CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
M. POIARES MADURO
prezentate la 23 mai 20071(1)
Cauza C‑438/05
The International Transport Workers’ Federation
și
The Finnish Seamen’s Union
împotriva
Viking Line ABP
și
OÜ Viking Line Eesti
[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Court of Appeal (England & Wales) (Civil Division) (Regatul Unit)]
1. Court of Appeal (England and Wales) (Civil Division), în cadrul apelului formulat împotriva unei decizii pronunțate de High Court of Justice (Commercial Court), a sesizat Curtea cu o serie de întrebări care necesită ca aceasta să se confrunte cu o problemă de o mare complexitate juridică și, în același timp, foarte delicată din punct de vedere sociopolitic. Uneori, întrebările complicate necesită răspunsuri simple. Nu suntem într‑o astfel de situație. În esență, situația de fapt din prezenta cauză este următoarea: un operator finlandez de transport cu feribotul între Helsinki și Tallinn a intenționat să își transfere locul de stabilire în Estonia pentru a profita de nivelul de salarizare mai scăzut și pentru a‑și furniza serviciile din această țară. Un sindicat finlandez, susținut de o asociație internațională a sindicatelor, a încercat să împiedice acest transfer și a amenințat cu acțiuni greviste și boicoturi dacă societatea se va muta fără să mențină nivelul de salarizare practicat la acel moment. Aspectele juridice pe care le ridică acest conflict se referă la efectul orizontal al dispoziţiilor Tratatului CE referitoare la libertatea de circulație și la raportul dintre drepturile sociale și drepturile la liberă circulație.
I – Situația de fapt și cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare
Părțile
2. Viking Line ABP (denumită în continuare „Viking Line”) este un operator finlandez de transport de pasageri cu feribotul. OÜ Viking Line Eesti este filiala sa din Estonia. Viking Line este proprietarul navei Rosella, care asigură, sub pavilion finlandez, legătura maritimă Tallinn-Helsinki, între Estonia și Finlanda. Membrii echipajului Rosella sunt membri ai Finnish Seamen’s Union (sindicat al marinarilor finlandezi, denumit în continuare „FSU”).
3. FSU, care are sediul la Helsinki, este un sindicat național al marinarilor. Acesta are aproximativ 10 000 de membri, inclusiv membrii echipajului Rosella. FSU este membrul finlandez al International Transport Workers’ Federation (Federația Internațională a Lucrătorilor din Transporturi, denumită în continuare „ITF”).
4. ITF este o federație compusă din 600 de sindicate ale lucrătorilor din transporturi din 140 de state și are sediul la Londra. Una dintre principalele politici ale ITF este politica privind „pavilioanele de complezență”. În cadrul ședinței desfășurate la Commercial Court, președintele ITF a explicat că „principalele obiective ale campaniei privind pavilioanele de complezență sunt, în primul rând, eliminarea pavilioanelor de complezență și stabilirea unei legături reale între pavilionul unei nave și naționalitatea proprietarului, precum și, în al doilea rând, protecția și îmbunătățirea condițiilor marinarilor care își desfășoară activitatea pe navele sub pavilion de complezență”. Potrivit documentului care stabilește politica privind pavilioanele de complezență, se consideră că o navă este înregistrată sub pavilion de complezență „atunci când proprietatea efectivă și controlul navei se află într‑un alt stat decât acela al pavilionului sub care este înmatriculată”. Același document prevede că „sindicatele stabilite în statul în care se află proprietarul efectiv al unei nave au dreptul să încheie acorduri colective privind navele ale căror proprietari efectivi se află în acel stat”. Campania privind pavilioanele de complezență se concretizează în boicoturi și alte acțiuni de solidaritate.
Situația de fapt
5. Rosella a operat în pierdere, fiind în concurență cu navele sub pavilion estonian care asigurau legătura între Tallinn și Helsinki. Nivelul de salarizare a echipajelor estoniene era inferior celui al echipajelor finlandeze. Întrucât Rosella arborează pavilionul finlandez, Viking Line este obligată, în temeiul dreptului finlandez și al convenției colective de muncă, să plătească echipajului salarii la același nivel cu salariile practicate în Finlanda.
6. În octombrie 2003, Viking Line a încercat să schimbe pavilionul navei Rosella și să o înregistreze în Estonia, pentru a putea încheia o convenție colectivă cu un sindicat estonian. Viking Line a adus la cunoștința echipajului și a FSU această propunere. FSU a anunțat Viking Line că se opune propunerii de schimbare a pavilionului navei Rosella.
7. Prin mesajul electronic din 4 noiembrie 2003, FSU a cerut ITF să informeze toate sindicatele afiliate cu privire la această problemă și să le solicite să nu negocieze cu Viking Line. La 6 noiembrie 2003, ITF a procedat potrivit solicitării și a adresat o circulară în conformitate cu politica privind pavilioanele de complezență. Circulara menționa că proprietatea efectivă a navei Rosella continua să se afle în Finlanda și că, prin urmare, FSU își menține drepturile de negociere. Circulara solicita sindicatelor afiliate să nu participe la negocieri cu Viking Line. În temeiul principiului solidarității, sindicatele afiliate nu trebuiau să acționeze contrar acestei circulare. Nerespectarea acestei circulare putea antrena sancțiuni – mergând, în cazuri extreme, până la excluderea din ITF(2). Circulara excludea, așadar, efectiv orice posibilitate a Viking Line de a evita FSU și de a trata direct cu un sindicat estonian.
8. În plus, FSU a susținut că acordul privind efectivele aplicabil navei Rosella a expirat la 17 noiembrie 2003 și că, în consecință, nu mai era supus obligației de pace socială. FSU și‑a anunțat intenția de a declanșa, la 2 decembrie 2003, o acțiune sindicală în legătură cu nava Rosella. Acesta solicita suplimentarea echipajului cu opt persoane și ca Viking Line fie să renunțe la intenția de schimbare a pavilionului, fie, în caz de schimbare a pavilionului, să angajeze echipajul în condițiile impuse de dreptul muncii finlandez. Viking Line a formulat acțiuni în justiție la Suomen työtuomioistuin (Tribunalul pentru Litigii de Muncă) din Helsinki pentru constatarea faptului că acordul privind efectivele a rămas în vigoare și, respectiv, la käräjäoikeus (Tribunalul de Primă Instanță) din Helsinki pentru interzicerea mișcării greviste. Cu toate acestea, niciuna dintre instanțele menționate nu a audiat Viking Line în timp util.
9. La 2 decembrie, Viking Line a acceptat soluționarea litigiului pe cale amiabilă, ca urmare a amenințării cu greva. Viking Line a suplimentat echipajul și a consimțit să nu declanșeze procedura de schimbare a pavilionului înainte de 28 februarie 2005. Totodată, a acceptat să renunțe la procedurile aflate pe rolul Suomen työtuomioistuin și, respectiv, al käräjäoikeus din Helsinki.
10. ITF nu și‑a revocat niciodată circulara, iar apelul către sindicatele afiliate de a nu negocia cu Viking Line a rămas astfel valabil. În acest timp, Rosella a continuat să opereze în pierdere. Menținându‑și intenția de a transfera nava sub pavilionul estonian, Viking Line urmărea să acționeze astfel după expirarea noului acord privind efectivele la 28 februarie 2005.
11. Întrucât a anticipat că o nouă încercare de schimbare a pavilionului navei Rosella ar determina declanșarea urgentă de noi acţiuni colective de către ITF și FSU, Viking Line a sesizat, la 18 august 2004, Commercial Court din Londra cu o acțiune având ca obiect obligarea ITF să revoce circulara și a FSU să nu încalce drepturile Viking Line la liberă circulație în legătură cu schimbarea pavilionului navei Rosella. În timp ce acțiunea era în curs de soluţionare, acordul privind efectivele navei Rosella a fost reînnoit până în februarie 2008. În consecință, data de 28 februarie 2005 a încetat să mai prezinte o importanță crucială, dar Rosella a continuat să opereze în pierdere, întrucât condițiile de muncă erau mai puțin favorabile pentru Viking Line în comparație cu cele din Estonia. Prin urmare, se impunea rezolvarea situației. Prin Hotărârea din 16 iunie 2005, Commercial Court a pronunțat somații definitive în temeiul angajamentului asumat de Viking Line de a nu concedia niciun salariat ca urmare a schimbării pavilionului.
12. La 30 iunie 2005, ITF și FSU au formulat apel împotriva acestei decizii la Court of Appeal (Civil Division). Prin Ordonanța din 3 noiembrie 2005, Court of Appeal a sesizat Curtea cu o serie de întrebări preliminare formulate în mod minuțios(3). Sperăm să nu simplificăm excesiv chestiunile în discuție dacă, din dorinţa de concizie, reducem aceste întrebări la ceea ce pare să constituie cele trei aspecte esențiale.
13. Primul aspect este dacă, prin analogie cu Hotărârea Albany(4), o acțiune colectivă precum cea în cauză este exclusă din domeniul de aplicare al articolului 43 CE și al articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 4055/86(5), în temeiul politicii sociale comunitare.
14. În al doilea rând, instanța de trimitere solicită să se răspundă dacă aceleași prevederi „au efect orizontal direct astfel încât să confere unei întreprinderi private drepturi care pot fi invocate împotriva [...] unui sindicat sau unei asociații de sindicate în ceea ce privește acțiunea colectivă la care a recurs respectivul sindicat sau respectiva asociație de sindicate”.
15. În sfârșit, instanța de trimitere întreabă dacă, în circumstanțe precum cele din speță, acțiunile vizate în prezenta cauză reprezintă o restricție privind libera circulație și, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă acestea sunt justificate în mod obiectiv, adecvate și proporționale și dacă „respectă un echilibru echitabil între, pe de o parte, dreptul social fundamental de a întreprinde o acțiune colectivă și, pe de altă parte, libertatea de stabilire și libera prestare a serviciilor”. În acest context, instanța de trimitere urmărește să afle totodată dacă acțiunile în cauză trebuie considerate direct discriminatorii, indirect discriminatorii sau nediscriminatorii și în ce măsură această constatare ar influența examinarea lor din perspectiva normelor relevante privind libera circulație.
II – Apreciere
A – Considerații introductive
16. Întrebările adresate de către instanța națională se referă la articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 4055/86 și la articolul 43 CE.
17. Regulamentul nr. 4055/86 guvernează libera prestare a serviciilor maritime între statele membre, precum și între statele membre și țările terțe. Regulamentul aplică „totalitatea normelor din tratat referitoare la libera prestare a serviciilor” în sectorul transporturilor maritime între statele membre(6). Articolul 1 alineatul (1) din regulament prevede că „[l]ibertatea de a presta servicii de transport maritim între state membre [...] se aplică resortisanților statelor membre stabiliți într‑un stat membru, altul decât cel al destinatarului serviciilor”. În esență, această dispoziție transpune, în sectorul transporturilor maritime, principiul liberei prestări a serviciilor garantat prin articolul 49 CE(7).
18. Cu toate acestea, prezenta cauză privește în principal libertatea de stabilire garantată prin articolul 43 CE. Schimbarea pavilionului navei Rosella de către Viking Line ar reprezenta o modalitate de exercitare a libertății de stabilire. După cum s‑a pronunțat Curtea în Hotărârea Factortame și alții, înmatricularea unui vas folosit „pentru exercitarea unei activități economice care necesită o instalare permanentă într‑un stat membru vizat” reprezintă un act de stabilire în sensul articolului 43 CE(8).
19. Astfel, Viking Line intenționează, în primul rând, să își exercite dreptul la libertatea de stabilire, pentru ca, ulterior, să își exercite dreptul la libera prestare a serviciilor. În schimb, ITF și FSU urmăresc să impună anumite condiții în privinţa exercitării de către Viking Line a dreptului său la libertatea de stabilire și au amenințat cu boicotarea serviciilor de transport de pasageri cu feribotul pe care le furnizează Viking Line, dacă aceasta hotărăște să schimbe pavilionul navei Rosella fără a respecta condițiile impuse.
B – Aplicabilitatea dispozițiilor privind libera circulație în cazul acțiunilor colective
20. Potrivit opiniilor exprimate de FSU și ITF, acțiunea colectivă la care recurge un sindicat sau o asociație de sindicate care promovează obiectivele politicii sociale comunitare nu intră în domeniul de aplicare al articolului 43 CE și al Regulamentului nr. 4055/86. Acestea susțin că aplicarea dispozițiilor privind libera circulație ar submina dreptul lucrătorilor la negocieri colective și dreptul la grevă în vederea adoptării unei convenții colective. În acest sens, FSU și ITF subliniază că dreptul de asociere și dreptul la grevă sunt protejate ca drepturi fundamentale prin diferite instrumente internaționale. În plus, respectarea dreptului la grevă în cadrul negocierilor colective este o tradiție constituțională comună a statelor membre și reprezintă, așadar, un principiu general al dreptului comunitar. Întemeindu‑se, prin analogie, pe motivarea Curții din Hotărârea Albany(9), FSU și ITF susțin că dispozițiile sociale din titlul XI al tratatului exclud în mod efectiv aplicarea articolului 43 CE și a Regulamentului nr. 4055/86 în domeniul conflictelor de muncă precum cel în cauză.
21. Prin intermediul primei întrebări, instanța națională solicită, în esență, să se stabilească dacă această teză este corectă. În opinia noastră, răspunsul trebuie să fie unul negativ.
22. Într‑adevăr, FSU și ITF pornesc de la premisa că aplicarea dispozițiilor privind libera circulație în ceea ce privește o acțiune colectivă la care recurge un sindicat sau o asociație de sindicate ar submina obiectivele politicii sociale comunitare și ar nega caracterul fundamental al dreptului de asociere și al dreptului la grevă. Or, această premisă este eronată.
23. Dispozițiile privind dreptul de stabilire și libera prestare a serviciilor nu sunt nicidecum ireconciliabile cu protecția drepturilor fundamentale și cu realizarea obiectivelor politicii sociale comunitare. Nici dispozițiile tratatului privind libertatea de circulație, nici dreptul de asociere sau dreptul la grevă nu sunt absolute. În plus, tratatul nu sugerează nicidecum că obiectivele politicii sociale comunitare trebuie să prevaleze întotdeauna în raport cu obiectivul unei bune funcționări a pieței comune. Dimpotrivă, includerea în tratat a ambelor obiective politice demonstrează intenţia Comunității de a concilia cele două politici. În consecință, faptul că o restricție privind libertatea de circulație rezultă din exercitarea unui drept fundamental sau dintr‑o conduită care se încadrează în domeniul de aplicare al dispozițiilor privind politica socială nu face inaplicabile dispozițiile privind libera circulație.
24. Această concluzie este confirmată de jurisprudență. În cauza Schmidberger, guvernul austriac a autorizat o demonstrație care restrângea libera circulație a mărfurilor; acesta a considerat că interzicerea demonstrației ar fi încălcat dreptul la libertatea de exprimare și la libertatea de întrunire(10). În cauza Omega, Curtea a fost confruntată cu o măsură care urmărea protecția demnității umane, dar care îngrădea în același timp libera prestare a serviciilor(11). În ambele cauze, Curtea a recunoscut că erau în cauză drepturi fundamentale, care trebuiau respectate ca principii generale ale dreptului comunitar(12). Cu toate acestea, Curtea nu s‑a pronunțat în niciuna dintre cele două cauze în sensul că, în considerarea acestui fapt, restricțiile analizate erau exceptate de la normele privind libertatea de circulație. Curtea a declarat în schimb că, deși aceste norme erau aplicabile, restricțiile privind libertatea de circulație nu depășeau cadrul a ceea ce s‑ar putea considera în mod legitim ca fiind necesar pentru protecția dreptului fundamental în cauză(13).
25. Tot astfel, Curtea a recunoscut în mod constant că interesele publice referitoare la politica socială pot justifica anumite restricții privind libertatea de circulație, în măsura în care aceste restricții nu depășesc ceea ce este necesar(14). Totuși, niciodată Curtea nu a acceptat că astfel de restricții sunt excluse în totalitate din domeniul de aplicare al dispozițiilor privind libera circulație. În realitate, pentru a ne opri numai la câteva exemple din jurisprudență, s‑a considerat că măsuri referitoare la protecția mediului(15), a consumatorilor(16), a pluralismului presei(17) și a sănătății publice(18) se încadrează toate în domeniul de aplicare al dispozițiilor privind libertatea de circulație. Ar fi cu siguranță curios să se aprecieze că, în schimb, măsurile adoptate în interesul politicii sociale nu pot fi examinate potrivit normelor privind libera circulație.
26. În sfârșit, nu ne convinge pretinsa analogie cu Hotărârea Albany(19). Hotărârea Albany privea un acord colectiv între organizații reprezentative ale angajatorilor și ale lucrătorilor prin care era înființat un fond sectorial de pensii, la care afilierea era obligatorie. Curtea s‑a pronunțat în sensul că, având în vedere natura și obiectul său, acest acord nu se încadra în domeniul de aplicare al articolului 81 CE. Totuși, împrejurarea că un acord sau o activitate este exclusă din domeniul de aplicare al normelor privind concurența nu înseamnă în mod necesar că acestea sunt excluse și din domeniul de aplicare al normelor privind libera circulație. Dimpotrivă, Hotărârile Wouters și alții(20) și Meca‑Medina și Majcen/Comisia(21) demonstrează că un acord sau o activitate poate cădea sub incidența unui grup de norme, fiind în același timp excluse din domeniul de aplicare al altui grup de norme(22).
27. În plus, preocuparea care a stat la baza Hotărârii Albany pare să fi fost evitarea unei posibile contradicții cu tratatul. Tratatul încurajează dialogul social care conduce la încheierea unor convenții colective privind condițiile de muncă și de salarizare. Totuși, acest obiectiv ar fi pus în pericol în mod serios dacă tratatul ar interzice în același timp astfel de convenții din cauza efectelor inerente pe care acestea le au asupra concurenței(23). În consecință, convențiile colective trebuie să beneficieze de o „exonerare limitată în ceea ce privește dreptul concurenței”(24). În schimb, dispozițiile din tratat privind libera circulație nu prezintă un astfel de risc de contradicție întrucât, astfel cum am menționat mai sus, aceste dispoziții pot fi conciliate cu obiectivele politicii sociale(25).
28. În consecință, propunem Curții să răspundă la prima întrebare adresată de instanța națională după cum urmează: „Acțiunea colectivă, la care recurge un sindicat sau o asociație de sindicate, care urmărește să promoveze obiectivele politicii sociale comunitare nu este exceptată, numai în considerarea acestui motiv, de la aplicarea articolului 43 CE sau a Regulamentului nr. 4055/86.”
C – Aplicarea orizontală a dispozițiilor privind libera circulație
29. A doua întrebare adresată de instanța națională privește efectul orizontal al articolelor 43 CE și 49 CE(26). FSU și ITF susțin că, întrucât privesc măsuri ale autorităţilor publice, dispozițiile respective nu le impun obligații. Acestea subliniază că atât FSU, cât și ITF sunt persoane juridice de drept privat lipsite de competențe normative. Pe de altă parte, Viking Line susține că trebuie să i se permită să invoce dispozițiile în cauză, având în vedere în special capacitatea sindicatelor de a împiedica exercitarea drepturilor la liberă circulație.
30. Vom examina acest aspect în patru etape. În primul rând, ca punct de pornire, trebuie să explicăm că dispozițiile în discuție sunt de natură să creeze obligații în sarcina unor operatori privaţi. În al doilea rând, vom încerca să clarificăm cărui tip de acțiune privată îi sunt aplicabile normele privind libera circulație. În al treilea rând, vom trata o problemă adesea ignorată și totuși importantă: cum poate fi conciliat efectul orizontal al dispozițiilor privind libera circulație cu respectarea modului în care dreptul intern înțelege să protejeze autonomia privată și să soluționeze conflictele dintre operatorii privaţi? În sfârșit, după aceste observații de natură mai generală, vom propune un răspuns la întrebarea dacă o întreprindere poate invoca articolul 43 CE și articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 4055/88 în cadrul unor proceduri judiciare împotriva unui sindicat sau a unei asociații de sindicate.
Dispozițiile privind libera circulație creează obligații în sarcina operatorilor privaţi?
31. Tratatul nu soluționează în mod expres aspectul efectului orizontal al articolelor 43 CE și 49 CE. Prin urmare, este necesar să se ia în considerare poziția și rolul acestor dispoziții în economia tratatului.
32. Alături de dispozițiile privind concurența, dispozițiile privind libera circulație fac parte dintr‑un sistem coerent de norme al căror obiectiv este descris la articolul 3 CE(27). Acest obiectiv este de a asigura, între statele membre, libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor în condiții de liberă concurență(28).
33. Normele în materia liberei circulații și normele în materia concurenței realizează acest obiectiv în principal prin recunoașterea unor drepturi în favoarea operatorilor de pe piață. În esență, acestea protejează operatorii economici permițându‑le să conteste anumite piedici în calea posibilității de a concura cu șanse egale pe piața comună(29). Existența acestei posibilități este elementul crucial în asigurarea unei repartizări eficiente a resurselor în cadrul Comunității în ansamblul său. În lipsa normelor în materia liberei circulații și a concurenței, ar fi imposibilă realizarea obiectivului fundamental al Comunității de a avea o piață comună funcțională.
34. Autoritățile publice ocupă în general o poziție care le permite să intervină în funcționarea pieței comune prin restrângerea activităților desfășurate de operatorii economici. Același lucru este valabil pentru anumite întreprinderi care acționează în mod concertat sau în calitate de ocupante ale unei poziții dominante pe o parte semnificativă a pieței comune. Prin urmare, nu este surprinzător faptul că tratatul conferă operatorilor economici drepturi pe care le pot invoca împotriva autorităților publice sau împotriva unor astfel de întreprinderi. În ceea ce privește aceste întreprinderi, normele privind concurența joacă rolul central; în ceea ce privește autoritățile publice, acest rol este îndeplinit de dispozițiile privind libera circulație(30). Așadar, pentru a garanta în mod efectiv drepturile operatorilor economici, normele privind concurența au efect orizontal(31), în timp ce normele privind libera circulație au efect vertical(32).
35. Totuși, aceasta nu justifică argumentul contrar potrivit căruia tratatul exclude efectul orizontal al dispozițiilor privind libera circulație. Dimpotrivă, un astfel de efect ar rezulta în mod logic din tratat în situațiile în care acesta ar fi necesar pentru a permite operatorilor economici din întreaga Comunitate să aibă șanse egale de a accede pe orice parte a pieței.
36. Astfel, în esență, problema este următoarea: presupune tratatul ca, pentru asigurarea unei bune funcționări a pieței comune, dispozițiile privind libera circulație să protejeze drepturile operatorilor economici nu numai prin limitarea competențelor autorităților din statele membre, ci și prin limitarea autonomiei altor persoane?
37. Unii analiști au propus ca răspunsul la această întrebare să fie ferm negativ – argumentul lor principal fiind acela că normele privind concurența sunt suficiente pentru a înlătura obstacolele din calea bunei funcționări a pieței comune instituite de operatorii nestatali(33). Alții, dimpotrivă, au subliniat că acțiunea privată – și anume acțiunea care nu emană în ultimă instanță de la un stat și căreia nu îi sunt aplicabile normele privind concurenţa – poate foarte bine să împiedice buna funcționare a pieței comune și că, prin urmare, ar fi eronat ca astfel de acțiuni să fie categoric excluse de la aplicarea normelor privind libera circulație(34).
38. Considerăm că această din urmă opinie este mai realistă. Ea este de asemenea confirmată de jurisprudență. Curtea a recunoscut, în special în Hotărârile Comisia/Franța(35) și Schmidberger(36), că normele privind libera circulație pot să limiteze autonomia particularilor. Ambele cauze se întemeiază în mod fundamental pe raționamentul că o acțiune privată poate compromite obiectivele urmărite prin dispozițiile referitoare la libera circulație. În consecință, Curtea s‑a pronunțat în sensul că nu trebuie să se permită particularilor să acționeze fără să țină seama de drepturile pe care alți particulari le au în temeiul normelor privind libera circulație. În cauza Comisia/Franța, citată anterior, actele violente de protest ale agricultorilor francezi s‑au soldat cu împiedicarea exercitării de către alte persoane a libertății de a vinde și de a importa fructe și legume provenind din alte state membre. În Hotărârea Schmidberger, citată anterior, obstacolul în calea liberei circulații a mărfurilor nu era nici pe departe atât de grav. Cu toate acestea, este hotărâtor faptul că, în speță, Curtea a pus în balanță dreptul la libertatea de exprimare al unui grup de manifestanți și dreptul unei societăți de transport de a transporta în mod liber mărfuri dintr‑un stat membru în altul și, astfel, a făcut o aplicare orizontală a principiului fundamental al liberei circulații a mărfurilor.
39. S‑ar putea susține că Hotărârea Schmidberger privea o acțiune formulată de un particular împotriva statului. O astfel de procedură este uzuală în numeroase, dacă nu în toate, sisteme juridice naționale în care o dispoziție constituțională nu poate fi invocată ca motiv independent în cauzele civile. Aceasta reprezintă o modalitate alternativă de a acorda efect orizontal drepturilor constituționale, din aceste drepturi fiind dedusă existenţa unei obligații a statului de a interveni în cazul în care drepturile constituționale ale unui particular sunt amenințate prin acțiunile altui particular(37). Un corolar, care constituie o modalitate la fel de uzuală de a conferi forță normativă drepturilor constituționale în raporturile orizontale, este de a le considera obligatorii pentru puterea judecătorească atunci când soluționează un litigiu între persoane private. Fie că interpretează o clauză contractuală, fie că soluționează o acțiune în despăgubiri, fie că se pronunță asupra unei somații, instanța trebuie, în calitate de organ al statului, să pronunțe o decizie care respectă drepturile constituționale ale părților(38). Delimitarea drepturilor individuale în acest mod poartă denumirea de „mittelbare Drittwirkung” sau efect orizontal indirect. Rezultă că normele constituționale care se adresează statului se traduc în norme juridice care se aplică între persoane private, ilustrând faptul că „guvernul este a treia parte la procedură în fiecare litigiu între persoane private și este astfel chiar prin intermediul legii sau al instanței care administrează justiția”(39).
40. În ceea ce privește delimitarea sferei fiecăruia dintre aceste drepturi, efectul orizontal indirect poate să difere ca formă de efectul orizontal direct; totuși nu există o diferență de conținut între acestea(40). Acesta este motivul pentru care se consideră că Hotărârea Defrenne a recunoscut articolului 141 CE un „efect orizontal direct”, deși Curtea a interpretat efectul orizontal al acestei dispoziții ca fiind o obligație ce revine instanțelor naționale(41). Aceasta explică totodată de ce argumentul invocat în cursul ședinței de către Comisie, potrivit căruia Curtea trebuie să respingă efectul orizontal direct întrucât dispozițiile privind libera circulație și excepțiile corespunzătoare nu au fost concepute pentru a se aplica persoanelor private, a fost deja respins de jurisprudență. În cazul în care ar fi trebuit să considere că în cauza Schmidberger era vorba de un litigiu de drept privat între societatea de transport și manifestanți, Curtea ar fi trebuit să pună totuși în balanță dreptul la libera circulație al societății și dreptul de a manifesta al demonstranților(42). Într‑adevăr, Curtea ar fi putut să fie sesizată cu prezenta cauză în cadrul unei acțiuni în justiție formulate împotriva autorităților finlandeze deoarece nu au oprit acțiunea colectivă împotriva Viking Line. Aceasta nu ar fi schimbat esența problemei: cum se realizează concilierea drepturilor Viking Line la liberă circulație cu drepturile la asociere și la grevă ale FSU și ITF(43).
Cărui tip de acțiune privată se aplică normele privind libera circulație?
41. Aceasta nu înseamnă totuși că în procedurile declanșate împotriva unei persoane private se poate face apel întotdeauna la normele privind libera circulație. Puterea normativă și socioeconomică inerentă autorităților publice implică faptul că aceste autorități au, prin definiție, un potențial important de a afecta buna funcționare a pieței comune. Această împrejurare este agravată de faptul că, indiferent dacă sunt, din punct de vedere formal, de natură generală, acțiunile autorităților publice nu sunt în realitate niciodată izolate. Acestea sunt expresia unor opțiuni politice mai ample și au, prin urmare, efecte asupra oricărei persoane care intenționează să își exercite, în raza lor de competență, drepturile la liberă circulație. În plus, autoritățile publice sunt mai puțin susceptibile decât operatorii economici privați să își adapteze conduita ca urmare a stimulilor comerciali care asigură funcționarea normală a pieței(44). În consecință, domeniul de aplicare al normelor privind libera circulație se extinde la orice acțiune sau inacțiune publică susceptibilă să împiedice sau să facă mai puțin atractivă exercitarea drepturilor la liberă circulație(45).
42. În schimb, în numeroase împrejurări, operatorii privaţi nu pot pur și simplu să exercite suficientă influență pentru a împiedica alţi operatori să se bucure de drepturile lor la liberă circulație. Cazul unui comerciant care refuză să achiziționeze mărfuri din alte state membre nu ar putea obstrucționa funcționarea pieței comune, întrucât furnizorii din celelalte state membre ar păstra posibilitatea de a‑și comercializa mărfurile pe căi alternative. În plus, după toate probabilitățile, comerciantul ar avea de suferit din cauza concurenței detailiștilor care au avut mai puține scrupule în a cumpăra mărfuri din străinătate și care, ca urmare a acestui fapt, ar putea să ofere consumatorilor prețuri mai mici și o gamă mai largă de produse. Numai această perspectivă ar fi suficientă, probabil, pentru a descuraja conduite de acest gen. Astfel, piața „va rezolva problema”. În aceste circumstanțe, nimic nu justifică intervenția dreptului comunitar.
43. Aceasta înseamnă că normele privind libera circulație se aplică în mod direct oricărei acțiuni private susceptibile să restrângă efectiv exercitarea de către alte persoane a dreptului lor la libera circulație. Dar cum se poate stabili dacă suntem în această situație? Se pare că nu există un răspuns simplu la această întrebare. În jurisprudența sa, Curtea a manifestat prudență în recunoașterea aplicării orizontale directe a normelor privind libera circulație în situații specifice.
44. Un anumit număr de astfel de cauze a avut ca obiect exercitarea drepturilor de proprietate intelectuală(46). Titularii unor astfel de drepturi au un interes comercial legitim de a‑și exercita drepturile în modalitatea pe care o aleg(47). Totuși, aceste interese trebuie puse în balanță cu principiul liberei circulații a mărfurilor(48). Altfel, titularii drepturilor de proprietate intelectuală „ar avea posibilitatea de a împărți piețele naționale și de a opera astfel o restricție în comerțul între statele membre”(49).
45. Tot astfel, Curtea a aplicat normele privind libera circulație în cazul unor asociații sportive naționale și internaționale(50). Este ușor de înțeles de ce. Asociațiile în discuție au o influență dominantă în organizarea sportului profesionist ca activitate economică transfrontalieră. Acestea pot adopta regulamente care sunt obligatorii pentru aproape orice persoană care intenționează să exercite respectiva activitate. După cum a menționat Curtea în Hotãrârea Deliège, „eliminarea între statele membre a obstacolelor din calea liberei circulații a persoanelor și a liberei prestări a serviciilor ar fi compromisă dacă suprimarea barierelor de origine statală ar putea fi neutralizată de obstacole rezultate din exercitarea autonomiei lor juridice de către asociații sau organisme care nu sunt de drept public”(51).
46. Aplicarea prevederilor privind libera circulație în cazul unei acțiuni private dobândește o importanță deosebită în materia condițiilor de muncă și a accesului la încadrarea în muncă(52). Curtea a recunoscut aceasta în Hotărârea Angonese, prin aplicarea articolului 39 CE în cazul unei bănci private din Bolzano(53). Domnul Angonese intenționa să participe la un concurs de recrutare pentru un post în această bancă. Or, accesul la concurs era condiționat de deținerea unui certificat de bilingvism eliberat de autoritățile din Bolzano sau care putea fi obținut numai în această provincie. Această condiție reproducea o cerinţă mai veche pentru accesul la funcțiile publice și, în acest sens, perpetua o practică stabilită. După cum a menționat Curtea în hotărârea sa, cetățenii care aveau reședința în Bolzano obțineau de obicei acest certificat pentru a‑l folosi la găsirea unui loc de muncă și considerau că obținerea certificatului este o etapă cvasiobligatorie în cadrul unei formări obișnuite(54). Deși nu era în posesia certificatului, domnul Angonese era perfect bilingv și deţinea alte diplome care îi dovedeau bilingvismul. Cu toate acestea, accesul la concurs i‑a fost refuzat.
47. Lucrătorii nu își pot schimba calificările profesionale sau nu pot găsi un alt loc de muncă la fel de ușor precum comercianții, care își pot modifica produsele sau își pot găsi alte mijloace de comercializare a produselor. Condiţiile de recrutare precum cele care au făcut obiectul cauzei Angonese dăunează, prin urmare, funcţionării pieţei comune, chiar dacă sunt impuse de o bancă privată în cadrul unei practici regionale stabilite. Posibilitatea ca, pe termen lung, stimulii economici să reducă aceste practici de recrutare discriminatorii nu constituie o consolare pentru persoanele care își caută în prezent un loc de muncă. Probabil mai mult decât în alte domenii, în domeniul liberei circulaţii a lucrătorilor este valabil dictonul „piaţa se poate comporta iraţional mai multă vreme decât putem noi rămâne solvabili”(55).
48. Din cele ce precedă rezultă că dispoziţiile referitoare la libera circulaţie se aplică unei acţiuni private care, prin efectul general pe care îl are asupra titularilor drepturilor la liberă circulaţie, le poate restrânge exercitarea acestor drepturi prin crearea unui obstacol pe care aceștia nu îl pot evita în mod rezonabil.
Efectul orizontal al dispoziţiilor referitoare la libera circulaţie și respectarea autonomiei private, astfel cum este protejată în dreptul intern
49. Cu siguranţă, concluzia că anumiţi operatori privaţi sunt supuși normelor referitoare la libera circulaţie nu marchează sfârșitul autonomiei private a acestora. Aceasta nu înseamnă nici că aceștia trebuie să respecte exact aceleași standarde impuse autorităţilor publice. Curtea poate aplica diferite niveluri de control, în funcţie de cauza și de importanţa obstacolului în calea exercitării dreptului la liberă circulaţie, precum și de forţa și de temeinicia drepturilor concurente la autonomie privată. Cu alte cuvinte, operatorilor privaţi li se permite să facă încă, adesea, ceea ce autorităţilor publice nu li se permite(56).
50. Curtea a recunoscut de asemenea că statele membre dispun de o putere de apreciere atunci când acţionează pentru a evita obstacolele în calea liberei circulaţii, care rezultă din conduita operatorilor privaţi(57). În această privinţă, Curtea s‑a pronunţat în sensul că „nu este de competența instituţiilor comunitare să se substituie statelor membre pentru a le impune măsurile pe care trebuie să le adopte și să le aplice în mod efectiv pentru a garanta” exercitarea dreptului la liberă circulaţie(58). Prin urmare, dispoziţiile referitoare la libera circulaţie nu furnizează întotdeauna o soluţie specifică în fiecare caz, ci stabilesc numai anumite limite în cadrul cărora se poate soluţiona un conflict între două părţi private(59).
51. Aceasta are o consecinţă importantă: chiar și în situaţiile care se încadrează în domeniul lor de aplicare, dispoziţiile privind libera circulaţie nu înlocuiesc dreptul intern în ceea ce privește cadrul normativ relevant pentru examinarea conflictelor dintre operatorii privaţi. Dimpotrivă, statele membre sunt libere să reglementeze conduita persoanelor private cu condiţia să respecte limitele impuse de dreptul comunitar.
52. Acest grad de libertate recunoscut statelor membre are implicaţii procedurale. Deși normele de procedură variază de la un sistem juridic la altul, o trăsătură comună a acestora este faptul că părţile la procedură poartă răspunderea principală cu privire la stabilirea obiectului și a cadrului procesual. Dacă s‑ar permite acestor părţi să formuleze acţiuni la o instanţă naţională făcând referire numai la normele din tratat referitoare la libera circulaţie aplicabile în speţă, ar exista riscul ca normele naţionale aplicabile să fie înlăturate. Pentru a evita aceasta, statele membre pot solicita, în conformitate cu principiul autonomiei procedurale, ca acţiunile împotriva unei persoane private întemeiate pe o încălcare a dreptului la liberă circulaţie să fie formulate în cadrul juridic naţional, în temeiul unei cauze a acţiunii specifice dreptului intern – de exemplu, o faptă ilicită sau neexecutarea unui contract.
53. Atunci când soluţionează litigiul cu care este sesizată, instanţa naţională este chemată să aplice dreptul său intern în acord cu normele din tratat referitoare la libera circulaţie(60). În cazul în care acest lucru nu este posibil, iar dreptul intern contravine normelor privind libera circulaţie, acestea din urmă vor prevala(61). Dacă nu există nicio soluţie, întrucât dreptul intern nu prevede o cauză a acţiunii prin care să se invoce încălcarea dreptului la libera circulaţie, atunci, în conformitate cu principiul efectului util, cererea se poate întemeia în mod direct pe dispoziţia relevantă din tratat(62).
54. Dreptul intern, întemeiat pe valorile sistemului juridic naţional, își păstrează, în consecinţă, poziţia în cadrul normativ care reglementează conflictele între persoane private. În același timp, efectul util al dreptului comunitar este asigurat.
Analiza prezentei cauze
55. Din prezentarea situaţiei de fapt în cuprinsul deciziei de trimitere rezultă că acţiunile coordonate ale FSU și ITF, în special atunci când acestea împiedică negocierile cu sindicatele stabilite în Estonia afiliate la ITF, au ca efect practic să condiţioneze exercitarea de către Viking Line a dreptului său la libertatea de stabilire de obţinerea consimţământului din partea FSU. Corelate, acţiunile desfășurate de FSU și ITF sunt în măsură să restrângă efectiv exercitarea dreptului la libertatea de stabilire de către o întreprindere precum Viking.
56. Prin urmare, propunem Curţii să răspundă la a doua întrebare adresată de instanţa naţională după cum urmează: „Articolul 43 CE și articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 4055/86 au efect orizontal în procedurile jurisdicţionale naţionale între o întreprindere și un sindicat sau o asociaţie de sindicate în împrejurări precum cele examinate în acţiunea principală.”
D – Evaluare comparativă a dreptului la libertatea de stabilire și a dreptului la acţiune colectivă
57. Pentru motive comerciale evidente, Viking urmărește înainte de toate să își exercite dreptul la libertatea de stabilire. Tratatul protejează acest drept întrucât posibilitatea unei societăţi de a‑și delocaliza activitatea într‑un alt stat membru în care costurile de producţie ar fi mai scăzute este crucială pentru realizarea unui comerţ intracomunitar eficient. Dacă ar trebui să se permită societăţilor să folosească numai resursele de producţie disponibile într‑o anumită regiune sau într‑o anumită ţară, s‑ar împiedica dezvoltarea economică a acelei regiuni, precum și a regiunilor în care resursele necesare sunt disponibile într‑o mai mare măsură. Exercitarea dreptului la libertatea de stabilire contribuie, așadar, în mare măsură la bunăstarea economică a tuturor statelor membre(63).
58. Cu toate acestea, deși generează beneficii globale, dreptul la libertatea de stabilire are adesea și consecinţe dureroase, în special pentru salariaţii societăţilor care au hotărât să își delocalizeze activităţile. Realizarea progreselor economice prin intermediul comerţului intracomunitar implică, inevitabil, riscul ca lucrătorii din întreaga Comunitate să fie obligaţi să suporte schimbări ale condiţiilor de muncă sau chiar pierderea locului de muncă. Tocmai acest risc, atunci când s‑a concretizat pentru echipajul navei Rosella, a provocat acţiunile FSU și ITF.
59. Deși instituie piaţa comună, tratatul nu rămâne indiferent faţă de situaţia lucrătorilor care sunt afectaţi de aspectele negative ale acesteia. Dimpotrivă, ordinea economică europeană este solid ancorată în contractul social: lucrătorii din întreaga Europă trebuie să accepte consecinţele negative recurente care decurg din realizarea, în cadrul pieţei comune, a unei prosperităţi crescânde, în schimbul căreia societatea trebuie să se angajeze la ameliorarea generală a condiţiilor lor de muncă și de viaţă și la oferirea unui sprijin economic pentru acei lucrători care întâmpină dificultăţi din cauza mecanismelor pieţei(64). Astfel cum o demonstrează preambulul său, acest contract este inserat în tratat.
60. Dreptul de asociere și dreptul de a întreprinde acţiuni colective sunt instrumente esenţiale care permit lucrătorilor să își facă auzită opinia și să determine guvernele și angajatorii să își îndeplinească obligaţiile care le revin în temeiul contractului social. Aceste drepturi pun la dispoziţie mijloacele pentru a evidenţia faptul că, deși în final este benefică pentru societate, delocalizarea implică costuri pentru lucrătorii care vor fi deplasaţi, iar aceste costuri nu trebuie suportate doar de către aceștia. În consecinţă, dreptul de asociere și dreptul de a întreprinde acţiuni colective au un caracter fundamental în cadrul ordinii juridice comunitare, astfel cum reafirmă Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene(65). Totuși, principalul aspect din prezenta cauză este acela de a stabili în ce scop se poate recurge la o acţiune colectivă și care sunt limitele acestor acţiuni. Acesta privește o provocare majoră pentru Comunitate și pentru statele membre, și anume aceea de a se preocupa de lucrătorii care au de suferit din cauza funcţionării pieţei comune, garantând în același timp beneficiile globale care decurg din comerţul intracomunitar.
61. Instanţa de trimitere dorește să se stabilească dacă acţiunile preconizate de către ITF și FSU „respectă un echilibru echitabil între, pe de o parte, dreptul social fundamental de a întreprinde o acțiune colectivă și, pe de altă parte, libertatea de stabilire și libera prestare a serviciilor”. După ce am încadrat această întrebare într‑un cadru mai amplu, este posibil să examinăm acum mai îndeaproape forma și finalitatea acţiunii colective în discuţie.
62. O politică coordonată de acţiuni colective între sindicate constituie, în general, un mijloc legitim de protecţie a salariilor și a condiţiilor de muncă ale marinarilor. Totuși, acţiunile colective care au ca efect împărţirea pieţei muncii și care împiedică angajarea de marinari dintr‑un alt stat membru pentru a proteja locurile de muncă ale marinarilor din celelalte state membre ar pune în discuţie principiul nediscriminării pe care se întemeiază piaţa comună.
63. Pentru a stabili dacă politica coordonată de acţiuni colective supusă prezentei analize are ca efect împărţirea pieţei muncii cu încălcarea principiului nediscriminării, este util să facem distincţia între două tipuri de acţiuni colective care pot fi în discuţie în prezenta cauză: acţiunea colectivă desfășurată pentru a convinge Viking Line să menţină locurile de muncă și condiţiile de muncă ale echipajului actual și acţiunea colectivă de îmbunătăţire a condiţiilor de angajare a marinarilor din întreaga Comunitate.
Acţiunea colectivă de susţinere a locurilor de muncă și a condiţiilor de muncă ale echipajului actual
64. Un prim motiv pentru care ITF și FSU au recurs la o acţiune colectivă ar putea fi atenuarea consecinţelor nefavorabile pe care schimbarea pavilionului navei Rosella le va avea asupra echipajului actual. În consecinţă, acţiunile colective coordonate ar putea să servească, de exemplu, la garantarea salariilor și a condiţiilor de muncă, la evitarea concedierilor și la obţinerea de despăgubiri echitabile.
65. În considerarea puterii de apreciere pe care dreptul comunitar o lasă statelor membre, instanţa naţională trebuie să stabilească, în lumina normelor naţionale aplicabile referitoare la exercitarea dreptului de a întreprinde acţiuni colective, dacă acţiunea în cauză depășește cadrul a ceea ce dreptul intern consideră legal în vederea protejării intereselor echipajului actual. Totuși, la momentul acestei analize, instanţele naţionale au o obligaţie impusă de dreptul comunitar de a garanta că situaţiile de delocalizare intracomunitară nu sunt tratate mai puţin favorabil decât delocalizarea efectuată în cadrul frontierelor naţionale.
66. Astfel, în principiu, dreptul comunitar nu împiedică sindicatele să recurgă la acţiuni colective care au ca efect restrângerea dreptului de stabilire al unei întreprinderi care intenţionează să își delocalizeze activitatea în alt stat membru, pentru a proteja lucrătorii acestei întreprinderi.
67. Cu toate acestea, acţiunea colectivă desfășurată pentru a convinge o întreprindere să menţină locurile de muncă și condiţiile de muncă nu trebuie confundată cu acţiunea colectivă de împiedicare a întreprinderii să își furnizeze serviciile după delocalizarea în străinătate. Primul tip de acţiune colectivă reprezintă un mijloc legitim care permite lucrătorilor să își apere drepturile și corespunde cu ceea ce s‑ar întâmpla în mod obișnuit dacă delocalizarea ar trebui să aibă loc în cadrul unui stat membru. Totuși, nu același lucru se poate spune despre acţiunea colectivă care urmărește numai să împiedice o întreprindere care s‑a stabilit în altă parte să își furnizeze în mod legal serviciile în statul membru în care era stabilită anterior.
68. Împiedicarea sau ameninţarea cu împiedicarea, prin intermediul unei acţiuni colective, a unei întreprinderi stabilite într‑un stat membru să își furnizeze serviciile în alt stat membru este, în esenţă, tipul de obstacol comercial pe care Curtea l‑a considerat incompatibil cu tratatul în Hotărârea din 9 decembrie 1997, Comisia/Franţa(66), întrucât vine în totală contradicţie cu obiectivul pieţei comune. În plus, autorizarea acestor tipuri de acţiuni ar prezenta riscul de a crea o atmosferă de represalii permanente între grupurile sociale din diferitele state membre, ceea ce ar putea ameninţa în mod semnificativ piaţa comună și spiritul de solidaritate care constituie o parte integrantă a acesteia.
69. Contrar celor susţinute de ITF și FSU, această constatare nu este nicidecum repusă în discuţie de jurisprudenţa Curţii referitoare la lucrătorii detașaţi. În situaţia specifică a lucrătorilor detașați, Curtea consideră că prevederile în materia liberei circulaţii nu împiedică statele membre să aplice dispoziţiile interne referitoare la condiţiile de muncă și la salariile minime în cazul lucrătorilor detașaţi care lucrează temporar pe teritoriul lor(67). Statele membre sunt îndreptăţite să aplice lucrătorilor detașaţi normele naţionale de protecţie, în măsura în care acestea sunt necesare și proporţionale pentru asigurarea unui nivel de protecţie echivalent cu cel al lucrătorilor din statul membru gazdă(68). Totuși, această jurisprudenţă izvorăște în principal din preocuparea de a asigura egalitatea de tratament și coeziunea socială între lucrători. Scopul jurisprudenţei referitoare la lucrătorii detașați nu este acela de a permite ca întreprinderilor stabilite într‑un alt stat membru să le fie impuse condiţiile de muncă și de salarizare prevăzute în dreptul intern – chiar dacă, într‑o oarecare măsură, se poate ajunge la acest efect –, ci să garanteze că lucrătorii care sunt stabiliţi temporar pe teritoriul unui stat membru se bucură de un nivel de protecţie echivalent cu cel al colegilor din statul membru gazdă, alături de care vor trebui adesea să presteze munca. Această problemă nu se pune însă în prezenta cauză.
Acţiunea colectivă pentru îmbunătăţirea condiţiilor de angajare a marinarilor din întreaga Comunitate
70. Este cert că, împreună cu ITF și alte sindicate, FSU poate utiliza acţiuni colective coordonate ca mijloace de îmbunătăţire a condiţiilor de angajare a marinarilor din întreaga Comunitate. O politică prin care se urmărește coordonarea sindicatelor naţionale pentru promovarea unui anumit nivel de drepturi pentru marinari este conformă cu dreptul acestora de a recurge la o acţiune colectivă. În principiu, aceasta constituie o metodă rezonabilă de a contrabalansa acţiunile întreprinderilor care urmăresc să își reducă costurile legate de forţa de muncă prin exercitarea drepturilor la liberă circulaţie. În această privinţă, nu trebuie trecut cu vederea faptul că gradul de mobilitate al lucrătorilor este mai redus decât cel al capitalurilor sau al întreprinderilor. Când nu pot să își exprime nemulţumirea părăsind întreprinderea, lucrătorii trebuie să acţioneze prin intermediul unor coaliţii. Recunoașterea la scară europeană a dreptului la acţiune colectivă nu face decât să transpună la nivel european logica acţiunilor colective naţionale. Cu toate acestea, tot astfel cum există limite ale dreptului de a întreprinde acţiuni colective când acesta este exercitat la nivel naţional, există limite ale acestui drept atunci când este exercitat la nivel european.
71. O politică de acţiuni colective coordonate ar putea fi folosită cu ușurinţă în mod abuziv și discriminatoriu dacă s‑ar realiza pe baza unei obligaţii impuse tuturor sindicatelor naţionale de a susţine acţiunea colectivă întreprinsă de oricare dintre sindicatele afiliate. Aceasta ar permite oricărui sindicat naţional să solicite sprijinul altor sindicate pentru a condiţiona delocalizarea în alt stat membru de aplicarea normelor privind protecţia lucrătorilor preferate de sindicat, chiar ulterior delocalizării. În practică, prin urmare, o astfel de politică ar putea conduce la protejarea puterii de negociere colectivă a anumitor sindicate naţionale în defavoarea intereselor altor sindicate și la împărţirea pieţei muncii, cu încălcarea normelor referitoare la libertatea de circulaţie.
72. În schimb, în cazul în care alte sindicate ar avea într‑adevăr posibilitatea de a alege, într‑o situaţie dată, dacă să participe sau să nu participe la o acţiune colectivă, s‑ar evita pericolul de a abuza în mod discriminatoriu de o politică coordonată. Instanţa de trimitere trebuie să stabilească dacă această situație se regăsește în împrejurările din prezenta speţă.
III – Concluzie
73. Având în vedere consideraţiile care precedă, sugerăm Curţii să răspundă la întrebările adresate de Court of Appeal după cum urmează:
„1) Acțiunea colectivă, la care recurge un sindicat sau o asociație de sindicate, care urmărește să promoveze obiectivele politicii sociale comunitare nu este exceptată, numai în considerarea acestui motiv, de la aplicarea articolului 43 CE și a Regulamentului (CEE) nr. 4055/86 al Consiliului din 22 decembrie 1986 de aplicare a principiului libertății de a presta servicii în transporturile maritime între state membre și țări terțe.
2) Articolul 43 CE și articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 4055/86 au efect orizontal în procedurile jurisdicţionale naţionale între o întreprindere și un sindicat sau o asociaţie de sindicate în împrejurări precum cele examinate în acţiunea principală.
3) Articolul 43 CE nu împiedică un sindicat sau o asociaţie de sindicate să recurgă la acţiuni colective care au ca efect restrângerea dreptului la stabilire al unei întreprinderi care intenţionează să își delocalizeze activitatea în alt stat membru, pentru a proteja lucrătorii acestei întreprinderi. Instanţa naţională trebuie să stabilească dacă o astfel de acţiune este legală, în lumina normelor naţionale aplicabile referitoare la exercitarea dreptului de a întreprinde acţiuni colective, cu condiţia ca situaţiile de delocalizare intracomunitară să nu fie tratate mai puţin favorabil decât situaţiile de delocalizare efectuate în cadrul frontierelor naţionale.
4) Articolul 43 CE împiedică o politică coordonată de acţiuni colective la care recurge un sindicat sau o asociaţie de sindicate care, prin restrângerea dreptului la libertatea de stabilire, are ca efect împărţirea pieţei muncii și împiedicarea angajării de lucrători dintr‑un anumit stat membru pentru a proteja locurile de muncă ale lucrătorilor din celelalte state membre.”