HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a zecea)

10 noiembrie 2021 (*)

„Drept instituțional – Inițiativă cetățenească europeană – Politica de coeziune – Regiuni cu minorități naționale – Decizie de înregistrare – Acțiune în anulare – Act supus căilor de atac – Admisibilitate – Articolul 4 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul (UE) nr. 211/2011 – Obligația de motivare”

În cauza T‑495/19,

România, reprezentată de E. Gane, R. Hațieganu, L. Lițu și L.‑E. Bațagoi, în calitate de agenți,

reclamantă,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de H. Stancu, I. Martínez del Peral și H. Krämer, în calitate de agenți,

pârâtă,

susținută de

Ungaria, reprezentată de M. Fehér, M. Tátrai și K. Szíjjártó, în calitate de agenți,

intervenientă,

având ca obiect o cerere formulată în temeiul articolului 263 TFUE prin care se solicită anularea Deciziei (UE) 2019/721 a Comisiei din 30 aprilie 2019 privind propunerea de inițiativă cetățenească intitulată „Politica de coeziune pentru egalitatea regiunilor și menținerea culturilor regionale” (JO 2019, L 122, p. 55),

TRIBUNALUL (Camera a zecea),

compus din domnii A. Kornezov, președinte, și E. Buttigieg (raportor) și doamna K. Kowalik‑Bańczyk, judecători,

grefier: doamna I. Kurme, administratoare,

având în vedere faza scrisă a procedurii și în urma ședinței din 21 mai 2021,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Istoricul cauzei

1        La 18 iunie 2013, propunerea de inițiativă cetățenească (denumită în continuare „ICE”) intitulată „Politica de coeziune pentru egalitatea regiunilor și menținerea culturilor regionale” (denumită în continuare „propunerea de ICE în litigiu”) a fost prezentată Comisiei Europene în conformitate cu articolul 11 alineatul (4) TUE și cu Regulamentul (UE) nr. 211/2011 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 februarie 2011 privind inițiativa cetățenească (JO 2011, L 65, p. 1).

2        Din informațiile furnizate de organizatorii propunerii de ICE în litigiu cu titlu de informații necesare pentru înregistrarea unei propuneri de ICE conform anexei II la Regulamentul nr. 211/2011 rezulta că propunerea viza ca Uniunea Europeană, în cadrul politicii de coeziune, să acorde o atenție specială regiunilor cu caracteristici etnice, culturale, religioase sau lingvistice care sunt diferite de cele ale regiunilor învecinate. Pentru astfel de regiuni, care includ zonele geografice fără competențe administrative, prevenirea oricărui decalaj sau a oricărei întârzieri economice în raport cu regiunile învecinate, susținerea dezvoltării economice și menținerea condițiilor pentru coeziunea economică, socială și teritorială trebuiau să se realizeze într‑un mod care să asigure inalterabilitatea caracteristicilor acestora. În acest scop, aceste regiuni trebuiau să aibă oportunități egale pentru a accesa diferite fonduri ale Uniunii, iar păstrarea caracteristicilor lor și dezvoltarea lor economică adecvată trebuiau să fie garantate, astfel încât dezvoltarea Uniunii să poată fi susținută, iar diversitatea sa culturală să fie menținută.

3        Prin Decizia C(2013) 4975 final din 25 iulie 2013 și în temeiul articolului 4 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 211/2011, Comisia a refuzat cererea de înregistrare a propunerii de ICE în litigiu pentru motivul că aceasta se afla vădit în afara sferei sale de competență care să îi permită prezentarea unei propuneri de act juridic al Uniunii în scopul punerii în aplicare a tratatelor.

4        Prin Hotărârea din 10 mai 2016, Izsák și Dabis/Comisia (T‑529/13, EU:T:2016:282), Tribunalul a respins acțiunea în anulare formulată împotriva Deciziei C(2013) 4975 final.

5        Sesizată cu recurs, Curtea, prin Hotărârea din 7 martie 2019, Izsák și Dabis/Comisia (C‑420/16 P, EU:C:2019:177), a anulat Hotărârea din 10 mai 2016, Izsák și Dabis/Comisia (T‑529/13, EU:T:2016:282), și, pronunțându‑se ea însăși în mod definitiv asupra litigiului, a anulat Decizia C(2013) 4975 final.

6        La 30 aprilie 2019, Comisia a adoptat Decizia (UE) 2019/721 privind propunerea de ICE în litigiu (JO 2019, L 122, p. 55, denumită în continuare „decizia atacată”), prin care a procedat la înregistrarea acesteia în sensul articolului 4 din Regulamentul nr. 211/2011.

7        În considerentele (1) și (2) ale deciziei atacate, Comisia a identificat obiectul și obiectivele propunerii de ICE în litigiu în termenii redați la punctul 2 de mai sus.

8        În considerentele (3) și (4) ale deciziei atacate, Comisia a arătat că, pentru a încuraja recurgerea de către cetățeanul Uniunii la mecanismul ICE și, în cele din urmă, la viața democratică a Uniunii, procedurile și condițiile necesare pentru o ICE trebuie să fie clare, simple, ușor de aplicat și proporționale cu natura ICE.

9        În considerentul (5) al deciziei atacate, Comisia a precizat:

„În conformitate cu articolul 177 din Tratatul [FUE], pot fi adoptate acte juridice ale Uniunii în scopul punerii în aplicare a tratatelor, în vederea definirii sarcinilor, a obiectivelor prioritare și a organizării fondurilor structurale, ceea ce poate implica regruparea fondurilor.”

10      În considerentul (6) al deciziei atacate, Comisia a arătat că propunerea de ICE în litigiu, „în măsura în care viz[a] prezentarea de către [ea însăși] a unor propuneri de acte juridice care definesc sarcinile, obiectivele prioritare și organizarea fondurilor structurale și cu condiția ca acțiunile care urmează să fie finanțate să ducă la consolidarea coeziunii economice, sociale și teritoriale a Uniunii”, nu ieșea în mod vădit din cadrul atribuțiilor sale, în sensul articolului 4 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 211/2011.

11      În considerentul (7) al deciziei atacate, Comisia a constatat că propunerea de ICE în litigiu îndeplinea condițiile prevăzute la articolul 4 alineatul (2) literele (a), (c) și (d) din Regulamentul nr. 211/2011 și, în considerentul (8), a concluzionat că era necesar să o înregistreze.

12      Articolul 1 din decizia atacată prevede:

„(1)      Se înregistrează propunerea de inițiativă cetățenească intitulată «Politica de coeziune pentru egalitatea regiunilor și menținerea culturilor regionale».

(2)      Pot fi colectate declarații de susținere pentru această propunere de inițiativă cetățenească, pornind de la constatarea faptului că aceasta vizează prezentarea de către Comisie a unor propuneri de acte juridice care stabilesc sarcinile, obiectivele prioritare și organizarea fondurilor structurale și cu condiția ca acțiunile care urmează să fie finanțate să conducă la consolidarea coeziunii economice, sociale și teritoriale a Uniunii.”

13      Articolul 3 din decizia atacată precizează că organizatorii propunerii de ICE în litigiu sunt destinatarii acesteia.

 Procedura și concluziile părților

14      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 8 iulie 2019, România a introdus prezenta acțiune.

15      Comisia a depus memoriul în apărare la 27 septembrie 2019.

16      Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 8 octombrie 2019, Ungaria a formulat o cerere de intervenție în prezenta cauză în susținerea concluziilor Comisiei.

17      Memoriul în replică a fost depus la 16 decembrie 2019.

18      Prin Decizia președintelui Camerei a zecea din 7 ianuarie 2020, a fost admisă cererea de intervenție a Ungariei.

19      Memoriul în duplică a fost depus la 27 ianuarie 2020.

20      Ungaria a depus memoriul său în intervenție la 18 februarie 2020, iar România a depus observațiile sale cu privire la acesta la 21 mai 2020, în termenul acordat. Comisia nu a depus observații cu privire la memoriul în intervenție menționat mai sus.

21      Prin actul depus la grefa Tribunalului la 30 iulie 2020, România a formulat o cerere de organizare a unei ședințe de audiere a pledoariilor în conformitate cu articolul 106 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului.

22      La propunerea judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a zecea) a decis deschiderea fazei orale a procedurii și, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 89 din Regulamentul de procedură, a solicitat Comisiei și Ungariei să prezinte observații, dacă doreau acest lucru, cu privire la argumentația României referitoare la admisibilitatea acțiunii. Ambele părți au depus observații în termenul stabilit.

23      Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 21 mai 2021.

24      România solicită Tribunalului:

–        anularea deciziei atacate;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

25      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea României la plata cheltuielilor de judecată.

26      Ungaria solicită Tribunalului respingerea acțiunii.

 În drept

 Cu privire la admisibilitatea acțiunii

27      România, abordând problema admisibilității acțiunii din perspectiva caracterului atacabil al deciziei atacate și a existenței unui interes de a exercita acțiunea, a susținut că acțiunea respectivă este admisibilă.

28      Comisia, în observațiile sale cu privire la argumentația României (a se vedea punctul 22 de mai sus), a exprimat îndoieli cu privire la admisibilitatea acțiunii.

29      Mai precis, Comisia a exprimat îndoieli cu privire la caracterul atacabil al deciziei atacate, în măsura în care aceasta ar putea fi considerată un act pregătitor ca „primă etapă a mecanismului inițiativei cetățenești” care ar conduce la adoptarea de către Comisie a comunicării prevăzute la articolul 10 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 211/2011, care ar constitui un act atacabil. În această privință, Comisia a susținut că, potrivit unei jurisprudențe constante, în ceea ce privește actele sau deciziile a căror elaborare se efectuează în mai multe etape, în special la finalul unei proceduri interne, nu constituie, în principiu, acte susceptibile să facă obiectul unei acțiuni în anulare decât măsurile care stabilesc definitiv poziția instituției în cauză la finalul acestei proceduri, cu excluderea măsurilor intermediare al căror obiectiv este de a pregăti decizia finală.

30      Pentru a‑și justifica îndoielile, Comisia a susținut de asemenea că din jurisprudența Tribunalului reiese că o acțiune în anulare poate fi formulată, inclusiv de un stat membru, împotriva unor acte destinate să producă efecte juridice susceptibile să cauzeze un prejudiciu. Or, potrivit Comisiei, în cazul unei decizii de înregistrare a unei propuneri de ICE, este dificil să se stabilească care sunt efectele juridice ce decurg din conținutul acestei propuneri de ICE care ar putea cauza un prejudiciu și cui. Comisia a invocat în mod specific Hotărârea din 21 mai 2010, Franța/Comisia (T‑425/04, T‑444/04, T‑450/04 și T‑456/04, EU:T:2010:216, punctul 119).

31      Având în vedere considerațiile de mai sus, Comisia a lăsat la aprecierea Tribunalului chestiunea caracterului atacabil al deciziei atacate.

32      În schimb, Comisia a subscris la analiza României potrivit căreia exercitarea de către statele membre a dreptului de a formula o acțiune în anulare împotriva unui act al Uniunii nu este condiționată de demonstrarea unui interes de a exercita acțiunea.

33      Ungaria, în observațiile sale cu privire la argumentația României (a se vedea punctul 22 de mai sus), s‑a pronunțat în favoarea admisibilității acțiunii, susținând printre altele că decizia atacată constituie un act atacabil. Ungaria a considerat de asemenea justificată pronunțarea de către Tribunal asupra acestei probleme juridice pentru a înlătura orice incertitudine.

34      Din argumentele celor trei părți rezultă că acestea nu contestă faptul că exercitarea de către statele membre a dreptului de a formula o acțiune în anulare împotriva unui act al Uniunii nu este condiționată de demonstrarea unui interes de a exercita acțiunea. Astfel, reiese din jurisprudență că un stat membru, cum este România în speță, poate introduce o acțiune în anularea unui act care produce efecte juridice obligatorii fără să trebuiască să demonstreze un interes de a exercita acțiunea (a se vedea Hotărârea din 13 octombrie 2011, Deutsche Post și Germania/Comisia, C‑463/10 P și C‑475/10 P, EU:C:2011:656, punctul 36 și jurisprudența citată). Prin urmare, pentru ca acțiunea pe care o introduce să fie admisibilă, un stat membru nu este obligat să demonstreze că un act al Uniunii pe care îl atacă produce efecte juridice în ceea ce îl privește (a se vedea Hotărârea din 20 septembrie 2012, Franța/Comisia, T‑154/10, EU:T:2012:452, punctul 37 și jurisprudența citată). Hotărârea din 21 mai 2010, Franța/Comisia (T‑425/04, T‑444/04, T‑450/04 și T‑456/04, EU:T:2010:216), invocată de Comisie (a se vedea punctul 30 de mai sus), care în cele din urmă a fost anulată în recurs prin Hotărârea din 19 martie 2013, Bouygues și Bouygues Télécom/Comisia și alții și Comisia/Franța și alții (C‑399/10 P și C‑401/10 P, EU:C:2013:175), nu repune nicidecum în discuție jurisprudența sus‑menționată.

35      Întrucât Comisia a exprimat îndoieli cu privire la caracterul atacabil al deciziei atacate în sensul articolului 263 TFUE și ținând seama de cererea Ungariei ca Tribunalul să se pronunțe în mod explicit cu privire la acest aspect, trebuie enunțate considerațiile de mai jos.

36      Reiese dintr‑o jurisprudență constantă dezvoltată în cadrul unor acțiuni în anulare introduse de state membre sau de instituții că sunt considerate acte atacabile în sensul articolului 263 TFUE orice dispoziții adoptate de instituții, indiferent de forma acestora, care urmăresc să producă efecte juridice obligatorii (a se vedea Hotărârea din 13 octombrie 2011, Deutsche Post și Germania/Comisia, C‑463/10 P și C‑475/10 P, EU:C:2011:656, punctul 36 și jurisprudența citată).

37      Pentru a stabili dacă un act produce efecte juridice, trebuie avute în vedere în special obiectul, conținutul și esența acestuia, precum și contextul factual și juridic în care acesta a intervenit (a se vedea Hotărârea din 23 aprilie 2018, One of Us și alții/Comisia, T‑561/14, EU:T:2018:210, punctul 70 și jurisprudența citată).

38      În speță, trebuie să se aprecieze dacă decizia atacată, adoptată de Comisie în temeiul articolului 4 din Regulamentul nr. 211/2011, potrivit căreia aceasta a procedat la înregistrarea propunerii de ICE în litigiu, urmărește să producă efecte juridice obligatorii, constituind astfel un act atacabil în sensul articolului 263 TFUE.

39      În această privință, astfel cum a precizat deja instanța Uniunii (Hotărârea din 23 aprilie 2018, One of Us și alții/Comisia, T‑561/14, EU:T:2018:210, punctul 73), Regulamentul nr. 211/2011, care era aplicabil la data adoptării deciziei atacate, stabilește procedurile și condițiile necesare pentru prezentarea unei ICE. În considerentul său (8), acesta precizează că este necesară o minimă structură de organizare și, în acest scop, prevede constituirea unui comitet al cetățenilor, alcătuit din persoane fizice (organizatorii) care provin din cel puțin șapte state membre diferite, care are sarcina elaborării unei ICE și a prezentării ei Comisiei. Regulamentul nr. 211/2011 prevede, la articolul 4, că propunerea de ICE trebuie să fie înregistrată la Comisie și că această înregistrare este efectuată cu condiția constatării de către Comisie a îndeplinirii unui anumit număr de criterii, stabilite în dispoziția sus‑menționată. Printre aceste condiții figurează aceea ca propunerea de ICE în discuție să nu se afle vădit în afara sferei de competență a Comisiei în ceea ce privește prezentarea unei propuneri de act juridic al Uniunii în scopul punerii în aplicare a tratatelor [articolul 4 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 211/2011]. Articolul 4 alineatul (4) din Regulamentul nr. 211/2011 prevede că o propunere de ICE care a fost înregistrată se publică în registrul prevăzut la articolul 4 alineatul (1) al doilea paragraf din același regulament.

40      Numai în urma acestei înregistrări a propunerii de ICE în discuție poate fi începută colectarea declarațiilor de susținere de la cel puțin un milion de semnatari care provin din cel puțin un sfert din toate statele membre. Această colectare trebuie să fie efectuată în cadrul procedurilor și al condițiilor definite în detaliu la articolele 5-8 din Regulamentul nr. 211/2011. În special, în temeiul articolului 8 din Regulamentul nr. 211/2011, organizatorii prezintă statelor membre în cauză, spre verificare și certificare, declarațiile de susținere primite.

41      Articolul 9 primul paragraf din Regulamentul nr. 211/2011 prevede posibilitatea organizatorilor, sub rezerva respectării tuturor procedurilor și condițiilor prevăzute în regulamentul menționat, de a prezenta ICE Comisiei însoțită de informații cu privire la toate formele de sprijin și de finanțare primite pentru inițiativa în cauză. Aceste informații se publică în registru.

42      Articolul 10 alineatul (1) din Regulamentul nr. 211/2011 prevede că, la primirea unei ICE în conformitate cu articolul 9 din acest regulament, Comisia:

a)      publică fără întârziere ICE în registru;

b)      primește organizatorii la un nivel adecvat pentru a le permite să explice în detaliu chestiunile ridicate de ICE;

c)      în termen de trei luni, își prezintă într‑o comunicare concluziile juridice și politice privind ICE, acțiunile pe care intenționează să le întreprindă, dacă este cazul, și motivele acțiunilor sau ale refuzului de a acționa.

43      Articolul 10 alineatul (2) din Regulamentul nr. 211/2011 prevede că această comunicare trebuie să fie notificată organizatorilor, precum și Parlamentului European și Consiliului Uniunii Europene și trebuie să fie făcută publică.

44      Articolul 11 din Regulamentul nr. 211/2011 prevede printre altele că organizatorilor li se acordă posibilitatea ca, în termenul de trei luni prevăzut la articolul 10 alineatul (1) litera (c) din regulamentul menționat, să prezinte ICE în cadrul unei audieri publice în Parlament.

45      Din dispozițiile prezentate la punctele 39-44 de mai sus reiese că decizia de înregistrare a unei propuneri de ICE, cum este decizia atacată în speță, urmărește să producă efecte juridice obligatorii față de organizatori, de instituții și de statele membre în cauză.

46      Astfel, în ceea ce îi privește pe organizatori, decizia de înregistrare amintită declanșează mecanismul de colectare a declarațiilor de susținere și le furnizează printre altele, în primul rând, dreptul de a prezenta ICE Comisiei și de a o explica în detaliu [a se vedea punctul 41 și punctul 42 litera b) de mai sus], în al doilea rând, dreptul de a solicita Comisiei să prezinte comunicarea menționată la articolul 10 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 211/2011 [a se vedea punctul 42 litera c) de mai sus] și, în al treilea rând, dreptul de a prezenta ICE în cadrul unei audieri publice în Parlament (a se vedea punctul 44 de mai sus). Drepturile menționate mai sus, care iau naștere în favoarea organizatorilor, constituie în același timp obligații pentru instituțiile în cauză, și anume Comisia și Parlamentul, întrucât Comisia este obligată să îi primească pe organizatori și să prezinte comunicarea menționată mai sus, iar Parlamentul să organizeze audierea publică amintită anterior.

47      În ceea ce privește statele membre în cauză, decizia de înregistrare a unei propuneri de ICE dă naștere obligației lor de a autoriza colectarea declarațiilor de susținere, de a le verifica și de a le certifica (a se vedea punctul 40 de mai sus).

48      Îndoielile Comisiei cu privire la caracterul atacabil al deciziei atacate sunt nefondate.

49      În această privință, trebuie înlăturată analiza potrivit căreia decizia de înregistrare a unei propuneri de ICE constituie un act pregătitor sau intermediar al cărui obiectiv ar fi pregătirea adoptării comunicării prevăzute la articolul 10 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 211/2011 (a se vedea punctul 29 de mai sus).

50      Astfel, după cum instanța Uniunii a constatat deja, pe de o parte, obiectivul procedurii de înregistrare este de a evita ca organizatorii să facă eforturi inutile pentru o ICE care, de la bun început, nu se poate finaliza cu rezultatul dorit și, pe de altă parte, decizia de a înregistra o propunere de ICE implică o primă apreciere a acesteia pe plan juridic și nu aduce atingere aprecierii efectuate de Comisie în cadrul comunicării adoptate în temeiul articolului 10 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 211/2011, care cuprinde „concluziile juridice și politice” privind ICE, acțiunea pe care ea intenționează să o întreprindă, dacă este cazul, precum și motivele pe care le are pentru a întreprinde sau nu această acțiune (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 aprilie 2018, One of Us și alții/Comisia, T‑561/14, EU:T:2018:210, punctul 117 și jurisprudența citată).

51      De altfel, în Hotărârea din 19 decembrie 2019, Puppinck și alții/Comisia (C‑418/18 P, EU:C:2019:1113, punctul 70), Curtea a precizat că valoarea adăugată specifică a mecanismului ICE nu rezidă în certitudinea rezultatului său, ci în posibilitățile și în oportunitățile pe care le creează pentru cetățenii Uniunii de a declanșa o dezbatere politică în cadrul instituțiilor acesteia, fără a trebui să aștepte inițierea unei proceduri legislative. Or, astfel cum observă în mod întemeiat Comisia, dezbaterea politică atât cu cetățenii, cât și cu instituțiile are loc în special în cursul campaniei prin care se urmărește obținerea declarațiilor de susținere, în cadrul reuniunii cu Comisia și cu ocazia audierii publice în Parlament. Se dovedește astfel că această dezbatere politică rezultă din decizia de înregistrare și din procedura care urmează și are loc înainte de adoptarea de către Comisie a comunicării prevăzute la articolul 10 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 211/2011.

52      Se dovedește astfel că decizia de înregistrare a unei propuneri de ICE constituie rezultatul unei etape specifice în procesul de ICE care produce efecte juridice obligatorii distincte de cele produse de comunicarea prevăzută la articolul 10 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 211/2011, care, de altfel, constituie și ea un act atacabil, în conformitate cu Hotărârea din 23 aprilie 2018, One of Us și alții/Comisia (T‑561/14, EU:T:2018:210).

53      Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se concluzioneze că decizia atacată constituie un act atacabil în sensul articolului 263 TFUE și că prezenta acțiune este admisibilă.

 Cu privire la fond

54      România invocă două motive în susținerea acțiunii sale. Primul motiv se întemeiază pe încălcarea articolului 4 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 211/2011, iar al doilea, pe încălcarea obligației de motivare. Trebuie analizat mai întâi cel de al doilea motiv.

 Cu privire la motivul întemeiat pe încălcarea obligației de motivare

55      România susține, cu titlu introductiv, că Comisia dispune de o largă putere de apreciere în cadrul examinării respectării condiției prevăzute la articolul 4 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 211/2011 și că, prin urmare, obligația de motivare care îi revine prezintă o importanță fundamentală.

56      În acest context, în primul rând, România reproșează Comisiei că nu a prezentat, în decizia atacată, motivele pentru care ar fi competentă să promoveze acte referitoare la obiectul și la obiectivele propunerii de ICE în litigiu, astfel cum au fost identificate în această decizie.

57      În al doilea rând, România reproșează Comisiei că nu și‑a motivat suficient abordarea, astfel cum este expusă la articolul 1 alineatul (2) din dispozitivul deciziei atacate, care constă în precizarea faptului că colectarea declarațiilor de susținere în favoarea propunerii de ICE în litigiu este autorizată „pornind de la constatarea faptului că aceasta vizează prezentarea de către Comisie a unor propuneri de acte juridice care stabilesc sarcinile, obiectivele prioritare și organizarea fondurilor structurale și cu condiția ca acțiunile care urmează să fie finanțate să conducă la consolidarea coeziunii economice, sociale și teritoriale a Uniunii”.

58      Potrivit României, motivarea abordării menționate mai sus a Comisiei se impune ținând seama, pe de o parte, de contextul adoptării deciziei atacate, caracterizat în special de faptul că Comisia refuzase inițial, prin Decizia C(2013) 4975 final, înregistrarea propunerii de ICE în litigiu și că Curtea, în Hotărârea din 7 martie 2019, Izsák și Dabis/Comisia (C‑420/16 P, EU:C:2019:177), nu a evidențiat o eroare de drept săvârșită de Comisie în această decizie, și, pe de altă parte, de faptul că, potrivit dispozițiilor Regulamentului nr. 211/2011, decizia de înregistrare a unei propuneri de ICE trebuie să se întemeieze pe o analiză a obiectului său și a obiectivelor sale, chiar dacă această analiză este efectuată într‑un mod abstract, iar nu concret. România observă că, în speță, Comisia pare să fi înregistrat propunerea de ICE în litigiu fără să știe ce viza această propunere în mod real.

59      România concluzionează că decizia atacată nu explică motivul pentru care înregistrarea propunerii de ICE în litigiu era posibilă și că Comisia a încălcat în speță obligația de motivare prevăzută la articolul 296 al doilea paragraf TFUE.

60      Comisia și Ungaria contestă argumentația României.

61      Trebuie amintit că obligația de motivare a actelor juridice prevăzută la articolul 296 al doilea paragraf TFUE se aplică oricărui act care poate face obiectul unei acțiuni în anulare (Hotărârea din 1 octombrie 2009, Comisia/Consiliul, C‑370/07, EU:C:2009:590, punctul 42). Rezultă că, în pofida împrejurării că articolul 4 alineatul (3) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 211/2011 nu evocă obligația Comisiei de a informa organizatorii cu privire la motivele deciziei sale decât atunci când refuză înregistrarea propunerii de ICE, decizia atacată este supusă obligației de motivare chiar și în măsura în care cuprinde decizia Comisiei de a înregistra propunerea de ICE în litigiu (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 septembrie 2019, România/Comisia, T‑391/17, în recurs, EU:T:2019:672, punctul 79).

62      Potrivit unei jurisprudențe constante referitoare la articolul 296 TFUE, motivarea actelor juridice trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză și să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate, iar instanței competente să își exercite controlul (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 septembrie 2017, Anagnostakis/Comisia, C‑589/15 P, EU:C:2017:663, punctul 28 și jurisprudența citată).

63      După cum reiese dintr‑o jurisprudență de asemenea constantă, cerința motivării trebuie apreciată în funcție de împrejurările cauzei. Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, având în vedere că problema dacă motivarea unui act respectă condițiile impuse la articolul 296 TFUE trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare a acestui act, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă (a se vedea Hotărârea din 12 septembrie 2017, Anagnostakis/Comisia, C‑589/15 P, EU:C:2017:663, punctul 29 și jurisprudența citată).

64      În plus, este necesar să se distingă obligația de motivare ca formalitate substanțială de controlul temeiniciei motivării, care ține de controlul legalității pe fond a actului și presupune ca instanța să verifice dacă motivele pe care se întemeiază actul sunt sau nu afectate de erori (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 aprilie 1998, Comisia/Sytraval și Brink's France, C‑367/95 P, EU:C:1998:154, punctele 66-68).

65      Este de asemenea important să se amintească faptul că, astfel cum a arătat deja instanța Uniunii, Comisia nu dispune de o largă putere de apreciere în vederea înregistrării unei propuneri de ICE, articolul 4 alineatul (2) din Regulamentul nr. 211/2011 prevăzând că instituția menționată „înregistrează” o propunere de ICE în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 4 alineatul (2) literele (a)-(d) din acest regulament, și anume printre altele atunci când propunerea de ICE în discuție nu se află vădit în afara sferei de competență a Comisiei în ceea ce privește prezentarea unei propuneri de act juridic al Uniunii în scopul punerii în aplicare a tratatelor. În schimb, dacă la finalul unei prime analize este evident că această ultimă condiție nu este îndeplinită, Comisia „refuză” să înregistreze propunerea de ICE, astfel cum se prevede la articolul 4 alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul nr. 211/2011 (Hotărârea din 24 septembrie 2019, România/Comisia, T‑391/17, în recurs, EU:T:2019:672, punctul 84). Argumentația Comisiei prezentată la punctul 84 de mai sus trebuie, așadar, să fie respinsă.

66      În lumina considerațiilor enunțate la punctele 61-65 de mai sus trebuie să se aprecieze în speță dacă decizia atacată este motivată corespunzător cerințelor legale.

67      În ceea ce privește contextul în care a fost adoptată decizia atacată, trebuie amintit că, într‑o primă etapă, Comisia, prin Decizia C(2013) 4975 final, a refuzat înregistrarea propunerii de ICE în litigiu pentru motivul că se afla vădit în afara sferei sale de competență, în sensul articolului 4 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 211/2011.

68      Comisia a arătat că principalul obiectiv al propunerii de ICE în litigiu era de a asigura „egalitatea regiunilor și durabilitatea culturilor regionale”, acordând o „atenție specială regiunilor care, prin caracteristicile lor naționale, etnice, culturale, religioase sau lingvistice, se disting[eau] de regiunile învecinate”. Comisia a considerat că articolele 174-178 TFUE, menționate în propunerea sus‑menționată ca dispoziții ale tratatelor relevante pentru acțiunea propusă, nu puteau servi drept temeiuri juridice pentru adoptarea actului juridic propus, întrucât toate măsurile adoptate în temeiul politicii de coeziune trebuiau să aibă drept obiectiv consolidarea coeziunii economice, sociale și teritoriale, astfel cum este definită la articolul 174 TFUE. Potrivit Comisiei, îmbunătățirea situației minorităților naționale nu putea fi înțeleasă în sensul că contribuie la „reducerea decalajelor dintre nivelurile de dezvoltare a diferitelor regiuni” și a rămânerii în urmă a anumitor regiuni, astfel cum prevede articolul 174 al doilea paragraf TFUE. În această privință, Comisia a considerat că lista „handicapurilor” enumerate la articolul 174 al treilea paragraf TFUE, care determină o obligație de a acorda „o atenție specială” unei anumite regiuni, este exhaustivă.

69      Această decizie a Comisiei a fost validată de Tribunal, care a respins acțiunea în anulare formulată împotriva ei (Hotărârea din 10 mai 2016, Izsák și Dabis/Comisia, T‑529/13, EU:T:2016:282).

70      Prin Hotărârea din 7 martie 2019, Izsák și Dabis/Comisia (C‑420/16 P, EU:C:2019:177), Curtea a anulat hotărârea menționată la punctul 69 de mai sus.

71      În primul rând, pe de o parte, Curtea, furnizând clarificări cu privire la obligațiile Comisiei în cadrul examinării condiției de înregistrare prevăzute la articolul 4 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 211/2011, a amintit că această condiție de înregistrare trebuie interpretată și aplicată de Comisie în așa fel încât să asigure un acces ușor la ICE. Astfel, numai în cazul în care o propunere de ICE se află, având în vedere obiectul și obiectivele sale, după cum rezultă acestea din informațiile obligatorii și, dacă este cazul, suplimentare care au fost furnizate de organizatori în conformitate cu anexa II la Regulamentul nr. 211/2011, în mod vădit în afara sferei de competență a Comisiei în ceea ce privește prezentarea unei propuneri de act juridic al Uniunii în scopul punerii în aplicare a tratatelor, Comisia este abilitată să refuze înregistrarea propunerii de ICE respective în temeiul articolului 4 alineatul (2) litera (b) din regulamentul menționat (Hotărârea din 7 martie 2019, Izsák și Dabis/Comisia, C‑420/16 P, EU:C:2019:177, punctele 53 și 54).

72      Pe de altă parte, Curtea a precizat că aspectul dacă măsura propusă în contextul unei ICE ține de sfera de competență a Comisiei constituie prima facie nu o chestiune de fapt sau de apreciere a unei probe supusă, ca atare, regulilor din materia sarcinii probei, ci esențialmente o chestiune de interpretare și de aplicare a dispozițiilor tratatelor în cauză. Astfel, atunci când Comisia este sesizată cu o cerere de înregistrare a unei propuneri de ICE, nu îi revine, în acest stadiu, sarcina să verifice dacă s‑a făcut dovada tuturor elementelor de fapt invocate și nici dacă motivarea care se află la baza propunerii și a măsurilor propuse este suficientă. Comisia trebuie să se limiteze la a examina, în vederea aprecierii respectării condiției de înregistrare prevăzute la articolul 4 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 211/2011, dacă, din punct de vedere obiectiv, asemenea măsuri avute în vedere in abstracto ar putea fi adoptate în temeiul tratatelor (Hotărârea din 7 martie 2019, Izsák și Dabis/Comisia, C‑420/16 P, EU:C:2019:177, punctele 61 și 62).

73      În al doilea rând, Curtea a concluzionat că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a apreciat că, pentru înregistrarea propunerii de ICE în litigiu, organizatorii erau obligați să facă dovada faptului că era îndeplinită condiția prevăzută la articolul 4 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul 211/2011. Potrivit Curții, Tribunalul efectuase o apreciere eronată a condiției de înregistrare menționate mai sus și a repartizării sarcinilor între organizatorii unei ICE și Comisie în cadrul procesului de înregistrare care decurge din aceasta (Hotărârea din 7 martie 2019, Izsák și Dabis/Comisia, C‑420/16 P, EU:C:2019:177, punctele 63 și 72).

74      În al treilea rând, Curtea a controlat interpretarea articolului 174 TFUE coroborat cu articolul 4 alineatul (2) litera (c) TFUE efectuată de Tribunal în hotărârea menționată la punctul 69 de mai sus. În acest context, Curtea a arătat următoarele:

„68. […] este adevărat că articolul 174 TFUE descrie obiectivele politicii de coeziune a Uniunii în termeni generali și conferă Uniunii o marjă de manevră extinsă în ceea ce privește acțiunile pe care le poate întreprinde în materie de coeziune economică, socială și teritorială, ținând seama de o concepție largă a regiunilor care pot fi vizate de aceste acțiuni.

69. În particular, lista, care figurează la articolul 174 al treilea paragraf TFUE, a regiunilor «afectate de un handicap natural și demografic grav și permanent» prezintă, astfel cum evidențiază termenii «dintre regiunile avute în vedere» și «cum ar fi» din această dispoziție, un caracter indicativ, iar nu exhaustiv.

70. Totuși, astfel cum a arătat Tribunalul la punctele 87 și 89 din hotărâre, nu se poate considera că caracteristicile etnice, culturale, religioase sau lingvistice specifice regiunilor cu minoritate națională constituie sistematic, pentru dezvoltarea economică, un handicap în raport cu regiunile înconjurătoare.

71. Rezultă că, atunci când a exclus, la punctele 85-89 din hotărârea atacată, ca o regiune cu minoritate națională să poată face parte sistematic, în raport cu caracteristicile sale etnice, culturale, religioase sau lingvistice specifice, din «regiunile afectate de un handicap natural și demografic grav și permanent», în sensul articolului 174 al treilea paragraf TFUE, Tribunalul a interpretat în mod corect noțiunea «regiunea avută în vedere» care figurează în această dispoziție și, în consecință, nu a săvârșit o eroare de drept cu privire la acest aspect.”

75      În al patrulea rând, Curtea a admis recursul și a anulat hotărârea menționată la punctul 69 de mai sus pe baza concluziei prezentate la punctul 73 de mai sus (Hotărârea din 7 martie 2019, Izsák și Dabis/Comisia, C‑420/16 P, EU:C:2019:177, punctul 73).

76      În al cincilea rând, considerând cauza în stare de judecată, Curtea a anulat decizia de respingere a înregistrării propunerii de ICE în litigiu adoptată de Comisie. Mai precis, Curtea, pe baza constatării că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept [atunci când a considerat că, pentru înregistrarea propunerii de ICE în discuție, recurenții erau obligați să facă dovada faptului că era îndeplinită condiția prevăzută la articolul 4 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul 211/2011], a apreciat că motivul acțiunii recurenților întemeiat pe încălcarea acestei dispoziții era fondat. Din această concluzie, Curtea a dedus că decizia de respingere a înregistrării propunerii de ICE în litigiu, adoptată de Comisie, trebuia anulată (Hotărârea din 7 martie 2019, Izsák și Dabis/Comisia, C‑420/16 P, EU:C:2019:177, punctele 74-77).

77      În urma Hotărârii Curții din 7 martie 2019, Izsák și Dabis/Comisia (C‑420/16 P, EU:C:2019:177), Comisia a adoptat decizia atacată prin care a înregistrat propunerea de ICE în litigiu.

78      Din modul de redactare a deciziei atacate (a se vedea punctele 7-13 de mai sus) rezultă că, în primul rând, Comisia a identificat obiectul și obiectivele propunerii de ICE în litigiu. În al doilea rând, Comisia a efectuat analiza juridică preliminară necesară, pe de o parte, identificând, în considerentul (5) al deciziei atacate, temeiul juridic care i‑ar permite să prezinte o propunere de act juridic al Uniunii pentru a da curs ICE în litigiu, și anume articolul 177 TFUE, și, pe de altă parte, precizând, în considerentul (6), precum și la articolul 1 alineatul (2) din decizia atacată, că acțiunile care trebuiau finanțate ca urmare a acestei ICE trebuiau să vizeze consolidarea coeziunii economice, sociale și teritoriale a Uniunii. Cu alte cuvinte, Comisia, în cadrul acestei analize, a identificat limitele competenței Uniunii în ceea ce privește propunerea de ICE în litigiu.

79      Având în vedere modul de redactare a deciziei atacate, contextul adoptării sale și normele juridice relevante în materie, Tribunalul consideră că decizia atacată este motivată corespunzător cerințelor legale. Această concluzie nu este repusă în discuție de criticile formulate de România.

80      În ceea ce privește, mai întâi, prima critică a României, întemeiată pe faptul că Comisia nu ar fi expus motivele pentru care ar fi competentă să propună adoptarea unui act juridic al Uniunii care să dea curs ICE în litigiu (punctul 56 de mai sus), din modul de redactare a deciziei atacate reiese că Comisia a considerat că propunerea de ICE în litigiu avea legătură cu politica de coeziune economică, socială și teritorială a Uniunii, vizată în titlul XVIII din partea a treia din Tratatul FUE, și că articolul 177 TFUE putea constitui temeiul legal al unui act al Uniunii care să dea curs ICE în litigiu. Comisia a arătat de asemenea, în considerentul (6) și la articolul 1 alineatul (2) din decizia atacată, limitele competenței Uniunii în materie. În aceste împrejurări, prima critică a României nu este întemeiată și trebuie respinsă.

81      În cadrul celei de a doua critici formulate de România (punctele 57 și 58 de mai sus), aceasta susține în esență că decizia atacată nu explică suficient schimbarea de poziție a Comisiei privind propunerea de ICE în litigiu, atestată de faptul că Comisia refuzase inițial înregistrarea ei prin Decizia C(2013) 4975 final.

82      Tribunalul consideră că nici această a doua critică nu este întemeiată. Astfel, trebuie să se observe că schimbarea de poziție a Comisiei își are explicația în Hotărârea din 7 martie 2019, Izsák și Dabis/Comisia (C‑420/16 P, EU:C:2019:177), care face parte din contextul adoptării deciziei atacate.

83      În primul rând, în Hotărârea din 7 martie 2019, Izsák și Dabis/Comisia (C‑420/16 P, EU:C:2019:177), Curtea a invalidat analiza Comisiei, reținută în Decizia C(2013) 4975 final, potrivit căreia lista, care figurează la articolul 174 al treilea paragraf TFUE, a regiunilor „afectate de un handicap natural sau demografic grav și permanent” are un caracter exhaustiv. Potrivit Curții, această listă are un caracter indicativ.

84      În al doilea rând, în Hotărârea din 7 martie 2019, Izsák și Dabis/Comisia (C‑420/16 P, EU:C:2019:177, punctul 62), Curtea a precizat că, atunci când Comisia este sesizată cu o cerere de înregistrare a unei propuneri de ICE, aceasta trebuie să se limiteze la a examina dacă, din punct de vedere obiectiv și fără verificarea elementelor de fapt invocate și a caracterului suficient al motivării care stă la baza acestei propuneri și a măsurilor propuse, asemenea măsuri avute în vedere in abstracto ar putea fi adoptate în temeiul tratatelor.

85      În al treilea rând, prin Hotărârea din 7 martie 2019, Izsák și Dabis/Comisia (C‑420/16 P, EU:C:2019:177, punctul 62), Curtea a anulat nu numai hotărârea Tribunalului menționată la punctul 4 de mai sus, ci și Decizia C(2013) 4975 final a Comisiei. Prin urmare, aceasta trebuia să adopte o nouă decizie referitoare la propunerea de ICE în litigiu, deducând toate consecințele hotărârii Curții menționate mai sus.

86      Elementele prezentate la punctele 83-85 de mai sus, cunoscute de România, explică faptul că, în pofida poziției sale inițiale exprimate în Decizia C(2013) 4975 final, Comisia a înregistrat în final propunerea de ICE în litigiu prin decizia atacată. Aceste elemente explică de asemenea abordarea sa, în considerentul (6) și la articolul 1 alineatul (2) din decizia atacată, care constă în expunerea domeniului în care pot fi adoptate acte juridice ale Uniunii („cu condiția ca acțiunile care urmează să fie finanțate să conducă la consolidarea coeziunii economice, sociale și teritoriale a Uniunii”), care corespunde domeniului în care se solicită prezentarea de acte juridice de către organizatorii ICE în litigiu („propunerea de [ICE în litigiu], în măsura în care vizează prezentarea de către Comisie a unor propuneri de acte juridice care definesc sarcinile, obiectivele prioritare și organizarea fondurilor structurale”), pentru a deduce de aici că propunerea de ICE în litigiu nu era vădit în afara sferei sale de competență în sensul articolului 4 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 211/2011.

87      În ceea ce privește afirmația României potrivit căreia Comisia pare să fi înregistrat propunerea de ICE în litigiu fără a ști ce viza ea cu adevărat (a se vedea punctul 58 de mai sus), această afirmație se referă mai curând la fondul litigiului și este abordată în cadrul examinării primului motiv.

88      Având în vedere considerațiile de mai sus, prezentul motiv trebuie respins.

 Cu privire la motivul întemeiat pe încălcarea articolului 4 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 211/2011

89      România susține că propunerea de ICE în litigiu se află vădit în afara sferei de competență a Comisiei în ceea ce privește prezentarea unei propuneri de act juridic al Uniunii în scopul punerii în aplicare a tratatelor, în sensul articolului 4 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 211/2011, și că, în consecință, decizia atacată încalcă această dispoziție.

90      În primul rând, România arată că articolele 174-178 TFUE, referitoare la coeziunea economică, socială și teritorială a Uniunii, nu constituie temeiuri juridice valabile pentru o acțiune a Uniunii în sensul vizat de propunerea de ICE în litigiu.

91      În această privință, România susține că, în domeniul coeziunii economice, sociale și teritoriale (în care s‑ar înscrie propunerea de ICE în litigiu), Uniunea nu poate atinge obiectivul de protecție a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților naționale decât în măsura în care finalitatea politicii de coeziune instituite de tratat urmărește realizarea obiectivului menționat. Orice altă modalitate de acțiune ar încălca principiul atribuirii menționat la articolul 4 alineatul (1) și la articolul 5 alineatele (1) și (2) TUE.

92      Or, potrivit României, politica de coeziune economică, socială și teritorială urmărește dezvoltarea armonioasă a întregii Uniuni, printre altele prin reducerea decalajelor dintre nivelurile de dezvoltare a diferitor regiuni și a rămânerii în urmă a regiunilor defavorizate. În opinia României, ceea ce este relevant pentru o acțiune care se înscrie în cadrul acestei politici este criteriul nivelului de dezvoltare a diferitor regiuni, iar nu cel al caracteristicilor naționale, etnice, culturale, religioase sau lingvistice ale regiunilor. De altfel, nu se poate reține existența unei legături valabile și sistematice între componența etnică a anumitor regiuni și nivelul lor de dezvoltare în raport cu regiunile învecinate.

93      România concluzionează că criteriul legat de particularitățile regiunilor populate cu minorități naționale nu este pertinent pentru aprecierea nivelului de dezvoltare a unei regiuni, astfel că nu poate juca nici cel mai mic rol în aplicarea politicii de coeziune. Prin urmare, un act întemeiat pe un atare criteriu nu ar permite atingerea obiectivelor politicii de coeziune ce vizează reducerea decalajelor între nivelurile de dezvoltare a diverselor regiuni ale Uniunii și, pe cale de consecință, nu se poate întemeia pe articolele 174-178 TFUE.

94      În acest context, România arată că, în Hotărârea din 7 martie 2019, Izsák și Dabis/Comisia (C‑420/16 P, EU:C:2019:177), Curtea nu a abordat problema dacă măsurile vizate de propunerea de ICE în litigiu și „avute în vedere in abstracto ar putea fi adoptate în temeiul tratatelor”. În schimb, Curtea ar fi confirmat analiza Tribunalului potrivit căreia o regiune cu minoritate națională nu poate face parte sistematic, în raport cu caracteristicile sale etnice, culturale, religioase sau lingvistice specifice, dintre „regiunile afectate de un handicap natural și demografic grav și permanent”, în sensul articolului 174 al treilea paragraf TFUE. România deduce din aceasta că Curtea a considerat că o reglementare în sensul vizat de organizatori nu poate fi întemeiată pe dispozițiile tratatelor referitoare la politica de coeziune.

95      În al doilea rând, România arată că redactarea considerentului (6) al deciziei atacate evidențiază existența unei rezerve în aprecierea Comisiei. Această rezervă ar indica faptul că, potrivit Comisiei, obiectul și obiectivele propunerii de ICE în litigiu nu sunt clare și nu rezultă cu claritate nici în ce mod acestea ar putea fi atinse prin adoptarea de acte juridice întemeiate pe articolele 174-178 TFUE. Or, acest demers al Comisiei nu ar fi conform cu Regulamentul nr. 211/2011. În opinia României, decizia de a înregistra o propunere de ICE trebuie să se ia pe baza analizei exacte a obiectului și a obiectivelor acesteia, chiar dacă respectiva evaluare se realizează de o manieră abstractă, iar nu concretă. Această analiză nu poate fi amânată pentru o etapă ulterioară a parcursului unei ICE, precum cea stabilită la articolul 10 din Regulamentul nr. 211/2011.

96      În replică, România, dezvoltând în continuare argumentația prezentată la punctul 95 de mai sus, reproșează Comisiei că se raportează numai la o parte redusă din informațiile furnizate de organizatori cu privire la ICE în litigiu, și anume la obiectivul general și vag declarat, interpretând astfel în mod eronat noțiunea de „analiză in abstracto” la care Curtea a făcut referire în Hotărârea din 7 martie 2019, Izsák și Dabis/Comisia (C‑420/16 P, EU:C:2019:177). România susține că Comisia trebuia să țină seama atât de informațiile obligatorii, cât și de informațiile suplimentare furnizate de organizatori în temeiul anexei II la Regulamentul nr. 211/2011 și că, în acest context, identificarea corectă a obiectului și a obiectivelor reale ale propunerii de ICE în litigiu constituie o condiție sine qua non a identificării domeniului de competență a Uniunii sau a temeiului juridic al unui act al Uniunii eventual adoptat.

97      Mai precis, România arată că Comisia trebuia să țină seama de faptul că propunerea de ICE în litigiu evoca necesitatea elaborării unei definiții a noțiunii de „regiune cu minoritate națională”, precum și a unei liste a acestor regiuni. Comisia ar fi trebuit de asemenea să țină seama de faptul că transpunerea propunerii de ICE în litigiu în legislația europeană presupunea reconfigurarea întregului sistem statistic prevăzut în Regulamentul (CE) nr. 1059/2003 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 mai 2003 privind instituirea unui nomenclator comun al unităților teritoriale statistice (NUTS) (JO 2003, L 154, p. 1, Ediție specială, 14/vol. 1, p. 101) și modificarea modului de organizare administrativă la nivelul statelor membre într‑o nouă configurație teritorială care trebuia să țină seama de criteriul etnic, religios, lingvistic sau cultural. Or, în opinia României, organizarea administrativă și teritorială a statelor membre ține de competența lor exclusivă și, conform articolului 4 alineatul (2) TUE, Uniunea are obligația de a respecta ordinea constituțională a statelor membre.

98      Pe baza argumentației prezentate mai sus, România concluzionează că decizia atacată încalcă articolul 4 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 211/2011.

99      Comisia și Ungaria contestă argumentația României.

100    Înainte de a aborda în mod specific criticile formulate de România față de Comisie în cadrul prezentului motiv, trebuie amintite caracteristicile examinării pe care trebuie să o efectueze Comisia în temeiul articolului 4 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 211/2011.

101    În această privință, trebuie amintit că condiția de înregistrare a unei propuneri de ICE trebuie să fie interpretată și aplicată de Comisie astfel încât să asigure un acces ușor la ICE. În consecință, numai în cazul în care o propunere de ICE se află, având în vedere obiectul și obiectivele sale, astfel cum rezultă acestea din informațiile obligatorii și, dacă este cazul, suplimentare care au fost furnizate de organizatori, în mod vădit în afara sferei de competență a Comisiei în ceea ce privește prezentarea unei propuneri de act juridic al Uniunii în scopul punerii în aplicare a tratatelor, Comisia este abilitată să refuze înregistrarea propunerii de ICE respective în temeiul articolului 4 alineatul (2) litera (b) din regulamentul menționat (a se vedea punctul 71 de mai sus).

102    Pe de altă parte, există o distincție între examinarea pe care Comisia este obligată să o efectueze în temeiul articolului 4 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 211/2011 și cea pe care este obligată să o efectueze în temeiul articolului 10 alineatul (1) litera (c) din același regulament.

103    În temeiul articolului 4 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 211/2011, Comisia trebuie să se limiteze la a examina dacă, din punct de vedere obiectiv, măsurile propuse în cadrul ICE în cauză, avute în vedere in abstracto, ar putea fi adoptate în temeiul tratatelor. Nu revine Comisiei, în acest stadiu, sarcina să verifice dacă se face dovada tuturor elementelor de fapt invocate și nici dacă motivarea care se află la baza propunerii și a măsurilor propuse este suficientă (Hotărârea din 7 martie 2019, Izsák și Dabis/Comisia, C‑420/16 P, EU:C:2019:177, punctul 62).

104    Decizia de înregistrare a unei propuneri de ICE implică o primă apreciere asupra acesteia pe plan juridic și nu aduce atingere aprecierii efectuate de Comisie în cadrul comunicării adoptate în temeiul articolului 10 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 211/2011, întrucât această comunicare consacră poziția definitivă a Comisiei cu privire la faptul dacă va prezenta sau nu o propunere de act juridic al Uniunii ca răspuns la ICE în discuție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 aprilie 2018, One of Us și alții/Comisia, T‑561/14, EU:T:2018:210, punctele 77, 79 și 117).

105    Reiese din considerațiile prezentate la punctele 100-104 de mai sus că Comisia nu poate refuza înregistrarea unei propuneri de ICE decât dacă, în cadrul examinării efectuate privind articolului 4 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 211/2011, ajunge la concluzia că poate fi total exclusă posibilitatea de a prezenta o propunere de act juridic al Uniunii în scopul punerii în aplicare a tratatelor. În schimb, dacă Comisia nu poate ajunge la o astfel de concluzie, ea este obligată să înregistreze propunerea de ICE în discuție.

106    Concluzia prezentată la punctul 105 de mai sus este susținută de precizarea Curții potrivit căreia valoarea adăugată specifică a acestui mecanism de ICE nu rezidă în certitudinea rezultatului său, ci în posibilitățile și în oportunitățile pe care le creează pentru cetățenii Uniunii de a declanșa o dezbatere politică în cadrul instituțiilor acesteia, fără a trebui să se aștepte inițierea unei proceduri legislative (a se vedea punctul 51 de mai sus). Din această precizare reiese că Comisia, chiar în prezența unor puternice îndoieli cu privire la aspectul dacă propunerea de ICE în cauză intră în sfera sa de competență în sensul articolului 4 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 211/2011, trebuie să înregistreze propunerea menționată pentru a permite dezbaterea politică în cadrul instituțiilor declanșată în urma acestei înregistrări.

107    Criticile României trebuie apreciate în lumina considerațiilor prezentate la punctele 101-106 de mai sus.

108    În ceea ce privește critica României, prezentată la punctele 95-97 de mai sus, potrivit căreia Comisia nu luase în considerare toate informațiile furnizate de organizatori în propunerea de ICE în litigiu și nu identificase în esență în mod corect conținutul acestei propuneri, trebuie să se observe cu titlu introductiv că, potrivit jurisprudenței, informațiile referitoare la obiectul și la obiectivele propunerii de ICE care sunt furnizate de organizatorii ICE fie în mod obligatoriu, fie în mod facultativ, în conformitate cu anexa II la Regulamentul nr. 211/2011, trebuie să fie luate în considerare de Comisie la examinarea efectuată printre altele în temeiul articolului 4 alineatul (2) litera (b) din acest regulament (Hotărârea din 7 martie 2019, Izsák și Dabis/Comisia, C‑420/16 P, EU:C:2019:177, punctele 51 și 54). Pe de altă parte, s‑a precizat că, atunci când, în conformitate cu anexa II menționată mai sus, organizatorii ICE furnizează în anexa la propunerea lor, astfel cum au făcut‑o în speță, informații mai detaliate cu privire la obiectul, la obiectivele și la contextul acesteia, Comisia este obligată să examineze aceste informații cu atenție și cu imparțialitate (Hotărârea din 12 septembrie 2017, Anagnostakis/Comisia, C‑589/15 P, EU:C:2017:663, punctul 35).

109    În speță, în primul rând, trebuie să se observe că, în considerentele (1) și (2) ale deciziei atacate, Comisia a identificat obiectul și obiectivele acestei propuneri prin reluarea informațiilor obligatorii furnizate de organizatori în temeiul anexei II la Regulamentul nr. 211/2011 (a se vedea punctul 2 de mai sus).

110    În al doilea rând, trebuie să se observe că articolul 177 TFUE, identificat de Comisie în considerentul (5) al deciziei atacate ca temei juridic potențial al actelor juridice ale Uniunii care ar putea fi adoptate pentru a se da curs ICE în litigiu, figura printre dispozițiile citate de organizatori în propunerea de ICE în litigiu, în temeiul anexei II la Regulamentul nr. 211/2011, ca dispoziții relevante pentru acțiunea propusă.

111    În al treilea rând, trebuie amintit că Comisia a înregistrat propunerea de ICE în litigiu „pornind de la constatarea faptului că aceasta vizează prezentarea de către [ea însăși] a unor propuneri de acte juridice care stabilesc sarcinile, obiectivele prioritare și organizarea fondurilor structurale” și „cu condiția ca acțiunile care urmează să fie finanțate să conducă la consolidarea coeziunii economice, sociale și teritoriale a Uniunii” [articolul 1 alineatul (2) din decizia atacată].

112    Elementele prezentate la punctele 108-111 de mai sus, examinate în lumina tuturor informațiilor furnizate de organizatorii propunerii de ICE în litigiu, demonstrează că Comisia, în conformitate cu Hotărârea din 7 martie 2019, Izsák și Dabis/Comisia (C‑420/16 P, EU:C:2019:177, punctul 62), a examinat din punct de vedere obiectiv măsurile propuse, avute în vedere in abstracto, limitându‑se în esență la a prezenta obiectul și obiectivele propunerii de ICE în litigiu și la a constata că această propunere ține de politica de coeziune a Uniunii. Privită în acest mod, propunerea de ICE în litigiu este prezentată corect în decizia atacată și nu poate fi constatată nicio denaturare a conținutului său.

113    Este adevărat că, astfel cum arată România, organizatorii ICE în litigiu au evocat, în cadrul informațiilor suplimentare și facultative comunicate în conformitate cu anexa II la Regulamentul nr. 211/2011, necesitatea ca actul juridic al Uniunii, adoptat în urma ICE în litigiu, să conțină o definiție a noțiunii de „regiuni cu minoritate etnică sau națională”, precum și o listă a acestor regiuni. Organizatorii au evocat de asemenea necesitatea ca, la determinarea regiunilor vizate de Regulamentul nr. 1059/2003, să se țină seama de frontierele lor etnice, religioase, lingvistice sau culturale.

114    În aceste condiții, trebuie să se constate că din ansamblul informațiilor comunicate de organizatori reieșea că elementele prezentate la punctul 113 de mai sus constituiau, în opinia lor, mijloace pentru atingerea obiectivului ICE în litigiu, astfel cum este descris în considerentul (2) al deciziei atacate. Rezultă că, în măsura în care Comisia, în cadrul aprecierii efectuate în temeiul articolului 4 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 211/2011, avea obligația juridică de a examina din punct de vedere obiectiv măsurile propuse, avute în vedere in abstracto, fără a putea verifica dacă s‑a făcut dovada tuturor elementelor de fapt invocate și nici dacă motivarea care se află la baza propunerii de ICE în litigiu și a măsurilor menționate era suficientă (Hotărârea din 7 martie 2019, Izsák și Dabis/Comisia, C‑420/16 P, EU:C:2019:177, punctul 62), trebuie concluzionat că nu s‑a demonstrat că Comisia nu a luat în considerare toate informațiile furnizate de organizatorii propunerii de ICE în litigiu, inclusiv informațiile suplimentare și facultative, și nici că ea a denaturat conținutul acestei propuneri.

115    În plus, argumentul României potrivit căruia aprecierea Comisiei ar fi însoțită de o „rezervă” care ar fi în esență contrară Regulamentului nr. 211/2011 (a se vedea punctul 95 de mai sus) trebuie înlăturat.

116    Astfel, trebuie să se constate că demersul Comisiei, care constă în înregistrarea propunerii de ICE în litigiu „pornind de la constatarea faptului că aceasta vizează prezentarea de către [ea însăși] a unor propuneri de acte juridice care stabilesc sarcinile, obiectivele prioritare și organizarea fondurilor structurale și cu condiția ca acțiunile care urmează să fie finanțate să conducă la consolidarea coeziunii economice, sociale și teritoriale a Uniunii”, este conform cu Regulamentul nr. 211/2011, astfel cum a fost interpretat de Curte printre altele în Hotărârea din 7 martie 2019, Izsák și Dabis/Comisia (C‑420/16 P, EU:C:2019:177), în măsura în care, astfel cum s-a menționat deja, Comisia trebuie să interpreteze și să aplice condiția privind înregistrarea prevăzută la articolul 4 alineatul (2) litera (b) din regulamentul sus‑menționat astfel încât să asigure un acces ușor la ICE. Așadar, Comisia poate, dacă este cazul, să procedeze la o „încadrare”, la o „calificare” sau chiar la o înregistrare parțială a propunerii de ICE în cauză pentru a asigura accesul ușor la aceasta, cu condiția să respecte obligația de motivare care îi revine, iar conținutul acestei propuneri să nu fie denaturat. Astfel, acest mod de a proceda permite Comisiei ca, în loc să refuze înregistrarea unei propuneri de ICE, să o înregistreze în mod calificat, pentru a menține efectul util al obiectivului urmărit de Regulamentul nr. 211/2011. Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât organizatorii unei astfel de propuneri nu sunt în mod obligatoriu juriști care au sensul preciziei în exprimarea scrisă și cunoștințe privind competențele Uniunii și atribuțiile Comisiei. În plus, trebuie arătat că susținerea României potrivit căreia existența unei „rezerve” în aprecierea Comisiei indică existența unor dubii și întrebări din partea sa (a se vedea punctul 95 de mai sus) nu numai că nu este demonstrată, dar este și inoperantă întrucât, astfel cum s‑a arătat deja, existența unor astfel de dubii și întrebări nu ar trebui să împiedice Comisia să înregistreze propunerea de ICE în litigiu.

117    În plus, acest demers al Comisiei se explică prin obligația sa de a adopta o nouă decizie referitoare la propunerea de ICE în litigiu în urma Hotărârii din 7 martie 2019, Izsák și Dabis/Comisia (C‑420/16 P, EU:C:2019:177), făcând pe deplin aplicarea acestei hotărâri, astfel cum s‑a subliniat la punctul 85 de mai sus.

118    Având în vedere considerațiile cuprinse la punctele 108-117 de mai sus, critica României prezentată la punctele 95-97 de mai sus trebuie respinsă.

119    Referitor la critica României prezentată la punctele 90-94 de mai sus potrivit căreia articolele 174-178 TFUE nu constituie temeiuri juridice valabile pentru o acțiune a Uniunii în sensul urmărit prin propunerea de ICE în litigiu, trebuie amintit că Comisia, fără a săvârși vreo eroare (a se vedea concluziile de la punctele 114-118 de mai sus), a înregistrat această propunere „pornind de la constatarea faptului că aceasta vizează prezentarea de către [ea însăși] a unor propuneri de acte juridice care stabilesc sarcinile, obiectivele prioritare și organizarea fondurilor structurale”, această prezentare putând fi făcută în temeiul articolului 177 TFUE [articolul 1 alineatul (2) din decizia atacată coroborat cu considerentul (5) al acesteia].

120    Astfel, articolul 177 primul paragraf TFUE prevede printre altele că „Parlamentul […] și Consiliul, hotărând prin regulamente, în conformitate cu procedura legislativă ordinară […] definesc misiunile, obiectivele prioritare și organizarea fondurilor structurale”. Articolul 177 TFUE se regăsește în titlul XVIII, „Coeziunea economică, socială și teritorială”, din partea a treia din Tratatul FUE, intitulată „Politicile și acțiunile interne ale Uniunii”.

121    Din articolul 4 alineatul (2) litera (c) TFUE reiese că coeziunea economică, socială și teritorială figurează printre domeniile de competențe partajate între Uniune și statele membre. Conform articolului 2 alineatul (6) TFUE, întinderea și modalitățile de exercitare a acestei competențe a Uniunii sunt stabilite de dispozițiile titlului XVIII din partea a treia din Tratatul FUE.

122    Articolul 174 primul paragraf TFUE, care face parte din titlul XVIII menționat mai sus, prevede că, în scopul promovării unei dezvoltări armonioase a întregii Uniuni, aceasta își dezvoltă și desfășoară acțiunea care conduce la consolidarea coeziunii sale economice, sociale și teritoriale.

123    Articolul 174 al treilea paragraf TFUE prevede:

„Dintre regiunile avute în vedere, o atenție deosebită se acordă zonelor rurale, zonelor afectate de tranziția industrială, precum și regiunilor afectate de un handicap natural și demografic grav și permanent, cum ar fi regiunile cele mai nordice cu densitate foarte scăzută a populației, precum și regiunile insulare, transfrontaliere și muntoase.”

124    Curtea a arătat că articolul 174 TFUE descrie obiectivele politicii de coeziune a Uniunii în termeni generali și conferă Uniunii o marjă de manevră extinsă în ceea ce privește acțiunile pe care le poate întreprinde în materie de coeziune economică, socială și teritorială, ținând seama de o concepție largă a regiunilor care pot fi vizate de aceste acțiuni (Hotărârea din 7 martie 2019, Izsák și Dabis/Comisia, C‑420/16 P, EU:C:2019:177, punctul 68).

125    În plus, Curtea a precizat că lista, care figurează la articolul 174 al treilea paragraf TFUE, a regiunilor „afectate de un handicap natural și demografic grav și permanent” are un caracter indicativ, iar nu exhaustiv (Hotărârea din 7 martie 2019, Izsák și Dabis/Comisia, C‑420/16 P, EU:C:2019:177, punctul 69).

126    Din considerațiile prezentate la punctele 120-125 de mai sus reiese că Uniunea dispune de competență în domeniul coeziunii economice, sociale și teritoriale. Pe de altă parte, se amintește că articolul 177 TFUE prevede adoptarea de regulamente prin intermediul procedurii legislative ordinare care, astfel cum se precizează la articolul 289 alineatul (1) TFUE, este declanșată prin prezentarea, Parlamentului și Consiliului, a unei propuneri a Comisiei.

127    Reiese din cele de mai sus că Comisia putea, fără a săvârși o eroare, să concluzioneze, în decizia atacată, că propunerea de ICE în litigiu, în măsura în care vizează prezentarea de către ea însăși a unor propuneri de acte juridice care stabilesc sarcinile, obiectivele prioritare și organizarea fondurilor structurale și cu condiția ca acțiunile care urmează să fie finanțate să conducă la consolidarea coeziunii economice, sociale și teritoriale a Uniunii, nu se afla în mod vădit în afara sferei sale de competență în sensul articolului 4 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 211/2011. Această concluzie se impune în raport cu precizarea adusă de Curte potrivit căreia problema dacă măsura propusă în contextul unei ICE ține de sfera de competență a Comisiei în sensul dispoziției menționate mai sus constituie prima facie și în esență o chestiune de interpretare și de aplicare a dispozițiilor tratatelor în cauză (Hotărârea din 7 martie 2019, Izsák și Dabis/Comisia, C‑420/16 P, EU:C:2019:177, punctul 61).

128    Este adevărat că, astfel cum observă, de altfel, România, Curtea, în Hotărârea din 7 martie 2019, Izsák și Dabis/Comisia (C‑420/16 P, EU:C:2019:177), a validat analiza Tribunalului din Hotărârea din 10 mai 2016, Izsák și Dabis/Comisia (T‑529/13, EU:T:2016:282), potrivit căreia nu se poate considera că caracteristicile etnice, culturale, religioase sau lingvistice specifice regiunilor cu minoritate națională constituie sistematic, pentru dezvoltarea economică, un handicap în raport cu regiunile înconjurătoare. Curtea a considerat astfel că, atunci când a exclus ca o regiune cu minoritate națională să poată face parte sistematic, în raport cu caracteristicile sale etnice, culturale, religioase sau lingvistice specifice, din „regiunile afectate de un handicap natural și demografic grav și permanent”, în sensul articolului 174 al treilea paragraf TFUE, Tribunalul a interpretat în mod corect noțiunea de „regiunea avută în vedere” care figurează în această dispoziție (Hotărârea din 7 martie 2019, Izsák și Dabis/Comisia, C‑420/16 P, EU:C:2019:177, punctele 70 și 71)

129    Aceste precizări aduse de Curte nu repun în discuție concluzia enunțată la punctul 127 de mai sus, potrivit căreia Comisia nu a săvârșit nicio eroare atunci când a concluzionat că propunerea de ICE în litigiu nu ieșea în mod vădit din sfera sa de competență. Astfel, pe de o parte, decizia de a înregistra o propunere de ICE nu aduce atingere aprecierii efectuate de Comisie în cadrul comunicării adoptate în temeiul articolului 10 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 211/2011, care cuprinde „concluziile juridice și politice” privind ICE, acțiunea pe care intenționează să o întreprindă, dacă este cazul, precum și motivele acțiunii sau ale refuzului de a acționa, astfel cum s‑a amintit la punctele 50 și 104 de mai sus. Pe de altă parte, astfel cum a precizat Comisia în memoriul în apărare, aceasta poate, cu ocazia pregătirii comunicării menționate și dacă consideră necesar, să examineze, întemeindu‑se în special pe date factuale, dacă și în ce măsură caracteristicile unei regiuni cu minoritate națională pot avea un impact asupra dezvoltării sale economice sau sociale în raport cu regiunile înconjurătoare și dacă și în ce măsură diferențele constatate între nivelurile de dezvoltare economică sau socială impun o acțiune având ca obiect consolidarea coeziunii economice, sociale și teritoriale.

130    În temeiul considerațiilor care precedă, este necesar să se respingă critica României prezentată la punctele 90-94 de mai sus și, astfel, prezentul motiv. În consecință, acțiunea trebuie respinsă.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

131    Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât România a căzut în pretenții, aceasta va suporta propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de Comisie, conform concluziilor acesteia.

132    În temeiul articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, statele membre care intervin în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată. Prin urmare, Ungaria suportă propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a zecea)

declară și hotărăște:

1)      Respinge acțiunea.

2)      România va suporta propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de Comisia Europeană.

3)      Ungaria va suporta propriile cheltuieli de judecată.

Kornezov

Buttigieg

Kowalik-Bańczyk

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 10 noiembrie 2021.

Grefier

 

Președinte

E. Coulon

 

S. Gervasoni


*      Limba de procedură: româna.