HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)
5 decembrie 2019(*)
„Trimitere preliminară – Spațiul de libertate, securitate și justiție – Cooperare judiciară în materie penală – Recunoaștere reciprocă – Sancțiuni financiare – Temeiuri de nerecunoaștere și de neexecutare – Decizia‑cadru 2005/214/JAI – Decizie a unei autorități a unui stat membru emitent pe baza unor date referitoare la înmatricularea unui vehicul – Luare la cunoștință de către persoana interesată a sancțiunilor și a modalităților de formulare a apelului – Dreptul la protecție jurisdicțională efectivă”
În cauza C‑671/18,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Sąd Rejonowy w Chełmnie (Tribunalul Districtual Chełmno, Polonia), prin decizia din 16 octombrie 2018, primită de Curte la 29 octombrie 2018, în procedura inițiată de
Centraal Justitieel Incassobureau, Ministerie van Veiligheid en Justitie (CJIB),
cu participarea:
Z. P.,
Prokuratura Rejonowa w Chełmnie,
CURTEA (Camera întâi),
compusă din domnul J.‑C. Bonichot, președinte de cameră, doamna R. Silva de Lapuerta (raportoare), vicepreședintă a Curții, domnii M. Safjan, L. Bay Larsen și doamna C. Toader, judecători,
avocat general: domnul P. Pikamäe,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere procedura scrisă,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, în calitate de agent;
– pentru guvernul neerlandez, de K. Bulterman și de L. Noort, în calitate de agenți;
– pentru guvernul austriac, de G. Hesse și de J. Schmoll, în calitate de agenți;
– pentru Comisia Europeană, de R. Troosters și de A. Szmytkowska, în calitate de agenți,
având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 7 alineatul (2) litera (g) și a articolului 20 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2005/214/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce a sancțiunilor financiare (JO 2005, L 76, p. 16, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 150), astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 (JO 2009, L 81, p. 24) (denumită în continuare „decizia‑cadru”).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri inițiate de Centraal Justitieel Incassobirou, Ministerie van Veiligheid en Justitie (CJIB) [Biroul central de recuperare judiciară, Ministerul Securității și Justiției (CJIB), Țările de Jos] (denumit în continuare „biroul central de recuperare judiciară”) pentru a obține recunoașterea și executarea în Polonia a unei sancțiuni financiare impuse lui Z. P. în Țările de Jos ca urmare a unei încălcări a normelor de trafic rutier.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
3 Considerentele (1), (2), (4) și (5) ale deciziei‑cadru enunță:
„(1) Reuniunea Consiliului European de la Tampere din 15 și 16 octombrie 1999 a aprobat principiul recunoașterii reciproce, care ar trebui să devină piatra de temelie a cooperării judiciare atât în materie civilă, cât și în materie penală în cadrul Uniunii.
(2) Principiul recunoașterii reciproce ar trebui să se aplice sancțiunilor financiare impuse de autoritățile judiciare sau administrative pentru a se facilita aplicarea acestor sancțiuni în alt stat membru decât statul în care au fost impuse sancțiunile.
[…]
(4) Sub incidența prezentei decizii‑cadru ar trebui, de asemenea, să intre sancțiuni financiare impuse pentru infracțiuni rutiere.
(5) Prezenta decizie respectă drepturile fundamentale și ține cont de principiile recunoscute la articolul 6 din tratat și reflectate în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene […]”
4 Articolul 1 din decizia‑cadru, intitulat „Definiții”, prevede:
„În sensul prezentei decizii‑cadru:
(a) «decizie» înseamnă o decizie definitivă care impune plata unei sancțiuni financiare de către o persoană fizică sau juridică, atunci când decizia a fost luată de:
(i) o instanță judecătorească din statul emitent pentru o faptă penală în temeiul legii statului emitent;
(ii) o autoritate a statului emitent, alta decât o instanță judecătorească, pentru o faptă penală în temeiul legii statului emitent, cu condiția ca persoana în cauză să fi avut posibilitatea judecării cauzei sale de către o instanță judecătorească cu competență specială în materie penală;
(iii) o autoritate a statului emitent, alta decât o instanță judecătorească, pentru acte incriminate de dreptul intern al statului emitent, constituind încălcări ale normelor de drept, cu condiția ca persoana în cauză să fi avut posibilitatea judecării cauzei sale de către o instanță judecătorească cu competență specială în materie penală;
(iv) o instanță judecătorească cu competență specială în materie penală, atunci când decizia a fost luată cu privire la o decizie în sensul punctului (iii);
(b) «sancțiune financiară» înseamnă obligația de a plăti:
(i) o sumă de bani la condamnarea pentru o infracțiune, impusă printr‑o decizie;
[…]”
5 Articolul 3 din decizia‑cadru, intitulat „Drepturi fundamentale”, prevede:
„Prezenta decizie‑cadru nu are ca efect modificarea obligației de a se respecta drepturile fundamentale și principiile juridice fundamentale înscrise în articolul 6 din tratat.”
6 Articolul 5 alineatul (1) din decizia‑cadru dispune, în ceea ce privește domeniul de aplicare al acesteia:
„Următoarele infracțiuni, dacă sunt incriminate în statul emitent și după cum sunt definite în legislația statului emitent, în condițiile prezentei decizii‑cadru și fără verificarea dublei încriminări a faptei, conduc la recunoașterea și executarea deciziilor:
[…]
– conduită contrară normelor de trafic rutier, inclusiv încălcarea reglementărilor referitoare la orele de conducere și perioadele de odihnă și a reglementărilor privind bunurile periculoase;
[…]”
7 Articolul 6 din decizia‑cadru prevede:
„Autoritățile competente din statul executant recunosc fără altă formalitate o decizie care a fost transmisă în conformitate cu articolul 4 și iau imediat toate măsurile necesare pentru executarea sa, cu excepția cazului în care autoritatea competentă decide să invoce unul din temeiurile de nerecunoaștere sau neexecutare prevăzute la articolul 7.”
8 Articolul 7 din decizia‑cadru, intitulat „Temeiuri de nerecunoaștere și neexecutare”, prevede la alineatul (2) litera (g) și la alineatul (3):
„(2) Autoritatea competentă din statul executant poate, de asemenea, să refuze recunoașterea și executarea deciziei dacă stabilește că:
[…]
(g) în conformitate cu certificatul prevăzut la articolul 4, în cazul unei proceduri scrise, persoana în cauză nu a fost informată personal sau prin intermediul unui reprezentant autorizat în conformitate cu legislația națională a statului emitent cu privire la dreptul său de contestare și la termenele pentru calea de atac respectivă;
[…]
(i) în conformitate cu certificatul prevăzut la articolul 4, persoana nu a fost prezentă personal la procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia, cu excepția cazului în care certificatul menționează că, în conformitate cu alte cerințe procedurale definite în legislația națională a statului emitent, persoana:
[…]
(iii) după ce i s‑a înmânat decizia și a fost informată în mod expres cu privire la dreptul la rejudecarea cauzei sau la o cale de atac, la care persoana are dreptul de a fi prezentă și care permite ca situația de fapt a cauzei, inclusiv dovezile noi, să fie reexaminată și care poate conduce la desființarea deciziei inițiale:
– a indicat în mod expres că nu contestă decizia;
sau
– nu a solicitat rejudecarea cauzei sau promovarea unei căi de atac în intervalul de timp corespunzător;
[…]
(3) În cazurile prevăzute la alineatul (1) și alineatul (2) literele (c), (g) (i) și (j), înainte de a decide nerecunoașterea și neexecutarea unei decizii, în întregime sau parțial, autoritatea competentă din statul de executare consultă autoritatea competentă din statul emitent, prin orice mijloace adecvate și, dacă este cazul, îi cere să furnizeze fără întârziere orice informație necesară.”
9 Articolul 20 alineatul (3) din Decizia‑cadru prevede:
„Fiecare stat membru se poate opune recunoașterii și executării deciziilor, atunci când certificatul prevăzut la articolul 4 creează posibilitatea încălcării drepturilor fundamentale sau a principiilor juridice fundamentale înscrise la articolul 6 din tratat. Se aplică procedura prevăzută la articolul 7 alineatul (3).”
Dreptul neerlandez
10 Din articolul 4 alineatele (1) și (2) din Wet administratiefrechtelijke handhaving verkeersvoorschriften (Legea privind reglementarea administrativă a încălcărilor anumitor dispoziții din Codul rutier, denumită în continuare „Codul rutier”) reiese că sancțiunea administrativă este aplicată printr‑o decizie datată. Această decizie se publică în termen de patru luni de la data la care a survenit comportamentul incriminat prin trimiterea sa la adresa indicată de persoana interesată. În cazul în care acest lucru nu este posibil, iar comportamentul incriminat a fost săvârșit cu un autovehicul sau cu ajutorul unui alt vehicul pentru care a fost indicat un număr de înmatriculare, decizia de impunere a sancțiunii administrative trebuie să fie publicată în termen de patru luni de la data la care sunt cunoscute numele și adresa deținătorului numărului de înmatriculare al acestui vehicul, prin trimiterea deciziei menționate la adresa respectivă, cu condiția ca decizia menționată să fie publicată în cel mult cinci ani de la data la care a avut loc comportamentul incriminat.
11 Din articolul 5 din Codul rutier rezultă că, în cazul în care se stabilește că comportamentul incriminat a fost săvârșit cu un autovehicul sau cu ajutorul unui alt vehicul pentru care a fost atribuit un număr de înmatriculare și nu este imediat posibil să se stabilească identitatea conducătorului acestui vehicul, fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 31 alineatul (2) din codul menționat, sancțiunea administrativă se aplică persoanei pe numele căreia numărul de înmatriculare era înscris în registru la momentul la care a avut loc comportamentul incriminat.
12 Potrivit articolului 8 din Codul rutier, decizia de impunere a sancțiunii administrative trebuie să fie anulată în cazul în care titularul numărului de înmatriculare al autovehiculului în cauză introduce o cale de atac împotriva acestei decizii și, în primul rând, arată în mod plauzibil că vehiculul respectiv a fost folosit, împotriva voinței sale, de către o altă persoană și că nu a fost în măsură în mod rezonabil să împiedice această utilizare, în al doilea rând, prezintă un contract de închiriere în formă scrisă pe o perioadă de cel mult trei luni, încheiat cu titlu profesional, care permite să se stabilească, la data comportamentului incriminat, identitatea deținătorului vehiculului menționat sau, în al treilea rând, prezintă o probă dezincriminatoare sau o declarație din care reiese că, la data comportamentului incriminat, nu mai era proprietarul sau deținătorul autovehiculului în cauză.
13 Articolul 6:7 din Algemeen wet bestuursrecht (Legea generală privind dreptul administrativ) prevede:
„Termenul de opoziție sau de apel este de șase săptămâni.”
14 Articolul 6:8 din legea menționată prevede:
„Termenul începe să curgă în ziua următoare publicării deciziei cu respectarea condițiilor de formă prevăzute.”
Litigiul principal și întrebările preliminare
15 Biroul central de recuperare judiciară face parte din Ministerul Securității și Justiției al Regatului Țărilor de Jos și este însărcinat, printre altele, cu recuperarea amenzilor privind contravențiile rutiere.
16 La 9 noiembrie 2017, biroul central de recuperare judiciară a emis o decizie de impunere a unei sancțiuni financiare lui Z. P. în cuantum de 232 de euro pentru o încălcare a Codului rutier săvârșită de conducătorul unui vehicul înmatriculat pe numele său în Polonia. Potrivit articolului 5 din Codul rutier, până la proba contrară, răspunderea revine persoanei pe numele căreia este înmatriculat vehiculul.
17 Din cererea de decizie preliminară reiese că decizia din 9 noiembrie 2017 de impunere a sancțiunii financiare a fost notificată prin depunere în cutia poștală a lui Z. P. și că această decizie indica data de 21 decembrie a aceluiași an ca dată limită pentru exercitarea dreptului la o cale de atac. Respectivul termen de introducere a căii de atac a început să curgă nu de la primirea efectivă a deciziei menționate, ci de la data aceleiași decizii.
18 În lipsa unei căi de atac împotriva deciziei din 9 noiembrie 2017, aceasta a rămas definitivă la 21 decembrie 2017.
19 Prin scrisoarea din 24 mai 2018, biroul central de recuperare judiciară a sesizat Sąd Rejonowy w Chełmnie (Tribunalul Districtual Chełmno, Polonia) cu o cerere de recunoaștere și de executare a deciziei din 9 noiembrie 2017.
20 Z. P. invocă în fața Sąd Rejonowy w Chełmnie (Tribunalul Districtual Chełmno) că, la data încălcării contestate, acesta vânduse vehiculul în cauză și își informase asigurătorul. Totuși, el recunoaște că nu a informat autoritatea responsabilă cu înmatricularea vehiculului. În plus, Z. P. atrage atenția în fața instanței de trimitere că atât forma trimiterii deciziei din 9 noiembrie 2017, cât și conținutul său erau neinteligibile pentru el și că nu cunoștea că documentul notificat avea un caracter oficial.
21 Întrucât Z. P. susține, pe de altă parte, că nu are cunoștință de data notificării deciziei din 9 noiembrie 2017, instanța de trimitere a solicitat biroului central de recuperare judiciară, în conformitate cu articolul 7 alineatul (3) din decizia‑cadru, să o indice. Acesta a răspuns că nu dispunea de informația menționată.
22 În acest context, instanța de trimitere ridică mai întâi problema dacă Z. P. a avut posibilitatea judecării cauzei sale în fața unei instanțe și, în consecință, dacă există motive care permit refuzul de a executa decizia din 9 noiembrie 2017 pe baza deciziei‑cadru. În această privință, instanța menționată constată că, în cazul în care nu se acordă un termen de introducere a căii de atac adecvat în etapa precontencioasă, s‑ar putea aduce atingere dreptului la o cale de atac jurisdicțională efectivă.
23 În continuare, instanța de trimitere ridică problema dacă decizia‑cadru permite un tratament diferențiat al persoanelor sancționate, după cum procedura privind impunerea sancțiunii are caracter administrativ, contravențional sau penal.
24 În sfârșit, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la aspectul dacă sancțiunea financiară impusă pe baza numărului de înmatriculare al unui vehicul și a informațiilor obținute în cadrul schimbului transfrontalier de date privind înmatricularea acestuia este compatibilă cu principiul potrivit căruia în dreptul polonez răspunderea penală este personală.
25 În aceste împrejurări, Sąd Rejonowy w Chełmnie (Tribunalul Districtual Chełmno) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 7 alineatul (2) litera (i) punctul (iii) și articolul 20 alineatul (3) din decizia‑cadru […] ar trebui să fie interpretate în sensul că permit instanței să refuze executarea deciziei unei autorități a statului emitent, alta decât o instanță judecătorească, în cazul în care se constată că această decizie a fost comunicată cu încălcarea dreptului la o apărare efectivă?
2) În special, se poate motiva refuzul prin constatarea că, deși au fost respectate, în statul emitent, procedurile privind notificarea și termenele prevăzute pentru contestarea unei decizii, în sensul articolului 1 litera (a) punctele (i) și (iii) din decizia‑cadru, partea domiciliată în statul de executare a deciziei nu a beneficiat, în stadiul procedurii precontencioase, de o posibilitate reală și efectivă de a‑și proteja drepturile, având în vedere termenul insuficient pentru a răspunde adecvat la notificarea privind impunerea sancțiunii?
3) Conform articolului 3 din decizia‑cadru, protecția juridică acordată persoanelor cărora li se impune o sancțiune financiară poate depinde de caracterul administrativ, contravențional sau penal al procedurii privind impunerea sancțiunii?
4) Având în vedere obiectivele și principiile prevăzute în decizia‑cadru, inclusiv articolul 3, sunt executorii deciziile adoptate de autoritățile extrajudiciare pe baza legislației statului emitent al deciziei, prin care responsabilitatea pentru încălcarea normelor codului rutier este atribuită persoanei pe numele căreia este înmatriculat vehiculul, așadar deciziile adoptate doar pe baza unor informații primite în cadrul schimbului transfrontalier de date privind înmatricularea vehiculelor, fără a se realiza o anchetă în acest caz, în special fără a identifica autorul real al infracțiunii în cauză?”
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la primele trei întrebări
26 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite la articolul 267 TFUE, este de competența acesteia să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate. În plus, Curtea poate fi pusă în situația de a lua în considerare norme ale dreptului Uniunii la care instanța națională nu a făcut referire în enunțul întrebărilor sale (Hotărârea din 7 august 2018, Smith, C‑122/17, EU:C:2018:631, punctul 34 și jurisprudența citată).
27 În această privință, din decizia de trimitere reiese că prima întrebare se întemeiază pe premisa potrivit căreia articolul 7 alineatul (2) litera (i) punctul (iii) din decizia‑cadru este aplicabil cauzei principale. Totuși, din dosarul de care dispune Curtea reiese că, în speță, procedura nu a ajuns la un stadiu jurisdicțional, întrucât cauza principală nu privește decât posibilitatea de a contesta amenda impusă de autoritatea administrativă în fața Ministerului Public neerlandez, iar nu posibilitatea judecării cauzei în justiție după ce acest minister a adoptat decizia sa. În consecință, pentru a oferi un răspuns util instanței de trimitere, este necesar să se interpreteze articolul 7 alineatul (2) litera (g) din decizia‑cadru.
28 Prin intermediul primelor trei întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă, pe de o parte, articolul 7 alineatul (2) litera (g) și articolul 20 alineatul (3) din decizia‑cadru trebuie interpretate în sensul că, în condițiile în care o decizie de impunere a unei sancțiuni financiare a fost notificată în conformitate cu legislația națională a statului membru emitent cu indicarea dreptului de contestare și a termenului de formulare a căii de atac respective, autoritatea din statul membru de executare poate refuza recunoașterea și executarea deciziei menționate, dacă se dovedește că persoana interesată nu a beneficiat de un termen suficient pentru a formula calea de atac împotriva acesteia și, pe de altă parte, dacă faptul că procedura privind impunerea sancțiunii financiare în cauză a avut caracter administrativ are o incidență asupra obligațiilor autorităților competente ale statului membru de executare.
29 Cu titlu introductiv, trebuie arătat că, astfel cum reiese în special din articolul 1 și 6, precum și din considerentele (1) și (2), decizia‑cadru are drept obiectiv punerea în aplicare a unui mecanism eficient de recunoaștere și de executare transfrontalieră a deciziilor prin care este impusă cu titlu definitiv o sancțiune financiară unei persoane fizice sau unei persoane juridice în urma săvârșirii uneia dintre infracțiunile enumerate la articolul 5 din aceasta (Hotărârea din 14 noiembrie 2013, Baláž, C‑60/12, EU:C:2013:733, punctul 27).
30 Desigur, atunci când certificatul prevăzut la articolul 4 din decizia‑cadru, care însoțește decizia de impunere a unei sancțiuni financiare, lasă să se întrevadă o posibilă încălcare a drepturilor fundamentale sau a principiilor juridice fundamentale înscrise la articolul 6 TUE, autoritățile competente din statul de executare pot refuza recunoașterea și executarea unei astfel de decizii în prezența unuia dintre temeiurile de nerecunoaștere și de neexecutare enumerate la articolul 7 alineatele (1) și (2) din decizia‑cadru, precum și în temeiul articolului 20 alineatul (3) din aceasta (Hotărârea din 14 noiembrie 2013, Baláž, C‑60/12, EU:C:2013:733, punctul 28).
31 Ținând seama de faptul că principiul recunoașterii reciproce, care stă la baza economiei deciziei‑cadru, implică, în temeiul articolului 6 din aceasta, că statele membre sunt în principiu obligate să recunoască o decizie de impunere a unei sancțiuni financiare care a fost transmisă conform articolului 4 din decizia‑cadru, fără altă formalitate, și să ia imediat toate măsurile necesare pentru executarea sa, motivele de refuz al recunoașterii sau al executării unei astfel de decizii trebuie interpretate în mod restrictiv (Hotărârea din 14 noiembrie 2013, Baláž, C 60/12, EU:C:2013:733, punctul 29 și jurisprudența citată).
32 În speță, din decizia de trimitere reiese că, la 24 mai 2018, biroul central de recuperare judiciară a sesizat instanța de trimitere cu o cerere de recunoaștere și de executare a unei decizii de impunere a unei sancțiuni financiare lui Z. P. ca urmare a unei conduite contrare normelor de trafic rutier. Această cerere era însoțită de un certificat întocmit în limba polonă, astfel cum impune articolul 4 din decizia‑cadru și de decizia de impunere a sancțiunii financiare. Certificatul menționat arăta că persoana în cauză, Z. P., a avut posibilitatea judecării cauzei de către o instanță judecătorească cu competență în materie penală, astfel cum se prevede la articolul 1 litera (a) punctul (iii) din decizia‑cadru.
33 În acest context, după cum reiese din cuprinsul punctului 31 din prezenta hotărâre, autoritatea competentă din statul membru de executare este obligată în principiu să recunoască și să execute decizia transmisă și nu poate refuza, prin derogare de la norma generală, decât în prezența unuia dintre temeiurile de nerecunoaștere sau de neexecutare prevăzute în mod expres de decizia‑cadru.
34 În ceea ce privește, în primul rând, temeiul de nerecunoaștere și neexecutare al unei decizii de impunere a unei sancțiuni financiare, prevăzut la articolul 7 alineatul (2) litera (g) din decizia‑cadru, acesta privește cazul în care persoana interesată nu a fost informată „în conformitate cu legislația națională a statului emitent” cu privire la dreptul său de contestare și la termenul de formulare a căii de atac respective.
35 Făcând astfel trimitere la legislația statelor membre, legiuitorul Uniunii a încredințat acestora sarcina de a decide modul de informare a persoanei interesate cu privire la dreptul său de contestare, la termenul de formulare a căii de atac respective, precum și cu privire la momentul la care începe să curgă un astfel de termen, cu condiția ca notificarea să fie efectivă și ca exercitarea dreptului la apărare să fie garantată (a se vedea prin analogie, Hotărârea din 22 martie 2017, Tranca și alții, C‑124/16, C‑188/16 și C‑213/16, EU:C:2017:228, punctul 42).
36 În această privință, din decizia de trimitere rezultă că decizia din 9 noiembrie 2017 de impunere a unei sancțiuni financiare lui Z. P. a fost notificată în conformitate cu legislația neerlandeză și că decizia menționată informa cu privire la dreptul de a formula o cale de atac care trebuia să fie introdusă cel târziu la data de 21 decembrie a aceluiași an.
37 Trebuie arătat că, în conformitate cu articolul 3 din decizia‑cadru, aceasta nu poate avea ca efect modificarea obligației de a se respecta drepturile fundamentale și principiile juridice fundamentale înscrise în articolul 6 din tratat, motiv pentru care articolul 20 alineatul (3) din decizia‑cadru prevede de asemenea că recunoașterea și executarea unei decizii de impunere a unei sancțiuni financiare pot fi refuzate de autoritatea competentă din statul membru de executare în cazul încălcării drepturilor fundamentale sau a principiilor juridice fundamentale, înscrise la articolul 6 din tratat.
38 În această privință, principiul protecției jurisdicționale efective a drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii la care se referă articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE constituie un principiu general al dreptului Uniunii, care decurge din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, ce a fost consacrat la articolele 6 și 13 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), și care în prezent este afirmat la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale (Hotărârea din 27 februarie 2018, Associação Sindical dos Juízes Portugueses, C‑64/16, EU:C:2018:117, punctul 35).
39 Or, garantarea unei primiri reale și efective a deciziilor, și anume notificarea acestora persoanei interesate, precum și existența unui interval de timp suficient pentru a formula o cale de atac împotriva acestora și pentru pregătirea căii de atac respective este o cerință a respectării dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 septembrie 2013, PPG și SNF/ECHA, C‑625/11 P, EU:C:2013:594, punctul 35, precum și Hotărârea din 2 martie 2017, Henderson, C‑354/15, EU:C:2017:157, punctul 72).
40 În această privință, este necesar să se arate că un termen de șase săptămâni, precum cel în discuție în litigiul principal, este suficient pentru ca persoana interesată să poată lua o decizie cu privire la introducerea unei eventuale căi de atac împotriva deciziei de impunere a unei sancțiuni financiare.
41 Desigur, din decizia de trimitere reiese că, în speță, există îndoieli în ceea ce privește data exactă a notificării deciziei din 9 noiembrie 2017, notificarea menționată fiind efectuată prin depunere în cutia poștală a destinatarului, și, prin urmare, în ceea ce privește data de la care acesta din urmă a putut beneficia de termenul de opoziție la decizia luată în privința sa.
42 Totuși, niciun element din cererea de decizie preliminară nu arată că, în cauza principală, Z. P. nu a avut un termen suficient pentru a‑și pregăti apărarea și, în orice caz, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica, în raport cu împrejurările speței, că persoana interesată a putut în mod efectiv să ia cunoștință de decizia prin care i s‑a impus o sancțiune financiară și a avut un termen suficient pentru a‑și pregăti apărarea.
43 Dacă aceasta este situația, în conformitate cu principiul recunoașterii reciproce care stă la baza economiei deciziei‑cadru, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 31 din prezenta hotărâre, autoritatea competentă din statul membru de executare este obligată să recunoască o decizie de impunere a unei sancțiuni financiare care a fost transmisă în conformitate cu articolul 4 din decizia‑cadru, fără altă formalitate, și să ia imediat toate măsurile necesare pentru executarea sa.
44 În schimb, dacă, având în vedere informațiile disponibile, autoritatea competentă din statul membru de executare constată că certificatul prevăzut la articolul 4 din decizia‑cadru sugerează că drepturi fundamentale sau principii juridice fundamentale au putut fi încălcate, aceasta se poate opune recunoașterii și executării deciziei transmise. În prealabil, ea cere autorității statului membru emitent să furnizeze orice informație necesară, în conformitate cu articolul 7 alineatul (3) din decizia‑cadru.
45 Pentru a asigura efectul util al deciziei‑cadru și, printre altele, respectarea drepturilor fundamentale, autoritatea statului membru emitent este ținută să furnizeze aceste informații [a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 25 iulie 2018, Generalstaatsanwaltschaft (Condiții de detenție în Ungaria), C‑220/18 PPU, EU:C:2018:589, punctul 64].
46 În ceea ce privește, în al doilea rând, aspectul dacă caracterul administrativ al procedurii privind impunerea sancțiunii financiare ar putea avea o incidență asupra obligațiilor autorităților competente ale statului membru de executare, trebuie arătat că, potrivit considerentului (2) al deciziei‑cadru, aceasta urmărește să aplice principiul recunoașterii reciproce sancțiunilor financiare impuse atât de autoritățile judiciare, cât și de autoritățile administrative.
47 Astfel, din articolul 1 din decizia‑cadru reiese că decizia care impune plata unei sancțiuni financiare poate fi luată nu numai de o instanță judecătorească din statul membru emitent pentru o faptă penală în temeiul legii statului emitent, ci și de o autoritate a statului emitent, alta decât o instanță judecătorească, pentru acte incriminate de dreptul intern al statului emitent, constituind încălcări ale normelor de drept, cu condiția ca persoana în cauză să fi avut, în ambele cazuri, posibilitatea judecării cauzei sale de către o instanță judecătorească cu competență specială în materie penală.
48 În plus, decizia‑cadru prevede în mod expres, la articolul 5 alineatul (1) că ea se aplică și sancțiunilor financiare pentru infracțiuni privind o „conduită contrară normelor de trafic rutier”, în legătură cu care Curtea a avut deja, de altfel, ocazia să statueze că nu fac obiectul unui tratament uniform în diferitele state membre, unele dintre acestea calificându‑le drept contravenții, în timp ce altele le consideră fapte cu caracter penal (Hotărârea din 14 noiembrie 2013, Baláž, C‑60/12, EU:C:2013:733, punctele 34 și 46).
49 Prin urmare, faptul că sancțiunea în discuție în litigiul principal are caracter administrativ este lipsit de orice incidență asupra obligațiilor care revin autorităților competente din statul membru de executare.
50 Având în vedere aceste considerații, trebuie să se răspundă la primele trei întrebări că articolul 7 alineatul (2) litera (g) și articolul 20 alineatul (3) din decizia‑cadru trebuie interpretate în sensul că, în măsura în care o decizie de impunere a unei sancțiuni financiare a fost notificată în conformitate cu legislația națională a statului membru emitent cu indicarea dreptului de contestare și a termenului de formulare a căii de atac respective, autoritatea din statul membru de executare nu poate refuza recunoașterea și executarea deciziei menționate, cu condiția ca persoana interesată să fi avut un termen suficient pentru a formula o cale de atac împotriva acesteia, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere și că, în această privință, este lipsit de relevanță faptul că procedura privind impunerea sancțiunii financiare în cauză a avut caracter administrativ.
Cu privire la a patra întrebare
51 Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 20 alineatul (3) din decizia‑cadru trebuie interpretat în sensul că autoritatea competentă din statul membru de executare poate refuza recunoașterea și executarea unei decizii de impunere a unei sancțiuni financiare cu privire la încălcări ale normelor de circulație rutieră, atunci când o astfel de sancțiune a fost aplicată persoanei pe numele căreia vehiculul în cauză este înmatriculat pe baza unei prezumții de răspundere prevăzute de legislația națională a statului membru emitent.
52 În speță, în sistemul juridic neerlandez, potrivit articolului 5 din Codul rutier, în cazul în care încălcarea a avut loc cu un autovehicul pentru care a fost atribuit un număr de înmatriculare și nu este imediat posibil să se stabilească identitatea conducătorului acestui vehicul, sancțiunea administrativă este aplicată persoanei pe numele căreia era înscris numărul de înmatriculare menționat în registru la momentul la care a avut loc comportamentul incriminat.
53 Instanța de trimitere ridică problema compatibilității acestei dispoziții cu principiul prezumției de nevinovăție consacrat la articolul 48 din Carta drepturilor fundamentale, care corespunde articolului 6 paragraful 2 din CEDO.
54 În această privință, din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la articolul 6 paragraful 2 din CEDO, jurisprudență care trebuie luată în considerare în conformitate cu articolul 52 alineatul (3) din Carta drepturilor fundamentale, în scopul interpretării articolului 48 din aceasta, reiese că dreptul oricărei persoane acuzate de o faptă penală de a fi prezumată nevinovată și de a impune acuzării sarcina de a dovedi susținerile formulate împotriva sa nu este absolut, întrucât orice sistem juridic prevede prezumții de fapt sau de drept, care nu sunt, în principiu, interzise de CEDO, statele fiind obligate numai să le încadreze în limite rezonabile, luând în considerare importanța mizei și asigurând dreptul la apărare (Decizia Curții EDH din 19 octombrie 2004, Falk împotriva Țărilor de Jos, CE:ECHR:2004:1019DEC006627301).
55 În decizia respectivă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că articolul 5 din Codul rutier neerlandez este compatibil cu prezumția de nevinovăție, în măsura în care o persoană căreia i se aplică o amendă în temeiul acestui articol poate contesta decizia prin care i s‑a impus această amendă în fața unei instanțe care are competență deplină pentru soluționarea cauzei și că, în cadrul unei asemenea proceduri, persoana în cauză nu este lipsită de orice mijloc de apărare, întrucât ea poate invoca argumente întemeiate pe articolul 8 din Codul rutier.
56 În speță, din dosarul de care dispune Curtea reiese că, potrivit articolului 8 din Codul rutier neerlandez, decizia de impunere a unei sancțiuni administrative trebuie anulată în cazul în care titularul numărului de înmatriculare al vehiculului în cauză dovedește, printre altele, că un terț a folosit acest vehicul împotriva voinței sale și că nu a fost în măsură în mod rezonabil să‑l împiedice sau dacă prezintă un certificat care demonstrează că nu era proprietarul sau deținătorul vehiculului respectiv la data faptelor imputate.
57 În măsura în care prezumția de răspundere prevăzută de Codul rutier neerlandez poate fi răsturnată și în măsura în care se stabilește că Z. P. dispunea într‑adevăr în dreptul neerlandez de un temei juridic care îi permitea să obțină anularea deciziei de impunere a sancțiunii financiare în discuție în litigiul principal, articolul 5 din acest cod nu poate împiedica recunoașterea și executarea deciziei menționate.
58 Având în vedere aceste considerații, este necesar să se răspundă la a patra întrebare că articolul 20 alineatul (3) din decizia‑cadru trebuie interpretat în sensul că autoritatea competentă din statul membru de executare nu poate refuza recunoașterea și executarea unei decizii de impunere a unei sancțiuni financiare privind încălcări ale normelor de circulație rutieră, atunci când o astfel de sancțiune a fost aplicată persoanei pe numele căreia este înmatriculat vehiculul în cauză pe baza unei prezumții de răspundere prevăzute de legislația națională a statului membru emitent, cu condiția ca această prezumție să poată fi răsturnată.
Cu privire la cheltuielile de judecată
59 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:
1) Articolul 7 alineatul (2) litera (g) și articolul 20 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2005/214/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce a sancțiunilor financiare, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretate în sensul că, în măsura în care o decizie de impunere a unei sancțiuni financiare a fost notificată în conformitate cu legislația națională a statului membru emitent cu indicarea dreptului de contestare și a termenului de formulare a căii de atac respective, autoritatea din statul membru de executare nu poate refuza recunoașterea și executarea deciziei menționate, cu condiția ca persoana interesată să fi avut un termen suficient pentru a formula o cale de atac împotriva acesteia, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere și că, în această privință, este lipsit de relevanță faptul că procedura privind impunerea sancțiunii financiare în cauză a avut un caracter administrativ.
2) Articolul 20 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2005/214, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299, trebuie interpretat în sensul că autoritatea competentă din statul membru de executare nu poate refuza recunoașterea și executarea unei decizii de impunere a unei sancțiuni financiare privind încălcări ale normelor de circulație rutieră, atunci când o astfel de sancțiune a fost aplicată persoanei pe numele căreia este înmatriculat vehiculul în cauză pe baza unei prezumții de răspundere prevăzute de legislația națională a statului membru emitent, cu condiția ca această prezumție să poată fi răsturnată.
Semnături