HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE A UNIUNII EUROPENE
(Camera întâi)

26 februarie 2013

Cauza F‑124/10

Vassilliki Labiri

împotriva

Comitetului Economic și Social European (CESE)

„Funcție publică – Obligația de asistență – Articolul 12a din statut – Hărțuire morală – Anchetă administrativă”

Obiectul:      Acțiune introdusă în temeiul articolului 270 TFUE, aplicabil Tratatului CEEA potrivit articolului 106a din acesta, prin care doamna Labiri solicită anularea deciziei din 18 ianuarie 2010 a secretarului general al Comitetului Economic și Social European (CESE) de a nu reține nicio acuzație împotriva șefului său de unitate și de a încheia, fără a se lua vreo altă măsură, procedura de anchetă administrativă deschisă în comun de CESE și de Comitetul Regiunilor al Uniunii Europene în urma plângerii sale pentru hărțuire morală

Decizia: Anulează decizia din 18 ianuarie 2010. CESE suportă propriile cheltuieli de judecată și este obligat să suporte cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă.

Sumarul hotărârii

1.      Acțiune introdusă de funcționari – Act care lezează – Noțiune – Decizie de a încheia, fără a se lua vreo altă măsură, procedura de anchetă administrativă deschisă în comun de două organe distincte ale Uniunii Europene în urma unei plângeri pentru hărțuire morală – Decizie adoptată de autoritatea împuternicită să facă numiri necompetentă în privința reclamantului – Includere

(Statutul funcționarilor, art. 90 și 91; anexa IX)

2.      Acțiune introdusă de funcționari – Interesul de a exercita acțiunea – Acțiune a unui funcționar, pretins victimă a hărțuirii morale, îndreptată împotriva respingerii unei cereri de asistență – Menținerea interesului de a exercita acțiunea

(Statutul funcționarilor, art. 91)

3.      Funcționari – Hărțuire morală – Noțiune – Comportament prin care se urmărește discreditarea persoanei interesate sau degradarea condițiilor sale de muncă – Cerința caracterului repetitiv al comportamentului – Cerința caracterului intenționat al comportamentului – Conținut – Inexistența cerinței unei intenții răuvoitoare a autorului hărțuirii

[Statutul funcționarilor, art. 12a alin. (3)]

1.      Constituie acte sau decizii care pot face obiectul unei acțiuni în anulare numai măsurile care produc efecte juridice obligatorii de natură să afecteze în mod direct și imediat interesele reclamantului, modificând în mod distinct situația juridică a acestuia. În ceea ce privește o procedură de anchetă administrativă deschisă în comun de două organe distincte ale Uniunii Europene în urma unei plângeri pentru hărțuire morală, constituie un act care îl lezează pe reclamant decizia autorității împuternicite să facă numiri a instituției de care aparține autorul prezumat al hărțuirii de a încheia această procedură, fără a se lua vreo altă măsură, această autoritate nefiind competentă în privința reclamantului în raport cu persoana sa și în special cu situațiile de hărțuire.

Astfel, reiese din articolul 3 din anexa IX la statut că autoritatea împuternicită să facă numiri competentă să decidă asupra eventualelor sancțiuni disciplinare este aceea a funcționarului în discuție, cu alte cuvinte, cel vizat de raportul de anchetă, iar nu cea a reclamantului.

Pe de altă parte, autoritățile împuternicite să facă numiri ale celor două organe distincte ale Uniunii pot iniția și desfășura în comun o anchetă administrativă precum cea prevăzută în anexa IX la statut. În cazul în care aceste două autorități nu adoptă o decizie finală comună, ci iau, fiecare, o decizie autonomă și distinctă, funcționarul în discuție, care este în serviciul celor două organe, trebuie să formuleze reclamația la autoritatea împuternicită să facă numiri care a notificat actul care lezează în primul rând funcționarul, pretinsa victimă a hărțuirii morale, și să introducă, eventual, împotriva organului acesteia o acțiune în fața Tribunalului.

(a se vedea punctele 42 și 51-53)


Trimitere la:

Curte: 21 ianuarie 1987, Stroghili/Curtea de Conturi, 204/85, punctul 6

Tribunalul Funcției Publice: 13 decembrie 2006, Aimi și alții/Comisia, F‑47/06, punctul 58; 29 noiembrie 2007, Pimlott/Europol, F‑52/06, punctul 48

2.      O acțiune în anulare introdusă de o persoană fizică sau juridică nu este admisibilă decât în măsura în care reclamantul are un interes să obțină anularea actului atacat. Un astfel de interes presupune ca însăși anularea acestui act să poată avea consecințe juridice sau, potrivit unei alte formulări, ca acțiunea să fie susceptibilă, prin rezultatul său, să aducă un beneficiu părții care a formulat‑o.

În ceea ce privește o chestiune atât de gravă precum hărțuirea morală, trebuie să se admită că un funcționar sau un agent care se pretinde victimă a unei asemenea forme de hărțuire și care atacă în justiție refuzul instituției de a examina pe fond o cerere de asistență, examinare impusă pentru a decide inițierea unei anchete sau de a lua o măsură adecvată, își păstrează, în principiu, interesul legitim stabilit de jurisprudență ca condiție de admisibilitate a unei acțiuni. Aceasta este situația și în cazul în care decizia atacată nu a dat satisfacție funcționarului care invocă hărțuirea.

(a se vedea punctele 56 și 57)


Trimitere la:

Curte: 24 iunie 1986, AKZO Chemie și AZKO Chemie UK/Comisia, 53/85, punctul 21

Tribunalul de Primă Instanță: 14 septembrie 1995, Antillean Rice Mills și alții/Comisia, T‑480/93 și T‑483/93, punctele 59 și 60 și jurisprudența citată; 20 iunie 2001, Euroalliages/Comisia, T‑188/99, punctul 26; 28 septembrie 2004, MCI/Comisia, T‑310/00, punctul 44

Tribunalul Funcției Publice: 30 septembrie 2010, van Heuckelom/Europol, F‑43/09, punctul 31; 8 februarie 2011, Skareby/Comisia, F‑95/09, punctul 25; 16 mai 2012, Skareby/Comisia, F‑42/10, punctul 31

3.      Articolul 12a alineatul (3) din statut nu face din intenția răuvoitoare a autorului prezumat al hărțuirii un element necesar pentru calificarea drept hărțuire morală. Astfel, această dispoziție definește hărțuirea morală drept o „conduită abuzivă”, pentru a cărei stabilire trebuie să fie îndeplinite două condiții cumulative. Prima condiție se referă la existența unor comportamente, a unui limbaj, a unor acte, gesturi sau înscrisuri „de lungă durată, repetate sau sistematice” și care sunt „intenționate”. A doua condiție, separată de prima prin conjuncția de coordonare „și”, impune ca aceste comportamente, acest limbaj, aceste acte, gesturi sau înscrisuri să aibă ca efect faptul că „aduc atingere personalității, demnității sau integrității fizice sau psihice ale unei persoane”.

Din faptul că adjectivul „intenționat” privește prima condiție, iar nu pe a doua, este posibil să se formuleze o dublă concluzie. Pe de o parte, comportamentele, limbajul, actele, gesturile și înscrisurile menționate la articolul 12a alineatul (3) din statut trebuie să prezinte un caracter voluntar, ceea ce exclude din domeniul de aplicare al acestei dispoziții actele care s‑ar produce în mod accidental. Pe de altă parte, în schimb, nu este necesar ca aceste comportamente, acest limbaj, aceste acte, gesturi sau înscrisuri să fi fost săvârșite cu intenția de a aduce atingere personalității, demnității sau integrității fizice sau psihice ale unei persoane. Cu alte cuvinte, există hărțuire morală în sensul articolului 12a alineatul (3) din statut fără ca autorul hărțuirii să fi intenționat, prin acțiunile sale, să discrediteze victima sau să îi degradeze în mod deliberat condițiile de muncă. Este suficient numai ca acțiunile sale, din moment ce au fost săvârșite intenționat, să fi determinat obiectiv astfel de consecințe. În această privință, calificarea drept hărțuire este supusă condiției ca aceasta să aibă o existență obiectivă suficientă, astfel încât un observator imparțial și rezonabil, dotat cu o sensibilitate normală și aflat în aceleași condiții, să o considere excesivă și criticabilă.

O interpretare contrară a articolului 12a alineatul (3) din statut ar avea ca rezultat lipsirea acestei dispoziții de orice efect util, din cauza dificultății de a dovedi intenția răuvoitoare a autorului unui comportament de hărțuire morală. Astfel, deși există cazuri în care o astfel de intenție se deduce în mod natural din acțiunile autorului, trebuie să se arate că astfel de cazuri sunt rare și că, în majoritatea situațiilor, autorul prezumat evită orice conduită care ar putea lăsa să se presupună intenția sa de a‑și discredita victima sau de a‑i degrada acesteia condițiile de muncă.

(a se vedea punctele 65-68)


Trimitere la:

Tribunalul Funcției Publice: 9 decembrie 2008, Q/Comisia, F‑52/05, punctele 133-136; Skareby/Comisia, citată anterior, punctul 65