndeplinește cerințele prevăzute la alineatul (1), în conformitate cu articolul 3. Cu toate acestea, o astfel de alegere nu poate priva consumatorul de protecția acordată acestuia prin dispoziții de la care nu se poate deroga prin convenție, în temeiul legii care, în lipsa unei alegeri, ar fi fost aplicabilă în conformitate cu alineatul (1).
(3) În cazul în care cerințele prevăzute la alineatul (1) litera (a) sau (b) nu sunt respectate, legea aplicabilă unui contract încheiat între un consumator și un profesionist se stabilește conform articolelor 3 și 4.
(4) Alineatele (1) și (2) nu se aplică următoarelor contracte:
(a) contractelor de prestări servicii în temeiul cărora serviciile sunt prestate consumatorului exclusiv într‑o altă țară decât în cea în care acesta își are reședința obișnuită;
[…]
(c) contractelor privind un drept real imobiliar sau privind dreptul de locațiune asupra unui bun imobil, altele decât contractele referitoare la dreptul de folosință pe o perioadă determinată, în sensul Directivei [94/47];
[…]”
17 Articolul 9 din regulamentul menționat, intitulat „Norme de aplicare imediată”, are următorul cuprins:
„(1) Normele de aplicare imediată sunt norme a căror respectare este privită drept esențială de către o anumită țară pentru salvgardarea intereselor sale publice, precum organizarea politică, socială sau economică, în asemenea măsură, încât aceste norme sunt aplicabile oricărei situații care intră în domeniul lor de aplicare, indiferent de legea aplicabilă contractului în temeiul prezentului regulament.
(2) Prezentul regulament nu restrânge aplicarea normelor de aplicare imediată din legea instanței sesizate.
(3) Este posibilă aplicarea normelor de aplicare imediată cuprinse în legea țării în care obligațiile care rezultă din contract trebuie să fie sau au fost executate, în măsura în care aceste norme de aplicare imediată antrenează nelegalitatea executării contractului. Pentru a decide dacă aceste dispoziții să fie puse în aplicare, se ține cont de natura și de obiectul acestora, precum și de consecințele aplicării sau neaplicării lor.”
18 Articolul 24 din același regulament, intitulat „Raportul cu Convenția de la Roma”, prevede:
„(1) În statele membre, prezentul regulament înlocuiește Convenția de la Roma, cu excepția teritoriilor statelor membre care intră în domeniul de aplicare teritorial al respectivei convenții și cărora nu li se aplică prezentul regulament, în temeiul articolului 299 din tratat.
(2) În măsura în care prezentul regulament înlocuiește dispozițiile Convenției de la Roma, orice trimitere la convenția respectivă se interpretează ca trimitere la prezentul regulament.”
19 Articolul 28 din Regulamentul Roma I, intitulat „Aplicarea în timp”, prevede:
„Prezentul regulament se aplică contractelor încheiate începând cu 17 decembrie 2009.”
Directiva 93/13/CEE
20 Potrivit articolului 3 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273):
„(1) O clauză contractuală care nu s‑a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.
(2) Se consideră întotdeauna că o clauză nu s‑a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune.
Faptul că anumite aspecte ale unei clauze sau o anumită clauză au fost negociate individual nu exclude aplicarea prezentului articol pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a acestuia indică faptul că este, cu toate acestea, un contract de adeziune.
În cazul în care orice vânzător sau furnizor pretinde că s‑a negociat individual o clauză standard, acestuia îi revine sarcina probei.
(3) Anexa conține o listă orientativă și neexhaustivă a clauzelor care pot fi considerate abuzive.”
Dreptul spaniol
21 Ley 42/1998 sobre derechos de aprovechamiento por turno de bienes inmuebles de uso turístico y normas tributarias (Legea 42/1998 privind taxele de utilizare pe durată limitată a bunurilor imobile cu destinație turistică și măsurile fiscale) din 15 decembrie 1998 (BOE nr. 300 din 16 decembrie 1998, p. 42076) este aplicabilă litigiului principal.
Litigiul principal și întrebările preliminare
22 La 6 octombrie 2018, NM, un consumator britanic cu reședința în Regatul Unit, a încheiat, prin intermediul sucursalei din Spania a Club La Costa (UK), cu sediul în Regatul Unit (denumită în continuare „Club La Costa”), un contract privind drepturi de folosință pe durată limitată a locuințelor turistice (denumit în continuare „contractul în litigiu”), despre care instanța de trimitere arată că nu are ca obiect nici un drept real imobiliar, nici un drept de închiriere.
23 NM a chemat în judecată această societate și alte societăți aparținând aceluiași grup, cu care era de asemenea legat contractual, dar care erau străine de acest contract.
24 Toate societățile pârâte din litigiul principal au sediul în Regatul Unit, cu excepția European Resorts & Hotels, care are sediul în Spania. Pe de altă parte, instanța de trimitere precizează că Club La Costa își direcționează activitatea comercială nu numai spre Spania, ci și spre alte țări, în special Regatul Unit.
25 Contractul în litigiu conține o clauză care prevede printre altele că el este de competența exclusivă a instanțelor Angliei și Țării Galilor și că este aplicabil dreptul Angliei și al Țării Galilor.
26 Instanța de trimitere consideră că interpretarea dreptului Uniunii este relevantă pentru a stabili, în cadrul litigiului cu care este sesizată, ce privește validitatea sau nulitatea acestui contract, dacă instanțele spaniole sunt competente să soluționeze acest litigiu și, în cazul unui răspuns afirmativ, dreptul în raport cu care trebuie apreciată validitatea sau nulitatea contractului menționat.
27 Or, în ceea ce privește contracte precum contractul în litigiu, instanțele spaniole ar adopta abordări divergente.
28 Instanța de trimitere apreciază, pe de o parte, că nu se poate aplica competența exclusivă prevăzută la articolul 24 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles Ia, dat fiind că configurația specifică a obiectului contractului în litigiu exclude constituirea unui drept real imobiliar sau existența unui drept de locațiune asupra unui bun imobil, și, pe de altă parte, că acest contract trebuie calificat drept „contract încheiat de consumatori” în sensul articolului 17 alineatul (1) din acest regulament. Ea deduce de aici că este posibil să se aplice norma de competență prevăzută la articolul 18 alineatul (1) din regulamentul menționat, care oferă consumatorului posibilitatea de a sesiza, pe lângă instanța de la domiciliul său, instanțele din statul membru pe teritoriul căruia este domiciliată „cealaltă parte la contract”.
29 În această privință, există de asemenea în jurisprudența spaniolă interpretări divergente nu numai în ceea ce privește noțiunea de „cealaltă parte la contract”, ci și în ceea ce privește stabilirea locului domiciliului său, conform articolului 62 din Regulamentul Bruxelles Ia, care face trimitere la legea internă a instanței sesizate, sau, în cazul în care „cealaltă parte la contract” este o persoană juridică, conform articolului 63 din acest regulament, care definește domiciliul ca fiind locul unde este situat sediul statutar, administrația centrală sau punctul principal de activitate al acestei persoane. Mai precis, în ceea ce privește Regatul Unit, prin „sediu statutar” trebuie să se înțeleagă registered office sau, în lipsa acestuia, place of incorporation (locul de înregistrare) sau, în lipsa acestuia, locul conform legii căruia a avut loc formation (constituirea).
30 Potrivit unui prim curent jurisprudențial, în pofida alegerii instanței competente pe care consumatorul o poate exercita în temeiul articolului 18 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia, este imposibil să i se recunoască competența de a extinde această alegere prin introducerea unei acțiuni împotriva unei persoane necontractante în fața unei instanțe care îi convine. În consecință, competența internațională a instanțelor spaniole trebuie înlăturată atunci când consumatorul nu are domiciliul în Spania și toate persoanele juridice pârâte au domiciliul în Regatul Unit. Situația este aceeași atunci când anumite societăți au domiciliul în Spania, dar sunt străine de contractul în cauză sau atunci când această acțiune vizează societăți cu domiciliul în Spania care au încheiat contracte accesorii celui a cărui nulitate este invocată.
31 În schimb, potrivit unui al doilea curent jurisprudențial, se face abstracție de problema de a stabili cine este „cealaltă parte la contract” și cum se determină domiciliul său. Potrivit acestui curent jurisprudențial, articolul 63 alineatul (2) din Regulamentul Bruxelles Ia creează o prezumție de fapt, astfel încât revine „celeilalte părți la contract” sarcina de a demonstra că sediul său corespunde sediului său statutar, dat fiind că, în caz contrar, dacă se stabilește că grupul de societăți căruia îi aparține „cealaltă parte la contract” desfășoară activități în Spania, competența internațională a instanțelor spaniole este justificată.
32 Or, potrivit instanței de trimitere, o asemenea interpretare este contrară nu numai modului de redactare a articolului 18 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia, ci și finalității sau economiei acestei dispoziții, care îi permite, desigur, consumatorului să nu aplice instanța generală de la domiciliul pârâtului, fără a merge însă până la a‑i permite să configureze domiciliul pârâtului astfel încât noțiunea de domiciliu să poată fi eludată atunci când acest domiciliu coincide cu cel al reclamantului.
33 În ceea ce privește legea aplicabilă, această instanță amintește că, în conformitate cu dispozițiile generale ale Regulamentului Roma I, și anume articolul 3 alineatul (1) din acesta, contractele sunt guvernate de legea aleasă de părți sau, în absența unei alegeri, de legea determinată în temeiul diferitelor criterii enunțate la articolul 4 alineatele (1) și (3) din acest regulament, completate, dacă este cazul, de cea prevăzută la articolul 4 alineatul (4), care face referire la legea țării cu care contractul are cele mai strânse legături. Pe lângă aceste dispoziții generale, regulamentul menționat conține dispoziții speciale, în special cele aplicabile contractelor încheiate cu consumatorii.
34 Potrivit instanței menționate, articolul 6 din Regulamentul Roma I stabilește următorul regim: părțile pot alege legea aplicabilă contractului în discuție, cu condiția ca această alegere să nu aibă ca rezultat privarea consumatorului în cauză de protecția pe care i‑o asigură dispozițiile imperative ale legii care ar fi fost aplicabilă în absența alegerii, și anume a legii țării în care consumatorul își are reședința obișnuită, cu obligația ca cealaltă parte la contract să îndeplinească anumite condiții privind modalitățile de exercitare a activităților sale. În caz contrar, se aplică criteriile generale prevăzute la articolele 3 și 4 din acest regulament.
35 Aceeași instanță apreciază că nu se poate considera că o clauză a unui contract care prevede aplicarea dreptului Angliei și Țării Galilor urmărește eludarea vreunei norme de protecție a regimului care ar fi aplicabil în lipsa acestei clauze, regimul respectiv intrând de asemenea sub incidența acestui drept.
36 Cu toate acestea, anumite instanțe naționale consideră că o astfel de clauză de drept aplicabilă este nulă, întrucât este vorba despre o clauză redactată în prealabil care figurează în condițiile generale al căror mod de redactare indică faptul că a fost impusă de profesionistul care a redactat clauza și că aceasta nu rezultă dintr‑un acord liber consimțit între părți. Or, nici dispozițiile articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul Roma I, nici jurisprudența Curții nu s‑ar opune existenței unor clauze mai mult sau mai puțin standardizate în condițiile generale ale contractelor.
37 În plus, aceste instanțe naționale apreciază că, dat fiind că obiectivul articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul Roma I este protecția consumatorilor, iar nu a celorlalte părți la contract, acestea din urmă nu pot invoca aplicarea acestei dispoziții în cazul în care consumatorul se abține să facă acest lucru și că ar trebui, prin urmare, să se aplice articolul 6 alineatul (3) din acest regulament, care face trimitere la normele generale prevăzute la articolele 3 și 4 din regulamentul menționat.
38 Or, potrivit instanței de trimitere, o astfel de interpretare ar încălca jurisprudența Curții în temeiul căreia noțiunile juridice prevăzute de dreptul Uniunii sunt noțiuni autonome care trebuie interpretate potrivit principiilor proprii acestui drept.
39 În aceste condiții, Juzgado de Primera Instancia no 2 de Fuengirola (Tribunalul de Primă Instanță nr. 2 din Fuengirola, Spania) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) În cazul contractelor încheiate de consumatori, cărora li se aplică articolul 18 alineatul (1) din [Regulamentul Bruxelles Ia], este compatibilă cu acest regulament interpretarea expresiei «cealaltă parte la contract», utilizată în cuprinsul dispoziției menționate, în sensul că include numai persoana care a semnat contractul, astfel încât nu poate include alte persoane fizice sau juridice diferite de cele care au semnat efectiv contractul?
2) În cazul în care expresia «cealaltă parte la contract» este interpretată în sensul că include numai persoana care a semnat efectiv contractul, în situațiile în care atât consumatorul, cât și «cealaltă parte la contract» au domiciliul în afara Spaniei, este compatibilă cu articolul 18 alineatul (1) din [Regulamentul Bruxelles Ia] o interpretare potrivit căreia competența internațională a instanțelor spaniole nu poate fi stabilită din cauza faptului că grupul de întreprinderi căreia îi aparține «cealaltă parte la contract» este format din întreprinderi cu sediul în Spania care nu au participat la semnarea contractului sau care au semnat alte contracte decât cel a cărui nulitate se solicită?
3) În cazul în care «cealaltă parte la contract», la care se referă articolul 18 alineatul (1) din [Regulamentul Bruxelles Ia], dovedește că domiciliul său, în sensul articolului 63 alineatul (2) din acesta, este în Regatul Unit, este compatibilă cu dispoziția menționată o interpretare potrivit căreia domiciliul astfel stabilit determină opțiunea care poate fi exercitată în conformitate cu articolul 18 alineatul (1)? De asemenea, este compatibilă cu [articolul 63 alineatul (2)] o interpretare în sensul că acesta nu stabilește o simplă «prezumție de fapt», că prezumția nu este răsturnată dacă «cealaltă parte la contract» desfășoară activități în afara jurisdicției de la domiciliul său și că nu este în sarcina «celeilalte părți la contract» să dovedească faptul că există o corelație între domiciliul său, stabilit în conformitate cu [articolul 63 alineatul (2) menționat], și locul în care își desfășoară activitatea?
Referitor la [Regulamentul Roma I]:
4) În cazul contractelor încheiate de consumatori, cărora li se aplică [Regulamentul Roma I], este compatibilă cu articolul 3 din acest regulament o interpretare în sensul că sunt valide și aplicabile clauzele prin care se determină legea aplicabilă, care sunt inserate în «condițiile generale» ale contractului semnat între părți sau sunt incluse într-un act separat la care se face trimitere expresă în contract și cu privire la care se dovedește că a fost pus la dispoziția consumatorului?
5) În cazul contractelor încheiate de consumatori, cărora li se aplică [Regulamentul Roma I], este compatibilă cu articolul 6 alineatul (1) din regulamentul menționat o interpretare în sensul că acesta poate fi invocat atât de consumator, cât și de cealaltă parte la contract?
6) În cazul contractelor încheiate de consumatori, cărora li se aplică [Regulamentul Roma I], este compatibilă cu articolul 6 alineatul (1) din acest regulament o interpretare în sensul că, în ipoteza în care sunt îndeplinite condițiile stabilite în dispoziția respectivă, legea la care se face referire în cuprinsul său prevalează în toate cazurile asupra legii menționate la articolul 6 alineatul (3), chiar dacă aceasta din urmă ar putea fi mai favorabilă consumatorului în situația concretă?”
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la prima și la a doua întrebare
40 Prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări, care trebuie examinate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 18 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia trebuie interpretat în sensul că expresia „cealaltă parte la contract”, care figurează în această dispoziție, trebuie înțeleasă ca vizând numai persoana, fizică sau juridică, parte la contractul în cauză sau dacă vizează și alte persoane, străine de acest contract, dar legate de această persoană.
41 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, în măsura în care reiese din considerentul (34) al Regulamentului Bruxelles Ia că acesta abrogă și înlocuiește Regulamentul nr. 44/2001, care a înlocuit el însuși Convenția din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, astfel cum a fost modificată prin convențiile succesive referitoare la aderarea noilor state membre la această convenție, interpretarea dată de Curte dispozițiilor acestor din urmă instrumente juridice rămâne valabilă și pentru Regulamentul Bruxelles Ia atunci când dispozițiile respective pot fi calificate ca „echivalente” (Hotărârea din 20 mai 2021, CNP, C‑913/19, EU:C:2021:399, punctul 30 și jurisprudența citată).
42 Trebuie amintit de asemenea că normele de competență în materia contractelor încheiate de consumatori, care figurează la articolele 17-19 din Regulamentul Bruxelles Ia, permit unui consumator să opteze pentru introducerea acțiunii sale fie înaintea instanței de la domiciliul său, fie înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia are domiciliul cealaltă parte la contract (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 martie 2020, Primera Air Scandinavia, C‑215/18, EU:C:2020:235, punctul 54).
43 Aceste norme au funcția de a asigura o protecție adecvată consumatorului ca parte contractantă considerată defavorizată din punct de vedere economic și mai puțin experimentată din punct de vedere juridic decât cocontractantul său profesionist, pentru ca consumatorul să nu fie descurajat să acționeze în justiție atunci când se vede obligat să introducă acțiunea în fața instanțelor statului pe teritoriul căruia este domiciliat cocontractantul său (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 ianuarie 2005, Gruber, C‑464/01, EU:C:2005:32, punctul 34 și jurisprudența citată).
44 În această privință, articolul 17 din Regulamentul Bruxelles Ia subordonează aplicarea normelor menționate condiției ca respectivul contract să fi fost încheiat de consumator într‑un scop considerat ca neavând legătură cu activitatea sa profesională, cu o persoană care desfășoară activități comerciale sau profesionale în statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat consumatorul sau care, prin orice mijloace, își direcționează activitățile spre acel stat membru sau spre mai multe state, printre care statul membru respectiv, și ca acest contract să intre în cadrul acestor activități.
45 În măsura în care aceleași norme constituie o derogare atât de la norma generală de competență prevăzută la articolul 4 alineatul (1) din acest regulament, prin care competența este atribuită instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat pârâtul, cât și de la norma de competență specială în materie contractuală, enunțată la articolul 7 alineatul (1) din regulamentul menționat, ele trebuie în mod necesar să facă obiectul unei interpretări stricte, neputând depăși ipotezele preconizate de acestea (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 mai 2019, Kerr, C‑25/18, EU:C:2019:376, punctul 22, precum și Hotărârea din 26 martie 2020, Primera Air Scandinavia, C‑215/18, EU:C:2020:235, punctul 55 și jurisprudența citată).
46 În plus, noțiunile utilizate în Regulamentul Bruxelles Ia, în special cele care figurează la articolul 18 alineatul (1) din acest regulament, trebuie interpretate în mod autonom, prin referire în principal la sistemul și la obiectivele regulamentului menționat, pentru a se asigura o aplicare uniformă a sa în toate statele membre (Hotărârea din 28 ianuarie 2015, Kolassa, C‑375/13, EU:C:2015:37, punctul 22).
47 În speță, întrebarea instanței de trimitere privește aspectul dacă condițiile menționate la punctul 44 din prezenta hotărâre pot fi considerate ca fiind îndeplinite în privința unei persoane care, deși nu are legătură cu contractul încheiat de consumatorul vizat, este legată de acesta din urmă în alt mod.
48 În această privință, este determinant pentru aplicarea normelor de competență în materia contractelor încheiate de consumatori, care figurează la articolele 17-19 din Regulamentul Bruxelles Ia, ca părțile în litigiu să fie de asemenea părțile la contractul în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 martie 2020, Primera Air Scandinavia, C‑215/18, EU:C:2020:235, punctul 58).
49 Aceste articole 17-19 fac referire în mod expres la „contract încheiat de […] consumator”, la „[cocontractantul consumatorului]”, la „cealaltă parte la contractul” încheiat de consumator sau la convențiile privind instanța încheiate „între consumator și cealaltă parte la contract” (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 martie 2020, Primera Air Scandinavia, C‑215/18, EU:C:2020:235, punctul 59).
50 Aceste referiri militează în favoarea unei interpretări potrivit căreia, pentru aplicarea articolelor 17-19 menționate, o acțiune introdusă de un consumator nu poate fi îndreptată decât împotriva cocontractantului său (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 martie 2020, Primera Air Scandinavia, C‑215/18, EU:C:2020:235, punctul 60).
51 Astfel, Curtea a statuat că normele de competență stabilite, în materia contractelor încheiate de consumatori, prin articolul 18 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia, se aplică, în conformitate cu textul acestei prevederi, numai acțiunii introduse de consumator împotriva celeilalte părți la contract, ceea ce implică în mod necesar încheierea unui contract de către consumator cu profesionistul vizat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 martie 2020, Primera Air Scandinavia, C‑215/18, EU:C:2020:235, punctul 61 și jurisprudența citată).
52 O interpretare potrivit căreia normele de competență în materia contractelor încheiate de consumatori, stabilite la articolele 17-19 din Regulamentul Bruxelles Ia, s‑ar aplica și într‑o situație în care nu există un contract între consumator și profesionist nu ar fi conformă cu obiectivul, expus în considerentul (15) al acestui regulament, care constă în asigurarea unui mare grad de previzibilitate în ceea ce privește atribuirea competenței (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 martie 2020, Primera Air Scandinavia, C‑215/18, EU:C:2020:235, punctul 62).
53 De fapt, posibilitatea consumatorului de a acționa în justiție profesionistul în fața instanței în a cărei rază teritorială se află domiciliul acestui consumator este contrabalansată de cerința încheierii unui contract între ei, din care decurge această previzibilitate pentru pârât (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 martie 2020, Primera Air Scandinavia, C‑215/18, EU:C:2020:235, punctul 63).
54 În plus, chiar dacă Curtea a statuat deja că noțiunea de „cealaltă parte la contract”, prevăzută la articolul 18 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia, trebuie interpretată în sensul că desemnează și cocontractantul operatorului cu care consumatorul a încheiat acest contract și care are sediul pe teritoriul statului membru de domiciliu al acestui consumator (Hotărârea din 14 noiembrie 2013, Maletic, C‑478/12, EU:C:2013:735, punctul 32), această interpretare se întemeia totuși pe împrejurări specifice, în care consumatorul era de la bun început legat prin contract, în mod indisociabil, de doi cocontractanți (Hotărârea din 26 martie 2020, Primera Air Scandinavia, C‑215/18, EU:C:2020:235, punctul 64 și jurisprudența citată).
55 În speță, din decizia de trimitere reiese că contractul în litigiu, a cărui nulitate este solicitată de reclamantul din litigiul principal, a fost încheiat cu o singură societate, și anume Club La Costa, celelalte societăți pârâte din litigiul principal fiind părți la alte contracte încheiate cu acest reclamant, astfel încât ele nu pot intra sub incidența noțiunii de „cealaltă parte la contract”, în sensul articolului 18 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia.
56 În ceea ce privește întrebarea instanței de trimitere referitoare la incidența faptului că „cealaltă parte la contract” aparține unui grup de societăți asupra existenței unei competențe judiciare în temeiul dispozițiilor Regulamentului Bruxelles Ia referitoare la competența în materia contractelor încheiate de consumatori, trebuie arătat că, cu excepția articolului 17 alineatul (2) din acest regulament, care prevede un criteriu de legătură alternativ în cazul în care cocontractantul consumatorului nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, dar deține o sucursală, o agenție sau o altă unitate într‑un stat membru, articolele 17-19 din regulamentul menționat nu conțin niciun element care să permită să se considere că există un criteriu de legătură întemeiat pe apartenența la un grup de societăți.
57 În plus, o interpretare a acestor articole 17-19 care permite să se țină seama de apartenența cocontractantului unui consumator la un grup de societăți prin autorizarea acestui consumator să introducă o acțiune în fața instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia este domiciliată fiecare societate care aparține acestui grup ar fi vădit contrară obiectivelor de previzibilitate a normelor de competență prevăzute de Regulamentul Bruxelles Ia și ar fi, prin urmare, incompatibilă cu principiul securității juridice.
58 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la prima și la a doua întrebare că articolul 18 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia trebuie interpretat în sensul că expresia „cealaltă parte la contract”, care figurează la această dispoziție, trebuie înțeleasă ca vizând numai persoana, fizică sau juridică, parte la contractul în cauză, iar nu alte persoane, străine de acest contract, chiar dacă au legătură cu această persoană.
Cu privire la a treia întrebare
59 Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 63 alineatele (1) și (2) din Regulamentul Bruxelles Ia trebuie interpretat în sensul că stabilirea, în conformitate cu această dispoziție, a domiciliului „celeilalte părți la contract”, în sensul articolului 18 alineatul (1) din acest regulament, limitează alegerea care poate fi exercitată de consumator în temeiul acestui articol 18 alineatul (1). Pe de altă parte, ea ridică problema sarcinii probei în vederea stabilirii acestui domiciliu.
60 Cu titlu introductiv, trebuie subliniat că, spre deosebire de domiciliul persoanelor fizice, în privința căruia articolul 62 din Regulamentul Bruxelles Ia prevede în mod expres că trebuie determinat în raport cu legea națională a instanței sesizate, stabilirea domiciliului societăților și al persoanelor juridice se efectuează, în lipsa unei astfel de precizări, potrivit unei interpretări autonome a dreptului Uniunii.
61 Astfel, reiese din considerentul (15) al acestui regulament că, în ceea ce privește persoanele juridice, domiciliul trebuie să fie definit în mod independent, în vederea ameliorării transparenței normelor comune și a evitării conflictelor de competență.
62 Astfel, articolul 63 alineatul (1) literele (a)-(c) din regulamentul menționat prevede trei criterii care permit situarea domiciliului societăților și al persoanelor juridice, și anume locul unde se află sediul statutar, administrația centrală sau punctul principal de activitate.
63 Dat fiind că acest articol 63 nu stabilește nicio ierarhie între aceste trei criterii, revine consumatorului sarcina de a alege dintre ele în vederea stabilirii instanței competente în conformitate cu articolul 18 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia.
64 Având în vedere obiectivul urmărit de normele de competență în materia contractelor încheiate de consumatori prevăzute de acest regulament, astfel cum a fost amintit la punctul 43 din prezenta hotărâre, care constă în asigurarea unei protecții adecvate consumatorului în calitate de parte la contract considerată defavorizată din punct de vedere economic și mai puțin experimentată din punct de vedere juridic, nu se poate considera că stabilirea locului în care se află domiciliul societăților și al persoanelor juridice în temeiul articolului 63 din regulamentul menționat constituie o limitare a celor două instanțe competente oferite consumatorului în conformitate cu articolul 18 alineatul (1) din același regulament.
65 În plus, în ceea ce privește noțiunea „sediu statutar” prevăzută la articolul 63 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul Bruxelles Ia, alineatul (2) al acestui articol oferă precizări cu privire la această noțiune, și anume că, în cazul Irlandei, Ciprului și al Regatului Unit, prin „sediu statutar” trebuie să se înțeleagă registered office sau, în lipsa acestuia, place of incorporation (locul de înregistrare) sau, în lipsa acestuia, locul conform legii căruia a avut loc formation (constituirea) societății.
66 Având în vedere împrejurarea că articolul 63 din Regulamentul Bruxelles Ia trebuie să furnizeze o definiție autonomă a locului domiciliului societăților și al persoanelor juridice, pentru a spori transparența normelor comune și pentru a garanta aplicarea lor uniformă în toate statele membre, nu se poate admite nici că precizările prevăzute la acest articol 63 alineatul (2) constituie numai simple prezumții de fapt care pot fi răsturnate prin proba contrară, altfel aducându‑se atingere obiectivului previzibilității normelor de competență prevăzute de acest regulament.
67 Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că articolul 63 alineatele (1) și (2) din Regulamentul Bruxelles Ia trebuie interpretat în sensul că stabilirea, în conformitate cu această dispoziție, a domiciliului „celeilalte părți la contract”, în sensul articolului 18 alineatul (1) din acest regulament, nu constituie o limitare a alegerii care poate fi exercitată de consumator în temeiul acestui articol 18 alineatul (1). În această privință, precizările furnizate la acest articol 63 alineatul (2) referitoare la noțiunea de „sediu statutar” constituie definiții autonome.
Cu privire la a patra întrebare
68 Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 din Regulamentul Roma I trebuie interpretat în sensul că se opune ca o clauză privind alegerea legii aplicabile să figureze în condițiile generale ale unui contract sau într‑un document distinct la care acest contract face trimitere și care a fost predat consumatorului.
69 În această privință, trebuie amintit că Regulamentul Roma I prevede, în capitolul II, norme uniforme care consacră principiul potrivit căruia se acordă prioritate voinței părților.
70 În această privință, în conformitate cu norma generală prevăzută la articolul 3 din Regulamentul Roma I, contractul este guvernat de legea aleasă de către părți. Alineatul (1) al acestui articol impune totuși ca această alegere să fie expresă sau să rezulte, cu un grad rezonabil de certitudine, din clauzele contractuale sau din împrejurările cauzei.
71 În ceea ce privește clauzele privind alegerea legii aplicabile, consumatorul beneficiază de o protecție specială, pusă în aplicare prin Directiva 93/13 și care se bazează pe ideea că un consumator se găsește într‑o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl determină să adere la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 aprilie 2015, Van Hove, C‑96/14, EU:C:2015:262, punctul 26 și jurisprudența citată).
72 În acest context, Curtea a statuat deja că o clauză privind alegerea legii aplicabile care figurează în condițiile generale de vânzare ale unui profesionist și care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, potrivit căreia legea statului membru în care se află sediul profesionistului în cauză este aplicabilă contractului în discuție, este abuzivă, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13, atunci când îl induce în eroare pe consumatorul respectiv, dându‑i impresia că doar această lege se aplică contractului, fără a‑l informa despre faptul că beneficiază de asemenea, în temeiul articolului 6 alineatul (2) din Regulamentul Roma I, de protecția pe care i‑o asigură dispozițiile imperative ale dreptului care ar fi aplicabil în lipsa acestei clauze (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 iulie 2016, Verein für Konsumenteninformation, C‑191/15, EU:C:2016:612, punctul 71), și anume cele ale legii țării în care are reședința obișnuită.
73 În această privință, articolul 6 alineatul (2) din Regulamentul Roma I prevede în realitate că, într‑un contract încheiat de un consumator cu un profesionist, părțile pot alege legea aplicabilă contractului respectiv, precizând totuși că o asemenea alegere nu îl poate priva pe consumator de protecția care îi este acordată prin dispoziții de la care nu se poate deroga prin convenție, în temeiul legii care, în absența unei alegeri, ar fi fost aplicabilă în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) din acest regulament, care prevede că un astfel de contract este reglementat de legea țării în care consumatorul își are reședința obișnuită (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 februarie 2022, ShareWood Switzerland, C‑595/20, EU:C:2022:86, punctele 15 și 16).
74 În consecință, o clauză privind alegerea legii aplicabile care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu este valabilă decât în măsura în care nu îl induce în eroare pe consumatorul vizat, dându‑i impresia că numai această lege se aplică contractului respectiv, fără a‑l informa cu privire la faptul că beneficiază de asemenea, în temeiul articolului 6 alineatul (2) din Regulamentul Roma I, de protecția pe care i‑o asigură dispozițiile imperative ale legii care ar fi aplicabilă în lipsa acestei clauze, și anume cele ale legii țării în care își are reședința obișnuită.
75 În speță, din dosarul prezentat Curții reiese că contractul în litigiu prevede, prin intermediul unei clauze preredactate, că legea Angliei și a Țării Galilor este aplicabilă, ceea ce pare, așadar, să coincidă cu legea țării în care reclamantul din litigiul principal își are reședința obișnuită, care este de asemenea legea Angliei și a Țării Galilor.
76 Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la a patra întrebare că articolul 3 din Regulamentul Roma I trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei clauze privind alegerea legii aplicabile care figurează în condițiile generale ale unui contract sau într‑un document distinct la care acest contract face trimitere și care a fost predat consumatorului, cu condiția ca această clauză să îl informeze pe consumator cu privire la faptul că beneficiază în orice caz, în temeiul articolului 6 alineatul (2) din acest regulament, de protecția pe care i‑o asigură dispozițiile imperative ale legii țării în care își are reședința obișnuită.
Cu privire la a cincea și la a șasea întrebare
77 Prin intermediul celei de a cincea și al celei de a șasea întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul Roma I trebuie interpretat în sensul că, în ipoteza în care o clauză privind alegerea legii aplicabile unui contract încheiat cu consumatorii ar fi declarată nevalidă, pe de o parte, cele două părți la acest contract, inclusiv profesionistul, pot invoca această dispoziție pentru a determina legea aplicabilă contractului menționat și, pe de altă parte, legea astfel determinată se aplică chiar dacă legea menționată la acest articol 6 alineatul (3), și anume legea aplicabilă aceluiași contract în conformitate cu articolele 3 și 4 din acest regulament, poate fi mai favorabilă consumatorului.
78 În această privință, trebuie constatat că articolul 6 din Regulamentul Roma I are un caracter nu numai specific, ci și exhaustiv, astfel încât normele privind conflictul de legi prevăzute la acest articol nu pot fi modificate sau completate prin alte norme privind conflictul de legi enunțate în acest regulament, cu excepția cazului în care o dispoziție specială care figurează la articolul menționat face trimitere expresă la acestea (a se vedea prin analogie Hotărârea din 20 octombrie 2022, ROI Land Investments, C‑604/20, EU:C:2022:807, punctele 40 și 41).
79 Astfel cum reiese din considerentul (23) al Regulamentului Roma I, este important să se protejeze părțile contractante considerate a fi într‑o poziție contractuală dezavantajoasă prin norme ce reglementează conflictul de legi care să fie mai avantajoase pentru interesele acestora decât normele generale.
80 Pe de altă parte și având în vedere faptul că normele prevăzute la articolul 6 din acest regulament sunt menite să protejeze consumatorul, aspectul care dintre cele două părți la contractul în cauză le invocă este lipsit de relevanță, astfel încât aceste norme pot fi invocate și de profesionist.
81 Astfel, articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul Roma I prevede că un contract încheiat de un consumator cu un profesionist este reglementat de legea statului în care își are reședința obișnuită consumatorul, sub rezerva respectării condițiilor prevăzute de această dispoziție.
82 În plus, articolul 6 alineatul (2) din Regulamentul Roma I prevede în mod expres că, în conformitate cu articolul 3 din acest regulament, părțile pot alege legea aplicabilă unui astfel de contract, cu condiția ca această alegere să nu aibă ca rezultat privarea consumatorului de protecția care îi este acordată prin dispoziții de la care nu se poate deroga prin convenție, în temeiul legii care, în absența unei alegeri, ar fi fost aplicabilă în temeiul articolului 6 alineatul (1) din regulamentul menționat.
83 Numai în ipoteza în care contractul în cauză nu îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 6 alineatul (1) litera (a) sau (b) din Regulamentul Roma I articolul 6 alineatul (3) din acest regulament precizează că legea aplicabilă acestui contract se determină în conformitate cu articolele 3 și 4 din regulamentul menționat, caz în care instanța sesizată poate printre altele să stabilească această lege ținând seama de țara cu care contractul menționat prezintă cele mai strânse legături.
84 Rezultă că, atunci când un contract încheiat cu consumatorii îndeplinește aceste condiții și în lipsa unei alegeri valide referitoare la legea aplicabilă acestui contract efectuată de părți, această lege trebuie determinată în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul Roma I.
85 Ca urmare a caracterului specific și exhaustiv al normelor de stabilire a legii aplicabile enunțate la acest articol 6, nicio altă lege nu poate fi reținută, chiar dacă această altă lege, determinată în special în temeiul criteriilor de legătură prevăzute la articolul 4 din acest regulament, ar fi mai favorabilă consumatorului.
86 O interpretare contrară, în temeiul căreia ar fi posibil să se deroge de la normele care reglementează conflictul de legi prevăzute de Regulamentul Roma I pentru a determina legea aplicabilă unui contract încheiat cu consumatorii, pentru motivul că o altă lege ar fi mai favorabilă pentru consumator, ar aduce în mod necesar o atingere considerabilă cerinței generale de previzibilitate a legii aplicabile și, prin urmare, principiului securității juridice în raporturile contractuale în care sunt implicați consumatori (a se vedea prin analogie Hotărârea din 12 septembrie 2013, Schlecker, C‑64/12, EU:C:2013:551, punctul 35).
87 Astfel, prin desemnarea ca fiind aplicabilă a legii țării în care consumatorul își are reședința obișnuită, legiuitorul Uniunii a considerat că această lege oferă o protecție adecvată consumatorului, fără ca această desemnare să trebuiască să conducă însă neapărat la aplicarea, în toate cazurile, a legii celei mai favorabile pentru consumator (a se vedea prin analogie Hotărârea din 12 septembrie 2013, Schlecker, C‑64/12, EU:C:2013:551, punctul 34).
88 Ținând seama de ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la a cincea și la a șasea întrebare că articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul Roma I trebuie interpretat în sensul că, atunci când un contract încheiat cu consumatorii îndeplinește condițiile prevăzute de această dispoziție și în absența unei alegeri valide a legii aplicabile acestui contract, această lege trebuie determinată în conformitate cu dispoziția menționată, care poate fi invocată de cele două părți la contractul respectiv, inclusiv de profesionist, în pofida împrejurării că legea aplicabilă aceluiași contract în conformitate cu articolele 3 și 4 din acest regulament poate fi mai favorabilă consumatorului.
Cu privire la cheltuielile de judecată
89 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șaptea) declară:
1) Articolul 18 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială
trebuie interpretat în sensul că
expresia „cealaltă parte la contract”, care figurează la această dispoziție, trebuie înțeleasă ca vizând numai persoana, fizică sau juridică, parte la contractul în cauză, iar nu alte persoane, străine de acest contract, chiar dacă au legătură cu această persoană.
2) Articolul 63 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 1215/2012
trebuie interpretat în sensul că
stabilirea, în conformitate cu această dispoziție, a domiciliului „celeilalte părți la contract”, în sensul articolului 18 alineatul (1) din acest regulament, nu constituie o limitare a alegerii care poate fi exercitată de consumator în temeiul acestui articol 18 alineatul (1). În această privință, precizările furnizate la acest articol 63 alineatul (2) referitoare la noțiunea de „sediu statutar” constituie definiții autonome.
3) Articolul 3 din Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I)
trebuie interpretat în sensul că
nu se opune unei clauze privind alegerea legii aplicabile care figurează în condițiile generale ale unui contract sau într‑un document distinct la care acest contract face trimitere și care a fost predat consumatorului, cu condiția ca această clauză să îl informeze pe consumator cu privire la faptul că beneficiază în orice caz, în temeiul articolului 6 alineatul (2) din acest regulament, de protecția pe care i‑o asigură dispozițiile imperative ale legii țării în care își are reședința obișnuită.
4) Articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul nr. 593/2008
trebuie interpretat în sensul că,
atunci când un contract încheiat cu consumatorii îndeplinește condițiile prevăzute de această dispoziție și în absența unei alegeri valide a legii aplicabile acestui contract, această lege trebuie determinată în conformitate cu dispoziția menționată, care poate fi invocată de cele două părți la contractul respectiv, inclusiv de profesionist, în pofida împrejurării că legea aplicabilă aceluiași contract în conformitate cu articolele 3 și 4 din acest regulament poate fi mai favorabilă consumatorului.
Semnături