HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera întâi)

2 iulie 2019(*)

„Răspundere extracontractuală – Politica externă și de securitate comună – Măsuri restrictive luate împotriva Republicii Islamice Iran – Înghețarea fondurilor – Repararea prejudiciului pretins suferit ca urmare a înscrierii și a menținerii numelui reclamantei pe lista persoanelor și a entităților cărora li se aplică măsuri restrictive – Prejudiciu material – Prejudiciu moral”

În cauza T‑405/15,

Fulmen, cu sediul în Teheran (Iran), reprezentată de A. Bahrami și de N. Korogiannakis, avocați,

reclamantă,

împotriva

Consiliului Uniunii Europene, reprezentat de R. Liudvinaviciute‑Cordeiro și de M. Bishop, în calitate de agenți,

pârât,

susținut de

Comisia Europeană, reprezentată inițial de A. Aresu și de D. Gauci, ulterior de A. Aresu și de R. Tricot, în calitate de agenți,

intervenientă,

având ca obiect o cerere întemeiată pe articolul 268 TFUE prin care se urmărește repararea prejudiciului pe care reclamanta pretinde că l‑a suferit ca urmare a adoptării Deciziei 2010/413/PESC a Consiliului din 26 iulie 2010 privind adoptarea de măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Poziției comune 2007/140/PESC (JO 2010, L 195, p. 39), a Regulamentului de punere în aplicare (UE) nr. 668/2010 al Consiliului din 26 iulie 2010 de punere în aplicare a articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 423/2007 privind măsuri restrictive împotriva Iranului (JO 2010, L 195, p. 25), a Deciziei 2010/644/PESC a Consiliului din 25 octombrie 2010 de modificare a Deciziei 2010/413 (JO 2010, L 281, p. 81) și a Regulamentului (UE) nr. 961/2010 al Consiliului din 25 octombrie 2010 privind măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 423/2007 (JO 2010, L 281, p. 1), prin care numele reclamantei a fost înscris și menținut pe listele persoanelor și entităților cărora li se aplică măsuri restrictive,

TRIBUNALUL (Camera întâi),

compus din doamna I. Pelikánová (raportor), președinte, și domnii V. Valančius și U. Öberg, judecători,

grefier: domnul M. Marescaux, administrator,

având în vedere faza scrisă a procedurii și în urma ședinței din 11 decembrie 2018,

pronunță prezenta

Hotărâre

I.      Istoricul cauzei

1        Prezenta cauză se înscrie în cadrul măsurilor restrictive instituite cu scopul de a exercita presiuni asupra Republicii Islamice Iran pentru ca aceasta să pună capăt activităților nucleare care prezintă un risc de proliferare și dezvoltării vectorilor purtători de arme nucleare (denumite în continuare „proliferarea nucleară”).

2        Reclamanta, Fulmen, este o societate iraniană care își desfășoară activitatea în special în sectorul echipamentelor electrice.

3        În cadrul Uniunii Europene, au fost adoptate Poziția comună 2007/140/PESC a Consiliului din 27 februarie 2007 privind măsuri restrictive împotriva Iranului (JO 2007, L 61, p. 49) și Regulamentul (CE) nr. 423/2007 al Consiliului din 19 aprilie 2007 privind măsuri restrictive împotriva Iranului (JO 2007, L 103, p. 1).

4        Articolul 5 alineatul (1) litera (b) din Poziția comună 2007/140 prevedea înghețarea tuturor fondurilor și a tuturor resurselor economice ale anumitor categorii de persoane și de entități. Lista acestor persoane și entități figura în anexa II la Poziția comună 2007/140.

5        În ceea ce privește competențele Comunității Europene, articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 423/2007 prevedea înghețarea fondurilor persoanelor, entităților și organismelor identificate de Consiliul Uniunii Europene că participă la proliferarea nucleară conform articolului 5 alineatul (1) litera (b) din Poziția comună 2007/140. Lista acestor persoane, entități și organisme alcătuia anexa V la regulamentul menționat.

6        Poziția comună 2007/140 a fost abrogată prin Decizia 2010/413/PESC a Consiliului din 26 iulie 2010 privind adoptarea de măsuri restrictive împotriva Iranului (JO 2010, L 195, p. 39).

7        Articolul 20 alineatul (1) din Decizia 2010/413 prevede înghețarea fondurilor mai multor categorii de entități. Această dispoziție vizează în special „persoanele sau entitățile […] care sunt implicate în [proliferarea nucleară] sau persoanele care au legătură directă cu aceste activități sau care le susțin, ori persoanele sau entitățile care acționează în numele sau sub comanda acestora, ori ale entităților aflate în proprietatea acestora sau controlate de acestea, inclusiv prin mijloace ilicite […], astfel cum sunt enumerate în anexa II”.

8        Lista din anexa II la Decizia 2010/413 a fost înlocuită cu o nouă listă, stabilită prin Decizia 2010/644/PESC a Consiliului din 25 octombrie 2010 de modificare a Deciziei 2010/413 (JO 2010, L 281, p. 81).

9        La 25 octombrie 2010, Consiliul a adoptat Regulamentul (UE) nr. 961/2010 privind măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Regulamentului (UE) nr. 423/2007 (JO 2010, L 281, p. 1).

10      Odată cu adoptarea Deciziei 2010/413, la 26 iulie 2010, numele reclamantei a fost inclus de Consiliu în lista persoanelor, entităților și organismelor aflată în tabelul I din anexa II la decizia menționată.

11      În consecință, numele reclamantei a fost înscris în lista persoanelor, entităților și organismelor aflată în tabelul I din anexa V la Regulamentul nr. 423/2007 prin Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 668/2010 al Consiliului din 26 iulie 2010 de punere în aplicare a articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 423/2007 (JO 2010, L 195, p. 25). Adoptarea Regulamentului de punere în aplicare nr. 668/2010 a avut drept consecință înghețarea fondurilor și a resurselor economice ale reclamantei.

12      În Decizia 2010/413, Consiliul a reținut în legătură cu Fulmen următoarele motive: „Fulmen a fost implicată în instalarea de echipamente electrice în situl de la Qom/Fordoo [Iran] într‑un moment în care existența acestui sit nu fusese încă dezvăluită.” În Regulamentul de punere în aplicare nr. 668/2010 a fost utilizată următoarea formulare: „Fulmen a fost implicată în instalarea de echipamente electrice în situl de la Qom/Fordoo într‑un moment în care existența acestui sit nu fusese încă dezvăluită.”

13      Consiliul a informat reclamanta cu privire la includerea numelui său în lista din anexa II la Decizia 2010/413 și în cea din anexa V la Regulamentul nr. 423/2007 prin scrisoarea din 28 iulie 2010.

14      Prin scrisoarea din 14 septembrie 2010, reclamanta a solicitat Consiliului să revină asupra deciziei de a o include în lista din anexa II la Decizia 2010/413 și în cea din anexa V la Regulamentul nr. 423/2007. De asemenea, aceasta a solicitat Consiliului să îi comunice elementele pe care s‑a întemeiat pentru a adopta măsurile restrictive care o privesc.

15      Înscrierea numelui reclamantei în lista din anexa II la Decizia 2010/413 nu a fost afectată de adoptarea Deciziei 2010/644.

16      Întrucât Regulamentul nr. 423/2007 a fost abrogat prin Regulamentul nr. 961/2010, numele reclamantei a fost inclus de Consiliu la punctul 13 din tabelul B din anexa VIII la acest din urmă regulament. În consecință, fondurile reclamantei au fost înghețate de la acel moment în temeiul articolului 16 alineatul (2) din Regulamentul nr. 961/2010.

17      Prin scrisoarea din 28 octombrie 2010, Consiliul a răspuns la scrisoarea reclamantei din 14 septembrie 2010 arătând că, după reexaminare, a respins solicitarea acesteia privind eliminarea numelui său de pe lista din anexa II la Decizia 2010/413, astfel cum a fost modificată prin Decizia 2010/644, și de pe cea din anexa VIII la Regulamentul nr. 961/2010, care a înlocuit anexa V la Regulamentul nr. 423/2007. Acesta a precizat în această privință că, întrucât dosarul nu conținea elemente noi care să justifice o schimbare a poziției sale, reclamantei trebuiau să i se aplice în continuare măsurile restrictive prevăzute de textele menționate. Consiliul a indicat, în plus, că decizia sa de a menține numele reclamantei înscris pe aceste liste nu se întemeia pe alte elemente decât cele menționate în motivarea listelor în discuție.

18      Prin Hotărârea din 21 martie 2012, Fulmen și Mahmoudian/Consiliul (T‑439/10 și T‑440/10, EU:T:2012:142), Tribunalul a anulat Decizia 2010/413, Regulamentul de punere în aplicare nr. 668/2010, Decizia 2010/644 și Regulamentul nr. 961/2010, în măsura în care îi priveau pe domnul Fereydoun Mahmoudian și pe reclamantă.

19      În ceea ce privește efectele în timp ale anulării actelor atacate în cadrul acțiunii în care s‑a pronunțat Hotărârea din 21 martie 2012, Fulmen și Mahmoudian/Consiliul (T‑439/10 și T‑440/10, EU:T:2012:142), la punctul 106 din această hotărâre, Tribunalul a amintit că, în temeiul articolului 60 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, prin derogare de la articolul 280 TFUE, deciziile Tribunalului care anulează un regulament intră în vigoare numai după expirarea termenului de recurs menționat la articolul 56 primul paragraf din statutul indicat sau, în cazul în care în acest termen s‑a introdus un recurs, după respingerea acestuia. În speță, acesta a statuat că riscul de a aduce o atingere serioasă și ireversibilă eficacității măsurilor restrictive impuse de Regulamentul nr. 961/2010 nu pare suficient de ridicat, având în vedere consecințele importante ale acestor măsuri asupra drepturilor și libertăților reclamanților, pentru a justifica menținerea efectelor regulamentului menționat în ceea ce îi privește pe aceștia din urmă pentru o perioadă care să o depășească pe cea prevăzută la articolul 60 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

20      În plus, la punctul 107 din Hotărârea din 21 martie 2012, Fulmen și Mahmoudian/Consiliul (T‑439/10 și T‑440/10, EU:T:2012:142), Tribunalul a menținut efectele Deciziei 2010/413, astfel cum a fost modificată prin Decizia 2010/644, până când anularea Regulamentului nr. 961/2010 începe să producă efecte.

21      La 4 iunie 2012, Consiliul a declarat recurs în fața Curții împotriva Hotărârii din 21 martie 2012, Fulmen și Mahmoudian/Consiliul (T‑439/10 și T‑440/10, EU:T:2012:142). Acest recurs a fost înregistrat sub numărul C‑280/12 P. În susținerea recursului menționat, Consiliul a arătat, printre altele, că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că acesta trebuia să prezinte elemente care să permită să se demonstreze că reclamanta a intervenit în situl de la Qom/Fordoo (Iran) în pofida împrejurării că elementele care puteau fi invocate proveneau din surse confidențiale și că erorile de drept săvârșite de Tribunal priveau două aspecte ale comunicării acestor elemente, primul fiind referitor la comunicarea către Consiliu a unor elemente de probă de către statele membre, iar al doilea la comunicarea unor elemente confidențiale instanței.

22      Prin Hotărârea din 28 noiembrie 2013, Consiliul/Fulmen și Mahmoudian (C‑280/12 P, EU:C:2013:775), Curtea a respins recursul ca nefondat, confirmând ceea ce a statuat Tribunalul la punctul 103 din Hotărârea din 21 martie 2012, Fulmen și Mahmoudian/Consiliul (T‑439/10 și T‑440/10, EU:T:2012:142), și anume că Consiliul nu a dovedit că reclamanta a intervenit în situl de la Qom/Fordoo.

23      Prin Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 1361/2013 al Consiliului din 18 decembrie 2013 privind punerea în aplicare a Regulamentului nr. 267/2012 (JO 2013, L 343, p. 7), Consiliul, acționând în conformitate cu Hotărârea din 28 noiembrie 2013, Consiliul/Fulmen și Mahmoudian (C‑280/12 P, EU:C:2013:775), a eliminat numele reclamantei de pe listele persoanelor și entităților care fac obiectul măsurilor restrictive care figurează în anexa II la Decizia 2010/413 și, respectiv, în anexa IX la Regulamentul nr. 267/2012, începând de la 19 decembrie 2013. De la acea dată, numele reclamantei nu a fost reînscris pe nicio listă.

II.    Procedura și concluziile părților

24      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 25 iulie 2015, reclamanta a introdus prezenta acțiune. Cauza a fost repartizată Camerei întâi a Tribunalului.

25      La 9 noiembrie 2015, Consiliul a depus memoriul în apărare.

26      Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 9 noiembrie 2015, Comisia Europeană a formulat o cerere de intervenție în prezenta procedură, în susținerea concluziilor Consiliului.

27      La 2 decembrie 2015, reclamanta a depus observațiile sale cu privire la cererea de intervenție formulată de Comisie. Consiliul nu a depus observații cu privire la această cerere în termenul stabilit.

28      Prin decizia președintelui Camerei întâi a Tribunalului din 10 decembrie 2015, adoptată în conformitate cu articolul 144 alineatul (4) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, s‑a admis intervenția Comisiei în prezentul litigiu.

29      La 22 ianuarie 2016, Comisia a depus memoriul în intervenție. Nici Consiliul, nici reclamanta nu au depus observații cu privire la acest memoriu.

30      La 25 ianuarie 2016, reclamanta a depus replica.

31      La 8 martie 2016, Consiliul a depus duplica.

32      Prin scrisoarea depusă la grefa Tribunalului la 29 martie 2016, reclamanta a solicitat organizarea unei ședințe de audiere a pledoariilor, în conformitate cu articolul 106 alineatul (1) din Regulamentul de procedură.

33      La propunerea judecătorului raportor, Tribunalul (Camera întâi) a adoptat o primă măsură de organizare a procedurii constând în ascultarea părților cu privire la o eventuală suspendare a procedurii până la pronunțarea deciziei Curții prin care se finalizează judecata în cauza C‑45/15 P, Safa Nicu Sepahan/Consiliul. Consiliul a comunicat observațiile sale în această privință în termenul stabilit.

34      Întrucât compunerea camerelor Tribunalului a fost modificată, în temeiul articolului 27 alineatul (5) din Regulamentul de procedură, judecătorul raportor a fost repartizat la Camera întâi, căreia, în consecință, i‑a fost atribuită prezenta cauză.

35      Prin decizia din 31 august 2016, președintele Camerei întâi a Tribunalului a decis să suspende procedura în prezenta cauză.

36      Ca urmare a pronunțării Hotărârii din 30 mai 2017, Safa Nicu Sepahan/Consiliul (C‑45/15 P, EU:C:2017:402), la propunerea judecătorului raportor, Tribunalul (Camera întâi) a adoptat o a doua măsură de organizare a procedurii constând în ascultarea părților cu privire la consecințele pe care le deduc din hotărârea menționată pentru prezenta cauză (denumită în continuare „a doua măsură de organizare a procedurii”). Părțile principale și Comisia și‑au prezentat observațiile în această privință în termenul stabilit.

37      La propunerea judecătorului raportor, Tribunalul (Camera întâi) a adoptat o a treia măsură de organizare a procedurii constând în a adresa mai multe întrebări reclamantei (denumită în continuare „a treia măsură de organizare a procedurii”). Aceasta din urmă a răspuns la întrebări în termenul stabilit.

38      Prin scrisoarea din 28 noiembrie 2018, Comisia a informat Tribunalul că, deși susținea în continuare poziția Consiliului, nu considera necesar să participe la ședință în prezenta cauză.

39      Pledoariile părților principale și răspunsurile acestora la întrebările orale adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 11 decembrie 2018.

40      Reclamanta solicită Tribunalului:

–        declararea acțiunii ca admisibilă și fondată;

–        obligarea Consiliului să îi plătească suma de 11 009 560 de euro pentru repararea prejudiciului material pe care l‑a suferit și suma de 100 000 de euro pentru repararea prejudiciului moral pe care l‑a suferit;

–        obligarea Consiliului la plata cheltuielilor de judecată.

41      Consiliul și Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

III. În drept

A.      Cu privire la competența Tribunalului

42      În duplică, întemeindu‑se pe Hotărârea din 18 februarie 2016, Jannatian/Consiliul (T‑328/14, nepublicată, EU:T:2016:86), Consiliul arată că, întrucât reclamanta și‑a întemeiat cererea în reparație pe nelegalitatea înscrierii numelui său în lista care figurează în anexa II la Decizia 2010/413, astfel cum a fost modificată prin Decizia 2010/644, Tribunalul nu este competent să se pronunțe cu privire la prezenta acțiune, întrucât articolul 275 al doilea paragraf TFUE nu conferă Tribunalului competență să se pronunțe cu privire la o cerere în reparație întemeiată pe nelegalitatea unui act care intră în sfera politicii externe și de securitate comună (PESC).

43      Ca răspuns la o întrebare adresată de Tribunal în ședință, prin care reclamanta a fost invitată să își prezinte observațiile cu privire la cauza de inadmisibilitate a Consiliului, aceasta a precizat că, prin prezenta acțiune, intenționa să solicite numai repararea prejudiciului cauzat prin regulamentele adoptate de Consiliu, aspect cu privire la care s‑a luat act în procesul‑verbal de ședință. Cu privire la răspunsul menționat, este necesar să se considere că, în esență, reclamanta a modificat al doilea capăt de cerere al cererii introductive, astfel încât, în cele din urmă, ea solicită doar ca Tribunalul să oblige Consiliul să îi plătească suma de 11 009 560 de euro pentru repararea prejudiciului material pe care l‑a suferit ca urmare a înscrierii nelegale a numelui său în listele anexate la Regulamentul de punere în aplicare nr. 668/2010 și la Regulamentul nr. 961/2010 (denumite în continuare „listele în litigiu”) și suma de 100 000 de euro pentru repararea prejudiciului moral pe care l‑a suferit ca urmare a aceleiași înscrieri.

44      În orice caz, trebuie amintit că, potrivit articolului 129 din Regulamentul de procedură, Tribunalul poate oricând, din oficiu, după ascultarea părților, să se pronunțe asupra cauzelor de inadmisibilitate pentru motive de ordine publică, printre care se numără, potrivit jurisprudenței, competența instanței Uniunii de a judeca acțiunea (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 martie 1980, Ferriera Valsabbia și alții/Comisia, 154/78, 205/78, 206/78, 226/78-228/78, 263/78, 264/78, 31/79, 39/79, 83/79 și 85/79, EU:C:1980:81, punctul 7, și Hotărârea din 17 iunie 1998, Svenska Journalistförbundet/Consiliul, T‑174/95, EU:T:1998:127, punctul 80).

45      În acest sens, reiese din jurisprudență că, deși o acțiune în despăgubire având ca obiect repararea prejudiciului pretins suferit ca urmare a adoptării unui act în materie de PESC nu este de competența Tribunalului (Hotărârea din 18 februarie 2016, Jannatian/Consiliul, T‑328/14, nepublicată, EU:T:2016:86, punctele 30 și 31), în schimb, Tribunalul și‑a recunoscut întotdeauna competența de a judeca o cerere în reparația unui prejudiciu pretins suferit de o persoană sau de o entitate ca urmare a unor măsuri restrictive adoptate în privința sa, în conformitate cu articolul 215 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iulie 2007, Sison/Consiliul, T‑47/03, nepublicată, EU:T:2007:207, punctele 232-251, și Hotărârea din 25 noiembrie 2014, Safa Nicu Sepahan/Consiliul, T‑384/11, EU:T:2014:986, punctele 45-149).

46      Situația nu poate fi diferită în ceea ce privește o cerere în reparația unui prejudiciu pretins suferit de o persoană sau de o entitate ca urmare a unor măsuri restrictive luate în privința sa, în conformitate cu articolul 291 alineatul (2) TFUE.

47      Astfel, potrivit jurisprudenței, nicio dispoziție din Tratatul FUE nu prevede că partea a șasea din acesta, referitoare la dispozițiile instituționale și financiare, nu ar fi aplicabilă în materie de măsuri restrictive. Prin urmare, nu este exclusă recurgerea la articolul 291 alineatul (2) TFUE, potrivit căruia, „[î]n cazul în care sunt necesare condiții unitare de punere în aplicare a actelor obligatorii din punct de vedere juridic ale Uniunii, aceste acte conferă Comisiei competențe de executare sau, în cazuri speciale și temeinic justificate, precum și în cazurile prevăzute la articolele 24 și 26 din Tratatul privind Uniunea Europeană, Consiliului”, în măsura în care condițiile prevăzute de această dispoziție sunt îndeplinite (Hotărârea din 1 martie 2016, National Iranian Oil Company/Consiliul, C‑440/14 P, EU:C:2016:128, punctul 35).

48      În speță, măsurile restrictive adoptate în privința reclamantei prin Decizia 2010/413, astfel cum a fost modificată ulterior prin Decizia 2010/644, au fost puse în aplicare prin Regulamentul de punere în aplicare nr. 668/2010, adoptat în conformitate cu articolul 291 alineatul (2) TFUE, și prin Regulamentul nr. 961/2010, adoptat în conformitate cu articolul 215 TFUE.

49      Rezultă că, deși Tribunalul nu are competența să judece cererea în reparație a reclamantei, în măsura în care prin aceasta se urmărește să obțină repararea prejudiciului pe care l‑ar fi suferit ca urmare a adoptării Deciziei 2010/413, modificată ulterior prin Decizia 2010/644, el are în schimb competența să judece aceeași cerere, în măsura în care vizează repararea prejudiciului pe care aceasta l‑ar fi suferit ca urmare a punerii în aplicare a aceleiași decizii prin Regulamentul de punere în aplicare nr. 668/2010 și prin Regulamentul nr. 961/2010 (denumite în continuare „actele în litigiu”).

50      În consecință, trebuie să se concluzioneze că Tribunalul are competența să examineze prezenta acțiune, astfel cum a fost modificată în ședință, adică în măsura în care prin aceasta se urmărește repararea prejudiciului pe care reclamanta pretinde că l‑a suferit ca urmare a faptului că măsurile restrictive adoptate în privința sa prin Decizia 2010/413, modificată ulterior prin Decizia 2010/644, au fost puse în aplicare prin actele în litigiu (denumite în continuare „măsurile în litigiu”).

B.      Cu privire la fond

51      În temeiul articolului 340 al doilea paragraf TFUE, „[î]n materie de răspundere extracontractuală, Uniunea este obligată să repare, în conformitate cu principiile generale comune ordinilor juridice ale statelor membre, prejudiciile cauzate de instituțiile sale sau de agenții săi în exercițiul funcțiunilor lor”. Potrivit unei jurisprudențe constante, angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii, în sensul articolului 340 al doilea paragraf TFUE, pentru conduita ilicită a instituțiilor sale este supusă întrunirii mai multor condiții, și anume nelegalitatea comportamentului imputat instituției, caracterul real al prejudiciului și existența unei legături de cauzalitate între conduita invocată și prejudiciul pretins (a se vedea Hotărârea din 9 septembrie 2008, FIAMM și alții/Consiliul și Comisia, C‑120/06 P și C‑121/06 P, EU:C:2008:476, punctul 106 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 25 noiembrie 2014, Safa Nicu Sepahan/Consiliul, T‑384/11, EU:T:2014:986, punctul 47).

52      În susținerea prezentei acțiuni, reclamanta invocă faptul că cele trei condiții menționate mai sus sunt întrunite în speță.

53      Consiliul, susținut de Comisie, solicită respingerea prezentei acțiuni ca nefondată, pentru motivul că reclamanta nu face dovada care îi revine că toate condițiile pentru angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii sunt întrunite în speță.

54      Potrivit unei jurisprudențe constante, condițiile pentru angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii, în sensul articolului 340 al doilea paragraf TFUE, astfel cum sunt enumerate deja la punctul 51 de mai sus, sunt cumulative (Hotărârea din 7 decembrie 2010, Fahas/Consiliul, T‑49/07, EU:T:2010:499, punctele 92 și 93, și Ordonanța din 17 februarie 2012, Dagher/Consiliul, T‑218/11, nepublicată, EU:T:2012:82, punctul 34).  Rezultă că, în cazul în care una dintre aceste condiții nu este îndeplinită, acțiunea trebuie respinsă în întregime, fără a fi necesară examinarea celorlalte condiții (Hotărârea din 26 octombrie 2011, Dufour/BCE, T‑436/09, EU:T:2011:634, punctul 193).

55      Trebuie, așadar, să se verifice dacă, în speță, reclamanta prezintă proba, a cărei sarcină îi revine, privind nelegalitatea comportamentului pe care îl reproșează Consiliului, și anume adoptarea actelor în litigiu și menținerea înscrierii numelui său pe listele în litigiu, caracterul real al prejudiciilor material și moral pe care pretinde că le‑a suferit și existența unei legături de cauzalitate între adoptarea menționată și prejudiciile pe care le invocă.

1.      Cu privire la pretinsa nelegalitate

56      Potrivit reclamantei, condiția referitoare la nelegalitatea comportamentului unei instituții este îndeplinită, întrucât, în esență, adoptarea actelor în litigiu și menținerea înscrierii numelui său în listele în litigiu constituie o încălcare suficient de gravă de către Consiliu a unor norme de drept care au ca obiect conferirea de drepturi particularilor de natură, potrivit jurisprudenței, să angajeze răspunderea extracontractuală a Uniunii.

57      În această privință, în primul rând, reclamanta amintește că din Hotărârea din 21 martie 2012, Fulmen și Mahmoudian/Consiliul (T‑439/10 și T‑440/10, EU:T:2012:142), precum și din Hotărârea din 28 noiembrie 2013, Consiliul/Fulmen și Mahmoudian (C‑280/12 P, EU:C:2013:775), pronunțată în recursul formulat de Consiliu și prin care se respinge recursul menționat (a se vedea punctul 22 de mai sus), reiese că actele în litigiu sunt afectate de nelegalitate.

58      Astfel, pe de o parte, aceasta amintește că, în Hotărârea din 21 martie 2012, Fulmen și Mahmoudian/Consiliul (T‑439/10 și T‑440/10, EU:T:2012:142), Tribunalul a considerat că Consiliul nu dispunea de niciun element împotriva sa care să justifice înscrierea numelui său în listele în litigiu și apreciază că acest fapt constituie o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor de natură să angajeze răspunderea extracontractuală a Uniunii. Ca răspuns la întrebarea adresată în cadrul celei de a doua măsuri de organizare a procedurii, aceasta arată că, ținând seama de similaritatea faptelor generatoare în prezenta cauză și în cea în care s‑a pronunțat Hotărârea din 30 mai 2017, Safa Nicu Sepahan/Consiliul (C‑45/15 P, EU:C:2017:402), ansamblul constatărilor referitoare la gravitatea nelegalității comportamentului Consiliului în această din urmă cauză poate fi transpus mutatis mutandis în prezenta cauză. Aceasta adaugă că Tribunalul ar trebui să concluzioneze că simpla anulare a actelor în litigiu nu este de natură să constituie o reparație suficientă a prejudiciului său moral.

59      Pe de altă parte, reclamanta consideră că, în pofida caracterului flagrant al nelegalității constatate de Tribunal în Hotărârea din 21 martie 2012, Fulmen și Mahmoudian/Consiliul (T‑439/10 și T‑440/10, EU:T:2012:142), decizia Consiliului de a introduce un recurs împotriva acestei hotărâri constituie un abuz de putere care a avut drept consecință agravarea prejudiciului suferit de aceasta.

60      În al doilea rând, reclamanta susține că măsurile în litigiu au avut drept consecință împiedicarea exercitării libertății sale de a desfășura o activitate comercială și a dreptului său de proprietate, care îi sunt conferite în temeiul articolelor 16 și 17 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”). Această încălcare a drepturilor fundamentale menționate ar agrava nelegalitatea săvârșită de Consiliu într‑atât încât ar constitui o încălcare gravă.

61      În răspunsul la întrebarea adresată în cadrul celei de a doua măsuri de organizare a procedurii, Consiliul, susținut de Comisie, nu mai contestă nelegalitatea care rezultă din adoptarea măsurilor în litigiu și recunoaște că concluziile deduse de Curte în Hotărârea din 30 mai 2017, Safa Nicu Sepahan/Consiliul (C‑45/15 P, EU:C:2017:402), referitoare la existența unei încălcări suficient de grave a unei norme de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor, sunt relevante în prezenta cauză, întrucât desemnarea reclamantei a intervenit în împrejurări apropiate de cele din cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre. În schimb, acesta se opune susținerilor reclamantei referitoare la un abuz de putere și la o încălcare a articolelor 16 și 17 din cartă și consideră că Hotărârea din 30 mai 2017, Safa Nicu Sepahan/Consiliul (C‑45/15 P, EU:C:2017:402), nu furnizează nicio indicație relevantă în această privință.

62      În speță, în Hotărârea din 21 martie 2012, Fulmen și Mahmoudian/Consiliul (T‑439/10 și T‑440/10, EU:T:2012:142), Tribunalul a constatat nelegalitatea actelor în litigiu.

63      Totuși, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe consacrate a Tribunalului, constatarea nelegalității unui act juridic nu este suficientă, indiferent cât de regretabilă ar fi această nelegalitate, pentru a considera îndeplinită condiția de angajare a răspunderii extracontractuale a Uniunii pentru motivul nelegalității comportamentului imputat instituțiilor (Hotărârea din 25 noiembrie 2014, Safa Nicu Sepahan/Consiliul, T‑384/11, EU:T:2014:986, punctul 50; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 6 martie 2003, Dole Fresh Fruit International/Consiliul și Comisia, T‑56/00, EU:T:2003:58, punctele 71-75, și Hotărârea din 23 noiembrie 2011, Sison/Consiliul, T‑341/07, EU:T:2011:687, punctul 31). Eventuala anulare a unuia sau a mai multe acte ale Consiliului care se află la originea prejudiciilor invocate de reclamantă, chiar și atunci când o asemenea anulare a fost decisă printr‑o hotărâre a Tribunalului pronunțată înaintea introducerii acțiunii în despăgubire, nu constituie, așadar, dovada irefragabilă a unei încălcări suficient de grave din partea acestei instituții care să permită să se constate, ipso iure, răspunderea extracontractuală a Uniunii.

64      Condiția referitoare la existența unui comportament nelegal al instituțiilor Uniunii presupune o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor (a se vedea Hotărârea din 30 mai 2017, Safa Nicu Sepahan/Consiliul, C‑45/15 P, EU:C:2017:402, punctul 29 și jurisprudența citată).

65      Cerința privind o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor urmărește, indiferent de natura actului ilicit în discuție, să se evite ca riscul de a suporta prejudiciile pretinse de persoanele vizate să limiteze capacitatea instituției în cauză de a‑și exercita pe deplin competențele în interesul general atât în cadrul activității sale cu caracter normativ sau care implică alegeri de politică economică, cât și în domeniul competenței sale administrative, asigurându‑se în același timp că particularii nu suportă consecințele neîndeplinirii flagrante și inexcuzabile a unor obligații (a se vedea Hotărârea din 23 noiembrie 2011, Sison/Consiliul, T‑341/07, EU:T:2011:687, punctul 34 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 25 noiembrie 2014, Safa Nicu Sepahan/Consiliul, T‑384/11, EU:T:2014:986, punctul 51).

66      Având în vedere jurisprudența amintită la punctele 63-65 de mai sus, trebuie analizat dacă normele de drept a căror încălcare este invocată în speță de reclamantă au ca obiect conferirea de drepturi particularilor și dacă Consiliul a săvârșit o încălcare suficient de gravă a normelor menționate.

67      În susținerea cererii sale în reparație, reclamanta invocă în esență două motive de nelegalitate, și anume, în primul rând, adoptarea actelor în litigiu și menținerea înscrierii numelui său în listele în litigiu, în condițiile în care Consiliul nu dispunea de niciun element de probă pentru a le justifica, nelegalitate ale cărei efecte ar fi fost agravate de un abuz de putere săvârșit de Consiliu prin faptul că acesta a declarat recurs împotriva Hotărârii din 21 martie 2012, Fulmen și Mahmoudian/Consiliul (T‑439/10 și T‑440/10, EU:T:2012:142), și, în al doilea rând, o încălcare a articolelor 16 și 17 din cartă.

68      În primul rând, în ceea ce privește motivul de nelegalitate întemeiat pe adoptarea actelor în litigiu și pe menținerea înscrierii numelui său în listele în litigiu de către Consiliu, în condițiile în care acesta nu dispunea de niciun element de probă pentru a le justifica, trebuie amintit că, la punctele 68 și 69 din Hotărârea din 25 noiembrie 2014, Safa Nicu Sepahan/Consiliul (T‑384/11, EU:T:2014:986), Tribunalul a statuat că o administrație care acționează cu prudența și cu diligența obișnuite ar fi fost în măsură să înțeleagă că, la momentul adoptării actului atacat în cauza în discuție, îi revenea sarcina de a obține informațiile sau elementele de probă care justificau măsurile restrictive referitoare la reclamantă în cauza menționată pentru a putea stabili, în cazul unei contestații, temeinicia măsurilor amintite prin prezentarea informațiilor sau a elementelor de probă respective în fața instanței Uniunii. Acesta a concluzionat că, neprocedând astfel, Consiliul s‑a făcut răspunzător pentru o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor, în sensul jurisprudenței citate la punctele 63 și 64 de mai sus. La punctul 40 din Hotărârea din 30 mai 2017, Safa Nicu Sepahan/Consiliul (C‑45/15 P, EU:C:2017:402), pronunțată în recursurile împotriva Hotărârii din 25 noiembrie 2014, Safa Nicu Sepahan/Consiliul (T‑384/11, EU:T:2014:986), prin care au fost respinse recursurile menționate, Curtea a decis că Tribunalul a considerat în mod întemeiat, în special la punctele 68 și 69 din hotărârea sa, că încălcarea, timp de aproape trei ani, a obligației care incumbă Consiliului de a furniza, în caz de contestare, informațiile sau elementele de probă care susțin motivele adoptării de măsuri restrictive față de o persoană fizică sau juridică constituia o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor.

69      În speță, după cum reiese din Hotărârea din 21 martie 2012, Fulmen și Mahmoudian/Consiliul (T‑439/10 și T‑440/10, EU:T:2012:142), astfel cum a fost confirmată prin Hotărârea din 28 noiembrie 2013, Consiliul/Fulmen și Mahmoudian (C‑280/12 P, EU:C:2013:775), trebuie să se constate că încălcarea săvârșită de Consiliu este nu numai identică în ceea ce privește obiectul său, ci și mai lungă, cu aproximativ șase luni, decât cea săvârșită de Consiliu în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 25 noiembrie 2014, Safa Nicu Sepahan/Consiliul (T‑384/11, EU:T:2014:986).

70      Rezultă că, pe de o parte, norma de drept a cărei încălcare este invocată în speță este o normă de drept care conferă drepturi particularilor, printre care figurează reclamanta, în calitate de persoană juridică vizată de actele în litigiu. Pe de altă parte, încălcarea normei menționate constituie o încălcare suficient de gravă în sensul jurisprudenței amintite la punctul 64 de mai sus.

71      De altfel, din observațiile formulate de părți, în urma celei de a doua măsuri de organizare a procedurii, cu privire la consecințele pe care le‑au dedus din Hotărârea din 30 mai 2017, Safa Nicu Sepahan/Consiliul (C‑45/15 P, EU:C:2017:402), în ceea ce privește prezenta cauză reiese că acestea sunt de acord, la acest moment, asupra faptului că nelegalitatea invocată constituie o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept care conferă drepturi particularilor.

72      În ceea ce privește afirmația potrivit căreia, în esență, această din urmă încălcare ar fi cu atât mai gravă cu cât ar fi fost agravată de faptul că Consiliul ar fi săvârșit un abuz de putere prin faptul că a declarat recurs împotriva Hotărârii din 21 martie 2012, Fulmen și Mahmoudian/Consiliul (T‑439/10 și T‑440/10, EU:T:2012:142), acest argument nu poate fi admis.

73      Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, un act este afectat de un abuz de putere numai dacă rezultă din indicii obiective, pertinente și concordante că a fost adoptat în scopul exclusiv sau cel puțin determinant de a atinge alte obiective decât cele declarate sau de a eluda o procedură special prevăzută de tratat pentru a răspunde circumstanțelor cauzei (a se vedea Hotărârea din 29 noiembrie 2017, Montel/Parlamentul, T‑634/16, nepublicată, EU:T:2017:848, punctul 161 și jurisprudența citată).

74      În această privință, pe de o parte, trebuie amintit că dreptul de a declara recurs împotriva hotărârilor Tribunalului este consacrat la articolul 256 alineatul (1) al doilea paragraf TFUE și face parte integrantă din căile de atac ale sistemului jurisdicțional al Uniunii. Potrivit aceluiași articol, un recurs în fața Curții este limitat la chestiuni de drept. Pe de altă parte, în temeiul articolului 56 al doilea paragraf prima teză din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, poate introduce un recurs oricare parte ale cărei concluzii au fost respinse în totalitate sau în parte. Din dispozițiile dreptului primar al Uniunii reiese că, cu respectarea limitelor prevăzute de acesta, orice parte este liberă nu numai să introducă un recurs împotriva unei hotărâri a Tribunalului, ci, în plus, să invoce orice motiv pe care îl consideră util pentru a‑și susține cauza și pentru ca acțiunea sa să fie admisă. Astfel, în temeiul acestor din urmă considerații, contrar celor susținute de reclamantă, nu se poate reproșa Consiliului că a introdus un recurs împotriva Hotărârii din 21 martie 2012, Fulmen și Mahmoudian/Consiliul (T‑439/10 și T‑440/10, EU:T:2012:142), cu scopul, astfel cum precizează acesta în memoriul său în apărare, de a dispune de „o jurisprudență consacrată privind măsurile restrictive geografice”, întrucât un asemenea argument se referă în mod vădit la o chestiune de drept în sensul articolului 256 alineatul (1) al doilea paragraf TFUE.

75      Pe de altă parte, afirmația reclamantei potrivit căreia Consiliul ar fi introdus un recurs împotriva Hotărârii din 21 martie 2012, Fulmen și Mahmoudian/Consiliul (T‑439/10 și T‑440/10, EU:T:2012:142), numai cu scopul de a face presiuni asupra Republicii Islamice Iran pentru ca aceasta să pună capăt programului său nuclear, menținând astfel efectele produse de actele în litigiu împotriva reclamantei, nu poate fi admisă. Astfel, nu numai că această afirmație nu este susținută de niciun element de probă sau informație, dar, în orice caz, trebuie să se constate că menținerea efectelor menționate este inerentă deciziei de a introduce un recurs, în temeiul articolului 60 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, potrivit acestui articol, „[p]rin derogare de la articolul 280 [TFUE], deciziile Tribunalului care anulează un regulament intră în vigoare numai după expirarea termenului [de recurs] menționat la articolul 56 primul paragraf din prezentul statut sau, în cazul în care în acest termen s‑a introdus un recurs, după respingerea acestuia”.

76      În plus, trebuie amintit (a se vedea punctul 19 de mai sus) că, în ceea ce privește efectele în timp ale anulării Regulamentului nr. 961/2010, la punctul 106 din Hotărârea din 21 martie 2012, Fulmen și Mahmoudian/Consiliul (T‑439/10 și T‑440/10, EU:T:2012:142), Tribunalul a statuat că, în speță, riscul de a aduce o atingere serioasă și ireversibilă eficacității măsurilor restrictive impuse de Regulamentul nr. 961/2010 nu părea suficient de ridicat pentru a justifica menținerea efectelor regulamentului menționat în ceea ce îi privește pe reclamanți pentru o perioadă care să o depășească pe cea prevăzută la articolul 60 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene. De asemenea, la punctul 107 din aceeași hotărâre (a se vedea punctul 20 de mai sus), acesta a decis să mențină efectele Deciziei 2010/413, astfel cum a fost modificată prin Decizia 2010/644, până când anularea Regulamentului nr. 961/2010 începe să producă efecte.

77      Din considerațiile care precedă reiese că menținerea efectelor produse de actele în litigiu împotriva reclamantei ca urmare a anulării acestora din urmă prin Hotărârea din 21 martie 2012, Fulmen și Mahmoudian/Consiliul (T‑439/10 și T‑440/10, EU:T:2012:142), rezultă din aplicarea dispozițiilor Statutului Curții de Justiție a Uniunii Europene și din aprecierea suverană a Tribunalului, iar nu din comportamentul reproșat de reclamantă Consiliului, și anume că acesta a introdus un recurs împotriva hotărârii menționate.

78      În consecință, în lipsa oricărui element obiectiv prezentat de reclamantă care să poată demonstra că Consiliul a introdus recursul împotriva Hotărârii din 21 martie 2012, Fulmen și Mahmoudian/Consiliul (T‑439/10 și T‑440/10, EU:T:2012:142), cu scopul de a‑i produce prejudicii sau de a face presiuni asupra Republicii Islamice Iran pentru ca aceasta să pună capăt programului său nuclear, argumentul întemeiat pe un abuz de putere săvârșit de Consiliu care ar fi agravat încălcarea normei de drept în discuție în speță trebuie respins ca nefondat.

79      În ceea ce privește al doilea motiv de nelegalitate, întemeiat pe o încălcare a articolelor 16 și 17 din cartă, trebuie arătat că reclamanta se limitează la a aminti condițiile necesare pentru a constitui o atingere adusă exercitării drepturilor și libertăților recunoscute de cartă și la a susține că măsurile în litigiu care i‑au fost impuse au avut ca obiect și ca efect restricții ulterioare asupra dreptului său de proprietate și asupra libertății sale de a desfășura o activitate economică, astfel cum sunt recunoscute la articolele 16 și 17 din cartă.

80      Or, deși, potrivit unei jurisprudențe constante, dreptul de proprietate este garantat prin articolul 17 din cartă, acesta nu beneficiază de o protecție absolută în dreptul Uniunii, ci trebuie să fie luat în considerare în raport cu funcția sa în societate. În consecință, unele limitări pot fi aduse folosinței acestui drept cu condiția ca acestea să răspundă unor obiective de interes general urmărite de Uniune și să nu constituie, față de scopul urmărit, o intervenție excesivă și intolerabilă care ar aduce atingere chiar substanței dreptului astfel garantat (a se vedea Hotărârea din 13 septembrie 2013, Makhlouf/Consiliul, T‑383/11, EU:T:2013:431, punctul 97 și jurisprudența citată). Această jurisprudență poate fi transpusă, prin analogie, libertății de a desfășura o activitate comercială, care este garantată prin articolul 16 din cartă.

81      În speță, în primul rând, trebuie arătat că adoptarea actelor în litigiu împotriva reclamantei, în măsura în care prevedeau înghețarea fondurilor acesteia, a activelor sale financiare și a celorlalte resurse economice ale acesteia, aveau ca obiectiv să împiedice proliferarea nucleară și să exercite astfel o presiune asupra Republicii Islamice Iran pentru ca aceasta să pună capăt activităților respective. Acest obiectiv se înscria în cadrul mai general al eforturilor legate de menținerea păcii și securității internaționale și era, în consecință, legitim și adecvat (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 13 septembrie 2013, Makhlouf/Consiliul, T‑383/11, EU:T:2013:431, punctele 100 și 101 și jurisprudența citată).

82      În al doilea rând, măsurile în litigiu aveau de asemenea un caracter necesar, întrucât măsurile alternative și mai puțin restrictive precum un sistem de autorizare prealabilă sau obligația de a justifica a posteriori utilizarea fondurilor plătite nu permiteau atingerea într‑o manieră la fel de eficientă a obiectivului urmărit, și anume împiedicarea proliferării nucleare și exercitarea în acest mod a unei presiuni asupra Republicii Islamice Iran pentru ca aceasta să pună capăt activităților respective, în special în privința posibilității de a eluda restricțiile impuse (a se vedea prin analogie Hotărârea din 13 septembrie 2013, Makhlouf/Consiliul, T‑383/11, EU:T:2013:431, punctul 101 și jurisprudența citată).

83      Prin urmare, reclamanta nu a demonstrat că actele în litigiu au încălcat drepturile care îi sunt conferite la articolele 16 și 17 din cartă.

84      Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se concluzioneze că numai primul motiv de nelegalitate, întemeiat pe adoptarea actelor în litigiu și pe menținerea înscrierii numelui său în listele în litigiu de către Consiliu, în condițiile în care acesta nu dispunea de niciun element de probă pentru a le justifica, constituie o nelegalitate care poate angaja răspunderea Uniunii în sensul jurisprudenței amintite la punctul 64 de mai sus.

2.      Cu privire la prejudiciul pretins și la existența unei legături de cauzalitate între nelegalitatea comportamentului reproșat și acest prejudiciu

85      Reclamanta apreciază că a demonstrat caracterul real și cert al prejudiciilor material și moral pe care le‑a suferit ca urmare a actelor în litigiu și legătura de cauzalitate dintre nelegalitatea comportamentului reproșat și prejudiciul pretins. Ținând seama de circumstanțele speciale ale speței, aceasta consideră că Hotărârea din 30 mai 2017, Safa Nicu Sepahan/Consiliul (C‑45/15 P, EU:C:2017:402), nu repune în discuție temeinicia cererii sale de despăgubire.

86      În replică, reclamanta susține că Consiliul încearcă, cu încălcarea articolului 340 TFUE, să impună condiții de natură să facă imposibilă sau excesiv de dificilă în practică exercitarea de către particulari a dreptului la reparație.

87      Ca răspuns la argumentul Consiliului întemeiat pe lipsa unei legături de cauzalitate, având în vedere măsurile restrictive adoptate în privința sa, în anul 2011, în Statele Unite (denumite în continuare „măsurile americane”), reclamanta observă că măsurile americane au intervenit la un an și jumătate după actele în litigiu și că fac referire la acestea din urmă cu titlu de „probă”. Prin urmare, întrucât măsurile menționate decurg din actele amintite, acestea nu ar fi putut să îi cauzeze un prejudiciu autonom, astfel încât prejudiciile eventual cauzate ar rezulta direct din comportamentul ilicit al Consiliului și acestuia din urmă i‑ar reveni obligația de a le repara. Pe de altă parte, reclamanta amintește că relațiile dintre Republica Islamică Iran și Statele Unite sunt întrerupte din anul 1980 și că, din anul 1995, Statele Unite au interzis orice activitate și orice tranzacție cu societățile iraniene. Prin urmare, în lipsa întreținerii unor relații cu societăți stabilite în Statele Unite și întrucât nu deține active acolo, măsurile americane nu i‑ar fi cauzat niciun prejudiciu.

88      Consiliul, susținut de Comisie, se opune argumentelor prezentate de reclamantă. Acesta apreciază că concluziile Curții din Hotărârea din 30 mai 2017, Safa Nicu Sepahan/Consiliul (C‑45/15 P, EU:C:2017:402), referitoare la condițiile de reparare a prejudiciului material și moral, sunt relevante și favorabile argumentelor sale din prezenta cauză. Pe de altă parte, în ceea ce privește atât prejudiciul material, cât și cel moral, astfel cum reclamanta pretinde că le‑a suferit în Iran, Consiliul arată că, în perioada aplicării măsurilor în litigiu, aceasta a fost de asemenea supusă măsurilor americane, care au putut avea un efect tot atât de nefast sau chiar mai nefast și care sunt încă în vigoare. În duplică, acesta susține că măsurile americane au avut un impact real asupra activității economice a reclamantei.

89      Trebuie analizat dacă reclamanta a furnizat proba prejudiciului invocat și a legăturii de cauzalitate dintre nelegalitatea comportamentului reproșat și acest prejudiciu.

90      În ceea ce privește condiția caracterului real al prejudiciului, potrivit jurisprudenței, răspunderea extracontractuală a Uniunii nu poate fi angajată decât dacă reclamantul a suferit efectiv un prejudiciu real și cert (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 ianuarie 1982, De Franceschi/Consiliul și Comisia, 51/81, EU:C:1982:20, punctul 9, și Hotărârea din 16 ianuarie 1996, Candiotte/Consiliul, T‑108/94, EU:T:1996:5, punctul 54). Reclamantului îi revine sarcina de a dovedi că această condiție este îndeplinită (a se vedea Hotărârea din 9 noiembrie 2006, Agraz și alții/Comisia, C‑243/05 P, EU:C:2006:708, punctul 27 și jurisprudența citată) și, mai precis, de a prezenta probe concludente privind atât existența, cât și întinderea prejudiciului (a se vedea Hotărârea din 16 septembrie 1997, Blackspur DIY și alții/Consiliul și Comisia, C‑362/95 P, EU:C:1997:401, punctul 31 și jurisprudența citată).

91      Mai exact, orice cerere în reparația unui prejudiciu, indiferent dacă este vorba despre un prejudiciu material sau moral, formulată cu titlu simbolic sau pentru obținerea unei despăgubiri substanțiale trebuie să precizeze natura prejudiciului invocat în raport cu comportamentul reproșat și, chiar de manieră aproximativă, să evalueze ansamblul acestui prejudiciu (a se vedea Hotărârea din 26 februarie 2015, Sabbagh/Consiliul, T‑652/11, nepublicată, EU:T:2015:112, punctul 65 și jurisprudența citată).

92      În ceea ce privește condiția referitoare la existența unei legături de cauzalitate între comportament și prejudiciul invocat, respectivul prejudiciu trebuie să fie rezultatul suficient de direct al comportamentului invocat, acesta din urmă trebuind să constituie cauza determinantă a prejudiciului, în condițiile în care nu există obligația de a repara orice consecință prejudiciabilă, chiar îndepărtată, a unei situații nelegale (a se vedea Hotărârea din 10 mai 2006, Galileo International Technology și alții/Comisia, T‑279/03, EU:T:2006:121, punctul 130 și jurisprudența citată; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 4 octombrie 1979, Dumortier și alții/Consiliul, 64/76, 113/76, 167/78, 239/78, 27/79, 28/79 și 45/79, EU:C:1979:223, punctul 21). Revine reclamantului sarcina de a face dovada existenței unei legături de cauzalitate între comportamentul și prejudiciul invocate (a se vedea Hotărârea din 30 septembrie 1998, Coldiretti și alții/Consiliul și Comisia, T‑149/96, EU:T:1998:228, punctul 101 și jurisprudența citată).

93      În raport cu jurisprudența amintită mai sus trebuie analizat dacă, în speță, reclamanta a demonstrat caracterul real și cert al prejudiciilor material și moral pe care le‑ar fi suferit ca urmare a adoptării actelor în litigiu și a menținerii înscrierii numelui său în listele în litigiu și existența unei legături de cauzalitate între adoptarea menționată și aceste prejudicii.

a)      Cu privire la prejudiciul material invocat și la existența unei legături de cauzalitate

94      Reclamanta pretinde, întemeindu‑se pe un raport din data de 21 iulie 2015, întocmit de o societate de expertiză contabilă înscrisă în ordinul experților contabili din Regiunea Paris Île‑de‑France (Franța) și inclus în anexa A.2 la cererea introductivă (denumit în continuare „raportul de expertiză contabilă”), că a suferit, în urma adoptării actelor în litigiu, două tipuri de prejudicii materiale în Iran, precum și două tipuri de prejudicii materiale în Europa. În temeiul tuturor acestor prejudicii, ea solicită obligarea Consiliului să îi plătească despăgubiri în valoare totală de 11 009 560 de euro.

95      Ca răspuns la o întrebare adresată în cadrul celei de a treia măsuri de organizare a procedurii, privind neconcordanța dintre valoarea totală a prejudiciului material care figurează în dispozitivul cererii introductive, și anume 11 009 560 de euro, și totalul sumelor referitoare la diferitele prejudicii materiale invocate, astfel cum sunt menționate în motivele cererii introductive, reclamanta arată că această neconcordanță rezultă dintr‑o eroare materială evidentă pe care a săvârșit‑o și care trebuie luată în considerare de Tribunal. Astfel, deși ar fi menționat valoarea fiecăruia dintre prejudiciile financiare și operaționale suferite în Iran în titlurile E.1.1.2., E.1.1.3. și E.1.1.4. din cererea introductivă, reclamanta ar fi omis să procedeze astfel în ceea ce privește prejudiciul financiar și operațional suferit în Iran, menționat în titlul E.1.1.1. Totuși, ea precizează că valoarea acestui din urmă prejudiciu material, întemeiat pe „[s]căderea rezultatului net contabil”, pe care o estimează la 2 932 367 de euro, este integrată în valoarea totală a prejudiciului material, cu privire la care confirmă valoarea „de 11 009 560 de euro[,] astfel cum este reprodusă atât [în] partea operațională a cererii introductive, cât și la pagina 35 din anexa A.2 la cererea introductivă”.

96      Trebuie observat că, pentru a demonstra existența unui prejudiciu și a unei legături de cauzalitate, reclamanta se întemeiază în mod substanțial pe raportul de expertiză contabilă. Acest fapt reiese în mod vădit dintr‑o interpretare coroborată a punctelor 60-101 din cererea introductivă, care figurează în titlul E, denumit „Cu privire la prejudiciul material și la existența unei legături de cauzalitate”, și a paginilor 8-27 din raportul menționat. Aceste puncte din cererea introductivă reproduc cuvânt cu cuvânt pasaje întregi cuprinse în paginile menționate din raportul de expertiză contabilă. Reclamanta a încercat uneori, cel mult, să rezume unele părți din raportul menționat, limitându‑se la eliminarea unor pasaje.

97      În această împrejurare și întrucât o mare parte dintre pretențiile reclamantei referitoare la prejudiciul material pe care îl invocă se întemeiază pe evaluările cuprinse în raportul de expertiză contabilă, înainte de a examina prejudiciile materiale pretins suferite de reclamantă în Iran și în Europa și existența unei legături de cauzalitate, este necesar, într‑o primă etapă, să se examineze valoarea probantă a raportului de expertiză contabilă.

1)      Cu privire la examinarea valorii probante a raportului de expertiză contabilă

98      În lipsa unei reglementări a Uniunii cu privire la noțiunea de probă, instanța Uniunii a consacrat un principiu al liberei administrări sau al libertății mijloacelor de probă care trebuie înțeles ca fiind posibilitatea de a invoca, pentru a dovedi un anumit fapt, mijloace de probă de orice natură precum mărturii, mijloace de probă scrise, mărturisiri etc. (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 martie 2000, Met‑Trans și Sagpol, C‑310/98 și C‑406/98, EU:C:2000:154, punctul 29, Hotărârea din 8 iulie 2004, Dalmine/Comisia, T‑50/00, EU:T:2004:220, punctul 72, și Concluziile avocatului general Mengozzi prezentate în cauza Archer Daniels Midland/Comisia, C‑511/06 P, EU:C:2008:604, punctele 113 și 114). În mod corelativ, instanța Uniunii a consacrat principiul liberei aprecieri a probelor, potrivit căruia stabilirea credibilității sau, cu alte cuvinte, a valorii probante a unui element de probă ține de convingerea intimă a instanței (Hotărârea din 8 iulie 2004, Dalmine/Comisia, T‑50/00, EU:T:2004:220, punctul 72, și Concluziile avocatului general Mengozzi prezentate în cauza Archer Daniels Midland/Comisia, C‑511/06 P, EU:C:2008:604, punctele 111 și 112).

99      Pentru a se stabili valoarea probantă a unui document, trebuie să se țină seama de mai multe elemente precum originea documentului, împrejurările elaborării acestuia, destinatarul său, conținutul său și să se ridice problema dacă, având în vedere elementele respective, informația pe care o conține pare logică și fiabilă (Hotărârea din 15 martie 2000, Cimenteries CBR și alții/Comisia, T‑25/95, T‑26/95, T‑30/95-T‑32/95, T‑34/95-T‑39/95, T‑42/95-T‑46/95, T‑48/95, T‑50/95-T‑65/95, T‑68/95-T‑71/95, T‑87/95, T‑88/95, T‑103/95 și T‑104/95, EU:T:2000:77, punctul 1838, și Hotărârea din 7 noiembrie 2002, Vela și Tecnagrind/Comisia, T‑141/99, T‑142/99, T‑150/99 și T‑151/99, EU:T:2002:270, punctul 223).

100    În acest context, instanța Uniunii a apreciat deja că o analiză prezentată de un reclamant nu putea fi considerată o expertiză neutră și independentă, întrucât a fost solicitată și finanțată de reclamantul însuși și a fost întocmită în temeiul unor baze de date puse la dispoziție de acesta, fără ca exactitatea sau pertinența datelor respective să fi făcut obiectul vreunei verificări independente (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 martie 2011, Siemens/Comisia, T‑110/07, EU:T:2011:68, punctul 137).

101    De asemenea, instanța Uniunii a avut deja ocazia să afirme că un raport de expertiză nu poate fi considerat probant decât în temeiul conținutului său obiectiv și că o simplă afirmație nesusținută care figurează într‑un astfel de document nu este, prin ea însăși, concludentă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 septembrie 2004, Valmont/Comisia, T‑274/01, EU:T:2004:266, punctul 71).

102    Principiile amintite la punctele 98-101 de mai sus sunt cele în lumina cărora este necesar să se aprecieze, în speță, valoarea probantă a raportului de expertiză contabilă.

103    În această privință, trebuie să se observe că raportul de expertiză contabilă a fost întocmit de o societate de expertiză contabilă înscrisă în ordinul experților contabili din Regiunea Paris Île‑de‑France. Din scrisoarea care figurează la paginile 2 și 3 din raportul menționat, adresată reclamantei de societatea amintită și purtând data de 21 iulie 2015, reiese că, conform condițiilor stabilite în cadrul unei reuniuni din 18 iunie 2015, obiectivul misiunii încredințate de reclamantă acestei societăți era de a evalua prejudiciile cauzate prin măsurile în litigiu, în Iran și în Europa, reclamantei și acționarului său majoritar, domnul Mahmoudian. În temeiul realizării acestei misiuni, se precizează în special în scrisoarea menționată că „[acest] raport a fost întocmit pe baza documentelor pe care societatea Fulmen ni le‑a furnizat și a informațiilor provenite de la instituții iraniene”. Din termenii scrisorii menționate reiese că raportul de expertiză contabilă a fost întocmit la cererea reclamantei în scopul de a se atesta, în cadrul prezentului litigiu, caracterul real și amploarea prejudiciului material invocat și că se întemeiază în esență pe documente furnizate de reclamantă. Trebuie subliniat că documentele amintite, la care se face trimitere uneori în notele de subsol, nu sunt anexate la raportul de expertiză contabilă.

104    Ca urmare a contextului în care a fost întocmit raportul de expertiză contabilă și în temeiul principiilor amintite la punctele 98-101 de mai sus, valoarea probantă a acestui raport trebuie să fie relativizată. Acesta nu poate fi considerat suficient pentru a face dovada conținutului său, în special în ceea ce privește caracterul real și amploarea prejudiciului invocat. Cel mult, ar putea avea o valoare de început de probă, cu condiția să fie coroborat cu alte elemente probante.

105    În ceea ce privește împrejurarea menționată la punctul 96 de mai sus, și anume că, pentru a demonstra existența unui prejudiciu și a unei legături de cauzalitate, reclamanta se întemeiază în mod substanțial, chiar exclusiv, pe raportul de expertiză contabilă, având în vedere principiul liberei administrări sau al libertății mijloacelor de probă amintit la punctul 98 de mai sus, o astfel de utilizare a acestui tip de document este, în sine, permisă.

106    Totuși, astfel cum s‑a constatat la punctul 104 de mai sus, având în vedere contextul în care acesta a fost întocmit, deși este sub „parafa” unui expert contabil, și potrivit jurisprudenței amintite la punctele 98-101 de mai sus, raportul de expertiză contabilă nu poate fi considerat suficient, dacă nu este susținut de alte elemente de probă, pentru a face dovada conținutului său, în special în ceea ce privește caracterul real și amploarea prejudiciului invocat.

2)      Cu privire la prejudiciile materiale pretins suferite în Iran și la existența unei legături de cauzalitate

107    Reclamanta susține că, în urma impunerii măsurilor în litigiu, a suferit prejudicii materiale în Iran pe care le clasifică în două categorii, și anume, pe de o parte, prejudicii financiare și operaționale și, pe de altă parte, în esență, prejudicii comerciale sau structurale.

108    Trebuie să se constate de la bun început că, la punctele 78, 80 și 81 din cererea introductivă, reclamanta arată în mod expres că nu a inclus în prezenta cerere de despăgubire prejudiciul – pe care l‑a identificat în cele două categorii de prejudicii materiale menționate la punctul 107 de mai sus – care se referă la penalitățile contractuale datorate clienților săi în temeiul întârzierilor în realizarea șantierelor, respectiv la o pierdere a anvergurii sale internaționale și la plecarea persoanelor‑cheie și a administratorilor.

i)      Cu privire la prejudiciile financiare și operaționale

109    Reclamanta susține că măsurile în litigiu au afectat realizarea proiectelor în curs prin imposibilitatea sa de a achiziționa anumite echipamente provenind din Europa, prin imposibilitatea, în anumite cazuri, de a înlocui aceste echipamente și, prin urmare, prin incapacitatea de a executa proiectele respective și, în cazurile în care a reușit să înlocuiască echipamentele menționate, prin întârzierile rezultate în realizarea proiectelor și o pierdere de profit cauzată de aceste modificări. Ar rezulta trei tipuri de prejudicii, și anume o scădere a rezultatului net contabil anual, imposibilitatea de a finaliza patru contracte în curs de executare în Iran între anii 2010 și 2014 și imposibilitatea de a obține noi contracte în Iran în perioada în litigiu.

110    Consiliul, susținut de Comisie, se opune argumentelor reclamantei referitoare la cererea acesteia de reparare a diferitor prejudicii financiare și operaționale invocate, pretins suferite în Iran.

111    În primul rând, în ceea ce privește prejudiciul întemeiat pe o scădere a rezultatului său net contabil, reclamanta susține că cifra de afaceri, profitul net contabil și marja de profit au scăzut în mod evident începând din anul 2011. Diminuarea raportului dintre „rezultatul net și cifra de afaceri” (de la 2,14 % în perioada 2007/2011 la ‑4,35 % în perioada 2011/2014) ar fi legată în mod direct de înscrierea sa în listele în litigiu. Această diminuare ar rezulta din următoarele cinci elemente: creșterea costurilor financiare și bancare, penalitățile contractuale pentru întârziere în realizarea proiectelor datorate clienților, creșterea prețului de achiziție al materiilor prime cauzată de recurgerea la intermediari pentru achizițiile sale din străinătate, anularea unor contracte de distribuție cu un nivel ridicat de marjă precum contractul de distribuție cu societatea Omicron și costurile suplimentare generate de măsurile în litigiu cum ar fi revizuirea ulterioară a studiilor și a instalațiilor propuse, căutarea unor eventuali noi furnizori și schimbarea repartizării membrilor personalului pentru a gestiona măsurile în litigiu. În replică, reclamanta furnizează un tabel schematic recapitulativ cuprinzând metoda de calcul al prejudiciului suferit, întemeiat pe scăderea rezultatului său net contabil.

112    În ceea ce privește dovada caracterului real al prejudiciului, pentru prejudiciul întemeiat pe scăderea rezultatului său net contabil, mai întâi, trebuie să se constate că, astfel cum subliniază Consiliul, în cererea introductivă, reclamanta nu formulează nicio cerere de despăgubire cuantificată pentru acest prejudiciu considerat în ansamblul său.

113    Astfel cum s‑a arătat la punctul 95 de mai sus, ca răspuns la o întrebare adresată în cadrul celei de a treia măsuri de organizare a procedurii, reclamanta explică această lipsă a unei cereri de despăgubire cuantificate a prejudiciului întemeiat pe o scădere a rezultatului său net contabil printr‑o eroare materială evidentă săvârșită de ea și care ar trebui, prin urmare, să fie luată în considerare de Tribunal.

114    Totuși, primo, trebuie să se considere că, deși lipsa evaluării prejudiciului material menționat în titlul E.1.1.1. din cererea introductivă este o realitate obiectivă, în schimb această lipsă nu relevă totuși, astfel cum pretinde reclamanta, o eroare materială evidentă.

115    Astfel, trebuie să se constate că, în ceea ce privește cele cinci elemente care s‑ar afla la originea prejudiciului menționat în titlul E.1.1.1., prezentarea care se referă la al doilea element, întemeiat pe „penalitățile de întârziere plătite clienților” și, respectiv, la al treilea element, întemeiat pe o „creștere a costului de achiziție a materiilor prime”, nu cuprinde nicio evaluare. În aceste condiții, este permis să se considere că lipsa evaluării cuantumului total al prejudiciului vizat în titlul E.1.1.1. se poate explica prin lipsa evaluării fiecăruia dintre factorii menționați din care ar rezulta acesta. Prin urmare, eroarea materială săvârșită de reclamantă nu este într‑atât de evidentă încât să poată fi luată în considerare de Tribunal.

116    Secundo, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe consacrate, deși cuprinsul cererii introductive poate fi susținut și completat, cu privire la aspecte specifice, prin trimiteri la extrase din înscrisurile anexate, o trimitere globală la alte înscrisuri, chiar anexate la cererea introductivă, nu poate suplini absența elementelor esențiale ale argumentării în drept, care trebuie să figureze în cererea introductivă. În plus, nu este de competența Tribunalului să cerceteze și să identifice în anexe motivele și argumentele pe care le‑ar putea considera temeiul acțiunii, anexele având o funcție pur probatorie și de instrument (a se vedea Hotărârea din 14 decembrie 2005, Honeywell/Comisia, T‑209/01, EU:T:2005:455, punctul 57 și jurisprudența citată).

117    În speță, desigur, în răspunsul său la întrebarea adresată în cadrul celei de a treia măsuri de organizare a procedurii, astfel cum este indicat la punctul 95 de mai sus, reclamanta nu menționează deloc faptul că eroarea materială evidentă pe care o invocă ar putea fi constatată în urma lecturii raportului de expertiză contabilă.

118    Totuși, trebuie arătat că punctele 62-74 din cererea introductivă, care figurează în titlul E.1.1.1., reproduc aproape cuvânt cu cuvânt pasajele de la paginile 9-13 din raportul de expertiză contabilă, care figurează în secțiunea „Alineatul 1: Scăderea rezultatului net contabil” din raportul menționat. Or, interpretarea coroborată a punctelor menționate din cererea introductivă și a pasajelor menționate din raportul de expertiză contabilă permite să se constate că acest exercițiu de reproducere efectuat de reclamantă nu a fost realizat în mod exhaustiv. Astfel, atât tabelul 6, reprodus la paginile 12 și 13 din raportul menționat, intitulat „Impactul scăderii cotei rezultatului net din [cifra de afaceri] realizate [între anii 2011 și 2014]”, cât și concluzia, care figurează la pagina 13 din același raport, în care se regăsește evaluarea prejudiciului material în discuție, și anume 2 932 367 de euro, nu au fost reproduse de reclamantă.

119    Totuși, având în vedere jurisprudența amintită la punctul 116 de mai sus, nu revine Tribunalului sarcina de a aprecia dacă faptul că reclamanta nu a reprodus nici tabelul, nici concluzia menționate la punctul 118 de mai sus rezultă dintr‑o alegere deliberată din partea sa, întemeiată pe liberul său arbitru în elaborarea argumentării și în redactarea înscrisurilor sale, sau dintr‑o simplă omisiune, care constituie o eroare materială evidentă de care Tribunalul ar putea să țină seama.

120    Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se concluzioneze că reclamanta nu a dovedit caracterul real al prejudiciului invocat, astfel încât, fără a fi necesar să se examineze legătura de cauzalitate, cererea de despăgubire pentru prejudiciul întemeiat pe „scăderea rezultatului său net contabil” trebuie respinsă ca nefondată.

121    În al doilea rând, în ceea ce privește prejudiciul întemeiat pe anularea a patru contracte în curs de realizare, și anume proiectele Kamyaran & Shaked, Mahyar, 6 Trans Khouzestan și GIS Tehran, pe care reclamanta le evaluează la 771 577 de euro, este suficient să se constate că reclamanta nu a dovedit în mod evident legătura de cauzalitate dintre comportamentul invocat și prejudiciu.

122    Astfel, reclamanta se limitează să afirme că, pe de o parte, întrucât partenerii săi comerciali au refuzat să îi livreze echipamentele pe care trebuia să le furnizeze, a fost constrânsă să oprească executarea a patru proiecte în Iran între anii 2010 și 2014 și, pe de altă parte, că adoptarea actelor în litigiu ar constitui unicul element decisiv care a avut drept consecință denunțarea contractelor.

123    În susținerea acestei duble afirmații, reclamanta se limitează să facă trimitere la anexa A.6 la cererea introductivă, care ar conține „[c]opii ale documentelor proiectelor Kamyaran, Trans, Mahyar, GIS Tehran”. În replică, aceasta include în anexele C.5, C.6 și C.7 trei documente care cuprind calculul marjei pentru trei dintre aceste patru proiecte și fișa bugetară aferentă acestora.

124    Trebuie să se constate că nici argumentele expuse în cererea introductivă, care se limitează la câteva rânduri, și în replică nici documentele anexate la aceste înscrisuri nu pot fi considerate ca furnizând vreun început de probă a legăturii de cauzalitate dintre comportamentul invocat și prejudiciu.

125    Astfel, nici cererea introductivă, nici replica nu conțin vreun element susceptibil să demonstreze că măsurile în litigiu au constituit, astfel cum afirmă reclamanta, o cauză decisivă a întreruperii celor patru proiecte menționate în cererea introductivă. De asemenea, în ceea ce privește pretinsul refuz al partenerilor săi comerciali de a‑i livra echipamentele de care avea nevoie pentru executarea proiectelor menționate, reclamanta nu furnizează absolut nicio dovadă a acestor refuzuri.

126    Aceasta precizează cel mult, în replică, că nu este posibil ca prejudiciul invocat să fi fost cauzat de măsurile americane, deoarece, pe de o parte, ea nu întreținea nicio relație cu societăți americane și nici nu făcea comerț cu mărfuri cu Statele Unite și, pe de altă parte, în domeniul echipamentelor, cei mai mari furnizori mondiali sunt trei societăți europene, respectiv Schneider, ABB și Siemens.

127    Totuși, nu se poate considera nicidecum că astfel de afirmații dovedesc că comportamentul invocat constituie cauza decisivă a prezentului prejudiciu, și anume anularea celor patru contracte în curs de realizare în Iran.

128    Din considerațiile care precedă rezultă că, întrucât reclamanta nu a făcut dovada legăturii de cauzalitate, cererea de despăgubire pentru prejudiciul întemeiat pe anularea celor patru contracte trebuie respinsă ca nefondată.

129    În al treilea rând, în ceea ce privește prejudiciul întemeiat pe pierderea unor noi contracte în Iran, reclamanta arată că, întrucât a fost privată de sursele sale de aprovizionare și de membrii personalului său, s‑a regăsit în imposibilitatea de a obține noi contracte în această țară în perioada în litigiu. Trebuie să se considere că, prin „perioada în litigiu”, reclamanta înțelege perioada cuprinsă între prima înscriere a numelui său, la 26 iulie 2010 (a se vedea punctul 10 de mai sus), și radierea numelui menționat de pe listele în litigiu, la 19 decembrie 2013 (a se vedea punctul 23 de mai sus) (denumită în continuare „perioada în litigiu”). Aceasta evaluează cuantumul prejudiciului astfel suferit la 2 838 897 de euro. Din nou, trebuie să se constate de la bun început că reclamanta nu a făcut dovada legăturii de cauzalitate dintre comportamentul invocat și prejudiciu.

130    Astfel, în această privință, ea se limitează să afirme că, având în vedere statisticile referitoare la investițiile în sectorul electricității din Iran și la evoluția cotei sale de piață în sectorul menționat, care ar fi ajuns de la 10,69 % în perioada de opt ani care a precedat măsurile în litigiu la 2,70 % în perioada în litigiu, „devine evident că sancțiunile au avut ca efect o scădere foarte mare a cotei de piață a reclamantei”.

131    Or, mai întâi, din datele care figurează în tabelul 9 din raportul de expertiză contabilă reiese că investițiile în sectorul electricității din Iran, după ce au crescut de la 786 000 000 de euro în perioada 2007-2008 la 1 070 785 714 euro în perioada 2008-2009, au scăzut, începând cu exercițiul 2009-2010, cu aproximativ 16,6 %, apoi, în exercițiul 2010-2011, cu aproximativ 10 %, ulterior, în exercițiul 2011-2012, cu aproximativ 33,44 % și, în sfârșit, în exercițiul 2012-2013, cu aproximativ 52,7 %. Astfel, aceste date permit să se constate că, începând cu exercițiul 2009-2010, respectiv înainte de adoptarea actelor în litigiu, investițiile în sectorul electricității din Iran începuseră să scadă în mod semnificativ.

132    Pe de altă parte, din tabelul 10 din raportul de expertiză contabilă reiese că, desigur, reclamanta nu ar fi încheiat niciun contract nou în cursul exercițiilor 2012-2013 și 2013-2014. Totuși, din același tabel reiese că, în cursul exercițiului 2011-2012, respectiv la peste un an de la adoptarea actelor în litigiu, reclamanta reușise să încheie contracte având o valoare de peste două ori mai mare decât cea a contractelor pe care le încheiase în anii 2010-2011.

133    Prin urmare, datele care figurează în tabelele 9 și 10 din raportul de expertiză contabilă nu permit dovedirea legăturii de cauzalitate dintre comportamentul invocat și prejudiciul în discuție.

134    În continuare, trebuie subliniat de asemenea că, întrucât măsurile în litigiu erau aplicabile numai în Uniune, nu interziceau, așadar, ca atare, reclamantei să candideze pentru a încerca să obțină contracte noi în Iran. Or, reclamanta nu prezintă niciun element care să demonstreze că, cel puțin, ar fi depus oferte pentru a obține astfel de contracte și că oferta sa ar fi fost respinsă având în vedere în special, așa cum afirmă aceasta, insuficiența capacităților sale tehnice și de expertiză. În definitiv, ea nu pretinde nici măcar că ar fi depus o candidatură pentru obținerea vreunui contract în Iran, ci se limitează să afirme că nu a încheiat niciun contract între anii 2012 și 2014.

135    În sfârșit, reclamanta nu precizează care sunt sursele de aprovizionare pentru instalații electrice și care sunt membrii personalului său care dispuneau de experiența profesională necesară pentru executarea acestor tipuri de contracte, de care ar fi fost privată ca urmare a adoptării actelor în litigiu.

136    Având în vedere considerațiile care precedă, reclamanta nu face dovada faptului că adoptarea măsurilor în litigiu ar explica scăderea cotei sale de piață în sectorul electricității din Iran. Astfel, atât dificultățile cu care se confruntă acest sector în materia scăderii investițiilor, cât și însăși lipsa unei dovezi în sensul că aceasta a depus oferte pentru obținerea unor contracte în sectorul menționat pot explica o asemenea scădere a cotei de piață.

137    Prin urmare, întrucât reclamanta nu a făcut dovada legăturii de cauzalitate, cererea de despăgubire pentru prejudiciul întemeiat pe pierderea unor noi contracte în Iran trebuie respinsă ca nefondată.

138    Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, cererea de despăgubire pentru prejudiciile financiare și operaționale trebuie respinsă ca nefondată.

ii)    Cu privire la prejudiciile comerciale sau structurale

139    În ceea ce privește, în esență, prejudiciile comerciale sau structurale a căror reparare o solicită, reclamanta susține, în primul rând, că înscrierea sa în listele în litigiu a condus la întreruperea relațiilor sale cu băncile sale și cu partenerii săi privilegiați. În al doilea rând, pentru a evita „sancțiuni în cascadă”, înscrierea sa în listele în litigiu ar fi necesitat o reducere structurală a grupului prin vânzarea forțată a participațiilor sale, dintre care trei majoritare, în alte șase societăți iraniene.

140    Consiliul, susținut de Comisie, solicită respingerea cererii în reparația prejudiciilor comerciale sau structurale invocate, pretins suferite în Iran.

141    În primul rând, în ceea ce privește ruperea relațiilor sale comerciale cu banca Tejarat și cu șase parteneri privilegiați – societatea Omicron, pe de o parte, și alte cinci societăți, pe de altă parte –, care ar fi fost cauzată de actele în litigiu, desigur, reclamanta recunoaște că anularea acestor diferite parteneriate a avut un efect asupra activității sale, care este deja inclus în calculul scăderii rezultatului său net contabil, deja invocat în categoria prejudiciilor financiare și operaționale. Totuși, în ceea ce privește prejudiciul invocat în prezent, aceasta invocă de asemenea prejudicii intervenite ulterior anulării sancțiunilor, care se referă în esență la perspectivele de restabilire a acestor parteneriate privilegiate. Pierderea acestor parteneriate privilegiate, independent de profitul nerealizat în perioada în litigiu, i‑ar fi cauzat un prejudiciu pe care aceasta îl evaluează la 1 026 974 de euro.

142    Ca răspuns la o întrebare adresată de Tribunal, într‑o primă etapă, în cadrul celei de a treia măsuri de organizare a procedurii și, într‑o a doua etapă, în ședință, reclamanta a precizat că renunță la cererea de despăgubire pentru prejudiciul legat de ruperea relațiilor cu banca Tejerat, aspect de care s‑a luat act în procesul‑verbal de ședință. Prin urmare, examinarea prejudiciului întemeiat pe ruperea relațiilor comerciale se limitează la cele șase parteneriate privilegiate invocate de reclamantă.

143    În acest temei, primo, în ceea ce privește întreruperea relațiilor cu societatea Omicron, pentru care reclamanta precizează că a fost distribuitorul exclusiv începând din anul 2003 și care, în urma adoptării actelor în litigiu, ar fi acordat drepturile de distribuție exclusivă unei alte societăți iraniene, reclamanta evaluează prejudiciul suferit la 526 974 de euro, cuantum care ar corespunde unei marje anuale pe care aceasta ar fi realizat‑o pe trei ani, reprezentând o cotă de 22 % aplicată unei medii anuale a vânzărilor regulate, evaluată la 798 449 de euro.

144    În ceea ce privește dovada prejudiciului, trebuie să se constate că, în speță, reclamanta solicită o compensație a unui viitor beneficiu nerealizat pe care îl calculează în perspectivă pe trei ani.

145    Or, este necesar să se constate că reclamanta nu furnizează nicidecum dovada beneficiului nerealizat ca urmare a ruperii relației contractuale în discuție. Aceasta se limitează cel mult să invoce aplicarea unei cote a marjei nete a profitului de 22 % la o medie anuală a vânzărilor regulate pe care o evaluează la 798 449 de euro.

146    Or, pe de o parte, nici din cererea introductivă, nici măcar din raportul de expertiză contabilă sau din informațiile prezentate de reclamantă nu reiese în ce mod a fost calculată cifra „vânzărilor regulate în medie anuală de 798 449 de euro” pe care o invocă reclamanta. Totuși, această cifră servește ca bază pentru calculul prejudiciului invocat. Pe de altă parte, reclamanta nici nu a prezentat vreun element susceptibil să demonstreze că obținea efectiv, astfel cum pretinde, o cotă a marjei nete a profitului de 22 %. Aceasta afirmă cel mult că o asemenea marjă, astfel cum reiese din nota de subsol inserată la punctul 86 din cererea introductivă, „a fost calculată […] pentru vânzarea cea mai importantă și luând în considerare cheltuieli de 30 %”, fără a fi posibil să se identifice care sunt documentele pe care se întemeiază reclamanta pentru a dovedi caracterul real al prejudiciului în discuție.

147    Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se concluzioneze că, în ceea ce privește întreruperea relațiilor comerciale cu societatea Omicron, reclamanta nu a făcut dovada unui prejudiciu real și cert.

148    Prin urmare, fără a fi necesar să se verifice dacă a fost dovedită legătura de cauzalitate, cererea de reparare a prejudiciului legat de ruperea relațiilor sale comerciale cu societatea Omicron trebuie respinsă ca nefondată.

149    Secundo, în ceea ce privește parteneriatele privilegiate cu alte cinci societăți, reclamanta evaluează la 100 000 de euro pe dosar costul restabilirii unor astfel de relații comerciale.

150    În acest sens, în ceea ce privește dovada prejudiciului, este suficient să se arate de la bun început că reclamanta nu prezintă niciun element care să dovedească existența și natura relațiilor întreținute cu cele cinci societăți în cauză înainte chiar de adoptarea actelor în litigiu. În plus, trebuie să se constate că, din nou, reclamanta invocă o cheltuială viitoare și ipotetică, a cărei evaluare este pur arbitrară și forfetară. Prin urmare, prejudiciul pretins, întemeiat pe ruperea relațiilor comerciale cu cele cinci societăți menționate la punctul 141 de mai sus, nu este nici real, nici cert.

151    Din ceea ce precedă rezultă că cererea de reparare a prejudiciului cauzat de întreruperea relațiilor dintre reclamantă și societatea Omicron și ceilalți cinci parteneri privilegiați ai acesteia trebuie respinsă ca nefondată.

152    În al doilea rând, reclamanta arată că a trebuit să cesioneze participațiile sale la mai multe societăți iraniene, pentru a evita „sancțiuni în cascadă”. Aceasta precizează că, întrucât nu poate estima cuantumul pierderii financiare rezultate din aceste cesiuni forțate, precum și reducerea capacității sale, se limitează să cuantifice cheltuielile necesare pentru reconstituirea participațiilor menționate. În acest sens, ea estimează costul auditului prealabil și cheltuielile legale la 30 000 de euro pentru participațiile majoritare și la 5 000 de euro pentru participațiile minoritare, rezultând un cuantum total de 105 000 de euro. Aceasta anexează la replică un deviz pentru serviciile de control ale acestor societăți în vederea reconstituirii unui grup de aceeași anvergură.

153    În ceea ce privește dovada prejudiciului, se impune din nou constatarea că prejudiciul invocat în prezent este pur ipotetic și viitor. Astfel, reclamanta nu prezintă niciun element care să poată justifica cele două tipuri de sume solicitate cu titlu de cost al auditului prealabil și de cheltuieli legale care ar trebui efectuate pentru reconstituirea participațiilor majoritare și a participațiilor minoritare. În plus, este evident că, în această privință, reclamanta recunoaște ea însăși, la punctul 11 din cererea introductivă, că este incapabilă să evalueze, pe de o parte, cuantumul pierderii financiare care rezultă din cesiunile forțate în discuție și, pe de altă parte, reducerea capacității sale. Or, o evaluare a părților sociale ale societăților pe care aceasta afirmă că a fost obligată să le cesioneze se dovedește esențială în vederea aprecierii prejudiciului pretins suferit. Astfel, chiar presupunând că reclamanta a decis să cesioneze participațiile sale la mai multe societăți iraniene pentru a evita „sancțiuni în cascadă”, acest fapt nu poate fi suficient, în sine, pentru a dovedi existența unui prejudiciu. De altfel, reclamanta nu explică nicidecum motivul pentru care s‑ar fi aflat în incapacitatea de a realiza o asemenea evaluare a prejudiciului pe care îl invocă.

154    În ceea ce privește legătura de cauzalitate, trebuie arătat că reclamanta nu furnizează nicio dovadă în sensul că cesionarea participațiilor pe care le deținea la mai multe societăți iraniene ar fi rezultatul vreunei măsuri legate de adoptarea actelor în litigiu. În plus, aceasta nu precizează ce competențe și tehnologii ale întreprinderilor la care deținea participații ar fi putut presupune un risc de „sancțiuni în cascadă”. Din textul care figurează sub tabelul 16 reprodus la pagina 22 din raportul de expertiză contabilă, pagină din raport la care reclamanta face trimitere la punctul 91 din cererea introductivă, reiese cel mult că participațiile cesionate ar fi fost achiziționate inițial fie pentru a extinde oferta reclamantei la produse și servicii complementare ofertei sale, fie pentru a exercita o influență în cadrul întreprinderilor care puteau genera oportunități de piață. Totuși, deși această descriere în termeni generali a opțiunilor sale de investiții reflectă opțiuni relativ uzuale de strategie economică a întreprinderii, acestea nu permit înțelegerea motivelor pentru care reclamanta pretinde că a trebuit să își cesioneze participațiile la întreprinderile iraniene respective.

155    Având în vedere considerațiile care precedă, în lipsa dovedirii prejudiciului, precum și a legăturii de cauzalitate, cererea de reparare a prejudiciului rezultat din cesionarea forțată a participațiilor reclamantei la mai multe societăți iraniene, în scopul de a evita „sancțiuni în cascadă”, trebuie respinsă ca nefondată.

156    Din ansamblul aprecierilor care precedă rezultă că cererea de reparare a prejudiciilor materiale pretins suferite în Iran trebuie respinsă ca nefondată.

3)      Cu privire la prejudiciile materiale pretins suferite în Europa și la existența unei legături de cauzalitate

157    În ceea ce privește prejudiciile materiale pretins suferite în Europa, reclamanta afirmă că, în urma impunerii măsurilor în litigiu, a suferit prejudicii legate, mai întâi, de participarea sa directă la capitalul societății de drept francez Codefa Connectique S.A.S. (denumită în continuare „Codefa”), în continuare, de pierderea activelor pe care le încredințase unei societăți austriece denumite SED și, în sfârșit, de înghețarea mai multor proiecte de cercetare și dezvoltare pe care le inițiase, începând din 2007, în cooperare cu mai multe societăți europene.

158    Consiliul se opune argumentației reclamantei referitoare la prejudiciile materiale pretins suferite în Europa.

159    În primul rând, în ceea ce privește cererea de despăgubire pentru prejudiciul pe care reclamanta l‑ar fi suferit în temeiul cesionării participației sale la filiala sa din Franța, Codefa, aceasta o evaluează la 244 109 euro, reprezentând valoarea operațiunii de cesiune, la care adaugă 30 000 de euro cu titlu de cheltuieli de tranzacție. În replică, ea precizează că această cesiune putea permite celorlalți acționari să își limiteze prejudiciul legat de Codefa. În această privință, reclamanta anexează la replică o factură de cheltuieli pretins referitoare la auditul prealabil cesiunii.

160    Primo, în ceea ce privește dovada prejudiciului, reclamanta menționează, desigur, dificultățile financiare cu care s‑a confruntat Codefa, pretins cauzate de actele în litigiu, care ar fi justificat opțiunea sa de a‑și cesiona participațiile la societatea respectivă. În urma acestei cesiuni, reclamanta ar fi suferit o depreciere pentru care solicită despăgubiri. Totuși, pe de o parte, trebuie să se constate că, deși reclamanta pretinde că a investit 232 490 de euro pentru achiziționarea acțiunilor acestei societăți, din termenii cererii introductive reiese că, din anul 2010, aceasta nu a plătit vânzătorului soldul de 155 000 de euro pentru această achiziție. Pe de altă parte, în ceea ce privește factura de cheltuieli anexată de reclamantă la replică pentru a justifica suma de 30 000 de euro cu titlu de cheltuieli de tranzacție, a căror despăgubire o solicită, trebuie să se constate că, astfel cum însăși reclamanta a recunoscut în ședință, aspect de care s‑a luat act în procesul‑verbal, acest document, nedatat, se referă la cheltuieli cu expertul contabil care fuseseră efectuate pentru a evalua „oportunitatea investiției în societatea Codefa Connectique”, investiție care s‑a concretizat prin achiziția acesteia din urmă de către reclamantă în anul 2009, mai exact cu un an înainte de adoptarea măsurilor în litigiu. Astfel, cheltuielile de tranzacție invocate de reclamantă nu se referă în niciun caz la cesiunea participațiilor sale în Codefa din noiembrie 2010, cesiune pentru care aceasta solicită despăgubiri, ci la achiziționarea lor, în anul 2009. Prin urmare, fără a fi necesară pronunțarea cu privire la admisibilitatea anexei menționate mai sus, în măsura în care a fost depusă la dosar abia în stadiul replicii, aceasta trebuie respinsă ca fiind lipsită de relevanță în ceea ce privește prejudiciul în discuție în prezent. Din considerațiile care precedă rezultă că reclamanta nu a dovedit prejudiciul pretins.

161    Secundo și în orice caz, reclamanta nu dovedește nici legătura de cauzalitate. Astfel, trebuie să se constate că, cel mult în cererea introductivă, la punctele 94 și 97 din aceasta, în care sunt identificate diferite fapte care ar permite să se constate că dificultățile cu care s‑a confruntat Codefa erau cauzate de adoptarea actelor în litigiu, reclamanta face trimitere la lectura paginilor 24 și 25 din raportul de expertiză contabilă și la anexa A.19 la cererea introductivă. În scopul acestei constatări, se face trimitere, în notele de subsol care figurează la paginile 24 și 25 din raportul menționat, la mai multe elemente de probă. Totuși, aceste din urmă elemente nu sunt anexate la raportul menționat. În plus, reclamanta nu precizează dacă le‑a furnizat în cadrul prezentei proceduri. În consecință, reclamanta nu a demonstrat legătura de cauzalitate dintre prejudiciul pretins și comportamentul reproșat.

162    Cu titlu suplimentar, trebuie observat că, deși, astfel cum reiese din titlul care figurează în opisul anexelor la cererea introductivă, anexa A.19 constă în „[c]opii ale unor documente referitoare la societatea CODEFA”, trebuie să se constate că reclamanta nu face trimitere la niciunul dintre documentele menționate, reproduse totuși pe 114 pagini în total în dosarul anexelor la cererea introductivă.

163    Or, primo, astfel cum s‑a amintit la punctul 116 de mai sus, nu este de competența Tribunalului să cerceteze și să identifice în anexe motivele și argumentele pe care le‑ar putea considera temeiul acțiunii. Acest lucru este valabil cu atât mai mult atunci când o anexă privește un dosar care cuprinde mai multe documente referitoare la un subiect sau la o persoană, documente care sunt reproduse pe un număr voluminos de pagini. Într‑un asemenea caz, în lipsa unei trimiteri precise, efectuată de partea care le comunică, la elementele și la pasajele din anexele menționate pe care dorește să le evidențieze pentru a dovedi temeinicia argumentației sale, având în vedere jurisprudența citată la punctul 116 de mai sus, valoarea probatorie și de instrument a unor astfel de anexe este mult redusă.

164    Acest lucru este evident valabil, în speță, în ceea ce privește anexa A.19 la cererea introductivă, care constă, astfel cum indică reclamanta, în „[c]opii ale unor documente referitoare la societatea CODEFA”, reproduse la paginile 390-503 din dosarul anexelor la cererea introductivă, respectiv un total de 114 pagini. În lipsa unei trimiteri precise, în cererea introductivă, la elementele care figurează printre aceste 114 pagini din anexa A.19, trebuie să se considere că reclamanta nu a demonstrat temeinicia argumentației sale în discuție în speță.

165    Secundo, chiar presupunând că Tribunalul, fără să cerceteze și să identifice astfel de elemente în anexa A.19 la cererea introductivă, se limitează să analizeze primul document din anexa menționată, reprodus la pagina 390 din anexele la cererea introductivă, document care constă într‑o scrisoare recomandată cu confirmare de primire, adresată de banca Société générale la 2 septembrie 2010 societății Codefa, desigur, obiectul acestuia, intitulat „Preaviz de închidere a contului de 60 de zile. Reziliere a facilității de credit C.T.C. Contul numărul: […]”, și termenii săi par să se raporteze la ruperea relației dintre banca menționată și societatea amintită, invocată de reclamantă la punctul 95 din cererea introductivă. Totuși, trebuie să se constate că nu reiese nicidecum din termenii scrisorii menționate că închiderea contului Codefa deschis la banca Société générale, precum și anularea autorizării descoperitului de cont de 80 000 de euro de care beneficia Codefa la această bancă ar rezulta din adoptarea actelor în litigiu.

166    Din considerațiile care precedă rezultă că reclamanta nu a făcut dovada prejudiciului și a legăturii de cauzalitate, astfel încât cererea de despăgubire pentru prejudiciul întemeiat pe pretinsa cesiune forțată a participației sale la filiala sa, Codefa, trebuie respinsă ca nefondată.

167    În al doilea rând, în ceea ce privește cererea de despăgubire pentru prejudiciul pe care l‑ar fi suferit ca urmare a imposibilității de a recupera avansul de 2 828 370,44 euro pe care l‑ar fi acordat societății austriece SED pentru ca aceasta să achiziționeze echipamente și produse provenind din diverse țări europene, indispensabile continuării activităților reclamantei, aceasta o evaluează la cuantumul avansului astfel acordat, majorat cu 262 266 de euro prin aplicarea unei rate de actualizare de 3 % pe trei ani, rezultând un total de 3 090 636 de euro.

168    Primo, în ceea ce privește dovada prejudiciului, din primul paragraf al titlului E.2.2.1. din cererea introductivă, intitulat „Pierderea activelor din Austria”, și din cuprinsul punctului 98 din cererea introductivă reiese că reclamanta, care s‑a limitat să reproducă aproape integral pasajele relevante de la paginile 25 și 26 din raportul de expertiză contabilă, afirmă că, la data înscrierii sale în listele în litigiu, valoarea avansurilor pe care le acordase societății SED se ridica la 2 828 370,44 euro.

169    La pagina 25 din raportul de expertiză contabilă, în ceea ce privește suma menționată la punctul 168 de mai sus, se face trimitere, în nota de subsol, la o „recunoaștere a creanțelor SED și [la] declarații de creanțe efectuate de Fulmen”. Totuși, aceste documente nu sunt anexate la raportul menționat, iar reclamanta nu precizează dacă le‑a furnizat în cadrul prezentei cauze.

170    Desigur, nu este exclus ca aceste elemente să poată figura în anexa A.4 la cererea introductivă, la care reclamanta face trimitere în mod global într‑o notă de subsol inserată în titlul E.2.2.1. din cererea introductivă.

171    Totuși, astfel cum s‑a amintit la punctul 116 de mai sus, nu intră în atribuțiile Tribunalului să cerceteze și să identifice în anexe motivele și argumentele pe care le‑ar putea considera temeiul acțiunii. Or, din nou, anexa A.4 la cererea introductivă, intitulată „Documente referitoare la societatea SED”, din opisul anexelor la cererea introductivă, constă în mai multe documente reproduse la paginile 36-71 din dosarul anexelor la cererea introductivă. În lipsa unei trimiteri precise, în cererea introductivă, la elementele și la pasajele din anexa menționată pe care reclamanta dorește să le evidențieze pentru a dovedi temeinicia argumentației sale, având în vedere în special jurisprudența amintită la punctul 116 de mai sus, trebuie să se considere că reclamanta nu a dovedit temeinicia argumentației sale în discuție în speță.

172    Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se concluzioneze că reclamanta nu a demonstrat caracterul real al creanței sale față de societatea SED și, prin urmare, nu a făcut dovada prejudiciului.

173    Secundo, în orice caz, în ceea ce privește dovada legăturii de cauzalitate, trebuie să se constate că, contrar celor susținute de reclamantă, din dosarul cauzei nu reiese că faptul generator al prejudiciului invocat, și anume imposibilitatea de a recupera avansul acordat societății SED, rezidă în înscrierea numelui reclamantei în listele în litigiu. Astfel, după cum indică însăși reclamanta în cererea introductivă, la primul paragraf al titlului E.2.2.1. din cererea introductivă, „[a]nterior ridicării sancțiunilor împotriva reclamantei, societatea SED s‑a declarat în situație de încetare a plăților, iar suma avansată de reclamantă a devenit nerecuperabilă ca urmare a lichidării SED”. Prin urmare, reclamanta nu a făcut nicidecum dovada legăturii de cauzalitate dintre comportamentul reproșat și prejudiciul invocat.

174    Având în vedere considerațiile care precedă, reclamanta nu a făcut dovada prejudiciului și a legăturii de cauzalitate, astfel încât cererea de despăgubire pentru prejudiciul întemeiat pe imposibilitatea de a recupera avansul acordat societății austriece SED trebuie respinsă ca nefondată.

175    Tertio, în ceea ce privește prejudiciul invocat referitor la înghețarea activităților de cercetare și dezvoltare ale reclamantei, pe care aceasta le inițiase începând din anul 2007 în cooperare cu mai multe societăți europene și pe care l‑a evaluat în cererea introductivă la 2 179 125 de euro, trebuie arătate următoarele. În cadrul celei de a treia măsuri de organizare a procedurii, Tribunalul a invitat reclamanta să explice în ce măsură, pe de o parte, la punctul 117 din replică, a precizat că își menține argumentele prezentate la punctele 60-101 din cererea introductivă, având în vedere că punctele 99 și 101 din aceasta din urmă se referă la prejudiciul întemeiat pe înghețarea activităților sale de cercetare și dezvoltare, în timp ce, la punctul 116 din replică, ea a menționat în mod expres că a „optat pentru a nu‑l include în prejudiciul a cărui reparare este solicitată”. Considerând că răspunsul reclamantei la această întrebare nu este clar, Tribunalul i‑a adresat aceeași întrebare în ședință. Reclamanta a admis atunci că la punctul 117 din replică se strecurase o eroare de trimitere la punctele din cererea introductivă. Astfel, aceasta a precizat că punctul menționat trebuia să fie citit ca indicând că aceasta „își menține, așadar, argumentele prezentate la punctele 60[-]98 din [c]ererea introductivă”, iar nu la „punctele 60[-]101 din [c]ererea introductivă”, aspect cu privire la care s‑a luat act în procesul‑verbal de ședință. Prin urmare, este necesar să se considere că reclamanta a decis să renunțe la a solicita o despăgubire pentru prejudiciul întemeiat pe înghețarea activităților sale de cercetare și dezvoltare.

176    Din ansamblul aprecierilor care precedă rezultă că cererea de reparare a prejudiciilor materiale pretins suferite în Europa trebuie respinsă ca nefondată.

177    Având în vedere concluziile deduse la punctele 156 și 176 de mai sus, cererea de reparare a prejudiciului material pretins suferit trebuie respinsă ca nefondată.

b)      Cu privire la prejudiciul moral invocat și la existența unei legături de cauzalitate

178    Reclamanta susține că, întrucât adoptarea actelor în litigiu și menținerea înscrierii numelui său în listele în litigiu au afectat drepturile sale referitoare la persoană și în special reputația sa, i‑au cauzat un prejudiciu moral important, al cărui cuantum îl evaluează ex æquo et bono la 100 000 de euro.

179    În răspunsul său la întrebarea adresată în cadrul celei de a doua măsuri de organizare a procedurii, referitoare la consecințele Hotărârii din 30 mai 2017, Safa Nicu Sepahan/Consiliul (C‑45/15 P, EU:C:2017:402), asupra prezentei cauze, aceasta apreciază că, în speță, ținând seama de circumstanțele agravante întemeiate în special pe abuzul de putere săvârșit de Consiliu, repararea integrală a prejudiciului său moral impune o sumă superioară celei reținute în hotărârea menționată mai sus.

180    Consiliul, susținut de Comisie, solicită respingerea cererii de reparare a prejudiciului moral invocat.

181    În această privință, Consiliul consideră, mai întâi, că reclamanta nu invocă niciun alt efect nefast asupra activității sale economice în afara celor care sunt deja acoperite prin cererile de despăgubire pentru prejudiciul material. Efectele negative ale măsurilor în litigiu asupra reputației reclamantei, în măsura în care aceasta ar fi fost stigmatizată ca participant la programul de proliferare nucleară, ar fi fost suficient contrabalansate de anularea măsurilor în litigiu și de publicitatea efectuată pentru această anulare, atât prin intermediul publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, cât și, printre altele, prin difuzarea unui reportaj în cadrul emisiunii „De la șapte la opt” de către canalul de televiziune francez TF1. Din moment ce reclamanta ar recunoaște că activitatea sa economică a fost reluată de la ridicarea măsurilor în litigiu, aceasta ar demonstra că reputația reclamantei nu a suferit prejudicii care să subziste după anularea actelor în litigiu, astfel încât această anulare ar constitui o reparare suficientă.

182    În continuare, în ceea ce privește prejudiciul moral care ar depăși sfera intereselor comerciale curente ale reclamantei, aceasta nu ar furniza niciun argument și niciun element de probă care să poată stabili atât caracterul real și cert al unui asemenea prejudiciu, cât și legătura directă dintre prejudiciul menționat și actele în litigiu.

183    În sfârșit, în ceea ce privește amploarea prejudiciului invocat, reclamanta nu ar preciza pe ce criterii sau elemente se bazează pentru a calcula cuantumul despăgubirii pe care o solicită și nici ceea ce această sumă ar urmări să repare. Or, ar trebui să se țină seama de faptul că, spre deosebire reclamanta din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 30 mai 2017, Safa Nicu Sepahan/Consiliul (C‑45/15 P, EU:C:2017:402), în speță, reclamanta rămâne supusă măsurilor americane.

184    În primul rând, trebuie arătat că măsurile în litigiu au consecințe negative considerabile și un efect important asupra drepturilor și libertăților persoanelor vizate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 mai 2013, Abdulrahim/Consiliul și Comisia, C‑239/12 P, EU:C:2013:331, punctul 70). În această privință, atunci când o entitate este vizată de măsuri restrictive, ca urmare a susținerii pe care se pretinde că a acordat‑o proliferării nucleare, ea este asociată public unui comportament care este considerat o amenințare gravă la adresa păcii și securității internaționale, cu consecința afectării reputației sale și a cauzării, prin urmare, a unui prejudiciu moral (Hotărârea din 25 noiembrie 2014, Safa Nicu Sepahan/Consiliul, T‑384/11, EU:T:2014:986, punctul 80).

185    Pe de o parte, atingerea adusă reputației entității în cauză, suscitată de măsuri restrictive precum măsurile în litigiu, nu se referă la capacitățile sale economice și comerciale, ci la voința sa de a fi implicată în activități considerate reprobabile de comunitatea internațională. În acest mod, entitatea respectivă este afectată dincolo de sfera intereselor sale comerciale curente (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 noiembrie 2014, Safa Nicu Sepahan/Consiliul, T‑384/11, EU:T:2014:986, punctul 82).

186    Pe de altă parte, atingerea menționată este cu atât mai gravă cu cât rezultă nu din exprimarea unei opinii personale, ci din adoptarea unei poziții oficiale a unei instituții a Uniunii, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene și însoțită de consecințe juridice obligatorii (Hotărârea din 25 noiembrie 2014, Safa Nicu Sepahan/Consiliul, T‑384/11, EU:T:2014:986, punctul 83).

187    Având în vedere cele ce precedă, este necesar să se considere că, în speță, adoptarea actelor în litigiu și menținerea înscrierii numelui reclamantei în listele în litigiu i‑au cauzat un prejudiciu moral, distinct de prejudiciul material cauzat prin afectarea relațiilor sale comerciale. În consecință, este necesar să i se recunoască dreptul de a fi despăgubită pentru acest prejudiciu (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 noiembrie 2014, Safa Nicu Sepahan/Consiliul, T‑384/11, EU:T:2014:986, punctul 85).

188    Cu privire la caracterul real al prejudiciului moral pretins suferit, trebuie amintit că, în ceea ce privește mai precis un asemenea prejudiciu, deși depunerea de probe sau de propuneri de probe nu este în mod necesar considerată o condiție a recunoașterii unui asemenea prejudiciu, reclamantului îi revine cel puțin sarcina de a stabili că comportamentul reproșat instituției în cauză era de natură să îi cauzeze un asemenea prejudiciu (a se vedea Hotărârea din 16 octombrie 2014, Evropaïki Dynamiki/Comisia, T‑297/12, nepublicată, EU:T:2014:888, punctul 31 și jurisprudența citată; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 28 ianuarie 1999, BAI/Comisia, T‑230/95, EU:T:1999:11, punctul 39).

189    În plus, deși, în Hotărârea din 28 mai 2013, Abdulrahim/Consiliul și Comisia (C‑239/12 P, EU:C:2013:331), Curtea a decis că anularea unor măsuri restrictive nelegale este de natură să constituie o formă de reparare a prejudiciului moral suferit, nu rezultă totuși că această formă de reparare este suficientă neapărat, în toate cazurile, pentru a asigura repararea integrală a acestui prejudiciu, orice decizie în această privință trebuind să fie luată pe baza unei aprecieri a împrejurărilor din speță (Hotărârea din 30 mai 2017, Safa Nicu Sepahan/Consiliul, C‑45/15 P, EU:C:2017:402, punctul 49).

190    În speță, desigur, anularea actelor în litigiu prin Hotărârea din 21 martie 2012, Fulmen și Mahmoudian/Consiliul (T‑439/10 și T‑440/10, EU:T:2012:142), prin care se constată că asocierea reclamantei cu proliferarea nucleară este nejustificată și, prin urmare, nelegală, este de natură să constituie o formă de reparare a prejudiciului moral pe care aceasta l‑a suferit și a cărui reparare o solicită în prezenta cauză. Totuși, în împrejurările din speță, această anulare nu poate constitui o reparare integrală a prejudiciului menționat.

191    Astfel, după cum rezultă din jurisprudența amintită la punctul 184 de mai sus, adoptarea actelor în litigiu și, în acest temei, afirmația privind implicarea reclamantei în proliferarea nucleară a avut drept consecință afectarea reputației sale și, prin urmare, a conduitei unor entități terțe față de aceasta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 noiembrie 2014, Safa Nicu Sepahan/Consiliul, T‑384/11, EU:T:2014:986, punctul 88).

192    Or, aceste efecte, care au durat aproape trei ani și jumătate și sunt la originea prejudiciului moral suferit de reclamantă, nu pot fi contrabalansate integral prin constatarea în speță, a posteriori, a nelegalității actelor în litigiu, pentru următoarele motive.

193    Primo, adoptarea măsurilor restrictive față de o entitate tinde să atragă mai mult atenția și să suscite mai multe reacții, în special în afara Uniunii, decât anularea lor subsecventă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 noiembrie 2014, Safa Nicu Sepahan/Consiliul, T‑384/11, EU:T:2014:986, punctul 88).

194    Secundo, teza reținută de Consiliu împotriva reclamantei este deosebit de gravă, prin aceea că o asociază cu proliferarea nucleară, adică cu o activitate care prezintă, potrivit Consiliului, un pericol pentru pacea și securitatea internațională (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 noiembrie 2014, Safa Nicu Sepahan/Consiliul, T‑384/11, EU:T:2014:986, punctul 89).

195    Tertio, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 22 de mai sus, această afirmație nu a fost susținută de nicio informație sau element de probă pertinent (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 noiembrie 2014, Safa Nicu Sepahan/Consiliul, T‑384/11, EU:T:2014:986, punctul 90).

196    Quarto și în orice caz, deși înscrierea numelui reclamantei, care a fost publicată în Jurnalul Oficial, ar fi putut să fie retrasă de Consiliu în orice moment sau cel puțin modificată sau completată, pentru a se remedia eventualele nelegalități care ar putea să o afecteze, ea a fost menținută timp de aproape trei ani și jumătate, în pofida protestelor reclamantei, referitoare în special la lipsa probelor privind teza reținută împotriva sa. În această privință, dosarul nu conține elemente care să sugereze că Consiliul a verificat, în vreun moment sau pentru vreun temei, din proprie inițiativă sau ca răspuns la protestele reclamantei, temeinicia tezei respective pentru a limita consecințele prejudiciabile care rezultă pentru reclamantă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 noiembrie 2014, Safa Nicu Sepahan/Consiliul, T‑384/11, EU:T:2014:986, punctul 91).

197    O asemenea verificare ar fi fost în orice caz justificată în mod deosebit în speță, după pronunțarea Hotărârii din 21 martie 2012, Fulmen și Mahmoudian/Consiliul (T‑439/10 și T‑440/10, EU:T:2012:142), având în vedere gravitatea nelegalității constatate, în temeiul unei jurisprudențe consacrate. Astfel, deși hotărârea menționată a putut să constituie, în orice caz parțial, o reparare a prejudiciului moral suferit de reclamantă, aceasta nu ar putea să producă în niciun caz vreun efect în acest sens în ceea ce privește perioada ulterioară pronunțării sale, de aproximativ un an și nouă luni, în cursul căreia înscrierea numelui reclamantei a fost menținută ca atare.

198    Fără a repune nicidecum în discuție dreptul instituției în cauză de a introduce un recurs împotriva deciziei Tribunalului prin care se finalizează judecata și nici amânarea efectelor unei asemenea decizii, astfel cum rezultă din dispozițiile articolului 60 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, trebuie să se considere că, în cadrul unei uniuni de drept, având în vedere gravitatea comportamentului nelegal constatat de Tribunal, revine instituției în cauză sarcina de a efectua, fie și în paralel cu introducerea unui recurs, o verificare a aprecierilor care au fost sancționate de Tribunal. O asemenea cerință nu urmărește să impună instituției în cauză să execute deja hotărârea Tribunalului, ci, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 91 din Hotărârea din 25 noiembrie 2014, Safa Nicu Sepahan/Consiliul (T‑384/11, EU:T:2014:986), să verifice, având în vedere concluziile deduse de Tribunal, dacă actele contestate nu ar putea sau chiar dacă nu ar trebui să fie retrase, înlocuite sau modificate pentru a se limita consecințele prejudiciabile ale acestora.

199    Astfel, prejudiciul moral cauzat în acest mod, prin menținerea înscrierii numelui reclamantei ulterior pronunțării Hotărârii din 21 martie 2012, Fulmen și Mahmoudian/Consiliul (T‑439/10 și T‑440/10, EU:T:2012:142), așa cum afirmă în mod explicit reclamanta în cererea introductivă, se distinge de cel intervenit anterior pronunțării acestei hotărâri. Astfel, în hotărârea menționată, Tribunalul a constatat în mod formal, așa cum a susținut reclamanta, caracterul nelegal al înscrierii numelui său, potrivit unei jurisprudențe consacrate, ca urmare a lipsei elementelor de probă în susținerea tezei reținute împotriva sa.

200    În speță, așadar, Consiliul ar fi putut examina, în special în lumina aprecierilor și a concluziilor formulate de Tribunal în Hotărârea din 21 martie 2012, Fulmen și Mahmoudian/Consiliul (T‑439/10 și T‑440/10, EU:T:2012:142), dacă menținerea înscrierii numelui reclamantei ca atare, și anume în lipsa oricărui element de probă în susținerea tezei reținute împotriva sa, era justificată, fără a risca să fie agravat și mai mult prejudiciul deja suferit de aceasta, la data pronunțării hotărârii menționate.

201    Această concluzie nu poate fi modificată în raport cu Hotărârea din 28 noiembrie 2013, Consiliul/Fulmen și Mahmoudian (C‑280/12 P, EU:C:2013:775). Astfel, în hotărârea menționată, întrucât Curtea a examinat și a respins numai recursul introdus de Consiliu împotriva Hotărârii de anulare din 21 martie 2012, Fulmen și Mahmoudian/Consiliul (T‑439/10 și T‑440/10, EU:T:2012:142), aceasta nu a putut statua cu privire la repararea prejudiciului moral cauzat prin menținerea numelui reclamantei pe listele în litigiu după pronunțarea acestei din urmă hotărâri.

202    Având în vedere considerațiile care precedă și, în orice caz, considerațiile care figurează la punctele 196-200 de mai sus, trebuie să se concluzioneze că anularea înscrierii numelui reclamantei prin Hotărârea din 21 martie 2012, Fulmen și Mahmoudian/Consiliul (T‑439/10 și T‑440/10, EU:T:2012:142), nu a constituit o reparare integrală a prejudiciului moral suferit de reclamantă.

203    În al doilea rând, trebuie analizat dacă, astfel cum pretinde reclamanta, anumiți factori suplimentari ar fi putut să contribuie la agravarea prejudiciului moral suferit de aceasta și, prin urmare, ar trebui luați în considerare la evaluarea despăgubirii pentru prejudiciul pe care l‑a suferit aceasta.

204    Mai întâi, în ceea ce privește pretinsa prelungire și agravare a prejudiciului moral suferit de reclamantă, pentru motivul că, pe de o parte, Consiliul ar fi epuizat căile de atac aflate la dispoziția sa în temeiul Tratatului FUE, în special prin introducerea unui recurs împotriva Hotărârii din 21 martie 2012, Fulmen și Mahmoudian/Consiliul (T‑439/10 și T‑440/10, EU:T:2012:142), și că, pe de altă parte, acesta ar fi invocat, pentru prima dată în fața Curții, anumite motive sau argumente în susținerea recursului menționat, inclusiv menționând – fără a le comunica însă – elemente confidențiale care ar susține actele în litigiu, acest argument nu poate fi admis. Astfel, în același mod și pentru aceleași motive pentru care s‑a considerat, la punctele 72-78 de mai sus, că asemenea împrejurări nu pot constitui un factor agravant al nelegalității săvârșite de Consiliu, acestea nici nu se pot afla, în principiu, la originea vreunui prejudiciu moral care poate angaja răspunderea extracontractuală a Uniunii.

205    În continuare, în ceea ce privește difuzarea reportajului din cadrul emisiunii „De la șapte la opt” de către canalul de televiziune francez TF1, departe de a confirma prin conținutul său, astfel cum susține reclamanta, un prejudiciu moral agravat pe care aceasta l‑ar fi suferit, această emisiune, disponibilă online pe internet, participă, dimpotrivă, la restabilirea reputației reclamantei. Astfel, prin aceasta se asigură, printre altele, publicitatea anulării actelor în litigiu de către instanța Uniunii. Totuși, având în vedere teza deosebit de gravă reținută de Consiliu împotriva reclamantei, difuzarea acestei emisiuni nu poate fi considerată, astfel cum susține Consiliul, aptă să contrabalanseze efectele negative ale măsurilor în litigiu asupra reputației reclamantei.

206    În sfârșit, în ceea ce privește prejudiciul moral invocat care ar rezulta din măsurile americane, prejudiciu pentru care Uniunea ar fi răspunzătoare pentru motivul că primele ar fi fost adoptate în temeiul actelor în litigiu, o asemenea argumentație nu poate fi admisă. Astfel, trebuie să se constate că măsurile americane, așa cum sunt prezentate în anexa la replică, nu fac nicio referire la actele în litigiu, nici, de altfel, la vreo acțiune care ar fi fost întreprinsă de Uniune împotriva reclamantei. În consecință, fiecare dintre măsurile restrictive adoptate de Uniune și, respectiv, de Statele Unite produc efecte autonome. Astfel, presupunând că măsurile americane i‑ar fi putut cauza un prejudiciu reclamantei, având în vedere autonomia acestor măsuri în raport cu actele în litigiu, Uniunea nu poate fi considerată răspunzătoare pentru un eventual prejudiciu moral pe care acestea l‑ar fi putut cauza reclamantei. Totuși, având în vedere aceeași autonomie a măsurilor americane, Consiliul consideră în mod eronat că evaluarea cuantumului prejudiciului moral suferit de reclamantă ar trebui să ia în considerare faptul că reclamanta a rămas supusă măsurilor americane după anularea actelor în litigiu.

207    Având în vedere ceea ce precedă, Tribunalul, evaluând ex æquo et bono prejudiciul moral suferit de reclamantă, apreciază că alocarea unei sume de 50 000 de euro reprezintă o despăgubire adecvată.

208    În concluzie, prezenta acțiune în despăgubire trebuie admisă și, în acest temei, trebuie acordată reclamantei o despăgubire de 50 000 de euro pentru prejudiciul moral pe care l‑a suferit. În schimb, cererea sa de despăgubire pentru prejudiciul material este respinsă.

IV.    Cu privire la cheltuielile de judecată

209    Potrivit articolului 134 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, în cazul în care mai multe părți cad în pretenții, Tribunalul decide asupra repartizării cheltuielilor de judecată.

210    În speță, Consiliul a căzut în pretenții în ceea ce privește cererea de reparare a prejudiciului moral suferit de reclamantă, în timp ce aceasta din urmă a căzut în pretenții în ceea ce privește cererea sa de reparare a prejudiciului material. În aceste împrejurări, trebuie să se decidă că fiecare parte va suporta propriile cheltuieli de judecată.

211    Potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, instituțiile care au intervenit în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată. Prin urmare, Comisia suportă propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera întâi)

declară și hotărăște:

1)      Obligă Consiliul Uniunii Europene la plata către Fulmen a unei despăgubiri de 50 000 de euro pentru prejudiciul moral suferit.

2)      Respinge în rest acțiunea.

3)      Fulmen, Consiliul și Comisia Europeană suportă, fiecare, propriile cheltuieli de judecată.

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 2 iulie 2019.

Semnături


Cuprins



*      Limba de procedură: franceza.