HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)
28 mai 2013(*)
„Recurs – Politica externă și de securitate comună (PESC) – Măsuri restrictive îndreptate împotriva anumitor persoane și entități care au legătură cu Osama ben Laden, cu rețeaua Al‑Qaida și cu talibanii – Regulamentul (CE) nr. 881/2002 – Acțiune în anulare – Retragerea persoanei interesate de pe lista persoanelor și entităților în cauză – Interesul de a exercita acțiunea”
În cauza C‑239/12 P,
având ca obiect un recurs formulat în temeiul articolului 56 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, introdus la 13 mai 2012,
Abdulbasit Abdulrahim, cu domiciliul în Londra (Regatul Unit), reprezentat de P. Moser, QC, și de E. Grieves, barrister, mandatați de H. Miller, solicitor,
recurent,
celelalte părți din procedură fiind:
Consiliul Uniunii Europene, reprezentat de E. Finnegan și de G. Étienne, în calitate de agenți,
Comisia Europeană, reprezentată de E. Paasivirta și de G. Valero Jordana, în calitate de agenți, cu domiciliul ales în Luxemburg,
pârâte în primă instanță,
CURTEA (Marea Cameră),
compusă din domnul V. Skouris, președinte, domnul K. Lenaerts, vicepreședinte, domnii M. Ilešič, L. Bay Larsen, T. von Danwitz, A. Rosas (raportor), G. Arestis, J. Malenovský și E. Jarašiūnas, președinți de cameră, domnii E. Juhász și A. Borg Barthet, doamna C. Toader, domnii C. G. Fernlund, J. L. da Cruz Vilaça și C. Vajda, judecători,
avocat general: domnul Y. Bot,
grefier: doamna L. Hewlett, administrator principal,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 11 decembrie 2012,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 22 ianuarie 2013,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Prin recursul formulat, domnul Abdulrahim solicită anularea Ordonanței Tribunalului Uniunii Europene din 28 februarie 2012, Abdulrahim/Consiliul și Comisia (T‑127/09, denumită în continuare „ordonanța atacată”), în care s‑a statuat printre altele că nu mai era necesară pronunțarea asupra acțiunii în anulare pe care domnul Abdulrahim o introdusese împotriva Regulamentului (CE) nr. 881/2002 al Consiliului din 27 mai 2002 de instituire a unor măsuri restrictive specifice împotriva anumitor persoane și entități care au legătură cu Osama ben Laden, cu rețeaua Al‑Qaida și cu talibanii și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 467/2001 al Consiliului de interzicere a exportului anumitor mărfuri și servicii către Afganistan, de întărire a interdicției de zbor și de extindere a înghețării fondurilor și a altor resurse financiare în ceea ce‑i privește pe talibanii din Afganistan (JO L 139, p. 9, Ediție specială, 18/vol. 1, p. 189), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1330/2008 al Comisiei din 22 decembrie 2008 (JO L 345, p. 60), sau împotriva Regulamentului nr. 1330/2008.
Cadrul juridic și istoricul cauzei
2 La 21 octombrie 2008, numele domnului Abdulrahim a fost adăugat pe lista întocmită de Comitetul pentru sancțiuni instituit prin Rezoluția 1267 (1999) a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite din 15 octombrie 1999 cu privire la situația din Afganistan (denumită în continuare „lista Comitetului pentru sancțiuni”).
3 Prin Regulamentul nr. 1330/2008, numele domnului Abdulrahim a fost, prin urmare, adăugat pe lista persoanelor și entităților ale căror fonduri și alte resurse economice trebuie înghețate în temeiul Regulamentului nr. 881/2002 (denumită în continuare „lista în litigiu”).
4 La punctul 1 din anexa la Regulamentul nr. 1330/2008, adăugarea amintită este motivată în felul următor:
„[...] Alte informații: (a) [...]; (b) implicat în activități de strângere de fonduri în numele Grupului libian de luptă pentru Islam (Libyan Islamic Fighting Group [denumit în continuare «LIFG»]); (c) a deținut funcții de conducere în cadrul LIFG în Regatul Unit; (d) asociat cu directorii organizației umanitare SANABEL – Ghuma Abdʼrabbah, Taher Nasuf și Abdulbaqi Mohammed Khaled – și cu membri ai LIFG în Regatul Unit, inclusiv cu Ismail Kamoka, un membru important al LIFG în Regatul Unit, care, în iunie 2007, a fost condamnat în Regatul Unit pe baza acuzațiilor de finanțare a terorismului.”
5 Prin cererea introductivă, al cărei original semnat a fost primit la grefa Tribunalului la 15 aprilie 2009, domnul Abdulrahim a introdus împotriva Consiliului Uniunii Europene și a Comisiei Europene o acțiune având în esență ca obiect, pe de o parte, o cerere de anulare a Regulamentului nr. 881/2002, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 1330/2008, sau a Regulamentului nr. 1330/2008 în măsura în care aceste acte îl privesc și, pe de altă parte, o cerere de reparare a pretinsului prejudiciu cauzat de actele respective. Această acțiune a fost înregistrată sub numărul T‑127/09.
6 În cererea introductivă formulată, domnul Abdulrahim a arătat că nici Consiliul, nici Comisia nu au explicat motivele înscrierii sale pe lista în litigiu. Acesta nu ar fi fost informat cu privire la elementele care i se impută și nu ar fi fost ascultat în această privință. El a susținut că măsura de înghețare a fondurilor care îi aparțin aducea atingere dreptului său de proprietate și dreptului la viață privată și că era disproporționată. În sfârșit, domnul Abdulrahim a susținut că nu a avut niciodată legătură cu Ossama ben Laden și nici cu rețeaua Al‑Qaida sau cu talibanii. Făcând referire la o scrisoare a Foreign and Commonwealth Office din 5 noiembrie 2008 în care se menționa existența unei legături cu Al‑Qaida prin intermediul LIFG, acesta a arătat că, deși o parte a grupului afgan din cadrul LIFG se alăturase Al‑Qaida în anul 2007, acest lucru nu era valabil pentru toți membrii grupului. În orice caz, domnul Abdulrahim ar fi încetat să fie implicat în LIFG din anul 2001.
7 La 22 decembrie 2010, numele domului Abdulrahim a fost eliminat din lista Comitetului pentru sancțiuni.
8 La 6 ianuarie 2011, avocații domnului Abdulrahim au scris Comisiei pentru a solicita eliminarea numelui său din lista în litigiu.
9 Prin Regulamentul (UE) nr. 36/2011 al Comisiei din 18 ianuarie 2011 de modificare pentru a 143‑a oară a Regulamentului (CE) nr. 881/2002 (JO L 14, p. 11), numele domnului Abdulrahim a fost eliminat din lista în litigiu.
10 Prin scrisoarea primită la grefă la 27 iulie 2011, Comisia a comunicat Tribunalului o copie a Regulamentului nr. 36/2011.
11 Prin scrisoarea grefei Tribunalului din 17 noiembrie 2011, părțile au fost invitate să se pronunțe în scris asupra consecințelor care rezultă, în special având în vedere obiectul acțiunii formulate de domnul Abdulrahim, din adoptarea Regulamentului nr. 36/2011.
12 În observațiile scrise, depuse la grefa Tribunalului la 6 decembrie 2011, Consiliul și Comisia au solicitat Tribunalului să declare că cererea de anulare rămăsese fără obiect și că nu mai era necesară pronunțarea asupra fondului în această privință. Referitor la cererea de despăgubire și la cheltuielile de judecată, aceste instituții și‑au menținut concluziile anterioare.
13 În observațiile sale scrise, depuse la grefa Tribunalului la 6 decembrie 2011, domnul Abdulrahim s‑a opus deciziei de nepronunțare asupra concluziilor prin care se solicita anularea Regulamentului nr. 1330/2008. Întemeindu‑se printre altele pe punctele 46-51 din Hotărârea Tribunalului din 3 aprilie 2008, PKK/Consiliul (T‑229/02), acesta a invocat argumentele sintetizate la punctul 19 din ordonanța atacată, la care Tribunalul a răspuns în aceeași ordonanță.
Ordonanța atacată
14 Ordonanța atacată a fost dată în temeiul articolului 113 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, potrivit căruia acesta poate oricând să se pronunțe, din oficiu, după ascultarea părților, asupra cauzelor de inadmisibilitate pentru motive de ordine publică sau să constate că acțiunea a rămas fără obiect și că nu mai este necesar să se pronunțe asupra fondului.
15 La punctul 22 din ordonanța atacată, Tribunalul a amintit jurisprudența potrivit căreia obiectul litigiului, ca și interesul reclamantului de a exercita acțiunea, trebuie să existe în continuare până la pronunțarea hotărârii judecătorești, sub sancțiunea nepronunțării asupra fondului, ceea ce presupune ca acțiunea să fie susceptibilă, prin rezultatul său, să aducă un beneficiu părții care a formulat‑o (a se vedea Hotărârea Curții din 7 iunie 2007, Wunenburger/Comisia, C‑362/05 P, Rep., p. I‑4333, punctul 42 și jurisprudența citată; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 10 decembrie 2010, Ryanair/Comisia, T‑494/08-T‑500/08 și T‑509/08, Rep., p. II‑5723, punctele 42 și 43).
16 La punctul 24 din ordonanța atacată, Tribunalul a amintit de asemenea jurisprudența potrivit căreia retragerea, sau abrogarea în anumite împrejurări, a actului atacat de către instituția pârâtă face să dispară obiectul acțiunii în anulare, întrucât determină, pentru reclamant, rezultatul dorit și îi oferă acestuia deplină satisfacție (a se vedea Ordonanța Tribunalului din 28 martie 2006, Mediocurso/Comisia, T‑451/04, punctul 26 și jurisprudența citată, și Ordonanțele Tribunalului din 6 iulie 2011, SIR/Consiliul, T‑142/11, punctul 18, și Petroci/Consiliul, T‑160/11, punctul 15).
17 La punctul 27 din ordonanța atacată, Tribunalul a constatat că, prin Regulamentul nr. 36/2011, Comisia procedase la eliminarea numelui domnului Abdulrahim din lista în litigiu, menționarea sa rezultând din Regulamentul nr. 1330/2008. În opinia Tribunalului, o asemenea eliminare a implicat abrogarea acestui din urmă regulament în măsura în care actul în cauză îl privea pe reclamant.
18 La punctele 29 și 30 din ordonanța atacată, Tribunalul a amintit că, desigur, în cadrul unei acțiuni în anulare, reclamantul poate să mențină un interes în anularea unui act abrogat în cursul procedurii dacă anularea acestui act poate, prin ea însăși, să aibă consecințe juridice (Ordonanța Tribunalului din 14 martie 1997, Arbeitsgemeinschaft Deutscher Luftfahrt‑Unternehmen și Hapag‑Lloyd/Comisia, T‑25/96, Rec., p. II‑363, punctul 16, și Ordonanța Tribunalului din 10 martie 2005, IMS Health/Comisia, T‑184/01, Rec., p. II‑817, punctul 38). Astfel, în cazul în care un act este anulat, instituția emitentă a actului este obligată, în temeiul articolului 266 TFUE, să ia măsurile impuse de executarea hotărârii. Aceste măsuri nu se referă la dispariția actului ca atare din ordinea juridică a Uniunii, pentru că ea rezultă din însăși esența anulării actului de către instanță. Măsurile în cauză privesc mai degrabă înlăturarea nelegalităților constatate în hotărârea de anulare. Astfel, instituția vizată poate fi determinată să repună reclamantul în mod corespunzător în situația anterioară sau poate să evite să adopte un act identic (a se vedea Ordonanța Arbeitsgemeinschaft Deutscher Luftfahrt‑Unternehmen și Hapag‑Lloyd/Comisia, citată anterior, punctul 17 și jurisprudența citată).
19 La punctul 31 din ordonanța atacată, Tribunalul a considerat totuși că, în speță, nu reieșea nici din dosar, nici din argumentele reclamantului că, în urma adoptării Regulamentului nr. 36/2011, acțiunea în anulare ar putea să îi aducă un beneficiu reclamantului, în sensul jurisprudenței citate la punctul 22 din aceeași ordonanță, astfel încât acesta din urmă ar menține un interes de a exercita acțiunea.
20 În special, în ceea ce privește, în primul rând, împrejurarea că abrogarea unui act al unei instituții a Uniunii nu este o recunoaștere a nelegalității sale și produce un efect ex nunc, spre deosebire de o hotărâre de anulare în temeiul căreia actul anulat este eliminat în mod retroactiv din ordinea juridică și este considerat că nu a existat niciodată (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 13 decembrie 1995, Exporteurs in Levende Varkens și alții/Comisia, T‑481/93 și T‑484/93, Rec., p. II‑2941, punctul 46), Tribunalul a subliniat, la punctul 32 din ordonanța atacată, că o astfel de împrejurare nu este în măsură să justifice un interes al reclamantului de a obține anularea Regulamentului nr. 1330/2008.
21 La punctul 33 din ordonanța atacată, Tribunalul a explicat că, pe de o parte, într‑adevăr, niciun element nu indică faptul că dispariția ex tunc a Regulamentului nr. 1330/2008 ar aduce vreun beneficiu reclamantului. În special, nimic nu ar permite să se stabilească, în cazul unei hotărâri prin care se dispune anularea acestui regulament, că Comisia ar fi obligată, în temeiul articolului 266 TFUE, să adopte măsuri prin care se urmărește înlăturarea nelegalității care ar fi constatată.
22 La punctul 34 din ordonanța atacată, Tribunalul a considerat că, pe de altă parte, în ceea ce privește recunoașterea nelegalității pretinse propriu‑zise, aceasta poate cu siguranță să constituie una dintre formele de reparare urmărite în cadrul unei acțiuni în despăgubire în temeiul articolelor 268 TFUE și 340 TFUE. În schimb, în opinia Tribunalului, această recunoaștere nu este suficientă pentru a justifica existența în continuare a interesului de a exercita, în temeiul articolelor 263 TFUE și 264 TFUE, acțiunea în contenciosul obiectiv al anulării actelor instituțiilor. În caz contrar, un reclamant ar continua să mențină un interes de a solicita anularea unui act în pofida retragerii sau a abrogării acestuia, ceea ce ar fi incompatibil cu jurisprudența menționată la punctele 24 și 29 din ordonanța atacată și amintită la punctele 16 și, respectiv, 18 din prezenta hotărâre.
23 În ceea ce privește jurisprudența sa potrivit căreia un reclamant poate menține un interes de a obține anularea unei decizii prin care se impun măsuri restrictive abrogate și înlocuite (a se vedea în acest sens, pe lângă Hotărârea PKK/Consiliul, citată anterior, punctele 46-51, Hotărârea Tribunalului din 12 decembrie 2006, Organisation des Modjahedines du peuple dʼIran/Consiliul, T‑228/02, Rec., p. II‑4665, punctul 35, Hotărârea Tribunalului din 11 iulie 2007, Al‑Aqsa/Consiliul, T‑327/03, punctul 39, și Hotărârea Tribunalului din 23 octombrie 2008, Peopleʼs Mojahedin Organization of Iran/Consiliul, T‑256/07, Rep., p. II‑3019, punctul 48), Tribunalul a constatat, la punctul 35 din ordonanța atacată, că această jurisprudență a fost elaborată într‑un context special și diferit de cel din speță. Astfel, spre deosebire de Regulamentul nr. 1330/2008, actele în discuție în aceste cauze fuseseră nu numai abrogate, ci și înlocuite prin noi acte, măsurile restrictive care vizau entitățile respective fiind menținute. Efectele inițiale ale actelor abrogate erau menținute, așadar, în privința entităților respective, prin intermediul actelor care le înlocuiau. Or, în speță, Regulamentul nr. 36/2011 ar elimina pur și simplu numele reclamantului din lista în litigiu, abrogând astfel în mod implicit Regulamentul nr. 1330/2008 în măsura în care îl privește, fără a înlocui măsurile prevăzute de regulamentul menționat. Prin urmare, efectele produse de Regulamentul nr. 1330/2008 nu s‑ar menține. În plus, jurisprudența respectivă ar fi întemeiată pe diferența existentă între efectele abrogării și cele ale anulării unui act, această împrejurare nefiind relevantă în speță, după cum reiese din cuprinsul punctului 32 din ordonanța atacată.
24 La punctul 36 din ordonanța atacată, Tribunalul a subliniat că această distincție este susținută de Hotărârea Curții din 3 decembrie 2009, Hassan și Ayadi/Consiliul și Comisia (C‑399/06 P și C‑403/06 P, Rep., p. I‑11393). Astfel, pe de o parte, în loc să concluzioneze în mod automat în sensul menținerii interesului reclamanților respectivi de a exercita acțiunea în cauzele în care s‑a pronunțat această hotărâre, la punctul 57, Curtea și‑ar fi pus din oficiu întrebarea dacă, având în vedere retragerea regulamentului în litigiu și înlocuirea sa retroactivă printr‑un alt act, mai era necesar să se pronunțe asupra fondului în aceste cauze. Pe de altă parte, la punctele 59-63 din aceeași hotărâre, Curtea ar fi subliniat mai multe particularități ale cazului cu care era sesizată, care i‑au permis să concluzioneze, la punctele 64 și 65 din hotărârea menționată, că, „în aceste condiții speciale” și spre deosebire de ceea ce se hotărâse în Ordonanța Curții din 8 martie 1993, Lezzi Pietro/Comisia (C‑123/92, Rec., p. I‑809), adoptarea noului act, și abrogarea concomitentă a regulamentului în cauză, nu putea fi considerată ca fiind echivalentă cu o anulare pură și simplă a acestuia. Or, aceste particularități nu ar exista în speță. Mai exact, în speță, Regulamentul nr. 36/2011 ar fi definitiv întrucât nu ar mai putea face obiectul unei acțiuni în anulare. Prin urmare, ar putea fi exclusă posibilitatea ca Regulamentul nr. 1330/2008 să intre din nou în vigoare în ceea ce îl privește pe reclamant, contrar celor constatate de Curte la punctul 63 din Hotărârea Hassan și Ayadi/Consiliul și Comisia, citată anterior.
25 În ceea ce privește, în al doilea rând, faptul că un reclamant poate menține un interes de a solicita anularea unui act al unei instituții a Uniunii pentru a permite să se evite repetarea în viitor a nelegalității de care acesta pretinde că este afectat, Tribunalul a amintit, la punctul 37 din ordonanța atacată, că un astfel de interes de a exercita acțiunea, care decurge din articolul 266 primul paragraf TFUE, nu poate exista decât dacă nelegalitatea pretinsă poate să se repete în viitor independent de circumstanțele cauzei care a dat naștere acțiunii (Hotărârea Wunenburger/Comisia, citată anterior, punctele 51 și 52). Or, în speță, niciun element din dosar nu ar indica faptul că aceasta ar putea fi situația. Dimpotrivă, întrucât Regulamentul nr. 36/2011 a fost adoptat având în vedere situația specifică a reclamantului, precum și, aparent, evoluția situației din Libia, Tribunalul a considerat că nu părea probabil ca nelegalitatea pretinsă să se poată repeta în viitor independent de circumstanțele care au dat naștere acțiunii.
26 În ceea ce privește, în al treilea rând, argumentul întemeiat pe posibila existență a unui interes public superior de a sancționa încălcarea pretinsă a unei norme imperative a dreptului internațional, Tribunalul a considerat, la punctul 38 din ordonanța atacată, că, fără a‑i recunoaște nicio impunitate Comisiei în această privință, argumentul menționat nu era suficient pentru a justifica interesul personal al reclamantului în continuarea acțiunii. Chiar dacă, astfel cum observă reclamantul, Comisia trebuie să respecte normele imperative ale dreptului internațional și nu are dreptul să adopte o decizie întemeiată pe elemente obținute sub tortură, reclamantul nu ar fi abilitat să acționeze în interesul legii sau al instituțiilor și nu ar putea să invoce decât un interes și motive care îi sunt personale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 iunie 1983, Schloh/Consiliul, 85/82, Rec., p. 2105, punctul 14).
27 În ceea ce privește, în al patrulea rând, eventualele consecințe prejudiciabile care ar putea eventual să decurgă din pretinsa nelegalitate a Regulamentului nr. 1330/2008, Tribunalul a subliniat, la punctul 39 din ordonanța atacată, că cererea de nepronunțare asupra fondului formulată de instituțiile pârâte privește numai concluziile prin care se solicita anularea acestui regulament. Astfel, domnul Abdulrahim ar avea posibilitatea să urmărească, în cadrul cererii sale de despăgubire întemeiate pe articolul 268 TFUE și pe articolul 340 al doilea și al treilea paragraf TFUE, repararea prejudiciului pe care pretinde că l‑a suferit.
28 În ceea ce privește, în al cincilea rând, argumentul întemeiat pe pretinsa necesitate de a obține o decizie cu privire la temeinicia acțiunii în vederea recuperării cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant, Tribunalul a făcut trimitere, la punctul 40 din ordonanța atacată, la decizia sa privind cheltuielile de judecată.
29 Tribunalul a concluzionat, la punctul 41 din ordonanța atacată, că nu mai era necesar să se pronunțe asupra concluziilor prin care se solicita anularea Regulamentului nr. 1330/2008.
30 În ceea ce privește cererea de despăgubiri, Tribunalul a considerat că aceasta rezulta a fi vădit nefondată, chiar vădit inadmisibilă, având în vedere actele de procedură, indicațiile care figurează în dosar și explicațiile furnizate de părți în înscrisurile lor.
31 După ce a amintit, la punctul 45 din ordonanța atacată, condițiile angajării răspunderii extracontractuale a Uniunii din cauza comportamentului nelegal al organelor sale, Tribunalul a considerat, la punctul 48 din aceeași ordonanță, că prejudiciul nu era nici cuantificat, nici dovedit.
32 Tribunalul a considerat de asemenea, la punctul 52 din ordonanța atacată, că legătura de cauzalitate dintre actele în cauză în speță și prejudiciul pretins nu era stabilită, întrucât prejudiciul material pe care domnul Abdulrahim pretinde că l‑a suferit, care rezultă din indisponibilitatea fondurilor sale, a activelor sale financiare și a celorlalte resurse economice ale acestuia și care constă în privarea de folosința acestora, nu își avea cauza directă și imediată în adoptarea acestor acte, ci în adoptarea unor decizii anterioare, și anume, pe de o parte, decizia Comitetului pentru sancțiuni din 21 octombrie 2008 de a adăuga numele său pe lista Comitetului și, pe de altă parte, decizia autorităților Regatului Unit de a adopta măsuri restrictive împotriva persoanei în cauză.
Concluziile formulate în recurs
33 Domnul Abdulrahim solicită Curții:
– anularea ordonanței atacate;
– declararea acțiunii în anulare ca nefiind rămasă fără obiect;
– trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului pentru a se pronunța asupra acțiunii în anulare și
– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cadrul prezentului recurs și al procedurii în fața Tribunalului, inclusiv a celor efectuate pentru a prezenta observații la invitația Tribunalului.
34 Consiliul și Comisia solicită Curții respingerea recursului și obligarea domnului Abdulrahim la plata cheltuielilor de judecată.
Cu privire la recurs
35 În susținerea recursului, recurentul invocă dreptul său la o cale de atac efectivă și la o protecție jurisdicțională efectivă. Pe lângă jurisprudența Curții (Hotărârea din 25 iulie 2002, Unión de Pequeños Agricultores/Consiliul, C‑50/00 P, Rec., p. I‑6677, punctele 38 și 39, și Hotărârea din 18 ianuarie 2007, PKK și KNK/Consiliul, C‑229/05 P, Rep., p. I‑439, punctele 76 și 77), acesta invocă articolul 47 și articolul 52 alineatul (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), precum și articolul 7 din aceasta, care echivalează cu articolul 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”) și care prevede că orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a secretului comunicațiilor.
36 Mai exact, în susținerea argumentației sale, recurentul invocă două motive, primul dintre acestea cuprinzând trei aspecte.
Cu privire la primul motiv
Cu privire la primul aspect al primului motiv, întemeiat pe eroarea de drept săvârșită de Tribunal prin neascultarea avocatului general
37 Recurentul susține că, prin neascultarea avocatului general înainte de a se pronunța, Tribunalul a încălcat articolul 114 alineatul (4) din regulamentul său de procedură, la care face trimitere articolul 113 din acesta, în temeiul căruia ordonanța atacată a fost adoptată.
38 Cu toate acestea, astfel cum au amintit în mod întemeiat Consiliul și Comisia, obligația Tribunalului de ascultare a avocatului general înainte de a se pronunța trebuie interpretată în lumina articolului 2 alineatul (2) și a articolelor 18 și 19 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, din care rezultă, pe de o parte, că desemnarea unui judecător al Tribunalului în funcția de avocat general este facultativă atunci când Tribunalul este întrunit în cameră și, pe de altă parte, că referirile la avocatul general din regulamentul de procedură menționat se aplică numai în cazul în care un judecător a fost desemnat efectiv ca avocat general (Ordonanța din 25 iunie 2009, Srinivasan/Ombudsmanul, C‑580/08 P, punctul 35, Ordonanța din 22 octombrie 2010, Seacid/Parlamentul European și Consiliul, C‑266/10 P, punctul 11, și Hotărârea din 22 septembrie 2011, Bell & Ross/OAPI, C‑426/10 P, Rep., p. I‑8849, punctul 28).
39 Întrucât nu a fost desemnat niciun avocat general pentru a examina acțiunea formulată de domnul Abdulrahim în fața Tribunalului, atribuită Camerei a doua a acestuia, nu exista nicio obligație de a asculta un avocat general înainte de a se declara că nu mai era necesară pronunțarea asupra fondului.
40 În consecință, primul aspect al primului motiv nu este fondat.
Cu privire la al doilea aspect al primului motiv, întemeiat pe o încălcare a dreptului la un proces echitabil
41 Recurentul susține că, prin neinvitarea reclamantului să prezinte observații cu privire la necesitatea de a deschide faza orală a procedurii, Tribunalul a încălcat dreptul la un proces echitabil. El subliniază că articolul 120 din Regulamentul de procedură al Curții, în versiunea aplicabilă la data introducerii recursului, prevede că o parte poate prezenta observații înainte de adoptarea oricărei decizii privind deschiderea unei eventuale faze orale a procedurii. Nimic nu ar justifica adoptarea unei abordări diferite în fața Tribunalului. În opinia recurentului, articolul 114 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, astfel cum a fost interpretat de acesta din urmă, nu ar fi conform cu articolul 47 din cartă.
42 În această privință, este necesar să se arate că aplicarea articolului 113 din Regulamentul de procedură al Tribunalului nu garantează deschiderea unei faze orale, dat fiind faptul că Tribunalul poate, în temeiul articolului 114 alineatul (3) din regulamentul său de procedură, la care face trimitere articolul 113 din același regulament, să statueze în urma unei proceduri exclusiv scrise (Hotărârea din 19 ianuarie 2006, AIT/Comisia, C‑547/03 P, Rec., p. I‑845, punctul 35, și Hotărârea din 2 mai 2006, Regione Siciliana, C‑417/04 P, Rec., p. I‑3881, punctul 37).
43 Cu toate acestea, articolul 113 din Regulamentul de procedură al Tribunalului îi impune obligația să asculte părțile înainte de a se pronunța asupra cauzelor de inadmisibilitate pentru motive de ordine publică sau de a constata că acțiunea a rămas fără obiect și că nu mai este necesar să se pronunțe asupra fondului. În conformitate cu această dispoziție, recurentul a fost invitat să se pronunțe, în scris, asupra consecințelor care rezultă din adoptarea Regulamentului nr. 36/2011, în special având în vedere obiectul acțiunii sale. Prin urmare, recurentul se putea aștepta ca, în cazul în care Tribunalul ar considera că acțiunea a rămas fără obiect, acesta să se pronunțe prin ordonanță, întrucât este vorba despre una dintre ipotezele, prevăzute la articolul 113 menționat, în care Tribunalul poate să se pronunțe oricând.
44 În consecință, contrar celor susținute de recurent, Tribunalul nu a încălcat dreptul la un proces echitabil garantat de articolul 47 din cartă prin faptul că i‑a solicitat să își exprime punctul de vedere referitor la menținerea obiectului acțiunii și prin faptul că nu l‑a întrebat cu privire la oportunitatea deschiderii fazei orale a procedurii.
45 Din aceste elemente rezultă că cel de al doilea aspect al primului motiv nu este fondat.
Cu privire la al treilea aspect al primului motiv, întemeiat pe o eroare de drept săvârșită de Tribunal prin nedeschiderea fazei orale a procedurii
46 Prin intermediul celui de al treilea aspect al primului motiv, recurentul arată că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin nedeschiderea fazei orale a procedurii. Acesta consideră că Tribunalul dispune numai în mod excepțional de posibilitatea de a omite această fază, care constituie o componentă importantă a mijloacelor puse la dispoziția reclamantului pentru a‑și invoca în mod eficace argumentele. Potrivit recurentului, faza orală a procedurii nu ar trebui omisă decât în cazuri care nu ridică nicio problemă crucială în drept și/sau în fapt. El subliniază că, în urma răspunsului pe care l‑a adresat Tribunalului cu privire la menținerea interesului său de a exercita acțiunea și a scurtelor observații ale Consiliului și ale Comisiei, Tribunalul s‑a pronunțat direct.
47 Recurentul susține că cvasitotalitatea raționamentului Tribunalului privește subiecte și jurisprudență care nu au făcut obiectul unei dezbateri și cu privire la care el nu a avut oportunitatea de a fi ascultat nici în scris, nici oral. Făcând abstracție de jurisprudența citată de Tribunal, acesta ar fi invocat în special elemente de fapt privind situația din Libia și faptul că nu este probabil ca pretinsa nelegalitate să se poată repeta în viitor.
48 După cum amintește Comisia, Tribunalul putea, conform articolului 113 și articolului 114 alineatul (3) din regulamentul său de procedură, să adopte ordonanța atacată fără a deschide faza orală a procedurii dacă aprecia că era suficient informat și că reclamantul avusese posibilitatea, de care acesta a făcut de altfel uz, să prezinte, la invitația Tribunalului, observații scrise cu privire la concluziile privind nepronunțarea asupra fondului formulate de instituțiile pârâte și să invoce astfel argumentele în temeiul cărora se opunea acestor concluzii.
49 În ceea ce privește motivarea ordonanței atacate și jurisprudența menționată în aceasta, trebuie subliniat că, deși îi revine obligația de a respecta dreptul la apărare al părților, Tribunalul nu este totuși obligat să solicite părților să își exprime poziția cu privire la raționamentul pe care intenționează să îl adopte în vederea soluționării litigiului cu care este sesizat.
50 Din aceste elemente rezultă că nici al treilea aspect al primului motiv nu este fondat și că, prin urmare, primul motiv nu poate fi primit.
Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe o eroare de drept săvârșită de Tribunal prin faptul că a statuat că acțiunea a rămas fără obiect
Argumentele părților
51 Domnul Abdulrahim susține că Tribunalul a aplicat un criteriu prea restrictiv al noțiunii de interes de a exercita acțiunea. În opinia sa, o acțiune nu trebuie să fie declarată ca fiind fără obiect dacă și cel mai mic prejudiciu suferit poate să fie reparat prin examinarea în continuare a acțiunii respective, întrucât aceasta aduce un beneficiu reclamantului. În prezenta cauză, recurentul consideră că acțiunea sa în anulare poate să pună capăt încălcării continue a dreptului său la respectarea vieții private și de familie, prevăzut la articolul 8 din CEDO, poate să îi reabiliteze reputația și poate să elimine obstacolele în calea încadrării în muncă și a deplasării, precum și consecințele care rezultă pentru el însuși din înscrierea sa pe lista în litigiu, întrucât aceasta îi afectează familia și o supune unor măsuri restrictive.
52 Domnul Abdulrahim consideră că, la punctul 33 din ordonanța atacată, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept și a aplicat în mod eronat criteriul beneficiului anulării prin faptul că a subordonat existența acestuia adoptării de către Comisie și/sau de către Consiliu, în temeiul articolului 266 TFUE, a unor măsuri prin care să se urmărească înlăturarea nelegalităților care ar fi constatate. În anumite ipoteze, anularea unui act nu ar necesita adoptarea niciunei măsuri ulterioare. Pe de altă parte, o declarare a nulității nu poate fi subordonată faptului că autorul actului este obligat să acționeze ulterior într‑un anumit mod.
53 În opinia recurentului, decizia Tribunalului încalcă garanția procedurală care decurge din articolul 8 din CEDO, conform căreia trebuie să aibă posibilitatea de a contesta acuzațiile aduse împotriva sa în vederea reparării prejudiciului cauzat de instituție. A admite o lipsă a interesului de a exercita acțiunea ar permite Comisiei, prin abrogarea măsurii atacate, să eludeze controlul efectuat de instanțele Uniunii, ceea ce ar fi incompatibil cu principiul statului de drept și ar exonera această instituție de orice răspundere.
54 Recurentul subliniază că Tribunalul admite că, chiar și în lipsa unui prejudiciu, posibilitatea unei repetări viitoare a nelegalității este suficientă pentru a considera că interesul continuării procedurii există în continuare (Hotărârea Wunenburger/Comisia, citată anterior, punctele 58 și 59). Acesta susține că, în speță, încălcarea articolului 8 din CEDO se bazează pe utilizarea unor elemente obținute prin tortură. Totuși, în opinia recurentului, Tribunalul ar fi ignorat caracterul sistematic al neregularităților invocate în susținerea acțiunii sale, care sunt susceptibile să se repete. Recurentul ar avea, așadar, un interes vădit în soluționarea chestiunii în cauză printr‑o decizie judecătorească întrucât aceasta constituie temeiul desemnării sale în calitate de persoană care are legătură cu o organizație teroristă.
55 În orice caz, recurentul consideră că, având în vedere evoluția rapidă a situațiilor politice care se află la originea unor măsuri restrictive precum cele prevăzute de Regulamentul nr. 1330/2008, abordarea Tribunalului este deosebit de îngrijorătoare. Astfel, retragerea numelui său de pe lista în litigiu nu ar fi motivată, iar Tribunalul nu ar putea să concluzioneze că recurentul nu va fi înscris din nou pe lista respectivă. Înscrierea acestuia din urmă pe listă ar putea fi invocată ca temei sau în susținerea oricărei cereri viitoare a unui stat membru prin care se urmărește reînscrierea sa pe lista menționată. În sfârșit, efectul schimbărilor rapide ale situațiilor politice nu poate fi înlăturat, astfel cum a admis Tribunalul făcând referire la situația din Libia.
56 Consiliul și Comisia subliniază că recurentul solicita ridicarea măsurilor restrictive care îl privesc și că adoptarea Regulamentului nr. 36/2011 a avut acest efect. Instituțiile amintesc în această privință jurisprudența potrivit căreia interesul de a obține anularea unui act abrogat presupune ca anularea actului respectiv să fie susceptibilă, prin ea însăși, de a avea consecințe juridice.
57 În această privință, Consiliul și Comisia contestă argumentele invocate de recurent privind menținerea unui interes de a exercita acțiunea constând în reabilitarea reputației sale și prevenirea unei noi înscrieri pe lista în litigiu. Comisia amintește că o hotărâre nu ar fi putut să se refere la perioada anterioară datei de 22 decembrie 2008, dată la care recurentul a fost înscris pe lista în litigiu. Pe de altă parte, în cadrul acțiunii formulate, recurentul ar fi invocat motive întemeiate pe încălcarea dreptului la apărare, a protecției jurisdicționale și a dreptului său de proprietate, însă nu ar fi invocat existența unei erori de apreciere în privința aspectului dacă avea sau nu avea legătură cu Al‑Qaida. În aceste condiții, o hotărâre prin care se pronunță anularea Regulamentului nr. 1330/2008 întemeiată pe motive de procedură nu ar fi avut drept rezultat reabilitarea sa.
58 Consiliul și Comisia consideră de asemenea că lipsa unei hotărâri a Tribunalului prin care acesta să se pronunțe pe fond nu constituie un risc ca înscrierea recurentului pe listă să intre din nou în vigoare. Astfel, Regulamentul (UE) nr. 1286/2009 al Consiliului din 22 decembrie 2009 de modificare a Regulamentul nr. 881/2002 (JO L 346, p. 42) ar fi introdus în acest din urmă regulament un articol 7a în temeiul căruia o nouă decizie de înscriere se poate adopta numai dacă Comisia obține o expunere de motive din partea Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, pe care trebuie să o comunice îndată după adoptarea deciziei sale de înscriere persoanei în cauză pentru ca aceasta să își poată prezenta observațiile în vederea unei eventuale revizuiri de către Comisie a deciziei sale. În speță, decizia Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite de a‑l retrage pe recurent de pe lista Comitetului pentru sancțiuni nu ar lăsa loc niciunei îndoieli cu privire la faptul că nu va fi reînscris pe această listă în lipsa unei modificări a împrejurărilor de fapt. În plus, o hotărâre a Tribunalului nu ar avea incidență asupra deciziei Consiliului de Securitate de a retrage persoana interesată de pe lista menționată în luna decembrie a anului 2010.
59 În ceea ce privește caracterul sistemic al nelegalităților imputate, Consiliul și Comisia reiterează că acțiunea în anulare privea numai înscrierea recurentului pe lista în litigiu și că o anulare l‑ar fi privit doar pe el. Prin urmare, nu s‑ar pune problema unui efect sistemic.
60 Consiliul și Comisia insistă în final asupra distincției dintre prezenta cauză și cauzele în care s‑a pronunțat Hotărârea PKK/Consiliul, citată anterior, și celelalte hotărâri citate în recurs, subliniind că, în aceste din urmă cauze, reclamanții erau înscriși în continuare pe liste la momentul la care instanța s‑a pronunțat asupra cererii lor de anulare, în timp ce, în speță, numele recurentului fusese retras de pe lista în litigiu. Comisia compară de asemenea prezenta cauză cu cea în care s‑a pronunțat Hotărârea din 21 decembrie 2011, Franța/Peopleʼs Mojahedin Organization of Iran (C‑27/09 P, Rep., p. I‑13427, punctele 43-50), în care Republica Franceză a considerat că recursul avea în continuare obiect, întrucât acest stat membru susținea că decizia de a include Peopleʼs Mojahedin Organization of Iran în lista care figurează în anexa la Poziția comună 2001/931/PESC a Consiliului din 27 decembrie 2001 privind aplicarea de măsuri specifice pentru combaterea terorismului (JO L 344, p. 93, Ediție specială, 18/vol. 01, p. 179) trebuia să fie menținută în ordinea juridică a Uniunii. În speță, între recurent și Comisie nu există nicio dispută în ceea ce privește retragerea acestuia de pe lista în litigiu.
Aprecierea Curții
61 La punctul 22 din ordonanța atacată, Tribunalul a amintit jurisprudența constantă potrivit căreia, în raport cu obiectul acțiunii, interesul reclamantului de a exercita acțiunea trebuie să existe la momentul formulării acesteia, sub sancțiunea inadmisibilității. Acest obiect al litigiului trebuie să existe în continuare, ca și interesul de a exercita acțiunea, până la pronunțarea hotărârii judecătorești, sub sancțiunea nepronunțării asupra fondului, ceea ce presupune ca acțiunea să fie susceptibilă, prin rezultatul său, să aducă un beneficiu părții care a formulat‑o (a se vedea Hotărârea Wunenburger/Comisia, citată anterior, punctul 42 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 17 aprilie 2008, Flaherty și alții/Comisia, C‑373/06 P, C‑379/06 P și C‑382/06 P, Rep., p. I‑2649, punctul 25).
62 În diverse împrejurări, Curtea a recunoscut că interesul unui reclamant de a exercita acțiunea nu dispare în mod necesar ca urmare a faptului că actul atacat de acesta din urmă a încetat să produce efecte în cursul procedurii.
63 Astfel, Curtea a statuat printre altele că un reclamant poate să mențină un interes de a solicita anularea unei decizii fie pentru a obține o restabilire a situației sale (Hotărârea din 6 martie 1979, Simmenthal/Comisia, 92/78, Rec., p. 777, punctul 32), fie pentru a determina autorul actului atacat să adopte în viitor modificările adecvate și să evite astfel riscul repetării nelegalității de care pretinde că este afectat actul atacat (a se vedea în acest sens Hotărârea Simmenthal/Comisia, citată anterior, punctul 32, Hotărârea din 24 iunie 1986, AKZO Chemie și AKZO Chemie UK/Comisia, 53/85, Rec., p. 1965, punctul 21, precum și Hotărârea Wunenburger/Comisia, citată anterior, punctul 50).
64 Într‑o cauză privind un litigiu între o întreprindere care a fost exclusă în mod nelegal de la o procedură de cerere de ofertă și Comisie, Curtea a statuat că, chiar și în cazurile în care, ca urmare a împrejurărilor, se dovedește imposibilă îndeplinirea obligației care revine instituției emitente a actului anulat de a adopta măsurile pe care le impune executarea hotărârii în care s‑a dispus această anulare, acțiunea în anulare poate menține un interes drept temei al unei eventuale acțiuni în răspundere (Hotărârea din 5 martie 1980, Könecke Fleischwarenfabrik/Comisia, 76/79, Rec., p. 665, punctul 9).
65 Din această jurisprudență reiese că menținerea interesului unui reclamant de a exercita acțiunea trebuie să fie apreciat in concreto, ținând seama în special de consecințele nelegalității pretinse și de natura prejudiciului pretins suferit.
66 În fața Tribunalului, ca și în fața Curții, recurentul a invocat diferite motive care, în opinia sa, justifică menținerea interesului său de a exercita acțiunea în pofida faptului că Regulamentul nr. 36/2011 a eliminat numele său din rubrica „Persoane fizice” din anexa I la Regulamentul nr. 881/2002, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 1330/2008. Trebuie să se precizeze totuși că nu este necesar să se analizeze ansamblul motivelor invocate de recurent în cazul în care unul dintre acestea este suficient pentru a stabili menținerea interesului de a exercita acțiunea.
67 La punctele 28 și 31 din ordonanța atacată, Tribunalul a statuat că, întrucât Regulamentul nr. 36/2011 elimina menționarea numelui domnului Abdulrahim din lista în litigiu, adoptarea sa îi oferea acestuia din urmă deplină satisfacție, astfel încât acțiunea în anulare formulată nu mai putea să îi aducă un beneficiu și că, în consecință, interesul său de a exercita acțiunea dispăruse.
68 În această privință, trebuie subliniat că, la punctul 32 din ordonanța atacată, Tribunalul a amintit, desigur, în mod întemeiat distincția dintre abrogarea unui act al unei instituții a Uniunii, care nu este o recunoaștere a nelegalității acestuia și produce un efect ex nunc, și o hotărâre de anulare în temeiul căreia actul anulat este eliminat retroactiv din ordinea juridică și se consideră că acesta nu a existat niciodată.
69 Cu toate acestea, Tribunalul a concluzionat în mod eronat, în cuprinsul ultimei teze a punctului 32 menționat, că această diferență nu ar fi în măsură să justifice un interes al domnului Abdulrahim de a obține anularea Regulamentului nr. 1330/2008.
70 Astfel, trebuie amintit că măsurile restrictive adoptate în temeiul Regulamentului nr. 881/2002 au consecințe negative considerabile și un efect important asupra drepturilor și libertăților persoanelor vizate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 septembrie 2008, Kadi și Al Barakaat International Foundation/Consiliul și Comisia, C‑402/05 P și C‑415/05 P, Rep., p. I‑6351, punctele 361 și 375). Pe lângă înghețarea fondurilor ca atare, care, prin domeniul său larg de aplicare, bulversează atât viața profesională, cât și pe cea familială a persoanelor vizate (a se vedea în special Hotărârea din 29 aprilie 2010, M și alții, C‑340/08, Rep., p. I‑3913) și împiedică încheierea a numeroase acte juridice (a se vedea în special Hotărârea din 11 octombrie 2007, Möllendorf și Möllendorf‑Niehuus, C‑117/06, Rep., p. I‑8361), este necesar să se ia în considerare oprobriul și neîncrederea care însoțesc desemnarea publică a persoanelor vizate ca având legătură cu o organizație teroristă.
71 După cum a arătat avocatul general la punctele 61-67 din concluzii, interesul de a exercita acțiunea al unui reclamant precum domnul Abdulrahim există în continuare, în pofida eliminării numelui său de pe lista în litigiu, în scopul de a obține recunoașterea de către instanța Uniunii a faptului că nu ar fi trebuit să fie niciodată înscris pe această listă sau că nu ar fi trebuit să fie înscris potrivit procedurii urmate de instituțiile Uniunii.
72 Astfel, deși recunoașterea nelegalității actului atacat nu poate, ca atare, să repare un prejudiciu material sau o atingere adusă vieții private, ea este totuși de natură, cum a susținut domnul Abdulrahim, să îl reabiliteze sau să constituie o formă de reparare a prejudiciului moral pe care l‑a suferit ca urmare a acestei nelegalități și să justifice în acest mod existența în continuare a interesului său de a exercita acțiunea (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 iunie 1980, M./Comisia, 155/78, Rec., p. 1797, punctul 6, și Hotărârea din 7 februarie 1990, Culin/Comisia, C‑343/87, Rec., p. I‑225, punctul 26 și jurisprudența citată).
73 Așadar, la punctele 28 și 31 din ordonanța atacată, Tribunalul a dedus în mod eronat din eliminarea numelui recurentului din lista în litigiu prin Regulamentul nr. 36/2011, că acesta obținuse deplină satisfacție și că acțiunea sa în anulare nu mai era, prin urmare, de natură să îi aducă un beneficiu.
74 Contrar celor susținute de Consiliu și de Comisie, nu contează dacă motivele de anulare invocate în fața instanței privesc motivarea actului în cauză sau respectarea drepturilor procedurale ale recurentului. Astfel, anularea unei decizii de înghețare a fondurilor pentru asemenea motive ar putea să ofere satisfacție recurentului prin faptul că generează îndoieli serioase cu privire la modul în care instanța în cauză și‑a exercitat competențele în privința acestuia.
75 În orice caz, în fața Tribunalului, recurentul nu a invocat numai motive întemeiate pe încălcarea dreptului la apărare, ci contesta și faptul că avusese legătură cu Al‑Qaida. Astfel, după cum reiese din cuprinsul punctelor 142-150 din cererea introductivă depusă la Tribunal, domnul Abdulrahim nega faptul că era implicat în activități teroriste sau că avea legătură cu Al‑Qaida și susținea că înscrierea sa pe lista în litigiu avusese loc pentru simplul motiv că făcea parte dintr‑o comunitate de refugiați libieni dintre care, potrivit autorităților din Regatul Unit, unii ar fi fost implicați în activități teroriste.
76 De asemenea, nu contează faptul că o hotărâre de anulare nu se poate referi la perioada anterioară adoptării Regulamentului nr. 1330/2008. Astfel, deși domnul Abdulrahim era deja înscris pe lista Comitetului pentru sancțiuni și făcea deja obiectul unor măsuri restrictive adoptate de autoritățile Regatului Unit înainte de adoptarea acestui regulament, după cum a subliniat Tribunalul la punctul 52 din ordonanța atacată, nu este mai puțin adevărat că înscrierea sa pe lista în litigiu a putut să sporească oprobriul și neîncrederea în privința sa și, în consecință, prejudiciul moral pe care pretinde că l‑a suferit.
77 Trebuie adăugat că listele întocmite prin regulamente ale Uniunii care sunt direct aplicabile nu au nici aceeași natură, nici același efect juridic pe teritoriul Uniunii ca acelea ale listei Comitetului pentru sancțiuni.
78 La punctul 34 din ordonanța atacată, Tribunalul a statuat că recunoașterea pretinsei nelegalități nu este suficientă pentru a justifica existența în continuare a interesului de a exercita, în temeiul articolelor 263 TFUE și 264 TFUE, acțiunea în contenciosul obiectiv al anulării actelor instituțiilor, întrucât, în caz contrar, un reclamant ar continua să mențină un interes de a solicita anularea unui act în pofida retragerii sau a abrogării acestuia, ceea ce ar fi incompatibil cu jurisprudența menționată la punctele 24 și 29 din ordonanța atacată și amintită la punctele 16 și 18 din prezenta hotărâre.
79 Această concluzie contrazice însă jurisprudența Curții, din care rezultă că, dacă recunoașterea pretinsei nelegalități este de natură, precum în speță, să aducă un beneficiu reclamantului, aceasta justifică existența în continuare a interesului său de a exercita o acțiune în anulare chiar dacă actul atacat a încetat să producă efecte după introducerea acțiunii sale (a se vedea în acest sens Hotărârile citate anterior M./Comisia, punctele 5 și 6, AKZO Chemie și AKZO Chemie UK/Comisia, precum și Culin/Comisia, punctele 27-29).
80 În sfârșit, concluzia menționată nu poate fi dedusă nici din jurisprudența Tribunalului menționată de acesta din urmă la punctul 29 din ordonanța atacată și amintită la punctul 18 din prezenta hotărâre, întrucât jurisprudența respectivă este întemeiată pe premisa, clarificată la punctul 30 din aceeași ordonanță, conform căreia un interes de a exercita acțiunea ar exista numai atunci când anularea unui act necesită adoptarea de măsuri de către instituția emitentă a actului anulat, conform articolului 266 TFUE. Or, interesul de a obține anularea actului atacat există în continuare atunci când, precum în speță, această anulare este de natură să aducă un beneficiu reclamantului, independent de lipsa necesității sau de imposibilitatea materială a instituției pârâte de a adopta măsuri de executare a hotărârii de anulare în temeiul articolului 266 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârile citate anterior Könecke Fleischwarenfabrik/Comisia, punctul 9, M./Comisia, punctul 6, AKZO Chemie și AKZO Chemie UK/Comisia, punctul 21, precum și Culin/Comisia, punctul 26).
81 Din aceste elemente rezultă că concluzia Tribunalului care figurează la punctul 34 din ordonanța atacată este afectată de o eroare de drept.
82 De asemenea, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a concluzionat, la punctele 35 și 36 din ordonanța atacată, că lipsa interesului de a exercita acțiunea al domnului Abdulrahim rezultă printre altele din faptul că măsurile restrictive adoptate în privința sa prin Regulamentul nr. 1330/2008 nu au fost menținute și că eliminarea acestor măsuri prin Regulamentul nr. 36/2011 este definitivă, spre deosebire de situația menționată în Hotărârea PKK/Consiliul, citată anterior și invocată de recurent în susținerea argumentației sale. Astfel, abrogarea definitivă a Regulamentului nr. 1330/2008, prin eliminarea numelui recurentului din lista în litigiu, nu împiedică menținerea unui interes de a exercita acțiunea în ceea ce privește efectele regulamentului menționat produse între data intrării sale în vigoare și data abrogării acestuia.
83 În orice caz, având în vedere împrejurările din prezenta cauză și în special întinderea atingerii aduse reputației domnului Abdulrahim care rezultă din înscrierea acestuia pe lista în litigiu, interesul său de a exercita acțiunea subzistă în scopul de a solicita anularea Regulamentului nr. 1330/2008 în măsura în care îl privește și de a obține, în cazul în care acțiunea formulată ar fi admisă, reabilitarea sa și, astfel, o anumită formă de reparare a prejudiciului moral suferit.
84 Din ansamblul acestor elemente rezultă că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat că reclamantul nu mai avea interes de a exercita acțiunea și că, prin urmare, nu mai era necesară pronunțarea asupra acțiunii formulate de acesta prin care se urmărea anularea Regulamentului nr. 1330/2008 în măsura în care îl privește.
85 În consecință, se impune anularea ordonanței atacate în măsura în care prin aceasta se decide că nu mai este necesară pronunțarea asupra acțiunii în anulare formulate de domnul Abdulrahim în fața Tribunalului.
Cu privire la trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului
86 În conformitate cu articolul 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în cazul în care anulează decizia Tribunalului, Curtea poate fie să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul atunci când acesta este în stare de judecată, fie să trimită cauza Tribunalului pentru a se pronunța asupra acesteia.
87 Întrucât Tribunalul a statuat că nu mai era necesar să se pronunțe cu privire la acțiunea în anulare, fără să fi examinat admisibilitatea ei și nici fondul litigiului, Curtea consideră că acesta nu este în stare de judecată și că trebuie să trimită cauza spre rejudecare Tribunalului, iar cererea privind cheltuielile de judecată să fie soluționată odată cu fondul.
Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară și hotărăște:
1) Anulează Ordonanța Tribunalului Uniunii Europene din 28 februarie 2012, Abdulrahim/Consiliul și Comisia (T‑127/09) în măsura în care prin aceasta se decide că nu mai este necesară pronunțarea asupra acțiunii în anulare formulate de domnul Abdulbasit Abdulrahim în fața Tribunalului.
2) Trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Uniunii Europene pentru a se pronunța din nou asupra acțiunii în anulare formulate de domnul Abdulbasit Abdulrahim.
3) Cererea privind cheltuielile de judecată se soluționează odată cu fondul.
Semnături