Cauza T‑235/07
Bavaria NV
împotriva
Comisiei Europene
„Concurență – Înțelegeri – Piața olandeză a berii – Decizie prin care se constată o încălcare a articolului 81 CE – Dovada încălcării – Acces la dosar – Amenzi – Principiul egalității de tratament – Termen rezonabil”
Sumarul hotărârii
1. Concurență – Înțelegeri – Acorduri între întreprinderi – Noțiune – Concurs de voințe în privința comportamentului care urmează să fie adoptat pe piață
[art. 81 alin. (1) CE]
2. Concurență – Înțelegeri – Practică concertată – Noțiune – Contact incompatibil cu obligația fiecărei întreprinderi de a‑și stabili în mod autonom comportamentul pe piață – Schimb de informații – Prezumție – Condiții
[art. 81 alin. (1) CE]
3. Concurență – Procedură administrativă – Decizia Comisiei de constatare a unei încălcări – Mijloc de probă – Recurgere la o serie de indicii
[art. 81 alin. (1) CE]
4. Concurență – Procedură administrativă – Decizia Comisiei de constatare a unei încălcări – Mijloc de probă – Mijloace de probă scrise
[art. 81 alin. (1) CE]
5. Drept comunitar – Principii – Drepturi fundamentale – Prezumția de nevinovăție – Procedură în materie de concurență – Aplicabilitate
[art. 81 alin. (1) CE]
6. Concurență – Procedură administrativă – Decizia Comisiei de constatare a unei încălcări – Utilizarea ca mijloace de probă a declarațiilor date în cadrul Comunicării privind cooperarea de alte întreprinderi care au participat la încălcare – Admisibilitate – Condiții
[art. 81 CE și 82 CE]
7. Concurență – Înțelegeri – Acorduri între întreprinderi – Obligația Comisiei de a dovedi încălcarea – Limite
[art. 81 alin. (1) CE]
8. Concurență – Înțelegeri – Practică concertată – Atingere adusă concurenței – Criterii de apreciere – Obiect anticoncurențial – Constatare suficientă
[art. 81 alin. (1) CE]
9. Concurență – Procedură administrativă – Decizia Comisiei de constatare a unei încălcări – Obligația Comisiei de a face dovada încălcării și a duratei acesteia – Forța probantă a mărturiilor voluntare depuse în acuzare împotriva unei întreprinderi de principalii participanți la o înțelegere pentru a beneficia de aplicarea Comunicării privind cooperarea
[art. 81 alin. (1) CE; Comunicarea 96/C 207/04 a Comisiei]
10. Concurență – Înțelegeri – Încălcare complexă care prezintă elementele unui acord și elementele unei practici concertate – Calificare unică drept „acord și/sau practică concertată” – Admisibilitate
[art. 81 alin. (1) CE]
11. Concurență – Procedură administrativă – Decizie a Comisiei prin care se constată o încălcare în privința unei întreprinderi, adoptată ulterior unei alte decizii a Comisiei, în care întreprinderea respectivă este menționată numai în cadrul expunerii situației de fapt, însă nu și ca destinatară, și prin care aceasta nu este sancționată – Încălcarea principiului ne bis in idem – Inexistență
[art. 81 alin. (1) CE]
12. Concurență – Procedură administrativă – Decizia Comisiei de constatare a unei încălcări – Obligația Comisiei de a face dovada încălcării și a duratei acesteia – Întinderea sarcinii probei
[art. 81 alin. (1) CE]
13. Concurență – Înțelegeri – Probă – Răspunsul unei întreprinderi la cererea de informații a Comisiei – Valoare probantă – Apreciere
[Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 11, și Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 18]
14. Concurență – Procedură administrativă – Decizia Comisiei de constatare a unei încălcări – Obligația Comisiei de a examina, cu atenție și cu imparțialitate, toate elementele pertinente ale cauzei
15. Concurență – Procedură administrativă – Manifestare prematură din partea Comisiei a convingerii sale cu privire la existența încălcării
16. Concurență – Procedură administrativă – Respectarea dreptului la apărare – Acces la dosar – Întindere – Refuz de a comunica un document – Consecințe – Necesitatea de a distinge, la nivelul sarcinii probei care îi incumbă întreprinderii în cauză, între documentele incriminatoare și documentele dezincriminatoare
[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 27 alin. (2)]
17. Concurență – Procedură administrativă – Acces la dosar – Documente care nu se află în dosarul de investigare și care nu sunt reținute de Comisie pentru a fi utilizate în acuzare – Documente care pot servi părților în apărare
[art. 81 alin. (1) CE și art. 82 CE; Acordul privind SEE, art. 53, 54 și 57; Regulamentul nr. 139/2004 al Consiliului; Comunicarea 2005/C 325/07 a Comisiei, punctul 27)
18. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Marjă de apreciere rezervată Comisiei – Limite – Respectarea liniilor directoare adoptate de Comisie – Control jurisdicțional
[art. 81 CE; Regulamentul nr. 1 al Consiliului, art. 23 alin. (2); Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei]
19. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Gravitatea încălcării – Luarea în considerare a impactului real asupra pieței – Întindere
[art. 81 CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2); Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, punctul 1 A]
20. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Gravitatea încălcării – Puterea de apreciere a Comisiei
[Regulamentele nr. 17 și nr. 1/2003 ale Consiliului; Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei]
21. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Repartizarea întreprinderilor în cauză în diferite categorii – Condiții
[Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, pct. 1 A al șaselea și al șaptelea paragraf]
22. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Repartizarea întreprinderilor în cauză în diferite categorii – Cifra de afaceri luată în considerare
[Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, pct. 1 A al șaselea și al șaptelea paragraf]
23. Concurență – Procedură administrativă – Obligațiile Comisiei – Respectarea unui termen rezonabil – Criterii de apreciere – Încălcare – Consecințe
(Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului)
24. Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Posibilitate de a ridica nivelul amenzilor pentru a consolida efectul descurajator al acestora
(art. 81 CE)
25. Concurență – Procedură administrativă – Obligațiile Comisiei – Respectarea unui termen rezonabil – Încălcare – Consecințe – Reducerea cuantumului amenzii în temeiul principiului echității
(art. 81 CE)
1. Pentru a exista un acord în sensul articolului 81 alineatul (1) CE, este suficient ca întreprinderile în cauză să își fi exprimat voința comună de a se comporta pe piață într‑un anumit mod. Se poate considera că un acord în sensul articolului 81 alineatul (1) CE este încheiat din momentul în care există o concordanță de voințe cu privire la însuși principiul restrângerii concurenței, chiar dacă elementele specifice ale restrângerii avute în vedere fac încă obiectul unor negocieri. Existența unui acord în sensul articolului 81 CE nu este contestată nici de împrejurarea că acordul de voințe ale întreprinderilor nu se extinde la mijloacele concrete de punere în aplicare a majorării prețurilor, nici de faptul că, concret, aceasta nu s‑a produs niciodată pe piață.
(a se vedea punctele 34, 35 și 175)
2. Noțiunea de practică concertată se referă la o formă de coordonare între întreprinderi, care, fără să fi mers până la realizarea unei convenții propriu‑zise, substituie în mod conștient riscurile concurenței cu o cooperare practică între acestea. În această privință, articolul 81 alineatul (1) CE se opune oricărui contact direct sau indirect între operatorii economici, de natură fie să influențeze comportamentul pe piață al unui concurent actual sau potențial, fie să dezvăluie unui astfel de concurent comportamentul pe care operatorul economic respectiv a decis să îl adopte sau pe care intenționează să îl adopte el însuși pe piață, în cazul în care aceste contacte au ca obiect sau ca efect restrângerea concurenței.
Trebuie să se prezume, sub rezerva probei contrare, care este în sarcina operatorilor interesați, că întreprinderile care participă la concertare și care rămân active pe piață țin seama de schimbul de informații cu concurenții lor pentru a‑și stabili comportamentul pe această piață. Această afirmație este și mai adevărată atunci când concertarea are loc în mod periodic și pe o durată îndelungată, cum este cazul în speță.
(a se vedea punctele 36, 37 și 178)
3. În ceea ce privește administrarea probei unei încălcări a articolului 81 alineatul (1) CE, Comisia trebuie să facă dovada încălcărilor pe care le constată și să stabilească elementele de probă de natură să demonstreze, corespunzător cerințelor legale, existența faptelor constitutive ale unei încălcări. Comisia trebuie să furnizeze dovezi precise și concordante pentru a dovedi existența încălcării.
Cu toate acestea, nu este necesar ca fiecare dintre probele prezentate de Comisie să îndeplinească aceste criterii în raport cu fiecare element al încălcării. Este suficient ca seria de indicii invocată de Comisie, privite în ansamblu, să răspundă acestei cerințe.
Având în vedere caracterul notoriu al interzicerii acordurilor anticoncurențiale, nu i se poate pretinde Comisiei să prezinte elemente care atestă în mod explicit un contact între operatorii în cauză. Elementele fragmentare și disparate de care ar putea dispune Comisia ar trebui, în orice caz, să poată fi completate prin deducții care să permită reconstituirea împrejurărilor relevante. Prin urmare, existența unei practici sau a unui acord anticoncurențial poate fi dedusă din anumite coincidențe și indicii care, privite în ansamblu, pot constitui, în absența unei alte explicații coerente, dovada unei încălcări a normelor de concurență.
(a se vedea punctele 38-41)
4. În cazul în care Comisia a invocat probe scrise în susținerea constatării sale cu privire la existența unui acord sau a unei practici anticoncurențiale, părților care contestă această constatare în fața Tribunalului le revine nu doar obligația de a prezenta o alternativă plauzibilă la teza Comisiei, ci și aceea de a invoca insuficiența probelor reținute în decizia atacată pentru stabilirea existenței încălcării.
(a se vedea punctul 42)
5. Cu privire la întinderea controlului jurisdicțional, potrivit unei jurisprudențe constante, atunci când este sesizat cu o acțiune în anularea unei decizii de aplicare a articolului 81 alineatul (1) CE, Tribunalul trebuie să exercite în general un control deplin în ceea ce privește problema dacă sunt sau nu sunt reunite condițiile aplicării articolului 81 alineatul (1) CE.
Orice dubiu al instanței trebuie interpretat în favoarea întreprinderii destinatare a deciziei de constatare a unei încălcări, potrivit principiului prezumției de nevinovăție, care, în calitate de principiu general de drept al Uniunii Europene, se aplică în special procedurilor referitoare la încălcări ale normelor de concurență aplicabile întreprinderilor și care ar putea duce la aplicarea unor amenzi sau a unor penalități cu titlu cominatoriu.
(a se vedea punctele 43 și 44)
6. Nicio dispoziție și niciun principiu general de drept al Uniunii nu interzice Comisiei să se prevaleze, împotriva unei întreprinderi, de declarațiile altor întreprinderi acuzate. Dacă nu ar fi astfel, sarcina probei cu privire la comportamente contrare articolelor 81 CE și 82 CE, care revine Comisiei, ar fi imposibil de îndeplinit și incompatibilă cu misiunea de supraveghere a bunei aplicări a acestor dispoziții, care îi este atribuită Comisiei prin Tratatul CE.
Declarația unei întreprinderi acuzate de participarea la o înțelegere, a cărei exactitate este contestată de multe alte întreprinderi acuzate, nu poate fi considerată o dovadă suficientă a existenței unei încălcări săvârșite de acestea din urmă dacă nu este susținută de alte elemente de probă. O astfel de declarație nu ar fi suficientă pentru a se stabili existența unei încălcări, aceasta trebuind să fie coroborată cu alte elemente de probă. Cu toate acestea, trebuie să se considere că nivelul de confirmare necesar în speță este mai redus, atât în ceea ce privește precizia, cât și intensitatea, în cazul unei declarații care prezintă o credibilitate deosebită, în raport cu o declarație care nu este credibilă în mod special.
Astfel, dacă s‑ar stabili că o serie de indicii concordante permiteau confirmarea existenței și a anumitor aspecte specifice ale practicilor amintite în declarația respectivă, aceasta ar putea fi suficientă în sine, în această ipoteză, pentru a atesta alte aspecte ale deciziei Comisiei.
În plus, atât timp cât un înscris nu este în contradicție evidentă cu declarația în ceea ce privește existența sau conținutul esențial al practicilor în cauză, este suficient ca aceasta să ateste elemente semnificative ale practicilor pe care le‑a descris pentru a avea o anumită valoare ca element de confirmare în cadrul seriei de probe incriminatoare
(a se vedea punctele 60 și 79-81)
7. Comisia este adeseori obligată să dovedească existența unei încălcări în condiții puțin propice acestei sarcini, în măsura în care este posibil să fi trecut mai mulți ani de la momentul săvârșirii faptelor care constituie încălcarea, iar mai multe întreprinderi care făceau obiectul investigației nu au cooperat în mod activ cu aceasta.
Deși îi incumbă în mod necesar Comisiei să stabilească faptul că a fost încheiat un acord ilicit de împărțire a piețelor, ar fi excesiv să i se impună, în plus, să facă proba mecanismului specific prin care acest scop trebuia atins. Într‑adevăr, ar fi prea ușor pentru o întreprindere vinovată de săvârșirea unei încălcări să evite orice sancțiune dacă și‑ar putea întemeia argumentația pe caracterul vag al informațiilor prezentate în legătură cu funcționarea unui acord ilicit, într‑o situație în care existența acordului și scopul anticoncurențial al acestuia sunt, cu toate acestea, dovedite în mod suficient. Întreprinderile se pot apăra în mod eficient într‑o astfel de situație în măsura în care au posibilitatea de a comenta toate elementele de probă invocate de Comisie împotriva lor.
(a se vedea punctul 69)
8. Rezultă chiar din textul articolului 81 CE că acordurile și practicile concertate între întreprinderi sunt interzise, independent de orice efect asupra pieței, atunci când acestea au un scop anticoncurențial. Astfel, din moment ce Comisia a constatat existența acordurilor și a practicilor concertate cu obiect anticoncurențial, această constatare nu poate fi contrazisă de informațiile întemeiate pe lipsa aplicării aranjamentelor coluzive sau pe lipsa de efect asupra pieței.
(a se vedea punctele 70 și 71)
9. Deși o anumită neîncredere față de depozițiile voluntare ale principalilor participanți la o înțelegere ilicită este în general necesară, dată fiind posibilitatea ca acești participanți să aibă tendința de a minimiza importanța contribuției lor la încălcare și de a o maximiza pe a celorlalți, solicitarea de a beneficia de aplicarea Comunicării privind neaplicarea de amenzi sau reducerea cuantumului acestora în cauzele având ca obiect înțelegeri în vederea obținerii unei reduceri a amenzii nu generează în mod necesar o incitare la a prezenta elemente de probă deformate în privința celorlalți participanți la înțelegerea în cauză. Astfel, orice tentativă de a induce în eroare Comisia ar putea pune sub semnul întrebării sinceritatea și completitudinea cooperării solicitantului și, prin urmare, ar putea pune în pericol posibilitatea acestuia de a beneficia pe deplin de Comunicarea privind cooperarea.
(a se vedea punctul 78)
10. În fața unei situații de fapt complexe, dubla calificare a comportamentelor anticoncurențiale ca „ansamblu de acorduri și/sau de practici concertate”, în măsura în care aceste comportamente presupun atât elemente care trebuie calificate drept „acorduri”, cât și elemente care trebuie calificate drept „practici concertate”, nu trebuie înțeleasă ca fiind o calificare ce necesită în mod simultan și cumulativ dovada că fiecare dintre aceste elemente de fapt prezintă elementele constitutive ale unui acord și ale unei practici concertate, ci în sensul că desemnează un întreg complex de elemente de fapt, dintre care unele au fost calificate drept acorduri, iar altele drept practici concertate în sensul articolului 81 CE, care nu prevede o calificare specială pentru acest tip de încălcare complexă.
(a se vedea punctul 183)
11. Trebuie amintit faptul că principiul ne bis in idem, un principiu general de drept al Uniunii, a cărui respectare este asigurată de instanță, interzice sancționarea aceleiași persoane mai mult de o dată pentru același comportament ilicit în scopul protejării aceluiași interes juridic. Aplicarea acestui principiu este supusă unui număr de trei condiții cumulative, respectiv identitatea faptelor, identitatea contravenientului și identitatea interesului juridic protejat.
În cazul în care Comisia sancționează o întreprindere pentru comportamente anticoncurențiale, principiul menționat nu este nicidecum încălcat prin faptul că comportamentele vizate au făcut deja obiectul unei decizii anterioare a Comisiei, în condițiile în care întreprinderea în cauză nu era sancționată prin această decizie anterioară, nu figura printre destinatarii acesteia, și nici, de altfel, printre destinatarii comunicării privind obiecțiunile adoptate în cadrul procedurii care a condus la decizia respectivă, iar participarea sa la comportamentele ilicite era menționată exclusiv în cadrul prezentării faptelor, fără a face obiectul vreunei aprecieri juridice din partea Comisiei.
(a se vedea punctele 186-188)
12. Durata încălcării este un element constitutiv al noțiunii de încălcare în temeiul articolului 81 alineatul (1) CE, revenind în principal Comisiei sarcina probei acestuia. În această privință, în lipsa unor elemente de probă susceptibile de a stabili în mod direct durata unei încălcări, Comisia trebuie să se întemeieze cel puțin pe elemente de probă având legătură cu fapte suficient de apropiate în timp, astfel încât să se poată admite în mod rezonabil că această încălcare s‑a desfășurat fără întrerupere între două date exacte.
(a se vedea punctul 198)
13. O declarație dată în numele unei întreprinderi ca răspuns la o cerere de informații adresată de Comisie în temeiul articolului 11 din Regulamentul nr. 17 și al articolului 18 din Regulamentul nr. 1/2003 are, ca atare, o credibilitate mai mare decât cea pe care ar putea să o aibă răspunsul dat de un membru al personalului acesteia, indiferent de experiența sau de opinia personală a celui din urmă.
(a se vedea punctul 217)
14. Printre garanțiile conferite de ordinea juridică a Uniunii în procedurile administrative, se numără în special obligația instituției competente de a examina cu atenție și cu imparțialitate toate elementele pertinente ale cauzei.
(a se vedea punctul 222)
15. Existența unei încălcări trebuie să fie apreciată exclusiv în funcție de elementele de probă prezentate de Comisie. În cazul în care la sfârșitul procedurii administrative se stabilește în mod efectiv existența unei încălcări, proba unei manifestări premature de către Comisie, în cursul acestei proceduri, a convingerii acesteia că încălcarea în cauză există nu este de natură să afecteze existența probei propriu‑zise a încălcării.
(a se vedea punctul 226)
16. Dreptul de acces la dosar constituie corolarul principiului respectării dreptului la apărare și presupune ca întreprinderii interesate să i se acorde de către Comisie posibilitatea de a examina toate înscrisurile care figurează în dosarul de investigare și care sunt susceptibile să fie pertinente pentru apărarea sa. Acestea cuprind atât înscrisurile incriminatoare, cât și pe cele dezincriminatoare, sub rezerva secretelor comerciale ale altor întreprinderi, a documentelor interne ale Comisiei și a altor informații confidențiale.
În privința înscrisurilor incriminatoare, necomunicarea unui document constituie o încălcare a dreptului la apărare doar dacă întreprinderea în cauză demonstrează că, pe de o parte, Comisia s‑a întemeiat pe acest document pentru a‑și susține obiecțiunea privind existența încălcării și că, pe de altă parte, obiecțiunea putea fi dovedită doar prin referire la documentul respectiv. Astfel, revine întreprinderii în cauză sarcina să demonstreze că rezultatul la care a ajuns Comisia în cadrul deciziei sale ar fi fost diferit dacă respectivul document necomunicat trebuia să fie înlăturat ca mijloc de probă.
În schimb, în ceea ce privește omisiunea comunicării unui document dezincriminator, întreprinderea în cauză trebuie doar să demonstreze că nedivulgarea acestuia a putut influența, în detrimentul acesteia din urmă, derularea procedurii și conținutul deciziei Comisiei. Este suficient ca întreprinderea să demonstreze că ar fi putut utiliza respectivele înscrisuri dezincriminatoare în apărarea sa, demonstrând în special că ar fi putut invoca elemente care nu corespundeau cu concluziile formulate de Comisie în etapa comunicării obiecțiunilor, și ar fi putut, așadar, influența în orice mod aprecierile formulate în decizie.
(a se vedea punctele 236-239)
17. Comunicarea privind obiecțiunile este un act al cărui rol este să delimiteze obiectul procedurii declanșate împotriva unei întreprinderi și să asigure exercitarea eficientă a dreptului la apărare. În această perspectivă, comunicarea privind obiecțiunile este însoțită de garanții procedurale de aplicare a principiului respectării dreptului la apărare, printre care se numără dreptul de acces la documentele din dosarul Comisiei.
Răspunsurile la comunicarea privind obiecțiunile nu fac parte din dosarul de investigare propriu‑zis. În ceea ce privește documentele care nu fac parte din dosarul întocmit la data notificării comunicării privind obiecțiunile, Comisia nu are obligația de a divulga altor părți vizate răspunsurile menționate decât în cazul în care se dovedește că acestea conțin elemente incriminatoare sau dezincriminatoare noi. În mod similar, potrivit punctului 27 din Comunicarea Comisiei privind regulile de acces la dosarul Comisiei în cauzele în temeiul articolelor 81 și 82 din Tratatul CE, al articolelor 53, 54 și 57 din Acordul SEE și al Regulamentului (CE) nr. 139/2004, de regulă, părțile nu au acces la răspunsurile date la comunicarea privind obiecțiunile de celelalte părți vizate de investigație. O parte are acces la documentele menționate numai în cazul în care acestea pot constitui elemente de probă noi, incriminatoare sau dezincriminatoare, referitoare la susținerile formulate cu privire la partea respectivă în comunicarea Comisiei privind obiecțiunile.
În acest sens, cu privire, pe de o parte, la noile elemente incriminatoare, în cazul în care Comisia intenționează să se întemeieze pe un element extras dintr‑un răspuns la o comunicare privind obiecțiunile pentru stabilirea existenței unei încălcări, trebuie să se permită celorlalte întreprinderi implicate în această procedură să se pronunțe cu privire la un astfel de element de probă nou.
Pe de altă parte, în ceea ce privește noile elemente dezincriminatoare, nu există o obligație a Comisiei de a le pune la dispoziție din proprie inițiativă. În ipoteza în care Comisia a respins în cursul procedurii administrative o cerere a unui reclamant privind accesul la documente care nu se regăsesc în dosarul de investigare, se poate constata o încălcare a dreptului la apărare numai în cazul în care se stabilește că procedura administrativă ar fi putut conduce la un rezultat diferit dacă reclamantul ar fi avut acces la documentele în cauză în cursul procedurii respective.
(a se vedea punctele 241-246 și 249)
18. Comisia beneficiază de o largă putere de apreciere în ceea ce privește metoda de calcul al amenzilor. Această metodă, definită de Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO, cuprinde diferite elemente de flexibilitate care permit Comisiei să își exercite puterea de apreciere în conformitate cu dispozițiile Regulamentului nr. 1/2003.
În plus, în domenii precum stabilirea cuantumului unei amenzi în temeiul Regulamentului nr. 1/2003, în care Comisia dispune de această marjă de apreciere, controlul legalității acestor aprecieri se limitează la controlul absenței unei erori vădite de apreciere. Marja de apreciere a Comisiei și limitările aduse acesteia nu aduc atingere exercitării de către instanța Uniunii a competenței sale de fond, care o abilitează să elimine, să reducă sau să majoreze cuantumul amenzii aplicate de Comisie.
(a se vedea punctele 265-267)
19. Gravitatea unei încălcări se stabilește în funcție de numeroase elemente, precum împrejurările specifice cauzei, contextul acesteia și caracterul descurajator al amenzilor, cu privire la care Comisia dispune de o marjă de apreciere.
În special, potrivit punctului 1 litera A primul paragraf din Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO, evaluarea gravității unei încălcări trebuie să ia în considerare natura sa, impactul său real asupra pieței, atunci când acesta poate fi măsurat, și mărimea pieței geografice relevante. În cadrul controlului de fond pe care îl exercită, revine Tribunalului obligația de a aprecia în ce măsură cuantumul amenzii aplicate este proporțional cu gravitatea încălcării și de a pune în balanță gravitatea încălcării și împrejurările invocate de întreprindere.
Potrivit punctului 1 litera A al doilea paragraf a treia liniuță din liniile directoare menționate, încălcările foarte grave corespund în esență, printre altele, „restricțiil[or] orizontale, precum «cartelurile de fixare a prețurilor» și cote[le] de împărțire a piețelor”. Înțelegerile de acest fel fac parte dintre cele mai grave atingeri aduse concurenței, în măsura în care urmăresc, prin obiectul lor, pur și simplu eliminarea acesteia din urmă dintre întreprinderile care le pun în aplicare, și contravin astfel obiectivelor fundamentale ale Uniunii. Înțelegerile orizontale cu privire la prețuri sau la repartizări de piețe pot fi calificate drept încălcări foarte grave numai în temeiul naturii lor, Comisia nefiind obligată să demonstreze un impact real al încălcării asupra pieței.
Deși existența unui impact real al încălcării asupra pieței este un element care trebuie luat în considerare pentru evaluarea gravității încălcării, este vorba despre un criteriu printre altele, precum natura încălcării și mărimea pieței geografice. De asemenea, din cuprinsul punctului 1 litera A primul paragraf din liniile directoare menționate rezultă că acest impact trebuie luat în considerare numai atunci când poate fi măsurat.
(a se vedea punctele 270-272, 275, 276, 280 și 281)
20. În cadrul Regulamentului nr. 17 și al Regulamentului nr. 1/2003, Comisia dispune de o marjă de apreciere în stabilirea cuantumului amenzilor în vederea orientării comportamentului întreprinderilor în sensul respectării normelor de concurență și de posibilitatea adaptării în orice moment a nivelului amenzilor la nevoile acestei politici.
Practica decizională anterioară a Comisiei nu constituie un cadru juridic pentru amenzile în materie de concurență.
Deciziile privind alte cauze au numai un caracter indicativ în ceea ce privește existența eventuală a unei discriminări, dat fiind faptul că este puțin probabil ca împrejurările specifice acestora, cum ar fi piețele, produsele, întreprinderile și perioadele în cauză, să fie identice.
Gravitatea încălcărilor este apreciată de Comisie în funcție de numeroase elemente, care nu se regăsesc într‑o listă obligatorie sau exhaustivă de criterii care trebuie luate în considerare, și, în plus, aceasta nu are obligația de a aplica o formulă matematică exactă, indiferent dacă este vorba despre cuantumul total al amenzii aplicate sau despre descompunerea acesteia în diferite elemente. În aceste condiții, compararea directă a amenzilor aplicate destinatarilor a două decizii referitoare la încălcări diferite riscă să denatureze rolurile specifice pe care le îndeplinesc diferitele etape ale calculării unei amenzi. Astfel, cuantumurile finale ale amenzilor reflectă împrejurări speciale caracteristice fiecărei înțelegeri.
(a se vedea punctele 288, 290, 293 și 294)
21. Potrivit Liniilor directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO, în cazurile unor încălcări care implică mai multe întreprinderi, Comisia poate pondera cuantumurile de plecare pentru a ține seama de ponderea specifică a fiecărei întreprinderi, repartizând participanții la înțelegere în grupuri, în special atunci când există o diferență considerabilă între dimensiunile întreprinderilor care comit o încălcare de același tip. De altfel, se precizează că principiul egalității sancțiunii pentru același comportament poate conduce, în cazul în care circumstanțele îl justifică, la aplicarea unor amenzi diferite întreprinderilor implicate, fără ca această diferențiere să aibă la bază un calcul aritmetic.
În etapa stabilirii gravității încălcării, Comisia nu este obligată să garanteze că, în cazul în care sunt aplicate amenzi mai multor întreprinderi care au participat la aceeași încălcare, cuantumurile finale ale amenzilor care rezultă din calculele efectuate de Comisie pentru întreprinderile în cauză transpun toate diferențele dintre acestea în ceea ce privește cifra lor de afaceri globală. În schimb, Comisia poate efectua repartizări în grupuri.
O repartizare a întreprinderilor în cauză pe categorii trebuie să respecte principiul egalității de tratament, potrivit căruia este interzis ca situații comparabile să fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un asemenea tratament este justificat în mod obiectiv. Pe de altă parte, potrivit jurisprudenței, cuantumul amenzilor trebuie, cel puțin, să fie proporțional în raport cu elementele luate în considerare pentru aprecierea gravității încălcării.
(a se vedea punctele 298-300)
22. În pofida naturii sale aproximative, cifra de afaceri este considerată un criteriu adecvat, în dreptul concurenței, de apreciere a dimensiunii și a puterii economice ale întreprinderilor în cauză.
În ceea ce privește utilizarea unei cifre de afaceri care include accizele în calculul cuantumurilor de bază individualizate, trebuie subliniat că, în măsura în care acest calcul implică ponderarea cotelor relative pe această piață ale celorlalți participanți la înțelegere, neincluderea taxelor sau a accizelor nu ar fi modificat concluzia finală a Comisiei. Numai în ipoteza în care Comisia ar fi calculat cuantumurile de bază individualizate ale celorlalte părți vizate pe baza unei cifre de afaceri care nu include accizele, o încălcare a principiului egalității de tratament ar putea fi constatată.
(a se vedea punctele 304 și 306)
23. Respectarea unui termen rezonabil în desfășurarea procedurilor administrative în domeniul politicii concurenței constituie un principiu general de drept al Uniunii, a cărui respectare este asigurată de instanțele Uniunii.
În scopul aplicării acestui principiu, este necesar să se opereze o distincție între cele două etape ale procedurii administrative, respectiv etapa de investigare anterioară comunicării privind obiecțiunile și cea corespunzătoare restului procedurii. Prima perioadă, care durează până la comunicarea privind obiecțiunile, are ca punct de plecare data la care Comisia adoptă măsuri care implică acuzația de a fi săvârșit o încălcare și trebuie să îi permită acesteia să adopte o poziție cu privire la orientarea procedurii. În ceea ce privește a doua perioadă, aceasta este cuprinsă între comunicarea privind obiecțiunile și adoptarea deciziei finale. Ea trebuie să îi permită Comisiei să se pronunțe definitiv cu privire la încălcarea imputată.
O durată de 65 de luni a primei faze a procedurii, în lipsa unei informații sau a unei justificări suplimentare din partea Comisiei cu privire la actele de investigare desfășurate în această perioadă, trebuie considerată excesivă. Cu toate acestea, constatarea unei încălcări a principiului termenului rezonabil nu poate conduce la anularea unei decizii prin care se constată o încălcare decât dacă durata procedurii a avut efecte asupra rezultatului procedurii.
(a se vedea punctele 316-318, 320, 322 și 325)
24. Faptul că în trecut Comisia a aplicat amenzi de un anumit nivel pentru anumite tipuri de încălcări nu o poate lipsi de posibilitatea de a ridica acest nivel în limitele indicate în Regulamentul nr. 1/2003 dacă acest lucru este necesar pentru a asigura punerea în aplicare a politicii privind concurența. Dimpotrivă, aplicarea eficientă a normelor privind concurența impune ca în orice moment Comisia să poată adapta nivelul amenzilor la nevoile acestei politici.
(a se vedea punctul 335)
25. O neregularitate procedurală, chiar dacă nu poate conduce la anularea unei decizii adoptate de Comisie în privința unei societăți pentru încălcarea normelor de concurență, poate justifica o reducere a amenzii. Depășirea termenului rezonabil poate constitui temeiul deciziei Comisiei de a reduce în temeiul principiului echității cuantumul unei amenzi, posibilitatea de a acorda o astfel de reducere înscriindu‑se în cadrul exercitării prerogativelor acesteia.
(a se vedea punctele 337 și 338)