CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

YVES BOT

prezentate la 2 octombrie 2012(1)

Cauza C‑399/11

Proces penal

împotriva

Stefano Melloni

[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Tribunal Constitucional (Spania)]

„Cooperare polițienească și judiciară în materie penală – Mandat european de arestare – Proceduri de predare între statele membre – Decizii pronunțate în urma unui proces la care partea nu a fost prezentă personal – Executarea unei pedepse pronunțate în lipsă – Posibilitate de revizuire a hotărârii – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 53”





1.        Prezenta trimitere preliminară invită Curtea să interpreteze și, dacă este cazul, să aprecieze validitatea articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre(2), astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009(3) de consolidare a drepturilor procedurale ale persoanelor și de încurajare a aplicării principiului recunoașterii reciproce cu privire la deciziile pronunțate în absența persoanei în cauză de la proces. De asemenea, aceasta invită Curtea să precizeze, pentru prima dată, domeniul de aplicare al articolului 53 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2.        Prezenta cauză constituie o bună ilustrare a modului în care trebuie analizată coexistența dintre diferitele instrumente de protecție a drepturilor fundamentale. Aceasta își are originea într‑o jurisprudență a Tribunal Constitucional (Spania) în temeiul căreia executarea unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei hotărâri pronunțate în lipsă trebuie întotdeauna să fie supusă condiției ca persoana condamnată să poată beneficia de rejudecarea cauzei în statul membru emitent. Or, articolul 4a alineatul (1) din decizia‑cadru prevede printre altele că, atunci când o astfel de persoană a avut cunoștință de procesul stabilit și a mandatat un avocat pentru a o apăra la acest proces, predarea nu poate fi supusă unei condiții de acest tip.

3.        Prin intermediul celor trei întrebări pe care a decis să le adreseze Curții, Tribunal Constitucional o invită pe aceasta să evalueze diferitele modalități de natură să îi permită să își mențină propria jurisprudență, inclusiv în cadrul punerii în aplicare a deciziei‑cadru. Vor trebui astfel să fie examinate mai multe piste.

4.        Astfel, este posibil ca aplicarea generală a condiției potrivit căreia executarea unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei hotărâri pronunțate în lipsă impune ca persoana condamnată să poată beneficia de rejudecarea cauzei în statul membru emitent să rezulte dintr‑o interpretare a modului de redactare, a economiei și a obiectivelor articolului 4a din decizia‑cadru?

5.        În caz negativ, este acest articol compatibil cu articolul 47 al doilea paragraf și cu articolul 48 alineatul (2) din cartă, care garantează acuzatului dreptul la un proces echitabil și, respectiv, respectarea dreptului la apărare? În plus, este necesar ca dreptul Uniunii să acorde acestor drepturi fundamentale o protecție mai întinsă în comparație cu nivelul de protecție care le este garantat prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”)?

6.        În cazul în care analiza primelor două întrebări ar releva că articolul 4a alineatul (1) din decizia‑cadru, confruntat cu articolul 47 al doilea paragraf și cu articolul 48 alineatul (2) din cartă, se opune menținerii de către Tribunal Constitucional a jurisprudenței sale în domeniul mandatului european de arestare, îi oferă articolul 53 din cartă o asemenea posibilitate?

I –    Cadrul juridic

A –    Dreptul primar al Uniunii

7.        Articolul 47 al doilea paragraf din cartă prevede că:

„Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într‑un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată.”

8.        Conform articolului 48 alineatul (2) din cartă:

„Oricărei persoane acuzate îi este garantată respectarea dreptului la apărare.”

9.        Potrivit articolului 52 alineatul (3) din cartă:

„În măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin [CEDO], înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată. Această dispoziție nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă.”

10.      Articolul 53 din cartă are următorul cuprins:

„Niciuna dintre dispozițiile prezentei carte nu poate fi interpretată ca restrângând sau aducând atingere drepturilor omului și libertăților fundamentale recunoscute, în domeniile de aplicare corespunzătoare, de dreptul Uniunii și dreptul internațional, precum și de convențiile internaționale la care Uniunea sau toate statele membre sunt părți și în special [CEDO], precum și prin constituțiile statelor membre.”

B –    Dreptul derivat al Uniunii

11.      Articolul 1 din decizia‑cadru prevede:

„[…]

(2)      Statele membre execută orice mandat european de arestare, pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii‑cadru.

(3)      Prezenta decizie‑cadru nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană.”

12.      Potrivit articolului 5 din Decizia‑cadru 2002/584:

„Executarea mandatului european de arestare de către autoritatea judiciară de executare poate fi subordonată prin dispozițiile dreptului statului membru de executare următoarelor condiții:

1.      atunci când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță pronunțate printr‑o decizie dată în absența uneia dintre părți și în cazul în care persoana în cauză nu a fost citată personal și nici informată în alt mod despre data și locul audierii care a dus la decizia dată în absență, predarea poate fi supusă condiției ca autoritatea judiciară emitentă să dea asigurări considerate suficiente pentru a garanta persoanei care face obiectul mandatului european de arestare că va avea posibilitatea să solicite o nouă procedură de judecată în statul membru emitent și să fie prezentă la judecată;

[…]”

13.      Potrivit articolului 2 punctul 2 din Decizia‑cadru 2009/299:

„La articolul 5 [din Decizia‑cadru 2002/584], alineatul (1) se elimină”.

14.      În locul acestei dispoziții eliminate, articolul 2 punctul 1 din Decizia‑cadru 2009/299 introduce un articol 4a în Decizia‑cadru 2002/584.

15.      Astfel cum prevede articolul 1 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2009/299, aceasta are ca obiectiv „de a consolida drepturile procedurale ale persoanelor care fac obiectul unor proceduri penale, de a facilita cooperarea judiciară în materie penală și, în special, de a îmbunătăți recunoașterea reciprocă a deciziilor judiciare între statele membre”.

16.      De asemenea, articolul 1 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2009/299 prevede că „[p]rezenta decizie‑cadru nu are drept efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum au fost consacrate în articolul 6 din tratat, inclusiv dreptul la apărare al persoanelor care fac obiectul unor proceduri penale, și nu aduce atingere obligațiilor care revin autorităților judiciare în acest sens”.

17.      Articolul 4a din decizia‑cadru prevede următoarele:

„(1)      Autoritatea judiciară de executare poate refuza, de asemenea, executarea mandatului european de arestare emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate, în cazul în care persoana nu a fost prezentă în persoană la procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia, cu excepția cazului în care mandatul european de arestare precizează că persoana, în conformitate cu alte cerințe procedurale definite în legislația națională a statului membru emitent:

(a)       în timp util

(i)      fie a fost citată personal și, prin urmare, informată cu privire la data și locul stabilite pentru procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia, fie a primit efectiv, prin alte mijloace, o informare oficială cu privire la data și locul stabilite pentru respectivul proces, în așa fel încât s‑a stabilit fără echivoc faptul că persoana în cauză a avut cunoștință de procesul stabilit,

și

(ii)      a fost informată că poate fi pronunțată o decizie în cazul în care nu se prezintă la proces

sau

(b)      având cunoștință de procesul stabilit, a mandatat un avocat care a fost numit fie de către persoana în cauză, fie de către stat pentru a o apăra la proces și a fost într‑adevăr apărată de avocatul respectiv la proces

sau

(c)      după ce i s‑a înmânat decizia și a fost informată în mod expres cu privire la dreptul la rejudecarea cauzei sau la o cale de atac, în cadrul căreia persoana are dreptul de a fi prezentă și care permite ca situația de fapt a cauzei, inclusiv dovezile noi, să fie reexaminată și care poate conduce la desființarea deciziei inițiale:

(i)      a indicat în mod expres că nu contestă decizia

sau

(ii)      nu a solicitat rejudecarea cauzei sau promovarea unei căi de atac în intervalul de timp corespunzător

sau

(d)      nu i s‑a înmânat personal decizia, însă:

(i)      i se va înmâna decizia personal și fără întârziere după predare și va fi informată în mod expres cu privire la dreptul la rejudecarea cauzei sau la o cale de atac, la care are dreptul de a fi prezentă și care permite ca situația de fapt a cauzei, inclusiv dovezile noi, să fie reexaminată și care poate conduce la desființarea deciziei inițiale,

și

(ii)      va fi informată cu privire la intervalul de timp în care trebuie să solicite rejudecarea cauzei sau promovarea unei căi de atac, astfel cum se menționează în mandatul de arestare european relevant.

[…]”

II – Acțiunea principală și întrebările preliminare

18.      Prin ordonanța din 1 octombrie 1996, Camera întâi a Sala de lo Penal de la Audiencia Nacional (Secția penală a Audiencia Nacional) (Spania) a declarat admisibilă extrădarea în Italia a domnului Melloni (denumit în continuare „reclamantul”), pentru a fi judecat acolo pentru faptele enumerate în mandatele de arestare nr. 554/1993 și nr. 444/1993, emise la 13 mai 1993 și, respectiv, la 15 iunie 1993 de Tribunale di Ferrara (Italia). După ce a beneficiat de o liberare pe cauțiune, a cărei valoare de 5 000 000 ESP a fost achitată în ziua următoare, reclamantul a fugit, astfel încât nu a mai putut fi predat autorităților italiene.

19.      Prin decizia din 27 martie 1997, Tribunale di Ferrara a constatat neprezentarea reclamantului și a decis ca notificările ulterioare să fie efectuate avocaților cărora acesta le‑a acordat încrederea și pe care îi numise deja. Prin hotărârea din 21 iunie 2000 a Tribunale di Ferrara, confirmată ulterior prin hotărârea din 14 martie 2003 a Corte d’Appello di Bologna (Italia), reclamantul a fost condamnat în lipsă la o pedeapsă cu închisoarea de zece ani pentru bancrută frauduloasă. Prin hotărârea din 7 iunie 2004, Camera a cincea penală a Corte suprema di cassazione (Italia) a respins recursul formulat de avocații reclamantului. La 8 iunie 2004, Parchetul General al Republicii de pe lângă Corte d’Appello di Bologna a emis mandatul european de arestare nr. 271/2004 pentru executarea condamnării pronunțate de Tribunale di Ferrara.

20.      Ca urmare a arestării reclamantului de poliția spaniolă, Juzgado Central de Instrucción n° 6 (Spania), prin ordonanța din 2 august 2008, a hotărât să sesizeze Camera întâi a Sala de lo Penal de la Audiencia Nacional cu privire la mandatul european de arestare nr. 271/2004.

21.      Reclamantul s‑a opus predării sale autorităților italiene, argumentând că, în primul rând, în apel a desemnat un alt avocat, revocând numirea celor doi avocați anteriori, însă notificările au continuat să fie efectuate acestora din urmă. În al doilea rând, el a afirmat că legislația procedurală italiană nu prevede posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva condamnărilor pronunțate în lipsă, motiv pentru care mandatul european de arestare ar trebui, dacă este cazul, să fie supus condiției ca Republica Italiană să garanteze posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva hotărârii.

22.      Prin ordonanța din 12 septembrie 2008, Camera întâi a Sala de lo Penal de la Audiencia Nacional a decis predarea reclamantului autorităților italiene în vederea executării pedepsei care i‑a fost aplicată de Tribunale di Ferrara în calitate de autor al unei infracțiuni de bancrută frauduloasă, apreciind că nu s‑a dovedit faptul că avocații care fuseseră desemnați de reclamant au încetat să îl reprezinte începând cu anul 2001 și considerând că dreptul acestuia la apărare fusese respectat, dat fiind că avusese cunoștință în prealabil de desfășurarea procesului, că s‑a aflat în mod voluntar în situația de contumacie și că a desemnat doi avocați pentru reprezentarea și apărarea sa, care interveniseră în această calitate în primă instanță, în apel și în recurs, epuizând astfel căile de atac.

23.      Reclamantul a introdus, în fața Tribunal Constitucional, un „recurso de amparo”(4) împotriva ordonanței Camerei întâi a Sala de lo Penal de la Audiencia Nacional din 12 septembrie 2008. În susținerea acestei căi de atac, reclamantul invocă o încălcare a cerințelor absolute care decurg din dreptul la un proces echitabil prevăzut la articolul 24 alineatul 2 din Constituția spaniolă. Astfel, ar fi fost adusă o atingere conținutului esențial al procesului echitabil într‑un mod care afectează demnitatea umană, rezultând din acceptarea predării către state care permit condamnările în lipsă în cazul infracțiunilor foarte grave, fără a condiționa predarea de posibilitatea condamnatului de a ataca respectiva condamnare în lipsă pentru a garanta dreptul său la apărare. Reclamantul susține de asemenea că acțiunea sa are o importanță constituțională deosebită întrucât ordonanța din 12 septembrie 2008 s‑ar fi îndepărtat de jurisprudența consacrată a Tribunal Constitucional potrivit căreia, în cazul condamnărilor pentru infracțiuni grave pronunțate în lipsa acuzatului, predarea trebuie să fie condiționată de posibilitatea de revizuire a hotărârii(5).

24.      Prin ordonanța din 18 septembrie 2008, Camera întâi a Tribunal Constitucional a declarat admisibil „recurso de amparo” și a suspendat executarea ordonanței din 12 septembrie 2008. Prin hotărârea din 1 martie 2011, Plenul Tribunal Constitucional a decis, la propunerea Camerei întâi a acestuia, să judece el însuși „recurso de amparo”.

25.      Instanța de trimitere arată că a recunoscut, în hotărârea sa 91/2000 citată anterior, că conținutul cu caracter obligatoriu al drepturilor fundamentale este mai limitat atunci când acestea sunt avute în vedere ad extra, adică într‑un context transnațional, numai cerințele minime sau elementare putând decurge din articolul 24 din Constituția spaniolă și putând determina o neconstituționalitate „indirectă”. Totuși, reprezintă o încălcare „indirectă” a cerințelor care decurg din dreptul la un proces echitabil, aducând atingere conținutului esențial al unui astfel de proces într‑un mod care afectează demnitatea umană, decizia instanțelor spaniole de a admite extrădarea în state care permit condamnările în lipsă în cazul infracțiunilor foarte grave, fără a supune predarea persoanei condamnate condiției ca aceasta să poată ataca condamnările respective pentru a garanta dreptul său la apărare.

26.      Instanța de trimitere amintește de asemenea că această jurisprudență este aplicabilă și în cadrul procedurii de predare instituite prin Decizia‑cadru 2002/584, din două motive, și anume faptul că condiția impusă pentru predarea persoanei condamnate este inerentă conținutului esențial al dreptului constituțional la un proces echitabil, iar articolul 5 din Decizia‑cadru 2002/584 prevedea posibilitatea ca executarea unui mandat european de arestare emis în vederea executării unei condamnări pronunțate în lipsă să fie subordonată, „prin dispozițiile dreptului statului membru de executare”, între altele, condiției ca „autoritatea judiciară emitentă să dea asigurări considerate suficiente pentru a garanta persoanei care face obiectul mandatului european de arestare că va avea posibilitatea să solicite rejudecarea cauzei în statul membru emitent și să fie prezentă la judecată” (Tribunal Constitucional, hotărârea 177/2006, citată anterior).

27.      În sfârșit, instanța de trimitere amintește că, prin hotărârea 199/2009 din 28 septembrie 2009, a admis „recurso de amparo” introdus împotriva unei ordonanțe prin care Audiencia Nacional a admis predarea persoanei în cauză în România în cadrul executării unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea de patru ani pronunțate în lipsă, fără a menționa condiția ca pedeapsa respectivă să poată fi revizuită. În acest caz, Tribunal Constitucional a respins argumentele reținute de Audiencia Nacional potrivit cărora nu s‑ar fi pronunțat cu adevărat o condamnare în lipsă, dat fiind că reclamantul a mandatat un avocat care s‑a prezentat la proces în calitate de apărător personal al acestuia.

28.      Potrivit Tribunal Constitucional, dificultatea vine din faptul că Decizia‑cadru 2009/299 a eliminat articolul 5 punctul 1 din Decizia‑cadru 2002/584 și a introdus un nou articol 4a. Or, acest articol 4a interzice „[refuzul executării] mandatului european de arestare emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate, în cazul în care persoana nu a fost prezentă în persoană la procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia”, dacă persoana în cauză, „având cunoștință de procesul stabilit, a mandatat un avocat care a fost numit fie de către [aceasta], fie de către stat pentru a o apăra la proces și a fost într‑adevăr apărată de avocatul respectiv la proces”. Instanța de trimitere arată că, în cauza care a determinat prezenta procedură de control al constituționalității, este cert că reclamantul a mandatat doi avocați care beneficiau de încrederea sa, pe care Tribunale di Ferrara i‑a notificat cu privire la desfășurarea viitoare a procesului, astfel încât acesta avea cunoștință de proces. Este cert de asemenea că reclamantul a fost efectiv apărat de acești doi avocați în timpul procesului desfășurat în primă instanță, precum și în etapele ulterioare ale apelului și recursului.

29.      În opinia instanței de trimitere, se pune, așadar, problema dacă decizia‑cadru interzice instanțelor spaniole să condiționeze predarea reclamantului de posibilitatea revizuirii condamnării în cauză.

30.      De altfel, Tribunal Constitucional respinge argumentul invocat de Ministerio Fiscal potrivit căruia nu ar fi necesară o trimitere preliminară întrucât Decizia‑cadru 2009/299 nu ar fi aplicabilă ratione temporis acțiunii principale. Astfel, obiectul acțiunii principale nu ar fi să determine dacă ordonanța din 12 septembrie 2008 a încălcat Decizia‑cadru 2009/299, ci dacă a încălcat în mod indirect dreptul la un proces echitabil, astfel cum este acesta protejat de articolul 24 alineatul 2 din Constituția spaniolă. Or, Decizia‑cadru 2009/299 ar trebui să fie luată în considerare pentru a determina conținutul acestui drept care produce efecte ad extra, întrucât aceasta reprezintă dreptul Uniunii aplicabil în momentul aprecierii constituționalității. Luarea în considerare a acesteia ar fi de asemenea impusă de principiul interpretării dreptului național în conformitate cu deciziile‑cadru(6).

31.      Având în vedere aceste considerente, Tribunal Constitucional a hotărât, la 9 iunie 2011, să suspende judecarea „recurso de amparo” și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolul 4a alineatul (1) din decizia‑cadru […] trebuie interpretat în sensul că nu permite autorităților judiciare naționale, în cazurile menționate în dispoziția respectivă, să supună executarea unui mandat european de arestare condiției ca respectiva condamnare să poată fi revizuită, pentru a garanta dreptul la apărare al persoanei interesate?

2)      În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, articolul 4a alineatul (1) din decizia‑cadru […] este compatibil cu cerințele care decurg din dreptul la o cale de atac efectivă și la un proces echitabil prevăzut la articolul 47 din cartă […], precum și cu dreptul la apărare garantat la articolul 48 alineatul (2) din aceasta?

3)      În cazul unui răspuns afirmativ la a doua întrebare, articolul 53 din cartă, interpretat sistematic în coroborare cu drepturile recunoscute la articolele 47 și 48 din cartă, permite unui stat membru să condiționeze predarea unei persoane condamnate în lipsă de posibilitatea ca hotărârea de condamnare să fie supusă revizuirii în statul solicitant, conferind astfel drepturilor respective un mai mare nivel de protecție decât cel care decurge din dreptul Uniunii […], cu scopul de a evita o interpretare care restrânge sau aduce atingere unui drept fundamental recunoscut de constituția statului membru respectiv?”

32.      Ministerio Fiscal, guvernele spaniol, belgian, german, italian, olandez, austriac, polonez, portughez și al Regatului Unit, Consiliul Uniunii Europene, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise în cadrul prezentei proceduri.

33.      Reclamantul, Ministerio Fiscal, guvernele spaniol, german și olandez, Consiliul, precum și Comisia și‑au prezentat observațiile orale cu ocazia ședinței de audiere a pledoariilor care s‑a desfășurat la 3 iulie 2012.

III – Analiza noastră

34.      Înainte de a examina aceste trei întrebări, este necesar să răspundem la argumentele invocate de Ministerio Fiscal, de guvernele belgian, german și al Regatului Unit, precum și de Consiliu, care au susținut că prezenta cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare ar trebui să fie considerată ca inadmisibilă.

A –    Cu privire la admisibilitatea cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare

35.      Două argumente principale au fost invocate în susținerea inadmisibilității prezentei trimiteri preliminare.

36.      În primul rând, Decizia‑cadru 2009/299 nu ar fi aplicabilă ratione temporis procedurii de predare în cauză în acțiunea principală, astfel încât Curtea nu ar fi competentă, în cadrul prezentei cauze, să o interpreteze și să îi aprecieze validitatea. Astfel, atât data la care a fost emis mandatul european de arestare nr. 271/2004 (8 iunie 2004), cât și cea la care Audiencia Nacional a decis predarea reclamantului autorităților italiene (12 septembrie 2008) sunt anteriore datei la care a fost adoptată Decizia‑cadru 2009/299.

37.      În al doilea rând, împrejurarea că Republica Italiană și‑a exercitat opțiunea oferită de articolul 8 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2009/299 de a amâna până la 1 ianuarie 2014 aplicarea acesteia cu privire la recunoașterea și executarea de către autoritățile competente italiene a deciziilor pronunțate în urma unui proces la care persoana în cauză nu a fost prezentă(7) ar pleda în favoarea caracterului ipotetic al întrebărilor adresate, un răspuns la acestea fiind lipsit de utilitate pentru soluționarea acțiunii principale.

38.      Amintim că, potrivit Curții, prezumția de pertinență a întrebărilor adresate cu titlu preliminar de către instanțele naționale nu poate fi înlăturată decât în cazuri excepționale, atunci când apare în mod evident că interpretarea solicitată a dispozițiilor dreptului Uniunii menționate în aceste întrebări nu are nicio legătură cu realitatea ori cu obiectul acțiunii principale sau atunci când problema este de natură ipotetică ori Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care îi sunt adresate. Cu excepția acestor ipoteze, Curtea este, în principiu, ținută să statueze cu privire la întrebările preliminare care îi sunt adresate(8).

39.      Nu ne confruntăm aici cu niciuna dintre ipotezele care pot, cu titlu excepțional, să determine inadmisibilitatea unei trimiteri preliminare.

40.      Mai întâi, trebuie respins primul argument, întemeiat pe inaplicabilitatea ratione temporis a Deciziei‑cadru 2009/299 la procedura de predare în discuție în acțiunea principală.

41.      Astfel, reiese din modul de redactare a articolului 8 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2009/299 că aceasta „se aplică recunoașterii și executării deciziilor pronunțate în urma unui proces la care persoana în cauză nu a fost prezentă în persoană, de la data [de 28 martie 2011]”. Această dispoziție trebuie înțeleasă în sensul că, începând cu 28 martie 2011, atunci când autoritatea judiciară de executare statuează cu privire la recunoașterea și executarea deciziilor pronunțate în urma unui proces la care persoana în cauză nu a fost prezentă, indiferent dacă aceste decizii sunt anterioare sau posterioare acestei date, trebuie să aplice dispozițiile relevante din Decizia‑cadru 2009/299.

42.      O astfel de soluție este coerentă cu jurisprudența constantă a Curții, potrivit căreia normele de procedură sunt în general considerate aplicabile tuturor litigiilor în curs la data intrării lor în vigoare, spre deosebire de normele de drept material, care sunt în mod obișnuit interpretate ca nefiind aplicabile unor situații existente anterior intrării lor în vigoare(9).

43.      Din moment ce articolul 4a se limitează să prevadă condițiile în care nu ar trebui să fie refuzate recunoașterea și executarea deciziilor pronunțate în urma unui proces la care persoana în cauză nu a fost prezentă în persoană, dispozițiile acestui articol 4a trebuie considerate drept norme de procedură(10).

44.      Așadar, articolul 4a din Decizia‑cadru are vocația de a se aplica procedurii de predare în cauză în acțiunea principală, care este în continuare pendinte.

45.      În ceea ce privește declarația prin care Republica Italiană s‑a prevalat de posibilitatea oferită de articolul 8 alineatul (3) Decizia‑cadru 2009/299 de a amâna până cel târziu la 1 ianuarie 2014 aplicarea acesteia cu privire la recunoașterea și executarea de către autoritățile competente italiene a deciziilor pronunțate în urma unui proces la care persoana în cauză nu a fost prezentă, nu credem că aceasta este de natură să atragă inadmisibilitatea prezentei trimiteri preliminare pentru motivul că ar atrage, prin ea însăși, inutilitatea unui răspuns al Curții pentru soluționarea acțiunii principale.

46.      Astfel, nu se contestă că articolul 4a din decizia‑cadru are, din punct de vedere material, vocația de a se aplica tipului de situație precum cea în discuție în acțiunea principală. De altfel, data de 1 ianuarie 2014 constituie un termen maxim, astfel încât nimic nu împiedică Republica Italiană să opteze pentru o dată mai apropiată sau chiar să revină asupra declarației sale.

47.      Așadar, este cert că un răspuns al Curții la întrebările adresate de Tribunal Constitucional va fi util, cel târziu la 1 ianuarie 2014, pentru a permite nu numai Tribunal Constitucional să statueze cu privire la „recurso de amparo” cu care este sesizat, ci de asemenea autorității judiciare de executare să statueze cu privire la procedura de predare.

48.      Natura specifică a „recurso de amparo” cu care este sesizat Tribunal Constitucional militează de asemenea în favoarea admisibilității prezentei trimiteri. Astfel, prin această cale de atac, această instanță trebuie să efectueze un control de constituționalitate care trebuie neapărat să țină seama de dreptul Uniunii și în special de cartă, astfel cum impune articolul 10 alineatul 2 din Constituția spaniolă. După cum a precizat Tribunal Constitucional în decizia sa de trimitere, luarea în considerare a dreptului Uniunii este indispensabilă pentru determinarea conținutului protejat constituțional al dreptului la un proces echitabil(11).

49.      Controlul pe care trebuie să îl efectueze Tribunal Constitucional este comparabil cu cel pe care l‑ar putea efectua o jurisdicție constituțională în cadrul unui control a priori de constituționalitate a unei legi de transpunere a Deciziei‑cadru 2009/299. Or, în cazul în care, pentru a putea efectua un asemenea control, această jurisdicție ar adresa întrebări Curții cu privire la interpretarea sau la validitatea acestei decizii‑cadru, Curtea ar accepta, după toate probabilitățile, să răspundă, chiar dacă termenul de transpunere a deciziei‑cadru amintite nu s‑ar fi împlinit încă(12).

50.      Dat fiind că, în opinia noastră, prezenta trimitere preliminară trebuie considerată admisibilă, vom examina pe rând cele trei întrebări adresate de Tribunal Constitucional.

B –    Cu privire la prima întrebare

51.      Prin intermediul primei întrebări, Tribunal Constitucional dorește să afle, în esență, dacă articolul 4a alineatul (1) literele (a) și (b) din decizia‑cadru trebuie interpretat în sensul că nu permite autorității judiciare de executare, în cazurile menționate în dispoziția respectivă, să supună executarea unui mandat european de arestare condiției ca persoana care face obiectul acestuia să poată beneficia de rejudecarea cauzei în statul membru emitent.

52.      Tribunal Constitucional expune în felul următor îndoielile pe care le are cu privire la răspunsul la această întrebare. În primul rând, în opinia sa, articolul 4a alineatul (1) din decizia‑cadru ar putea fi interpretat literal ca împiedicând autoritatea judiciară de executare să refuze executarea mandatului european de arestare, însă nu neapărat să o supună unor condiții, cum ar fi posibilitatea unei rejudecări a cauzei. În al doilea rând, chiar dacă o asemenea interpretare literală ar trebui să fie respinsă, articolul 1 alineatul (3) din decizia‑cadru ar putea conduce la un astfel de rezultat.

53.      Nu împărtășim îndoielile exprimate de Tribunal Constitucional în ceea ce privește sensul care trebuie acordat articolului 4a alineatul (1) din decizia‑cadru. Astfel, analiza modului de redactare, a economiei și a obiectivului acestei dispoziții demonstrează că, în cazurile menționate de aceasta, autoritatea judiciară de executare nu poate subordona în mod general executarea unui mandat european de arestare condiției ca persoana care face obiectul acestuia să poată beneficia de rejudecarea cauzei în statul membru emitent.

54.      Reiese din modul de redactare a articolului 4a din decizia‑cadru că acesta prevede un motiv facultativ de neexecutare a unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate, în cazul în care persoana interesată nu a fost prezentă în persoană la procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia. Această facultate este însoțită de patru situații de excepție în care autoritatea judiciară de executare este privată de posibilitatea de a refuza executarea mandatului european de arestare în cauză.

55.      După cum se arată în considerentul (6) al Deciziei‑cadru 2009/299, legiuitorul Uniunii a dorit să „[stabilească] condițiile în care nu ar trebui refuzată recunoașterea și executarea unei decizii pronunțate în urma unui proces la care persoana în cauză nu a fost prezentă în persoană. Acestea sunt condiții alternative; atunci când una dintre condiții este îndeplinită, autoritatea emitentă, prin completarea secțiunii corespunzătoare a mandatului european de arestare […], dă asigurări că cerințele au fost sau vor fi îndeplinite, ceea ce ar trebui să fie suficient în scopul executării deciziei pe baza principiului recunoașterii reciproce”.

56.      Cazurile menționate la articolul 4a alineatul (1) literele (a)-(d) din decizia‑cadru pot fi clasificate în două categorii.

57.      Prima categorie include literele (a) și (b) ale acestei dispoziții. Din acestea rezultă că autoritatea judiciară de executare nu poate refuza executarea mandatului european de arestare fie atunci când persoana interesată a fost citată personal sau a fost informată în alt mod cu privire la data și locul procesului său și a fost informată că poate fi pronunțată o decizie în cazul în care nu se prezintă la proces, fie atunci când persoana interesată, având cunoștință de procesul stabilit, a mandatat un avocat care a fost numit fie de către aceasta, fie de către statul membru pentru a o apăra la proces și a fost într‑adevăr apărată de avocatul respectiv la proces.

58.      Având în vedere descrierea faptelor din acțiunea principală astfel cum rezultă din decizia de trimitere, situația reclamantului corespunde în special ipotezei menționate la articolul 4a alineatul (1) litera (b) din decizia‑cadru. Amintim astfel că reclamantul a mandatat doi avocați care beneficiau de încrederea sa, pe care Tribunale di Ferrara i‑a notificat cu privire la desfășurarea viitoare a procesului, astfel încât acesta avea cunoștință de proces. Este cert de asemenea că reclamantul a fost efectiv apărat de acești doi avocați în timpul procesului desfășurat în primă instanță, precum și în etapele ulterioare ale apelului și recursului.

59.      La citirea articolului 4a alineatul (1) literele (a) și (b) din decizia‑cadru, trebuie să se constate că din modul de redactare a celor două litere nu rezultă nicio cerință potrivit căreia persoana interesată ar trebui, în aceste cazuri, să poată beneficia de rejudecarea cauzei în statul membru de emitere.

60.      O analiză a ansamblului dispozițiilor articolului 4a alineatul (1) din decizia‑cadru dezvăluie că situațiile menționate la literele (c) și (d) ale acestei prevederi, care constituie cea de a doua categorie, sunt, în realitate, singurele în care persoana interesată poate beneficia de un drept la rejudecarea cauzei.

61.      Modul în care legiuitorul Uniunii a dorit să conceapă aceste ipoteze diferă considerabil de logica ce stătea la baza articolului 5 punctul 1 din Decizia‑cadru 2002/584. Amintim că această dispoziție permitea autorității judiciare de executare, în anumite condiții, să supună predarea condiției ca autoritatea judiciară emitentă să dea asigurări considerate suficiente pentru a garanta persoanei care făcea obiectul mandatului european de arestare că va avea posibilitatea să solicite o nouă procedură de judecată în statul membru emitent și să fie prezentă la judecată. Revenea autorității judiciare de executare sarcina de a aprecia dacă aceste asigurări erau suficiente.

62.      În schimb, articolul 4a alineatul (1) literele (c) și (d) din decizia‑cadru elimină marja de apreciere a autorității judiciare de executare, care trebuie să se încreadă în informațiile conținute în mandatul european de arestare. Autoritatea judiciară de executare este astfel ținută să execute mandatul european de arestare atunci când acesta indică, în esență, fie că persoana interesată, după ce i s‑a înmânat decizia și a fost informată în mod expres cu privire la dreptul la rejudecarea cauzei, a indicat în mod expres că nu contestă decizia sau nu a solicitat rejudecarea cauzei în intervalul de timp corespunzător, fie că părții nu i s‑a înmânat personal decizia, însă i se va înmâna personal și fără întârziere după predare și va fi informată în mod expres cu privire la dreptul la rejudecarea cauzei, precum și cu privire la intervalul de timp în care trebuie să solicite o asemenea rejudecare.

63.      Economia articolului 4a alineatul (1) din decizia‑cadru arată astfel că literele (c) și (d) ale acestei prevederi sunt singurele care prevăd ipoteza în care partea poate beneficia de rejudecarea cauzei și că, dimpotrivă, literele (a) și (b) ale acestei prevederi enumeră cazurile în care partea nu poate revendica un asemenea drept. Trebuie menționat că, în ceea ce privește aceste ultime două litere, poziția legiuitorului Uniunii este mai precisă, însă nu diferă în mod fundamental de cea care prevala în cadrul articolului 5 punctul 1 din Decizia‑cadru 2002/584. Astfel, o interpretare a contrario a dispoziției menționate arată că aceasta excludea deja posibilitatea de a condiționa predarea de existența unei rejudecări a cauzei în cazul în care partea fusese citată personal sau informată în alt mod despre data și locul audierii în urma căreia a fost adoptată decizia pronunțată în lipsă.

64.      La literele (a) și (b) ale articolului 4a alineatul (1) din decizia‑cadru, legiuitorul Uniunii a confirmat în esență că, din moment ce persoana în cauză a avut cunoștință de procesul stabilit și a fost informată că poate fi pronunțată o decizie în cazul în care nu se prezintă la proces sau din moment ce, având cunoștință de procesul stabilit, a mandatat un avocat pentru a o apăra, trebuie să se considere că această persoană a renunțat să se prezinte la proces, astfel încât nu se poate prevala de un drept la rejudecarea cauzei.

65.      A permite de o manieră generală autorității judiciare de executare să condiționeze predarea persoanei interesate, în aceste cazuri, de posibilitatea unei rejudecări a cauzei ar însemna să se adauge un motiv care să poată determina un refuz al executării mandatului european de arestare. Aceasta ar fi în contradicție cu intenția clar exprimată de legiuitorul Uniunii de a prevedea în mod exhaustiv, pentru motive de securitate juridică, cazurile în care trebuie să se considere că drepturile procedurale ale părții care nu a fost prezentă personal la proces nu au fost încălcate și că mandatul european de arestare trebuie, așadar, să fie executat.

66.      Obiectivele urmărite de legiuitorul Uniunii la momentul adoptării articolului 4a din decizia‑cadru confirmă că acesta nu a dorit să lase autorităților judiciare de executare posibilitatea de a supune executarea unui mandat european de arestare condiției ca persoana care face obiectul acestuia să poată beneficia de rejudecarea cauzei în statul membru emitent.

67.      Prin adoptarea Deciziei‑cadru 2009/299, legiuitorul Uniunii a urmărit să înlăture deficiențele regimului prevăzut la articolul 5 punctul 1 din Decizia‑cadru 2002/584 și să îl perfecționeze pe acesta, astfel încât să se ajungă la un mai bun echilibru între obiectivul privind consolidarea drepturilor procedurale ale persoanelor care fac obiectul unor proceduri penale și cel privind facilitatea cooperării judiciare în materie penală, în special prin îmbunătățirea recunoașterii reciproce a deciziilor judiciare între statele membre(13).

68.      După cum se arată în considerentul (3) al Deciziei‑cadru 2009/299, legiuitorul Uniunii a plecat de la constatarea că Decizia‑cadru 2002/584, în versiunea sa anterioară, permitea, în anumite condiții, „autorității de executare să solicite autorității emitente să dea asigurări considerate suficiente pentru a garanta persoanei care face obiectul mandatului european de arestare că va avea posibilitatea să solicite rejudecarea cauzei în statul membru emitent și să fie prezentă când se pronunță hotărârea”. Legiuitorul Uniunii observă că, în cadrul acestui regim, „[c]aracterul suficient al unei astfel de asigurări este lăsat la aprecierea autorității de executare și de aceea este dificil de știut exact când poate fi refuzată executarea”.

69.      În fața acestor incertitudini care erau de natură să reducă eficacitatea mecanismului de recunoaștere reciprocă a deciziilor judiciare pronunțate în lipsă, legiuitorul Uniunii a considerat necesar „să se prevadă temeiuri clare și comune pentru nerecunoașterea deciziilor care au fost pronunțate în urma unui proces la care persoana în cauză nu a fost prezentă în persoană”(14). Decizia‑cadru 2009/299 este destinată, ca atare, „precizării definiției acestor temeiuri comune care să permită autorității de executare să execute decizia în pofida absenței persoanei în cauză de la proces, respectându‑se pe deplin dreptul persoanei la apărare”(15).

70.      Toate aceste indicații demonstrează că, prin eliminarea posibilității de predare condiționată prevăzută la articolul 5 punctul 1 din Decizia‑cadru 2002/584, legiuitorul Uniunii a dorit să îmbunătățească recunoașterea reciprocă a deciziilor judiciare pronunțate în lipsă, consolidând în același timp drepturile procedurale ale persoanelor. Soluția pe care a reținut‑o, constând în prevederea exhaustivă a cazurilor în care executarea unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei hotărâri pronunțate în lipsă trebuie să fie considerată că nu aduce atingere dreptului la apărare, este incompatibilă cu menținerea unei posibilități a autorității judiciare de executare de a supune această executare condiției ca respectiva condamnare să poată fi revizuită pentru a garanta dreptul la apărare al persoanei interesate.

71.      În decizia sa de trimitere, Tribunal Constitucional evocă ideea potrivit căreia articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584 și articolul 1 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2009/299 ar putea permite menținerea unei asemenea posibilități.

72.      Amintim că din cele două articole, care au un conținut în esență identic, rezultă că aceste decizii‑cadru nu au ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum au fost consacrate în articolul 6 TUE, din care face parte dreptul la apărare al persoanelor care fac obiectul unor proceduri penale. Conform tezei instanței de trimitere, obligația de respectare a drepturilor fundamentale ar putea permite autorităților judiciare de executare să refuze executarea unui mandat european de arestare, inclusiv în ipotezele menționate la articolul 4a alineatul (1) literele (a)-(d) din decizia‑cadru, atunci când persoana în cauză nu poate beneficia de rejudecarea cauzei. Această teză conduce, în realitate, la punerea sub semnul întrebării a validității acestei dispoziții în raport cu drepturile fundamentale protejate în ordinea juridică a Uniunii, în măsura în care dispoziția menționată ar oferi o protecție insuficientă dreptului la un proces echitabil și dreptului la apărare, ceea ce face obiectul celei de a doua întrebări.

C –    Cu privire la a doua întrebare

73.      Prin intermediul celei de a doua întrebări, Tribunal Constitucional invită Curtea să stabilească dacă articolul 4a alineatul (1) din decizia‑cadru este compatibil cu cerințele care decurg din articolul 47 al doilea paragraf și din articolul 48 alineatul (2) din cartă.

74.      Potrivit explicațiilor aferente acestor ultime două dispoziții(16), articolul 47 al doilea paragraf din cartă corespunde articolului 6 paragraful 1 din CEDO, iar articolul 48 alineatul (2) din cartă corespunde în special articolului 6 paragraful 3 din CEDO. În temeiul articolului 52 alineatul (3) din cartă, în măsura în care aceasta conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin CEDO, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de această convenție, această dispoziție neîmpiedicând dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă. Vom analiza, prin urmare, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la garanțiile care trebuie să însoțească hotărârile pronunțate în lipsă, înainte de a verifica dacă dreptul Uniunii ar trebui sau nu ar trebui să acorde în această materie o protecție mai largă.

75.      Principiile generale în materie de hotărâri pronunțate în lipsă au fost sintetizate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea Sejdovic împotriva Italiei din 1 martie 2006(17) și au fost reafirmate recent în Hotărârea Haralampiev împotriva Bulgariei din 24 aprilie 2012 și Idalov împotriva Rusiei din 22 mai 2012.

76.      Potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, „facultatea «acuzatului» de a participa la ședința de judecată decurge din obiectul și din scopul articolului [6 din CEDO] în ansamblul său”(18). Aceasta consideră că, „[d]eși o procedură care se derulează în lipsa inculpatului nu este incompatibilă prin ea însăși cu articolul 6 din [CEDO], o denegare de dreptate are totuși loc atunci când o persoană condamnată in absentia nu poate obține ulterior ca o instanță să hotărască din nou, după ascultarea sa, asupra temeiniciei acuzației în fapt și în drept, în cazul în care nu s‑a dovedit că a renunțat la dreptul de a se prezenta și de a se apăra […] sau că a avut intenția să se sustragă justiției”(19).

77.      În plus, această Curte consideră că „obligația de a garanta acuzatului dreptul de a fi prezent în sala de judecată – fie în cadrul primei proceduri împotriva sa, fie în cursul unui nou proces – este unul dintre elementele esențiale ale articolului 6 [din CEDO] […]. În consecință, refuzul de a redeschide o procedură care s‑a derulat în lipsă în absența oricărui indiciu că acuzatul a renunțat la dreptul de a se prezenta a fost considerată drept o «denegare de dreptate flagrantă», ceea ce corespunde noțiunii de procedură «contrară în mod vădit dispozițiilor articolului 6 [din CEDO] sau principiilor consacrate prin acesta»”(20).

78.      Reiese, în plus, din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului că „[n]ici litera și nici spiritul articolului 6 din [CEDO] nu împiedică o persoană să renunțe de bunăvoie la garanțiile unui proces echitabil în mod expres sau tacit […]. Totuși, pentru a fi luată în considerare prin prisma [CEDO], renunțarea la dreptul de a participa la ședința de judecată trebuie să fie stabilită în mod neechivoc și să fie însoțită de un minim de garanții corespunzătoare gravității sale […]. În plus, aceasta nu trebuie să intre în conflict cu niciun interes public important”(21). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât de asemenea că „nu se poate considera că un acuzat a renunțat implicit, prin comportamentul său, la un drept important prevăzut la articolul 6 din [CEDO] decât dacă s‑a demonstrat că putea în mod rezonabil să prevadă consecințele comportamentului său în această privință”(22).

79.      Atunci când apreciază dacă procedura națională îndeplinește cerințele unui proces echitabil în sensul articolului 6 din CEDO, Curtea Europeană a Drepturilor Omului atașează o mare importanță aspectului ca lipsa acuzatului de la proces să nu fie sancționată prin derogarea de la dreptul de a fi asistat de un apărător(23). Astfel, „[d]eși nu este absolut, dreptul oricărui acuzat de a fi apărat în mod efectiv de un avocat, dacă este nevoie numit din oficiu, se numără printre elementele fundamentale ale procesului echitabil. Un acuzat nu pierde beneficiul acestui drept pentru simplul fapt al lipsei sale de la dezbateri”(24). Potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, „este de o importanță crucială pentru echitatea sistemului penal ca acuzatul să fie apărat în mod adecvat atât în primă instanță, cât și în apel”(25). În consecință, „[c]hiar dacă legiuitorul trebuie să poată descuraja absențele nejustificate, acesta nu le poate sancționa derogând de la dreptul de a fi asistat de un apărător”(26) și „este sarcina instanțelor să asigure caracterul echitabil al unui proces și să vegheze, în consecință, ca unui avocat care, în mod cert, asistă la proces pentru a‑și apăra clientul în lipsa acestuia să i se acorde posibilitatea să o facă”(27).

80.      Având în vedere aceste elemente, considerăm că articolul 4a alineatul (1) din decizia‑cadru respectă nu doar cerințele astfel consacrate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ci efectuează de asemenea o codificare a acestora în scopul de a garanta aplicarea lor în cazul executării unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei decizii pronunțate în urma unui proces la care partea nu a fost prezentă personal.

81.      Astfel, această dispoziție stabilește la literele (a) și (b) condițiile în care partea trebuie să fie considerată că a renunțat în mod voluntar și neechivoc să se prezinte la proces, astfel încât nu mai poate revendica beneficiul unei rejudecări a cauzei. Articolul 4a alineatul (1) litera (b) din decizia‑cadru reprezintă o variantă a articolului 4a alineatul (1) litera (a) din aceasta, referindu‑se la cazul în care persoana în cauză, având cunoștință de procesul stabilit, a ales în mod deliberat să fie reprezentată de un avocat în loc să se prezinte personal la proces(28), ceea ce este de natură să demonstreze că partea a renunțat să participe personal la proces, garantând în același timp dreptul ei la apărare. În sfârșit, articolul 4a alineatul (1) literele (c) și (d) din decizia‑cadru sunt destinate să acopere cazurile în care persoana în cauză, care nu se încadrează la literele (a) sau (b) ale acestei dispoziții, are dreptul la rejudecarea cauzei sau la o cale de atac.

82.      În conformitate cu obiectivele stabilite de articolul 1 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2009/299, articolul 4a alineatul (1) din decizia‑cadru permite, așadar, consolidarea drepturilor procedurale ale persoanelor care fac obiectul unei proceduri penale, procedând la o aliniere a dreptului Uniunii la standardul de protecție definit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa și facilitând în același timp cooperarea judiciară în materie penală, în special prin îmbunătățirea recunoașterii reciproce a deciziilor judiciare între statele membre.

83.      Considerăm că standardul de protecție reținut de legiuitorul Uniunii este suficient și adecvat pentru a atinge obiectivele menționate mai sus și că respectarea articolului 47 al doilea paragraf și a articolului 48 alineatul (2) din cartă nu îi impunea să opteze pentru o protecție mai largă a dreptului la un proces echitabil și a dreptului la apărare, de exemplu prin a face din dreptul la rejudecarea cauzei o cerință absolută independentă de comportamentul adoptat de persoana în cauză.

84.      Dincolo de faptul că nu decelăm motive pentru a se îndepărta de poziția echilibrată reținută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Curtea nu ar putea să se întemeieze pe tradițiile constituționale comune statelor membre pentru a aplica un nivel de protecție mai larg. Astfel, împrejurarea că Decizia‑cadru 2009/299 rezultă dintr‑o inițiativă a șapte state membre și că a fost adoptată de ansamblul statelor membre permite să se prezume, cu suficientă certitudine, că marea majoritate a statelor membre nu împărtășesc aceeași concepție precum cea reținută de Tribunal Constitucional în jurisprudența sa(29).

85.      În opinia noastră, validitatea articolului 4a alineatul (1) din decizia‑cadru nu poate fi contestată în raport cu articolul 47 al doilea paragraf și cu articolul 48 alineatul (2) din cartă.

86.      Subliniem de altfel că, în măsura în care articolul 4a alineatul (1) din decizia‑cadru reglementează în mod exhaustiv și de o manieră satisfăcătoare din punctul de vedere al protecției drepturilor fundamentale problema dreptului la rejudecarea cauzei în cadrul executării unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei decizii pronunțate în urma unui proces la care partea nu a fost prezentă personal, articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584 și articolul 1 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2009/299 nu ar trebui să permită autorităților judiciare de executare să înlăture aplicarea articolului 4a alineatul (1) din decizia‑cadru în favoarea unei concepții mai stricte privind dreptul la un proces echitabil, prin solicitarea în mod sistematic a posibilității de rejudecare a cauzei în statul membru emitent, ori de câte ori mandatul european de arestare precizează că persoana interesată se găsește în unul dintre cazurile menționate la literele (a)-(d) ale acestei din urmă dispoziții.

87.      Este necesar, în continuare, să se determine dacă articolul 53 din cartă oferă Tribunal Constitucional posibilitatea de a‑și menține, în cadrul punerii în aplicare a deciziei‑cadru, propria interpretare a articolului 24 alineatul 2 din Constituția spaniolă, potrivit căreia predarea unei persoane condamnate în lipsă ar trebui să fie condiționată de posibilitatea de revizuire a condamnării în statul membru emitent.

D –    Cu privire la a treia întrebare

88.      Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită Curții, în esență, să stabilească dacă articolul 53 din cartă permite unei autorități judiciare de executare să supună, în aplicarea dreptului său constituțional național, executarea unui mandat european de arestare condiției ca persoana care face obiectul acestuia să poată beneficia de rejudecarea cauzei în statul membru emitent, în cazul în care aplicarea unei asemenea condiții nu este permisă de articolul 4a alineatul (1) din decizia‑cadru.

89.      Prezenta întrebare invită astfel Curtea să precizeze conținutul și domeniul de aplicare din punct de vedere juridic ale articolului 53 din cartă.

90.      În decizia sa de trimitere, Tribunal Constitucional invocă trei interpretări posibile ale acestui articol.

91.      Prima interpretare constă în a asimila articolul 53 din cartă cu o clauză care prevede o normă minimă de protecție, caracteristică instrumentelor internaționale de protecție a drepturilor omului, cum este cea prevăzută la articolul 53 din CEDO(30). Astfel, carta ar impune un standard minim, permițând statelor membre să aplice standardul de protecție mai ridicat care decurge din constituția acestora, evitând astfel o diminuare a nivelului de protecție a drepturilor fundamentale.

92.      În această ipoteză, articolul 53 din cartă ar permite unui stat membru să supună executarea unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei hotărâri pronunțate în lipsă unor condiții având ca obiect evitarea unei interpretări care restrânge sau care aduce atingere drepturilor fundamentale recunoscute de constituția acestuia, și aceasta fără a fi necesar ca acest nivel de protecție mai ridicat în vigoare în acest stat membru să fie neapărat extins la alte state membre prin asumarea acestuia de către Curte. Această poziție echivalează cu a considera că, în situația în care Curtea nu apreciază că este necesar ca dreptul Uniunii să acorde o protecție mai largă unui drept fundamental în raport cu standardul care rezultă din CEDO, articolul 53 din cartă ar permite unui stat membru să asigure un astfel de nivel superior de protecție a acestui drept fundamental în aplicarea constituției sale(31).

93.      A doua interpretare a articolului 53 din cartă constă în a considera că finalitatea acestuia ar fi delimitarea domeniului de aplicare al cartei de, printre altele, domeniile de aplicare ale constituțiilor statelor membre, amintind faptul că, după exemplul articolului 51 din aceasta, în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, standardul de protecție care trebuie să fie aplicat este cel care rezultă din cartă. În schimb, în afara domeniului de aplicare al dreptului Uniunii, carta nu ar împiedica punerea în aplicare a standardului de protecție a drepturilor fundamentale prevăzut de constituția unui stat membru. Potrivit Tribunal Constitucional, această interpretare a articolului 53 din cartă, care se explică prin cerința de uniformitate în aplicarea dreptului Uniunii, ar avea drept inconvenient, pe de o parte, lipsirea acestui articol de conținut juridic propriu, astfel încât ar deveni redundant în raport cu articolul 51 din cartă, și, pe de altă parte, recunoașterea faptului că, în statele membre, carta ar putea determina o reducere a nivelului de protecție a drepturilor fundamentale care rezultă din normele constituționale ale acestora.

94.      Interpretarea menționată a articolului 53 din cartă ar presupune ca Tribunal Constitucional să trebuiască să își adapteze jurisprudența referitoare la interpretarea articolului 24 din Constituția spaniolă în cadrul aplicării articolului 4a din decizia‑cadru. În schimb, în afara domeniului de aplicare al deciziei‑cadru, acesta ar fi liber să aplice un nou nivel de protecție a drepturilor fundamentale mai ridicat.

95.      A treia interpretare a articolului 53 din cartă propusă de Tribunal Constitucional constă în a se reține ori una, ori alta dintre primele două interpretări în funcție de caracteristicile problemei concrete de protecție a drepturilor fundamentale în cauză și de contextul în care intervine aprecierea nivelului de protecție care trebuie aplicat(32).

96.      După părerea noastră, prima interpretare propusă de Tribunal Constitucional trebuie respinsă cu fermitate.

97.      Astfel, această interpretare ar aduce atingere principiului supremației dreptului Uniunii în măsura în care ar conduce, în fiecare speță, la acordarea priorității normei juridice care ar conferi gradul de protecție cel mai ridicat dreptului fundamental în cauză. În anumite cazuri, s‑ar recunoaște astfel preeminența constituțiilor naționale față de dreptul Uniunii.

98.      Or, potrivit unei jurisprudențe consacrate, recurgerea la norme de drept național, fie ele de natură constituțională, în scopul de a limita domeniul de aplicare al dispozițiilor dreptului Uniunii ar aduce atingere unității și eficacității acestui drept și, prin urmare, nu ar putea fi admisă(33).

99.      În opinia noastră, articolul 53 din cartă nu trebuie să fie înțeles ca o clauză care are drept obiect să reglementeze un conflict între, pe de o parte, o normă de drept derivat care, interpretată în lumina cartei, ar stabili un standard dat de protecție a unui drept fundamental și, pe de altă parte, o normă dintr‑o constituție națională care ar prevedea un nivel de protecție mai ridicat cu privire la același drept fundamental. Într‑un astfel de caz, acest articol nu are nici ca obiect și nici ca efect să acorde prioritate normei care oferă o protecție mai ridicată prevăzute de o constituție națională. A admite contrariul ar echivala cu nerespectarea jurisprudenței constante a Curții privind supremația dreptului Uniunii.

100. Subliniem, în această privință, că nu reiese în niciun caz din modul de redactare a articolului 53 din cartă că acesta ar trebui să fie înțeles ca introducând o excepție de la principiul supremației dreptului Uniunii. Dimpotrivă, se poate afirma că expresia „în domeniile de aplicare corespunzătoare” a fost aleasă de redactorii cartei pentru a nu aduce atingere acestui principiu(34). De altfel, principiul menționat, astfel cum rezultă din jurisprudența Curții, a fost confirmat prin declarațiile anexate la Actul final al conferinței interguvernamentale care a adoptat Tratatul de la Lisabona semnat la 13 decembrie 2007(35).

101. Prima interpretare propusă de Tribunal Constitucional ar aduce de asemenea atingere unei aplicări uniforme și eficiente a dreptului Uniunii în cadrul statelor membre.

102. În ceea ce privește prezenta cauză, aceasta ar avea ca efect în special periclitarea în mod grav a uniformității standardului de protecție prevăzut la articolul 4a alineatul (1) din decizia‑cadru și ar fi de natură să împiedice executarea mandatelor europene de arestare emise în scopul executării unor hotărâri pronunțate în lipsă.

103. Astfel, această interpretare ar avea drept consecință să lase statelor membre o marjă de apreciere semnificativă pentru a refuza predarea în cazul unor hotărâri pronunțate în lipsă. Având în vedere standardul de protecție a dreptului la un proces echitabil în cazul hotărârilor pronunțate în lipsă care rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și din adoptarea însăși a Deciziei‑cadru 2009/299, majoritatea statelor membre nu atribuie, după toate probabilitățile, unei persoane condamnate în lipsă dreptul de a beneficia de rejudecarea cauzei în cazurile în care o astfel de persoană a renunțat fără echivoc să se prezinte la proces. Interpretarea propusă ar determina, așadar, blocarea executării de către autoritățile judiciare spaniole a mandatelor europene de arestare emise în scopul executării unor hotărâri pronunțate în lipsă, atunci când statul membru emitent nu poate garanta părții rejudecarea cauzei. Pe de altă parte, crearea unui sistem cu geometrie variabilă de acest tip ar încuraja infractorii să se refugieze în statele membre ale căror norme constituționale oferă o protecție mai ridicată decât în celelalte, aducând astfel atingere eficienței deciziei‑cadru(36).

104. Această primă interpretare a articolului 53 din cartă ar periclita de asemenea principiul securității juridice, din moment ce o dispoziție de drept derivat, deși conformă cu drepturile fundamentale garantate de cartă, ar putea fi înlăturată de un stat membru pe motivul încălcării uneia dintre dispozițiile sale constituționale.

105. De o manieră mai generală, prima interpretare sugerată de Tribunal Constitucional contravine tehnicilor tradiționale de evaluare a gradului de protecție care trebuie să fie asigurată drepturilor fundamentale în cadrul Uniunii.

106. Astfel, deși este adevărat că interpretarea drepturilor protejate de cartă trebuie să tindă spre un nivel ridicat de protecție, după cum se poate deduce din articolul 52 alineatul (3) din cartă, precum și din explicațiile aferente articolului 52 alineatul (4) din aceasta, trebuie totuși să se precizeze că trebuie să fie vorba de un nivel de protecție adaptat dreptului Uniunii, astfel cum precizează, de altfel, aceleași explicații.

107. Este vorba în acest caz de reamintirea unui principiu care ghidează de mult timp interpretarea drepturilor fundamentale în Uniune, și anume acela că protecția drepturilor fundamentale în Uniune trebuie să fie asigurată în cadrul structurii și al obiectivelor acesteia(37). Nu este lipsit de importanță, în această privință, că preambulul cartei menționează obiectivele principale ale Uniunii, printre care se numără crearea unui spațiu de libertate, securitate și justiție.

108. Nu este posibil, așadar, să se raționeze doar în termeni de nivel mai mult sau mai puțin ridicat de protecție a drepturilor fundamentale fără a lua în considerare imperativele legate de acțiunea Uniunii și de specificitatea dreptului Uniunii.

109. Drepturile fundamentale care trebuie protejate și nivelul de protecție care trebuie să le fie acordat reflectă opțiunile unei societăți date în ceea ce privește justul echilibru care trebuie atins între interesele persoanelor și cele ale colectivității din care acestea fac parte. Această determinare este strâns legată de evaluări care sunt specifice ordinii juridice în cauză, în special în funcție de contextul social, cultural și istoric al acesteia, și nu se poate transpune, așadar, în mod automat la alte contexte(38).

110. A interpreta articolul 53 din cartă ca permițând statelor membre să aplice, în sfera de aplicare a dreptului Uniunii, norma lor constituțională care garantează dreptului fundamental în cauză un nivel de protecție mai ridicat ar echivala, prin urmare, cu ignorarea faptului că exercițiul care constă în determinarea nivelului de protecție a drepturilor fundamentale care trebuie atins se află în strânsă dependență față de contextul în care acesta este efectuat.

111. Astfel, chiar dacă obiectivul constă în a tinde spre un nivel ridicat de protecție a drepturilor fundamentale, specificitatea dreptului Uniunii implică faptul că nivelul de protecție care rezultă din interpretarea unei constituții naționale nu este transpozabil în mod automat la nivelul Uniunii și nici opozabil în cadrul aplicării dreptului Uniunii.

112. În ceea ce privește evaluarea nivelului de protecție a drepturilor fundamentale care trebuie să fie garantat în cadrul ordinii juridice a Uniunii, trebuie să se țină seama de interesele specifice care animă acțiunea Uniunii. Este vorba astfel în special de necesara uniformitate în aplicarea dreptului Uniunii și de imperativele legate de construirea unui spațiu de libertate, securitate și justiție. Aceste interese specifice determină adaptarea nivelului de protecție a drepturilor fundamentale în funcție de diferitele interese în cauză.

113. Decizia‑cadru 2009/299 demonstrează tocmai că nivelul de protecție a drepturilor fundamentale nu trebuie să fie stabilit in abstracto, ci într‑un mod adaptat cerințelor legate de construirea unui spațiu de libertate, securitate și justiție.

114. Există, în această privință, o legătură evidentă între apropierea legislațiilor statelor membre în materia drepturilor persoanelor în cadrul procedurilor penale și consolidarea încrederii reciproce între aceste state.

115. După cum se arată în considerentul (10) al deciziei‑cadru, „[m]ecanismul mandatului european de arestare se bazează pe un grad ridicat de încredere între statele membre”. În plus, Curtea a avut ocazia de a preciza că decizia‑cadru urmărește să faciliteze și să accelereze cooperarea judiciară și că aceasta vizează de asemenea să contribuie la realizarea obiectivului atribuit Uniunii de a deveni un spațiu de libertate, securitate și justiție întemeindu‑se pe gradul de încredere crescut care trebuie să existe între statele membre(39).

116. În această perspectivă, definirea la nivelul Uniunii a unui standard comun și ridicat de protecție a dreptului la apărare este de natură să consolideze încrederea pe care o are autoritatea judiciară de executare în calitatea procedurii în vigoare în statul membru emitent.

117. După cum arată pe bună dreptate guvernul spaniol, Decizia‑cadru 2009/299 urmărește să rezolve problema ridicată de existența unor niveluri de protecție diferite în cadrul executării unui mandat european de arestare în caz de condamnare în lipsă. Această decizie‑cadru face parte dintre măsurile care au ca finalitate crearea unei ordini procedurale europene, indispensabile pentru a face mecanismele de cooperare judiciară în cadrul Uniunii mai eficiente. Astfel, în lipsa unei armonizări a garanțiilor procedurale, Uniunea nu ar putea decât cu greutate să avanseze în aplicarea principiului recunoașterii reciproce și în construirea unui veritabil spațiu de libertate, securitate și justiție. De altfel, acesta este motivul pentru care articolul 82 alineatul (2) TFUE prevede că, „[î]n măsura în care este necesar pentru a facilita recunoașterea reciprocă a hotărârilor judecătorești și a deciziilor judiciare, precum și cooperarea polițienească și judiciară în materie penală cu dimensiune transfrontalieră, Parlamentul European și Consiliul […] pot stabili norme minime”, acestea putând, printre altele, să privească drepturile persoanelor în procedura penală.

118. Decizia‑cadru 2009/299 se înscrie în această logică și urmărește nu numai să garanteze executarea mandatelor europene de arestare în cadrul condamnărilor în lipsă, ci de asemenea ca drepturile fundamentale ale persoanelor în cauză, precum dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare, să fie suficient protejate.

119. Pentru a concilia aceste obiective, legiuitorul Uniunii a stabilit nivelul de protecție a drepturilor fundamentale în cauză în așa fel încât să nu compromită eficiența mecanismului privind mandatul european de arestare.

120. Împărtășim în această privință opinia guvernului spaniol care arată că, deși este necesar să se asigure executarea deciziilor jurisdicționale adoptate de statele membre, și aceasta cu respectarea deplină a drepturilor fundamentale ale inculpaților în cadrul unei proceduri penale, nu trebuie totuși ca garanțiile procedurale de care beneficiază aceștia din urmă să fie folosite în unicul scop de a se sustrage de la acțiunea justiției. Este vorba, desigur, de respectarea drepturilor fundamentale, însă, în același timp, de a face în așa fel încât, în cadrul dimensiunii transfrontaliere a spațiului de libertate, securitate și justiție, garanțiile procedurale să nu fie folosite pentru a împiedica executarea deciziilor judiciare.

121. Articolul 4a din decizia‑cadru răspunde tocmai acestei preocupări de a asigura o mai bună executare a mandatelor europene de arestare emise în scopul executării hotărârilor pronunțate în lipsă, consolidând în același timp, într‑un mod adaptat acestui obiectiv, drepturile procedurale ale persoanelor în cauză.

122. O interpretare a articolului 53 din cartă care ar permite unei autorități judiciare de executare, în aplicarea unei norme constituționale naționale, să supună în mod general executarea unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei hotărâri pronunțate în lipsă condiției ca persoana care face obiectul acestuia să poată beneficia de rejudecarea cauzei în statul membru emitent ar rupe echilibrul astfel creat prin articolul 4a din decizia‑cadru și, prin urmare, nu este admisibilă.

123. Precizăm de asemenea că considerentul (12) al deciziei‑cadru nu poate fi înțeles ca o confirmare a primei interpretări propuse de Tribunal Constitucional. Potrivit acestui considerent, această decizie‑cadru „nu împiedică un stat membru să aplice normele sale constituționale privind respectarea dreptului la un proces echitabil”. Acest considerent trebuie, după părerea noastră, să fie coroborat cu articolul 1 alineatul (3) din decizia‑cadru menționată. Or, am văzut mai înainte că această dispoziție este lipsită în mare parte de efectul său util din moment ce, în vederea executării unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei hotărâri pronunțate în lipsă, standardul de protecție a dreptului la un proces echitabil a făcut obiectul unei definiri comune în cadrul Uniunii ca urmare a adoptării articolului 4a alineatul (1) din decizia‑cadru.

124. Dincolo de interpretarea articolului 53 din cartă, cea de a treia întrebare adresată de către Tribunal Constitucional suscită, în realitate, întrebări cu privire la marja de apreciere de care dispun statele membre pentru a stabili nivelul de protecție a drepturilor fundamentale pe care doresc să îl garanteze în cadrul punerii în aplicare a dreptului Uniunii. În această privință, trebuie să se facă distincție între situațiile în care există o definire la nivelul Uniunii a gradului de protecție care trebuie să fie garantat unui drept fundamental în cadrul punerii în aplicare a unei acțiuni a Uniunii și cele în care acest nivel de protecție nu a făcut obiectul unei definiri comune.

125. În primul caz, stabilirea nivelului de protecție este, după cum am văzut, strâns legată de obiectivele acțiunii Uniunii care este în cauză. Aceasta reprezintă reflectarea unui echilibru între necesitatea de a asigura eficiența acțiunii Uniunii și cea de a proteja în mod suficient drepturile fundamentale. În această situație, este clar că invocarea a posteriori de către un stat membru a menținerii nivelului său de protecție mai ridicat ar avea drept consecință ruperea echilibrului atins de legiuitorul Uniunii și, prin urmare, subminarea aplicării dreptului Uniunii.

126. În contextul deciziei‑cadru, articolul 4a alineatul (1) din aceasta reprezintă expresia unui acord între toate statele membre pentru a determina cazurile în care o persoană condamnată în lipsă trebuie predată fără ca aceasta să aducă atingere dreptului său la un proces echitabil și dreptului său la apărare. Acest consens între statele membre nu permite aplicarea unor standarde naționale de protecție divergente.

127. În schimb, în al doilea caz, statele membre beneficiază de o marjă de apreciere mai mare pentru a aplica, în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, nivelul de protecție a drepturilor fundamentale pe care doresc să îl garanteze în cadrul ordinii juridice naționale, și aceasta atât timp cât un asemenea nivel de protecție este conciliabil cu o punere în aplicare corectă a dreptului Uniunii și nu aduce atingere altor drepturi fundamentale protejate în temeiul dreptului Uniunii(40).

128. Aceste precizări fiind făcute, trebuie să se identifice, în continuare, funcția pe care o ocupă articolul 53 din cartă în cadrul acesteia.

129. În acest exercițiu, trebuie, după părerea noastră, să nu subestimăm valoarea politică și simbolică a acestui articol(41). Pe de altă parte, acest articol trebuie, în opinia noastră, să fie citit în strânsă legătură cu articolele 51 și 52 din cartă, față de care reprezintă o continuare.

130. În temeiul explicațiilor aferente articolului 53 din cartă, „[a]ceastă dispoziție are ca scop menținerea nivelului de protecție oferit în prezent, în domeniile lor de aplicare respective, de dreptul Uniunii, dreptul statelor membre și dreptul internațional. În funcție de importanța sa, menționarea este făcută de către CEDO [a se citi «menționarea CEDO se datorează importanței acesteia.»]”.

131. Redactorii cartei nu puteau face abstracție de existența unei pluralități de izvoare în materie de protecție a drepturilor fundamentale care obligă statele membre și trebuiau, așadar, să prevadă modul în care carta ar trebui să coexiste cu acestea din urmă. Acesta este obiectivul principal al titlului VII din cartă, care conține dispoziții generale care guvernează interpretarea și aplicarea acesteia. Din această perspectivă, articolul 53 din cartă vine să completeze principiile enunțate la articolele 51 și 52 din aceasta, amintind, pe de o parte, că, într‑un sistem în care domină pluralismul izvoarelor în materie de protecție a drepturilor fundamentale, carta nu este destinată să devină instrumentul exclusiv de protecție a acestor drepturi și, pe de altă parte, că aceasta nu poate avea ca efect, prin ea însăși, să aducă atingere sau să reducă nivelul de protecție care rezultă din aceste diferite izvoare în domeniile lor de aplicare respective.

132. Carta nu constituie un instrument izolat și deconectat de alte izvoare în materie de protecție a drepturilor fundamentale. Aceasta prevede ea însăși că interpretarea dispozițiilor sale trebuie să se facă prin luarea în considerare în mod corespunzător a altor izvoare de drept, fie ele naționale sau internaționale. Acesta este motivul pentru care articolul 52 alineatul (3) din cartă face din CEDO un standard minim sub care dreptul Uniunii nu poate să scadă, iar articolul 52 alineatul (4) din cartă prevede că, în măsura în care aceasta recunoaște drepturi fundamentale, așa cum rezultă acestea din tradițiile constituționale comune statelor membre, aceste drepturi sunt interpretate în conformitate cu tradițiile menționate(42).

133. Venind să completeze aceste prevederi, articolul 53 din cartă precizează că, în cadrul coexistenței dintre diferitele izvoare în materie de protecție a drepturilor fundamentale, carta nu poate determina, prin ea însăși, o reducere a nivelului de protecție a acestor drepturi în diferitele ordini juridice. Acest articol urmărește astfel să confirme faptul că carta nu impune un nivel de protecție a drepturilor fundamentale decât în sfera de aplicare a dreptului Uniunii.

134. Carta nu poate astfel să aibă ca efect constrângerea statelor membre să coboare nivelul de protecție a drepturilor fundamentale garantat de constituția lor națională în cazurile care se situează în afara sferei de aplicare a dreptului Uniunii. Articolul 53 din cartă exprimă de asemenea ideea că adoptarea acesteia nu ar trebui să servească drept pretext unui stat membru pentru a diminua protecția drepturilor fundamentale în sfera de aplicare a dreptului național.

135. În această privință, expresia „în domeniile de aplicare corespunzătoare” urmărește în special să asigure statele membre cu privire la faptul că carta nu este destinată să se substituie constituțiilor lor naționale în ceea ce privește nivelul de protecție pe care îl garantează în sfera de aplicare a dreptului național(43). În același timp, includerea acestei expresii înseamnă că articolul 53 din cartă nu poate aduce atingere supremației dreptului Uniunii din moment ce evaluarea nivelului de protecție a drepturilor fundamentale care trebuie atins se efectuează în cadrul punerii în aplicare a dreptului Uniunii.

136. Având în vedere interpretarea articolului 53 din cartă pe care o reținem, propunem, așadar, Curții să declare că acest articol trebuie interpretat în sensul că nu permite unei autorități judiciare de executare să supună, în aplicarea dreptului constituțional național, executarea unui mandat european de arestare condiției ca persoana care face obiectul acestuia să poată beneficia de rejudecarea cauzei în statul membru emitent, în cazul în care aplicarea unei asemenea condiții nu este permisă de articolul 4a alineatul (1) din decizia‑cadru.

137. Precizăm că poziția pe care propunem Curții să o rețină în prezenta cauză nu are drept consecință negarea necesității de a se ține seama de identitatea națională a statelor membre, din care identitatea constituțională face cu siguranță parte(44).

138. Nu ignorăm că Uniunea este ținută, astfel cum prevede articolul 4 alineatul (2) TUE, să respecte identitatea națională a statelor membre, „inerentă structurilor lor fundamentale politice și constituționale”(45). Arătăm de asemenea că preambulul cartei amintește că, în acțiunea sa, Uniunea trebuie să respecte identitatea națională a statelor membre.

139. Un stat membru care ar considera că o dispoziție de drept derivat aduce atingere identității sale naționale ar putea astfel să o conteste întemeindu‑se pe articolul 4 alineatul (2) TUE(46).

140. Nu ne confruntăm totuși cu o asemenea situație în prezenta cauză. În această privință, dezbaterile care s‑au derulat atât în fața Tribunal Constitucional cât și în fața Curții ne‑au convins că determinarea domeniului de aplicare al dreptului la un proces echitabil și al dreptului la apărare în cazul unor hotărâri pronunțate în lipsă nu este de natură să afecteze identitatea națională a Regatului Spaniei.

141. Astfel, pe lângă faptul că stabilirea a ceea ce constituie „conținutul absolut” al dreptului la apărare rămâne supusă discuțiilor chiar în cadrul Tribunal Constitucional, Regatul Spaniei a arătat el însuși, cu ocazia ședinței, întemeindu‑se în special pe excepțiile care există în dreptul spaniol cu privire la rejudecarea cauzei după o hotărâre pronunțată în lipsă, că participarea acuzatului la proces nu ține de identitatea constituțională a Regatului Spaniei.

142. Pe de altă parte, nu trebuie confundat, după părerea noastră, ceea ce ține de o concepție exigentă privind protecția unui drept fundamental cu o atingere adusă identității naționale sau, mai precis, identității constituționale a unui stat membru. Este vorba în speță, desigur, de un drept fundamental protejat de Constituția spaniolă a cărui importanță nu poate fi subestimată, însă nu înseamnă că în această situație trebuie să se recurgă la aplicarea articolului 4 alineatul (2) TUE.

143. Este important, în plus, să se precizeze că luarea în considerare a elementelor distinctive care caracterizează ordinile juridice naționale face parte din principiile care trebuie să ghideze construirea unui spațiu de libertate, securitate și justiție.

144. Articolul 67 alineatul (1) TFUE prevede astfel că „Uniunea constituie un spațiu de libertate, securitate și justiție, cu respectarea drepturilor fundamentale și a diferitelor sisteme de drept și tradiții juridice ale statelor membre”. Pe de altă parte, articolul 82 alineatul (2) TFUE prevede că normele minime care pot fi adoptate de Parlamentul European și de Consiliu, printre altele în ceea ce privește drepturile persoanelor în procedura penală, trebuie să ia în considerare „diferențele existente între tradițiile juridice și sistemele de drept ale statelor membre”. Subliniem de asemenea că articolul 82 alineatul (3) TFUE prevede că, „[î]n cazul în care un membru al Consiliului consideră că un proiect de directivă prevăzut la alineatul (2) ar aduce atingere aspectelor fundamentale ale sistemului său de justiție penală, acesta poate solicita sesizarea Consiliului European”, situație în care procedura legislativă se suspendă și se poate ajunge, dacă dezacordul persistă, la o cooperare consolidată.

145. Adoptarea de către legiuitorul Uniunii a articolului 4a din decizia‑cadru demonstrează că statele membre au dorit să adopte o abordare comună privind executarea mandatelor europene de arestare emise în scopul executării unor hotărâri pronunțate în lipsă și că această abordare comună era compatibilă cu diversitatea tradițiilor și a sistemelor juridice ale statelor membre.

IV – Concluzie

146. Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Tribunal Constitucional după cum urmează:

„1)      Articolul 4a alineatul (1) literele (a) și (b) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretat în sensul că nu permite autorității judiciare de executare, în cazurile menționate în dispoziția respectivă, să supună executarea unui mandat european de arestare condiției ca persoana care face obiectul acestuia să poată beneficia de rejudecarea cauzei în statul membru emitent.

2)      Articolul 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299, este compatibil cu articolul 47 al doilea paragraf și cu articolul 48 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

3)      Articolul 53 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu permite autorității judiciare de executare, în aplicarea dreptului său constituțional național, să supună executarea unui mandat european de arestare condiției ca persoana care face obiectul acestuia să poată beneficia de rejudecarea cauzei în statul membru emitent, în cazul în care aplicarea unei asemenea condiții nu este permisă de articolul 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299.”


1 –      Limba originală: franceza.


2 –      JO L 190, p. 1, Ediție specială, 15/vol. 10, p. 78.


3 –      JO L 81, p. 24, denumită în continuare „decizia‑cadru”.


4 –      Este vorba despre o cale de atac care are ca obiect garantarea protecției drepturilor și a libertăților fundamentale. Prin intermediul acestei căi de atac sunt protejate în special drepturile prevăzute în secțiunile I și II din capitolul II al titlului I din Constituția spaniolă, precum dreptul la egalitate (articolul 14), drepturile fundamentale și libertățile publice prevăzute la articolele 15-29 din aceasta și dreptul la obiecție de conștiință (articolul 30 alineatul 2), împotriva atingerilor aduse de autoritățile publice (articolul 53 alineatul 2).


5 –      Reclamantul citează în acest scop hotărârile 91/2000 din 30 martie 2000 și 177/2006 din 5 iunie 2006 ale Tribunal Constitucional.


6 –      A se vedea Hotărârea din 16 iunie 2005, Pupino (C‑105/03, Rec., p. I‑5285, punctul 43).


7 –      A se vedea Declarația în sensul articolului 8 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2009/299 (JO 2009, L 97, p. 26).


8 –      A se vedea printre altele Hotărârea din 28 iunie 2007, Dell’Orto (C‑467/05, Rep., p. I‑5557, punctul 40), și, în ceea ce privește aprecierea validității unei norme de drept al Uniunii, Hotărârea din 8 iulie 2010, Afton Chemical (C‑343/09, Rep., p. I‑7027, punctele 13 și 14).


9 –      A se vedea printre altele Hotărârea din 12 august 2008, Santesteban Goicoechea (C‑296/08 PPU, Rep., p. I‑6307, punctul 80 și jurisprudența citată).


10 –      A se vedea prin analogie Hotărârea din 1 iulie 2004, Tsapalos și Diamantakis (C‑361/02 și C‑362/02, Rec., p. I‑6405, punctul 20). Pentru a relua termenii utilizați de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, procedura mandatului european de arestare „nu privește temeinicia unei acuzații în materie penală” și „predarea reclamantului autorităților [competente] [nu este] o pedeapsă aplicată persoanei în cauză pentru comiterea unei infracțiuni, ci o procedură destinată să permită executarea unei hotărâri” (a se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Monedero Angora împotriva Spaniei din 7 octombrie 2008). Cu alte cuvinte, procedura mandatului european de arestare nu are un impact asupra răspunderii penale individuale, ci urmărește să faciliteze executarea unei decizii adoptate cu privire la persoana condamnată.


11 –      A se vedea în această privință Guillén López, E., „The impact of the European Convention of Human Rights and the Charter of Fundamental Rights of the European Union on Spanish Constitutional law: make a virtue of necessity”, Human rights protection in the European legal order: the interaction between the European and the national courts, Intersentia, 2011, p. 309, care precizează printre altele că, „with the authorisation for the ratification of the Lisbon Treaty, organic law 1/2008 […] states in Article 2 that: «Under the provisions of paragraph 2 of Article 10 of the Spanish constitution and paragraph 8 of Article 1 of the Treaty of Lisbon, the rules relating to fundamental rights and freedoms recognized by the constitution shall be interpreted in accordance with the provisions of the Charter of Fundamental Rights»”(p. 334).


12 –      A se vedea prin analogie, în ceea ce privește o acțiune în aprecierea legalității introdusă în fața High Court of Justice (England & Wales), Queen’s Bench Division (Administrative Court) (Regatul Unit), și care urmărea să conteste transpunerea unei directive, deși, la data introducerii acestei acțiuni, termenul prevăzut pentru transpunerea acestei directive nu se împlinise încă și nu a fost adoptată nicio măsură națională de transpunere a directivei menționate, Hotărârea din 3 iunie 2008, Intertanko și alții (C‑308/06, Rep., p. I‑4057, punctele 33-35), precum și Hotărârea Afton Chemical, citată anterior (punctele 15-17).


13 –      A se vedea articolul 1 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2009/299.


14 –      A se vedea considerentul (4) al Deciziei‑cadru 2009/299.


15 –      Idem.


16 –      A se vedea explicațiile cu privire la Carta drepturilor fundamentale (JO 2007, C 303, p. 17).


17 –      Recueil des arrêts et décisions, 2006‑II.


18 –      A se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârile citate anterior Sejdovic împotriva Italiei (§ 81) și Haralampiev împotriva Bulgariei (§ 30).


19 –      A se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Sejdovic împotriva Italiei, citată anterior (§ 82).


20 –      A se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârile citate anterior Sejdovic împotriva Italiei (§ 84), și Haralampiev împotriva Bulgariei (§ 31).


21 –      A se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârile citate anterior Sejdovic împotriva Italiei (§ 86), și Haralampiev împotriva Bulgariei (§ 32). A se vedea de asemenea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Idalov împotriva Rusiei, citată anterior (§ 172).


22 –      A se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Idalov împotriva Rusiei, citată anterior (§ 173). A se vedea de asemenea în același sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârile citate anterior Sejdovic împotriva Italiei (§ 87) și Haralampiev împotriva Bulgariei (§ 33).


23 –      A se vedea printre altele Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Medenica împotriva Elveției din 14 iunie 2001, Recueil des arrêts et décisions, 2001‑VI, în care această Curte arată, referitor la partea care fusese informată în timp util cu privire la urmărirea penală începută împotriva sa și la data procesului, că, „în timpul dezbaterilor, apărarea [sa] a fost asigurată de doi avocați aleși de aceasta” (§ 56).


24 –      A se vedea printre altele Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Krombach împotriva Franței din 13 februarie 2001, Recueil des arrêts et décisions, 2001‑II, § 89. A se vedea de asemenea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Sejdovic împotriva Italiei, citată anterior (§ 91).


25 –      A se vedea printre altele Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Sejdovic împotriva Italiei, citată anterior (§ 91).


26 –      A se vedea printre altele Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârile Van Geyseghem împotriva Belgiei din 21 ianuarie 1999, Recueil des arrêts et décisions, 1999‑I, § 34, și Krombach împotriva Franței, citată anterior (§ 89), precum și, în același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Sejdovic împotriva Italiei, citată anterior (§ 92).


27 –      A se vedea printre altele Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Sejdovic împotriva. Italiei, citată anterior (§ 93).


28 –      A se vedea considerentul (10) al Deciziei‑cadru 2009/299.


29 –      Altfel spus, pentru a relua termenii utilizați de Curte la punctul 74 din Hotărârea din 14 septembrie 2010, Akzo Nobel Chemicals și Akcros Chemicals/Comisia (C‑550/07 P, Rep., p. I‑8301), dezbaterile care au avut loc în fața Curții cu ocazia prezentei proceduri nu au relevat „nicio tendință preponderentă” în ordinile juridice ale celor 27 de state membre în favoarea interpretării reținute de Tribunal Constitucional.


30 –      În temeiul articolului 53 din CEDO, „[n]icio dispoziție din prezenta convenție nu va fi interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului și libertăților fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricărei părți contractante sau oricărei alte convenții la care această parte contractantă este parte”.


31 –      Tribunal Constitucional se referă în această privință la Hotărârea din 12 iunie 2003, Schmidberger (C‑112/00, Rec., p. I‑5659, punctul 74), la Hotărârea din 11 decembrie 2007, International Transport Workers’ Federation și Finnish Seamen’s Union (C‑438/05, Rep., p. I‑10779, punctul 45), precum și la Hotărârea din 18 decembrie 2007, Laval un Partneri (C‑341/05, Rep., p. 1-11767, punctul 93). Reiese din cuprinsul punctelor menționate din aceste hotărâri că protecția drepturilor fundamentale constituie un interes legitim de natură să justifice, în principiu, o restricție privind obligațiile impuse de dreptul Uniunii, chiar în temeiul unei libertăți fundamentale garantate de tratat, cum ar fi libera circulație a mărfurilor sau libera prestare a serviciilor.


32 –      Tribunal Constitucional citează în această privință Hotărârea din 14 octombrie 2004, Omega (C‑36/02, Rec., p. I‑9609, punctele 37 și 38), precum și Hotărârea Pupino, citată anterior (punctul 60).


33 –      A se vedea printre altele Hotărârea din 17 decembrie 1970, Internationale Handelsgesellschaft (11/70, Rec., p. 1125, punctul 3), Hotărârea din 2 iulie 1996, Comisia/Luxemburg (C‑473/93, Rec., p. I‑3207, punctul 38), și Hotărârea din 8 septembrie 2010, Winner Wetten (C‑409/06, Rep., p. I‑8015, punctul 61).


34 –      A se vedea în acest sens Ladenburger, C., „European Union Institutional Report”, The Protection of Fundamental Rights Post‑Lisbon: The Interaction between the Charter of Fundamental Rights of the European Union, the European Convention on Human Rights and National Constitutions, Tartu University Press, Rapoartele Congresului al XXV‑lea al FIDE, Tallinn, 2012, vol. 1, p. 141, în special p. 175 și nota de subsol de la pagina 124.


35 –      A se vedea Declarația 17 cu privire la supremație.


36 –      A se vedea Tinsley, A., „Note on the reference in case C‑399/11 Melloni”, New Journal of European Criminal Law, vol. 3, ediția întâi, 2012, p. 19, în special p. 28. Autorul face referire la articolul lui M. Arroyo Jiménez intitulat „Sobre la primera cuestión prejudicial planteada por el Tribunal Constitucional – Bases, contenido y consecuencias”, Revista Para el Análisis del Derecho, Barcelona, octombrie 2011.


37 –      Hotărârea Internationale Handelsgesellschaft, citată anterior (punctul 4).


38 –      A se vedea Widmann, A.‑M., „Article 53: undermining the impact of the Charter of Fundamental Rights”, Columbia journal of European law, vol. 8, 2002, nr. 2, p. 342, în special p. 353, precum și Van De Heyning, C., „No place like home – Discretionary space for the domestic protection of fundamental rights”, Human rights protection in the European legal order: the interaction between the European and the national courts,op. cit., p. 65, în special p. 81.


39 –      A se vedea în special Hotărârea din 28 iunie 2012, West (C‑192/12 PPU, punctul 53 și jurisprudența citată).


40 –      Pentru exemple de drepturi fundamentale care beneficiază de un nivel de protecție mai ridicat în anumite state membre în raport cu nivelul de protecție care rezultă din CEDO și din dreptul Uniunii, a se vedea Besselink, L. F. M., „General Report”, The Protection of Fundamental Rights Post‑Lisbon: The Interaction between the Charter of Fundamental Rights of the European Union, the European Convention on Human Rights and National Constitutions,op. cit., p. 63, în special p. 70. A se vedea de asemenea Ladenburger, C., op. cit., care consideră că, „where Union law leaves several ways of implementation without its effectiveness being undermined, then it is hard to see why the national authority should not be authorised to select only such modes of implementation that respect its own constitution” (p. 173).


41 –      A se vedea Bering Liisberg, J., „Does the EU Charter of Fundamental Rights Threaten the Supremacy of Community Law? – Article 53 of the Charter: a fountain of law or just an inkblot?”, Jean Monnet Working Paper, nr. 4/01, p. 18 și 50.


42 –      Mesajul vehiculat de articolul 52 alineatul (4) din cartă este rezumat în felul următor de Ladenburger, C., op. cit., p. 179:


      „[T]he step of incorporating a written catalogue into primary law should not lead to construing Union fundamental rights in complete abstraction from the Member States’ constitutional traditions and laws.”


      Articolul 52 alineatul (6) din cartă, care prevede că „[l]egislațiile și practicile naționale trebuie să fie luate în considerare pe deplin, după cum se precizează în prezenta cartă”, se încadrează în aceeași logică.


43 –      A se vedea Bering Liisberg, J., op. cit., p. 16 și 35. În cadrul statelor membre, jurisdicțiile naționale sunt în măsură să distingă ce standard de protecție trebuie să fie aplicat în funcție de cazurile cu care sunt sesizate și de dreptul aplicabil. A se vedea în această privință, Besselink, L. F. M., op. cit., care arată că, „in federal states courts are acquainted with the distinction between areas of competence and the differentiated standards which accompany each. At the same time there is little doubt that the various ‘layers’ overlap” (p. 77).


44 –      A se vedea în special, cu privire la acest subiect, Simon, D., „L’identité constitutionnelle dans la jurisprudence de l’Union européenne”, L’identité constitutionnelle saisie par les juges en Europe, Éditions A. Pedone, Paris, 2011, p. 27, Constantinesco, V., „La confrontation entre identité constitutionnelle européenne et identités constitutionnelles nationales, convergence ou contradiction? Contrepoint ou hiérarchie?”, L’Union européenne: Union de droit, Union des droits – Mélanges en l’honneur de Philippe Manin, Éditions A. Pedone, Paris, 2010, p. 79, și, în aceeași lucrare, Mouton, J.‑D., „Réflexions sur la prise en considération de l’identité constitutionnelle des États membres de l’Union européenne”, p. 145.


45 –      Curtea s‑a referit la această dispoziție în Hotărârea din 22 decembrie 2010, Sayn‑Wittgenstein (C‑208/09, Rep., p. I‑13693, punctul 92), în Hotărârea din 12 mai 2011, Runevič-Vardyn și Wardyn (C‑391/09, Rep., p. I‑3787, punctul 86), precum și în Hotărârea din 24 mai 2011, Comisia/Luxemburg (C‑51/08, Rep., p. I‑4231, punctul 124). A se vedea de asemenea punctul 59 din Concluziile avocatului general Jääskinen prezentate în cauza Las (C‑202/11, pendinte în fața Curții), precum și punctul 60 și urm. din cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în cauza JS (C‑253/12, pendinte în fața Curții).


46 –      A se vedea Besselink, L. F. M., op. cit., care arată că „divergent fundamental rights standards may not be resolved explicitly via provisions like Article 53 of the Charter and of the ECHR, but by reference to Article 4(2) EU. Reliance on divergent fundamental rights standards is then made dependent on whether it forms part of the constitutional identity of a Member State” (p. 136).