HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)
13 septembrie 2022(*)
„Trimitere preliminară – Sistemul European al Băncilor Centrale – Bancă centrală națională – Directiva 2001/24/CE – Reorganizarea și lichidarea instituțiilor de credit – Repararea prejudiciilor care rezultă din adoptarea măsurilor de reorganizare – Articolul 123 TFUE și articolul 21.1 din Protocolul (nr. 4) privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene – Interdicția privind finanțarea monetară a statelor membre din zona euro – Articolul 130 TFUE și articolul 7 din acest protocol – Independență – Divulgarea de informații confidențiale”
În cauza C‑45/21,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Ustavno sodišče (Curtea Constituțională, Slovenia), prin decizia din 14 ianuarie 2021, primită de Curte la 28 ianuarie 2021, în procedura
Banka Slovenije,
cu participarea:
Državni zbor Republike Slovenije,
CURTEA (Marea Cameră),
compusă din domnul K. Lenaerts, președinte, domnul L. Bay Larsen (raportor), vicepreședinte, domnii A. Arabadjiev, C. Lycourgos, E. Regan și S. Rodin, președinți de cameră, domnii M. Ilešič, J.‑C. Bonichot, M. Safjan, A. Kumin și D. Gratsias, doamna M. L. Arastey Sahún, domnii M. Gavalec și Z. Csehi și doamna O. Spineanu‑Matei, judecători,
avocat general: doamna J. Kokott,
grefier: domnul M. Longar, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 18 ianuarie 2022,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru Banka Slovenije, de J. Žitko, în calitate de agent;
– pentru guvernul sloven, de J. Morela și N. Pintar Gosenca, în calitate de agenți;
– pentru Comisia Europeană, de S. Delaude, B. Rous Demiri și A. Steiblytė, în calitate de agenți;
– pentru Banca Centrală Europeană, de A. Grosu, K. Kaiser și C. Kroppenstedt, în calitate de agenți, asistați de G. Pajek, odvetnik,
după ascultarea concluziilor avocatei generale în ședința din 31 martie 2022,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 123 și 130 TFUE, a articolelor 7 și 21 din Protocolul (nr. 4) privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene (denumit în continuare „Protocolul privind SEBC și BCE”), a articolelor 44-52 din Directiva 2006/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 14 iunie 2006 privind inițierea și exercitarea activității instituțiilor de credit (JO 2006, L 177, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 9, p. 3), precum și a articolelor 53-62 din Directiva 2013/36/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 cu privire la accesul la activitatea instituțiilor de credit și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit și a firmelor de investiții, de modificare a Directivei 2002/87/CE și de abrogare a Directivelor 2006/48/CE și 2006/49/CE (JO 2013, L 176, p. 338).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri de control al constituționalității dispozițiilor legislative naționale care definesc condițiile angajării răspunderii Banka Slovenije (Banca Centrală a Sloveniei) pentru prejudicii cauzate de anularea anumitor instrumente financiare și accesul la anumite informații referitoare la această anulare, deținute de această bancă centrală.
Cadrul juridic
Regulamentul (CE) nr. 3603/93
3 Al doilea considerent al Regulamentului (CE) nr. 3603/93 al Consiliului din 13 decembrie 1993 de precizare a definițiilor necesare aplicării interdicțiilor menționate la articolele [123 TFUE] și [125 alineatul (1) TFUE] (JO 1993, L 332, p. 1, Ediție specială, 10/vol. 1, p. 27) are următorul cuprins:
„întrucât noțiunile «creditare pe descoperit de cont» și «alte tipuri de creditare» utilizate în articolul [123 TFUE] trebuie să fie definite, în special în ceea ce privește interpretarea care se dă creanțelor existente la 1 ianuarie 1994”.
4 Articolul 1 alineatul (1) din acest regulament prevede:
„În sensul articolului [123 TFUE]:
(a) «creditare pe descoperit de cont» înseamnă orice punere la dispoziția sectorului public de resurse financiare care se traduc sau sunt susceptibile să se traducă printr‑un sold debitor;
(b) «alte tipuri de creditare» înseamnă:
(i) orice creanță asupra sectorului public care exista la 1 ianuarie 1994, cu excepția creanțelor scadente la dată fixă, care au fost achiziționate înainte de această dată;
(ii) orice finanțare acordată sectorului public pentru stingerea obligațiilor sale față de terți;
(iii) fără a aduce atingere articolului [123 alineatul (2) TFUE], orice tranzacție cu sectorul public care se traduce sau este susceptibilă a se traduce printr‑o creanță asupra acestuia.”
Directiva 2000/12/CE
5 Articolul 1 punctul 4 din Directiva 2000/12/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 martie 2000 privind inițierea și exercitarea activității instituțiilor de credit (JO 2000, L 126, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 3, p. 198) prevedea:
„În sensul prezentei directive:
[…]
(4) «autorități competente» înseamnă autoritățile naționale care sunt împuternicite în temeiul unui act cu putere de lege sau unei norme administrative să supravegheze activitatea instituțiilor de credit.”
Directiva 2001/24/CE
6 Potrivit considerentului (6) al Directivei 2001/24/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 aprilie 2001 privind reorganizarea și lichidarea instituțiilor de credit (JO 2001, L 125, p. 15, Ediție specială, 06/vol. 4, p. 34):
„Autoritățile administrative sau judiciare ale statului membru de origine trebuie să aibă competențe exclusive privind hotărârea și aplicarea măsurilor de reorganizare prevăzute de legislația și uzanțele în vigoare în acest stat membru. Datorită dificultății armonizării legislațiilor și uzanțelor din statele membre, este necesar să se instituie recunoașterea reciprocă de către statele membre a măsurilor luate de către fiecare dintre acestea, pentru refacerea viabilității instituțiilor de credit autorizate.”
7 Articolul 2 din această directivă, în versiunea aplicabilă situației de fapt din cauza principală, prevedea:
„În sensul prezentei directive:
[…]
– «autorități competente» înseamnă autoritățile competente în sensul articolului 1 punctul (4) din Directiva [2000/12];
[…]”
8 Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/24 prevede:
„Autoritățile administrative sau judiciare ale statului membru de origine sunt singurele competente să decidă cu privire la punerea în aplicare a uneia sau mai multor măsuri de reorganizare într‑o instituție de credit, inclusiv în sucursalele stabilite în alte state membre.”
9 Articolul 33 din această directivă are următorul cuprins:
„Toate persoanele care trebuie să primească sau să transmită informații în cadrul procedurilor de informare sau consultare prevăzute la articolele 4, 5, 8, 9, 11 și 19 sunt supuse secretului profesional, în conformitate cu normele și condițiile prevăzute la articolul 30 din Directiva [2000/12], cu excepția autorităților judiciare cărora li se aplică dispozițiile de drept intern în vigoare.”
Directiva 2006/48
10 Articolul 4 alineatul (4) din Directiva 2006/48 preciza:
„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:
[…]
(4) «autorități competente» înseamnă autoritățile naționale care sunt împuternicite în temeiul unui act cu putere de lege sau unei norme administrative să supravegheze activitatea instituțiilor de credit.”
11 Articolul 44 alineatul (1) din această directivă prevedea:
„Statele membre prevăd ca toate persoanele care lucrează sau au lucrat pentru autoritățile competente, precum și auditorii sau experții care au acționat în numele autorităților competente să fie obligate să respecte secretul profesional.
Nicio informație confidențială pe care respectivele persoane o pot obține în cursul îndeplinirii obligațiilor lor profesionale nu poate fi divulgată unei alte persoane sau autorități decât în formă sumară sau colectivă, astfel încât să nu poată fi identificate instituțiile de credit individuale respective, fără a aduce însă atingere situațiilor care fac obiectul dreptului penal.
Cu toate acestea, în cazul în care o instituție de credit a fost declarată falimentară sau se află în executare silită, informațiile confidențiale care nu se referă la terțe părți implicate în eforturile de salvare a instituției de credit respective pot fi divulgate în cursul unor acțiuni în instanțe civile sau comerciale.”
12 Articolele 45-52 din directiva menționată prevedeau o serie de norme ce reglementează utilizarea, schimbul, furnizarea și comunicarea de informații de către autoritățile competente, în sensul articolului 4 punctul 4 din aceeași directivă.
13 Articolul 158 din Directiva 2006/48 avea următorul cuprins:
„(1) Directiva [2000/12], astfel cum a fost modificată prin directivele specificate de anexa XIII partea A, se abrogă, fără a aduce atingere obligațiilor statelor membre cu privire la termenele de transpunere a directivelor prevăzute de anexa XIII partea B.
(2) Trimiterile la directivele abrogate se interpretează ca trimiteri la prezenta directivă și se citesc în conformitate cu tabelul de corespondență din anexa XIV.”
Directiva 2013/36
14 Articolul 3 alineatul (1) punctul 36 din Directiva 2013/36 prevede:
„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:
[…]
(36) «autoritate competentă» înseamnă o autoritate competentă astfel cum este definită la articolul 4 alineatul (1) punctul 40 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 [al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 privind cerințele prudențiale pentru instituțiile de credit și societățile de investiții și de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012 (JO 2013, L 176, p. 1)].”
15 Articolul 53 alineatul (1) din această directivă are următorul cuprins:
„Statele membre adoptă dispoziții care prevăd că toate persoanele care lucrează sau au lucrat pentru autoritățile competente, precum și auditorii sau experții care au acționat în numele autorităților competente sunt obligate să respecte secretul profesional.
Informațiile confidențiale pe care astfel de persoane, auditori sau experți le obțin în cursul îndeplinirii atribuțiilor lor pot fi divulgate numai sub formă de rezumat sau în formă agregată, astfel încât să nu se poată identifica instituțiile de credit individuale, fără a aduce însă atingere situațiilor care fac obiectul dreptului penal.
Cu toate acestea, în cazul în care o instituție a fost declarată în faliment sau se află în executare silită, informațiile confidențiale care nu se referă la părți terțe implicate în eforturile de salvare a instituției de credit respective pot fi divulgate în cursul unor acțiuni în instanțe civile sau comerciale.”
16 Articolele 54-62 din directiva menționată prevăd o serie de norme ce reglementează utilizarea, schimbul, transmiterea și divulgarea de informații de către autoritățile competente, în sensul articolului 3 alineatul (1) punctul 36 din aceeași directivă.
17 Articolul 163 din Directiva 2013/36 prevede:
„Directivele [2006/48] și 2006/49/CE [a Parlamentului European și a Consiliului din 14 iunie 2006 privind rata de adecvare a capitalului întreprinderilor de investiții și al instituțiilor de credit (JO 2006, L 177, p. 201, Ediție specială, 06/vol. 9, p. 203)] se abrogă cu efect de la 1 ianuarie 2014.
Trimiterile la directivele abrogate se interpretează ca trimiteri la prezenta directivă și la Regulamentul [nr. 575/2013] și se citesc în conformitate cu tabelul de corespondență din anexa II la prezenta directivă și din anexa IV la Regulamentul [nr. 575/2013].”
Regulamentul nr. 575/2013
18 Articolul 4 alineatul (1) punctul 40 din Regulamentul nr. 575/2013 prevede:
„În sensul prezentului regulament, se aplică următoarele definiții:
[…]
(40) «autoritate competentă» înseamnă o autoritate publică sau un organism recunoscut oficial în dreptul intern, care este împuternicit în temeiul dreptului intern să supravegheze instituțiile ca parte a sistemului de supraveghere existent în statul membru respectiv.”
Litigiul principal și întrebările preliminare
19 Printr‑o decizie din 19 octombrie 2016, Ustavno sodišče (Curtea Constituțională, Slovenia) a considerat compatibile cu Constituția slovenă dispoziții legislative care autorizează Banca Centrală a Sloveniei să anuleze anumite instrumente financiare atunci când o instituție de credit riscă să intre în faliment și amenință sistemul financiar în ansamblul său. În schimb, această instanță a constatat o lacună contrară Constituției slovene, din cauza inexistenței în legislația în cauză a unor norme de procedură speciale privind acțiunile în despăgubire care pot fi introduse de foști titulari ai instrumentelor financiare anulate.
20 În vederea remedierii acestei lacune, Državni zbor Republike Slovenije (Adunarea Națională a Republicii Slovenia) a adoptat zakon o postopku sodnega in izvensodnega varstva nekdanjih imetnikov kvalificiranih obveznosti bank (Legea privind procedura de protecție judiciară și extrajudiciară a foștilor creditori ai unor datorii bancare eligibile, denumită în continuare „ZPSVIKOB”), care prevede norme destinate să asigure o protecție jurisdicțională efectivă foștilor titulari de instrumente financiare anulate de Banca Centrală a Sloveniei.
21 Banca Centrală a Sloveniei a introdus o cerere de control al constituționalității mai multor dispoziții ale ZPSVIKOB și a unei dispoziții a zakon o bančništvu (Legea privind sectorul bancar) susținând, printre altele, că normele prevăzute în aceste dispoziții în ceea ce privește angajarea responsabilității sale și accesul la informații pe care le deține erau incompatibile cu dreptul Uniunii.
22 În această privință, instanța de trimitere precizează că, în temeiul ZPSVIKOB, responsabilitatea Băncii Centrale a Sloveniei pentru prejudiciile cauzate de anularea anumitor instrumente financiare poate fi angajată în cadrul a două regimuri distincte și alternative.
23 Pe de o parte, această responsabilitate poate, în principiu, să fie angajată atunci când se stabilește că anularea unui instrument financiar nu constituia o măsură necesară pentru a evita falimentul băncii în cauză și pentru a asigura stabilitatea sistemului financiar sau că a fost încălcat principiul potrivit căruia un creditor nu poate fi mai dezavantajat decât în cazul falimentului. În aceste condiții, responsabilitatea menționată nu poate fi angajată decât dacă Banca Centrală a Sloveniei dovedește că ea însăși sau persoanele pe care le‑a împuternicit să acționeze în numele său au acționat cu diligența unei persoane experte și avizate, ținând seama de faptul că o astfel de anulare intervine în împrejurările specifice ale unei situații de criză care impune o apreciere rapidă a unor aspecte complexe.
24 Pe de altă parte, persoanele fizice foste titulare ale unui instrument financiar anulat și ale căror venituri anuale sunt inferioare unui anumit prag pot obține de la Banca Centrală a Sloveniei plata unei despăgubiri într‑un cuantum echivalent cu 80 % din prețul plătit la achiziția acestui instrument financiar, în limita unui cuantum maxim de 20 000 de euro.
25 Instanța de trimitere subliniază în plus că, pentru a asigura acoperirea costurilor care rezultă din aplicarea regimurilor răspunderii instituite de ZPSVIKOB, aceasta din urmă prevede că profiturile realizate de Banca Centrală a Sloveniei de la 1 ianuarie 2019 trebuie transferate în rezerve speciale dedicate acestei acoperiri. Dacă aceste rezerve speciale s‑ar dovedi a fi insuficiente în acest scop, Banca Centrală a Sloveniei ar trebui să utilizeze până la 50 % din rezervele sale generale, apoi, dacă utilizarea acestora din urmă s‑ar dovedi de asemenea insuficientă pentru a asigura acoperirea menționată, ea ar trebui să împrumute sumele necesare de la autoritățile slovene.
26 Având în vedere aceste elemente, această instanță ridică problema compatibilității acestor regimuri ale răspunderii cu articolul 123 TFUE și cu articolul 21 din Protocolul privind SEBC și BCE, în măsura în care responsabilitatea asumată de Banca Centrală a Sloveniei în locul autorităților slovene ar putea fi asimilată unei forme de finanțare de aceste autorități, precum și cu principiul independenței băncilor centrale ce rezultă din articolul 130 TFUE și din articolul 7 din Protocolul privind SEBC și BCE.
27 Pe de altă parte, instanța menționată arată că ZPSVIKOB prevede norme referitoare la divulgarea de drept tuturor potențialilor reclamanți și reprezentanților acestora a anumitor documente confidențiale care au fost utilizate pentru a decide anularea instrumentelor financiare, precum și la publicarea unui număr mai limitat de astfel de documente. Or, aceasta arată că are îndoieli cu privire la compatibilitatea acestor norme cu dispozițiile referitoare la confidențialitatea anumitor informații care figurează în Directivele 2006/48 și 2013/36.
28 În aceste condiții, Ustavno sodišče (Curtea Constituțională) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 123 [TFUE] și articolul 21 din Protocolul [privind Statutul SEBC și al BCE] trebuie interpretate în sensul că interzic ca o bancă centrală națională, membră a Sistemului European al Băncilor Centrale [(SEBC)], să aibă o obligație de despăgubire din resurse proprii față de foștii titulari ai unor instrumente financiare anulate, pe care aceasta a decis să le anuleze în exercitarea competenței sale conferite de lege de a adopta măsuri cu caracter extraordinar în interes public în scopul prevenirii amenințărilor la adresa stabilității sistemului financiar, în cazul în care, în contextul unor proceduri judiciare ulterioare, rezultă că, în cadrul anulării [acestor] instrumente financiare, nu s‑a respectat principiul potrivit căruia niciun titular al unui instrument financiar nu trebuie să se afle, din cauza unei măsuri cu caracter extraordinar, într‑o situație mai gravă decât cea în care s‑ar fi aflat dacă o astfel de măsură nu ar fi fost adoptată, în condițiile în care, în acest context, banca centrală națională răspunde[, pe de o parte,] pentru prejudiciul pe care ar fi putut să îl prevadă pe baza faptelor și a împrejurărilor, astfel cum se prezentau acestea la data deciziei băncii centrale și de care aceasta din urmă avea cunoștință sau ar fi trebuit să aibă cunoștință, și[, pe de altă parte,] pentru prejudiciul care a rezultat din comportamentul unor persoane care au acționat în exercitarea unor asemenea competențe ale băncii centrale la instrucțiunile acesteia din urmă, dar care, în acest context, ținând seama de faptele și de împrejurările de care aveau cunoștință sau ar fi trebuit să aibă cunoștință în conformitate cu atribuțiile acordate, nu au acționat cu diligența unei persoane experte și avizate?
2) Articolul 123 [TFUE] și articolul 21 din Protocolul [privind Statutul SEBC și al BCE] trebuie interpretate în sensul că interzic ca o bancă centrală națională membră a [SEBC] să plătească din resurse proprii compensații monetare speciale unei părți a foștilor titulari ai unor instrumente financiare anulate (potrivit criteriului situației patrimoniale), ca urmare a anulării unor instrumente [financiare] care a fost decisă de banca menționată mai sus în exercitarea competenței sale conferite de lege de a adopta măsuri cu caracter extraordinar în interes public în scopul prevenirii amenințărilor la adresa stabilității sistemului financiar, în condițiile în care […] pentru a avea dreptul la acordarea compensației, este suficient ca instrumentul financiar să fi fost anulat, fără a fi relevant dacă a fost încălcat sau nu principiul potrivit căruia niciun titular al unui instrument financiar nu trebuie să se afle, din cauza unei măsuri cu caracter extraordinar, într‑o situație mai gravă decât cea în care s‑ar fi aflat dacă o astfel de măsură nu ar fi fost adoptată?
3) Articolul 130 [TFUE] și articolul 7 din Protocolul [privind Statutul SEBC și al BCE] trebuie interpretate în sensul că se opun ca unei bănci centrale naționale să i se impună plata de despăgubiri pentru prejudiciul produs ca urmare a exercitării competențelor sale legale, într‑un cuantum de natură să aducă atingere capacității băncii menționate de a‑și îndeplini în mod eficient misiunile? În această privință, pentru a concluziona că s‑a încălcat principiul independenței financiare a băncii centrale naționale, prezintă relevanță condițiile prevăzute de lege în prezența cărora se poate impune obligația menționată mai sus?
4) Articolele 53-62 din Directiva [2013/36] sau articolele 44-52 din Directiva [2006/48], care garantează confidențialitatea informațiilor confidențiale primite sau constituite în cadrul supravegherii prudențiale a băncilor, trebuie interpretate în sensul că aceste două directive garantează și confidențialitatea informațiilor care au fost primite sau care au fost constituite în cadrul punerii în aplicare a măsurilor care erau destinate salvării băncilor în scopul asigurării stabilității sistemului financiar, într‑un moment în care riscurile de solvabilitate și de lichiditate a băncilor nu puteau fi eliminate prin intermediul măsurilor obișnuite de supraveghere prudențială, iar asemenea măsuri au fost totuși considerate măsuri de reorganizare în sensul Directivei [2001/24]?
5) În cazul unui răspuns afirmativ la a patra întrebare, articolele 53-62 din Directiva [2013/36] sau articolele 44-52 din Directiva [2006/48], referitoare la protecția informațiilor confidențiale primite sau constituite în cadrul supravegherii prudențiale, trebuie interpretate în sensul că, pentru stabilirea protecției oferite de acestea, este relevantă Directiva [2013/36], ulterioară în timp, inclusiv atunci când este vorba despre informații confidențiale primite sau constituite în perioada de aplicare a Directivei [2006/48], în situația în care astfel de informații au fost divulgate în perioada de aplicare a Directivei [2013/36]?
6) În cazul unui răspuns afirmativ la [a patra întrebare], articolul 53 alineatul (1) primul paragraf din Directiva [2013/36] (și articolul 44 alineatul (1) primul paragraf din Directiva [2006/48], în funcție de răspunsul dat la întrebarea precedentă), trebuie interpretate în sensul că nu mai sunt informații confidențiale, pentru care se aplică obligația de respectare a secretului profesional, informațiile de care o bancă centrală națională dispune în calitate de organism de supraveghere și care au devenit publice la un anumit moment ulterior celui în care au fost constituite sau informațiile care ar putea constitui secret profesional, dar care datează de cel puțin cinci ani și care, prin urmare, sunt considerate, în principiu, ca urmare a trecerii timpului, informații istorice care și‑au pierdut astfel caracterul confidențial? În cazul unor informații istorice care datează de cel puțin cinci ani, menținerea caracterului confidențial depinde de aspectul dacă confidențialitatea poate fi justificată de alte motive decât situația comercială a băncilor supuse supravegherii sau a altor întreprinderi?
7) În cazul unui răspuns afirmativ la [a patra întrebare], articolul 53 alineatul (1) al treilea paragraf din Directiva [2013/36] și (articolul 44 alineatul (1) al treilea paragraf din Directiva [2006/48], în funcție de răspunsul dat la [a cincea întrebare]), trebuie interpretate în sensul că permit ca documentele confidențiale, care nu se referă la terți implicați în eforturile de salvare a unei instituții de credit și care sunt relevante din punct de vedere juridic pentru soluționarea de către instanță a cauzei civile în despăgubire inițiate împotriva organismului competent să exercite supravegherea prudențială, să fie divulgate în mod automat, chiar înainte de inițierea procedurii judiciare, tuturor reclamanților potențiali și mandatarilor acestora, fără a se iniția o procedură specifică pentru a decide cu privire la legalitatea divulgării fiecărui document către fiecare parte îndreptățită și fără a se efectua o ponderare a intereselor în joc în fiecare caz concret, iar aceasta chiar și în cazul în care este vorba despre informații referitoare la instituții de credit care nu se află în stare de faliment sau de lichidare forțată, dar care au beneficiat chiar de ajutor de stat în cadrul procedurii în care au fost anulate instrumentele financiare ale acționarilor și ale creditorilor subordonați ai instituțiilor de credit?
8) În cazul unui răspuns afirmativ la [a patra întrebare], articolul 53 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva [2013/36] și (articolul 44 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva [2006/48], în funcție de răspunsul dat la [a cincea întrebare]), trebuie interpretate în sensul că permit publicarea pe internet într‑un mod accesibil tuturor a unor documente confidențiale sau a unor rezumate ale acestor documente, care nu se referă la terți implicați în eforturile de salvare a unei instituții de credit și care sunt relevante din punct de vedere juridic pentru soluționarea de către instanță a cauzei civile în despăgubire inițiate împotriva organismului competent să exercite supravegherea prudențială, în cazul în care este vorba despre informații referitoare la instituții de credit care nu se află în stare de faliment sau de lichidare forțată, dar care au beneficiat chiar de ajutor de stat în cadrul procedurii în care au fost anulate instrumentele financiare ale acționarilor și ale creditorilor subordonați ai instituțiilor de credit, în măsura în care se prevede totuși ca, în contextul publicării respective pe internet, să fie ocultate toate informațiile confidențiale?”
Cu privire la procedura în fața Curții
Cu privire la cererea de aplicare a procedurii accelerate
29 Instanța de trimitere a solicitat ca prezenta trimitere preliminară să fie judecată potrivit procedurii accelerate prevăzute la articolul 105 din Regulamentul de procedură al Curții.
30 În susținerea cererii sale, această instanță arată că numai aplicarea ZPSVIKOB poate, în situația actuală a ordinii juridice slovene, să permită foștilor titulari de instrumente financiare anulate să obțină o despăgubire și că acțiunile în despăgubire introduse de aceștia au fost suspendate în așteptarea răspunsului Curții la prezenta cerere de decizie preliminară. Din acest motiv, integritatea pieței valorilor mobiliare ar fi amenințată, iar un număr ridicat de persoane ar fi private, de peste șase ani, de o cale de atac efectivă pentru apărarea dreptului de proprietate al acestora. În plus, întrucât întrebările adresate privesc printre altele interdicția de finanțare monetară și principiul independenței băncilor centrale naționale, răspunsul Curții ar permite remedierea unei incertitudini privind interpretarea unor principii fundamentale ale dreptului Uniunii și ale dreptului constituțional sloven.
31 Articolul 105 alineatul (1) din Regulamentul de procedură prevede că, la cererea instanței de trimitere sau, cu titlu excepțional, din oficiu, președintele Curții poate, după ascultarea judecătorului raportor și a avocatului general, în cazul în care natura cauzei impune examinarea acesteia în termen scurt, să decidă judecarea trimiterii preliminare potrivit procedurii accelerate care derogă de la prevederile acestui regulament.
32 În speță, președintele Curții a decis, la 9 februarie 2021, după ascultarea judecătorului raportor și a avocatului general, că nu se impunea admiterea cererii vizate la punctul 29 din prezenta hotărâre.
33 Trebuie amintit în această privință că procedura accelerată prevăzută la articolul 105 din Regulamentul de procedură constituie un instrument procedural destinat să răspundă unei situații de urgență extraordinară [a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 martie 2022, Commissioners for Her Majesty’s Revenue and Customs (Asigurare medicală completă), C‑247/20, EU:C:2022:177, punctul 41 și jurisprudența citată].
34 Prin urmare, interesul justițiabililor, desigur legitim, de a li se determina cât mai repede posibil întinderea drepturilor de care aceștia beneficiază în temeiul dreptului Uniunii nu este de natură să facă dovada existenței unei împrejurări excepționale, în sensul acestui articol 105 alineatul (1) (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 aprilie 2022, Phoenix Contact, C‑44/21, EU:C:2022:309, punctul 16 și jurisprudența citată).
35 În plus, sensibilitatea economică a unei cauze sau interesele economice, oricât de importante și legitime ar fi, nu sunt de natură să justifice prin ele însele recurgerea la procedura accelerată prevăzută la articolul 105 menționat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 aprilie 2022, Phoenix Contact, C‑44/21, EU:C:2022:309, punctul 15 și jurisprudența citată). Or, numărul important de persoane sau de situații juridice potențial vizate de întrebările adresate nu poate constitui, ca atare, o împrejurare excepțională de natură să justifice recurgerea la această procedură (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 aprilie 2022, Caruter, C‑642/20, EU:C:2022:308, punctul 22 și jurisprudența citată).
36 Deși s‑a statuat că, în cazul în care o cauză suscită incertitudini grave legate de aspecte fundamentale de drept constituțional național și de drept al Uniunii, poate fi necesar, având în vedere circumstanțele speciale ale unei astfel de cauze, ca aceasta să fie examinată în termen scurt, în conformitate cu articolul 105 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, faptul că cauza principală este determinantă pentru garantarea protecției jurisdicționale a dreptului de proprietate al foștilor titulari de instrumente financiare nu este, având în vedere împrejurările foarte specifice ale acestei cauze, de natură să justifice un astfel de tratament [a se vedea prin analogie Hotărârea din 3 martie 2022, Presidenza del Consiglio dei Ministri și alții (Medici specialiști în formare profesională), C‑590/20, EU:C:2022:150, punctul 31, precum și jurisprudența citată].
37 De asemenea, deși inițierea unei proceduri accelerate poate fi necesară pentru înlăturarea unei incertitudini care poate împiedica funcționarea SEBC (a se vedea în acest sens Ordonanța președintelui Curții din 12 iunie 2018, BCE/Letonia, C‑238/18, nepublicată, EU:C:2018:488, punctul 14), existența unei astfel de incertitudini nu poate fi constatată în speță, întrucât întrebările adresate urmăresc să se stabilească numai consecințele actelor adoptate de Banca Centrală a Sloveniei în cadrul unei politici naționale specifice, iar funcționarea SEBC nu este, așadar, împiedicată în așteptarea soluționării cauzei principale.
Cu privire la cererea de redeschidere a fazei orale a procedurii
38 Prin înscrisul depus la grefa Curții la 10 mai 2022, Banca Centrală Europeană (BCE) a solicitat redeschiderea fazei orale a procedurii.
39 În susținerea acestei cereri, BCE își exprimă dezacordul cu concluziile doamnei avocate generale. Ea susține printre altele că aceste concluzii se bazează pe o interpretare largă a noțiunii de „obligații ale sectorului public”, în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (b) punctul (ii) din Regulamentul nr. 3603/93, care ar avea consecințe importante pentru organizarea generală a politicii economice și monetare, și că părțile nu au avut posibilitatea de a se pronunța asupra acestui punct în ședință.
40 În această privință, trebuie amintit, pe de o parte, că Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și Regulamentul de procedură nu prevăd posibilitatea ca părțile să prezinte observații ca răspuns la concluziile prezentate de avocatul general [Hotărârea din 15 iulie 2021, Comisia/Polonia (Regimul disciplinar al judecătorilor), C‑791/19, EU:C:2021:596, punctul 41].
41 Pe de altă parte, în temeiul articolului 252 al doilea paragraf TFUE, avocatul general prezintă în mod public, cu deplină imparțialitate și în deplină independență, concluzii motivate cu privire la cauzele care, în conformitate cu Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, necesită intervenția sa. Nici concluziile acestuia, nici motivarea pe care se întemeiază avocatul general nu sunt obligatorii pentru Curte. În consecință, dezacordul unei părți față de concluziile avocatului general, oricare ar fi chestiunile pe care le examinează în cadrul acestora, nu poate constitui prin el însuși un motiv care să justifice redeschiderea procedurii orale [Hotărârea din 15 iulie 2021, Comisia/Polonia (Regimul disciplinar al judecătorilor), C‑791/19, EU:C:2021:596, punctul 42].
42 Pe de altă parte, desigur, după ascultarea avocatului general, Curtea poate dispune oricând redeschiderea fazei orale a procedurii, în conformitate cu articolul 83 din Regulamentul de procedură, în special în cazul în care consideră că nu este suficient de lămurită.
43 În speță, Curtea consideră însă, după ascultarea avocatului general, că, contrar celor susținute de BCE, ea dispune, la finalul procedurii scrise și al ședinței care a avut loc în fața sa, de toate elementele necesare pentru a se pronunța, interpretarea noțiunii de „obligații ale sectorului public”, în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (b) punctul (ii) din Regulamentul nr. 3603/93, fiind printre altele amplu dezbătută de părți. În aceste condiții, nu este necesar să se dispună redeschiderea fazei orale a procedurii.
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la prima întrebare
44 Având în vedere precizările aduse de instanța de trimitere cu privire la legislația națională în discuție în litigiul principal, este necesar să se considere că, prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 123 alineatul (1) TFUE și articolul 21.1 din Protocolul privind SEBC și BCE trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale care prevede că o bancă centrală națională, membră a SEBC, are o obligație de despăgubire din resurse proprii a foștilor titulari ai unor instrumente financiare pe care le‑a anulat în temeiul unor măsuri de reorganizare, în sensul Directivei 2001/24, dispuse de această bancă centrală, în cazul în care, în cadrul unei proceduri judiciare ulterioare, rezultă că
– pe de o parte, fie această anulare nu era necesară pentru asigurarea stabilității sistemului financiar, fie acești foști titulari de instrumente financiare au suferit, din cauza anulării menționate, pierderi mai mari decât cele pe care le‑ar fi suferit în caz de faliment al instituției financiare în cauză și
– pe de altă parte, banca centrală menționată nu dovedește că ea însăși sau persoanele pe care le‑a împuternicit să acționeze în numele său au acționat cu diligența unei persoane experte și avizate în împrejurările specifice ale unei situații de criză care impune o apreciere rapidă a unor aspecte complexe.
45 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că din articolul 282 alineatul (1) TFUE, precum și din articolul 1 și articolul 14.3 din Protocolul privind SEBC și BCE rezultă că BCE și băncile centrale naționale ale statelor membre constituie SEBC, aceste bănci centrale naționale făcând parte integrantă din sistemul menționat. Reiese de asemenea din cuprinsul acestor dispoziții că BCE și băncile centrale naționale ale statelor membre a căror monedă este euro, care constituie Eurosistemul, conduc politica monetară a Uniunii Europene [a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 decembrie 2020, Comisia/Slovenia (Arhivele BCE), C‑316/19, EU:C:2020:1030, punctul 79].
46 În plus, conform articolului 9.2 din Protocolul privind SEBC și BCE, misiunile conferite SEBC sunt îndeplinite fie de însăși BCE, fie prin intermediul băncilor centrale naționale.
47 Trebuie totuși arătat că punerea în aplicare a unor măsuri de reorganizare a instituțiilor de credit, în sensul Directivei 2001/24, precum cele la care se raportează regimul răspunderii vizat de prima întrebare, nu constituie o misiune care revine, în temeiul dreptului Uniunii, SEBC, în general, sau băncilor centrale naționale, în special.
48 Astfel, o asemenea misiune nu se numără printre misiunile fundamentale care urmează să fie îndeplinite prin intermediul SEBC, enumerate la articolul 127 alineatul (2) TFUE și la articolul 3.1 din Protocolul privind SEBC și BCE, și anume definirea și punerea în aplicare a politicii monetare a Uniunii, efectuarea operațiunilor de schimb valutar în conformitate cu articolul 219 TFUE, deținerea și administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre, precum și promovarea bunei funcționări a sistemelor de plăți.
49 De altfel, trebuie arătat că Directiva 2001/24 a fost adoptată în temeiul competențelor Uniunii în domeniul pieței interne, mai precis cea de eliminare a obstacolelor în calea libertății de stabilire și a libertății de a presta servicii în cadrul Uniunii, iar nu în temeiul competențelor sale în domeniul politicii economice și monetare.
50 În plus, deși articolul 127 alineatul (5) TFUE și articolul 3.3 din Protocolul privind SEBC și BCE prevăd că SEBC contribuie la buna desfășurare a politicilor promovate în ceea ce privește supravegherea prudențială a instituțiilor de credit și stabilitatea sistemului financiar, aceste dispoziții enunță în mod clar că aceste politici sunt promovate nu de SEBC însăși, ci de „autoritățile competente”.
51 În această privință, rezultă din cuprinsul articolului 2 și al articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/24 coroborate cu articolul 1 punctul 4 din Directiva 2000/12, aplicabile la data faptelor relevante în litigiul principal, că statele membre dispuneau de posibilitatea de a alege autoritatea competentă să decidă punerea în aplicare a unor măsuri de reorganizare, în sensul primei directive. În consecință, această autoritate nu era în mod necesar, la această dată, banca centrală a statului membru în cauză.
52 În aceste condiții, astfel cum a statuat Curtea, SEBC reprezintă în dreptul Uniunii o construcție juridică originală care asociază și face să coopereze îndeaproape instituții naționale, și anume băncile centrale naționale, precum și o instituție a Uniunii, și anume BCE, și în cadrul căreia prevalează o relație diferită și o distincție mai puțin accentuată între ordinea juridică a Uniunii și ordinile juridice naționale. În acest sistem foarte integrat dorit de autorii tratatelor pentru SEBC, băncile centrale naționale, precum și guvernatorii lor au un statut hibrid, întrucât constituie, simultan, autorități naționale și autorități ce acționează în cadrul SEBC [a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 decembrie 2020, Comisia/Slovenia (Arhivele BCE), C‑316/19, EU:C:2020:1030, punctul 83].
53 În acest context, potrivit articolului 14.4 din Protocolul privind SEBC și BCE, băncile centrale naționale pot îndeplini și alte funcții în afara celor menționate în acest protocol, cu excepția cazurilor în care Consiliul guvernatorilor decide că funcțiile respective interferează cu obiectivele și misiunile SEBC.
54 Atunci când legiuitorul unui stat membru atribuie o astfel de funcție băncii centrale a acestui stat membru, această funcție, în temeiul acestei dispoziții, trebuie exercitată pe propria răspundere și pe propriul risc al acestei bănci centrale.
55 În ceea ce privește, mai precis, modalitățile concrete de angajare a răspunderii unei bănci centrale naționale, inclusiv atunci când aceasta exercită o funcție care i‑a fost atribuită de dreptul intern, Protocolul privind SEBC și BCE se limitează să prevadă la articolul 35.3 că această răspundere se stabilește în conformitate cu acest drept.
56 Rezultă din ceea ce precedă că statului membru în cauză îi revine sarcina de a defini condițiile în care poate fi angajată răspunderea băncii sale centrale naționale în considerarea punerii în aplicare de către aceasta a unei măsuri de reorganizare, în sensul Directivei 2001/24, în cazul în care acest stat membru a decis, similar Republicii Slovenia, să desemneze această bancă centrală ca autoritate competentă pentru punerea în aplicare a unei astfel de măsuri.
57 Totuși, în exercitarea acestei competențe, statele membre sunt ținute să respecte obligațiile care decurg pentru ele din dreptul Uniunii și în special din titlul VIII din partea a treia a Tratatului FUE, în care figurează articolul 123 din acest tratat, precum și din Protocolul privind SEBC și BCE [a se vedea prin analogie Hotărârea din 15 iulie 2021, Comisia/Polonia (Regimul disciplinar al judecătorilor), C‑791/19, EU:C:2021:596, punctul 56].
58 Articolul 131 TFUE și articolul 14.1 din acest protocol impun de altfel în mod explicit ca fiecare stat membru să asigure compatibilitatea legislației sale interne, inclusiv a statutului băncii sale centrale naționale, cu tratatele și cu protocolul menționat.
59 Printre normele care se impun în acest temei statelor membre figurează printre altele articolul 123 alineatul (1) TFUE și articolul 21.1 din Protocolul privind SEBC și BCE, vizate de prima întrebare.
60 Din modul de redactare a articolului 123 alineatul (1) TFUE reiese că această dispoziție interzice BCE și băncilor centrale naționale acordarea de credite pe descoperit de cont sau orice alt tip de facilitate de credit autorităților și oficiilor sau agențiilor publice ale Uniunii și ale statelor membre, precum și cumpărarea de titluri de creanță direct de la acestea (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 decembrie 2018, Weiss și alții, C‑493/17, EU:C:2018:1000, punctul 102). Această interdicție este reafirmată la articolul 21.1 din Protocolul privind SEBC și BCE.
61 În această privință, este necesar să se constate că angajarea răspunderii unei bănci centrale naționale, din resurse proprii, din cauza exercitării unei funcții care i‑a fost atribuită de dreptul intern nu poate fi calificată în mod vădit drept cumpărare de titluri de creanță direct de la un organism public.
62 Termenii „descoperit de cont” și „alt tip de facilitate de credit” utilizați la articolul 123 TFUE, în ceea ce îi privește, sunt, după cum indică al doilea considerent al Regulamentului nr. 3603/93, precizați de acest regulament.
63 Articolul 1 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul menționat prevede astfel că termenul „creditare pe descoperit de cont” se referă, în sensul articolului 123 TFUE, la orice punere la dispoziția sectorului public de resurse financiare care se traduce sau este susceptibilă să se traducă printr‑un sold debitor.
64 Întrucât o legislație precum cea vizată de prima întrebare nu presupune că se constituie în sarcina unei bănci centrale naționale un sold debitor în favoarea sectorului public, nu se poate considera, așadar, că aceasta conduce la acordarea unui credit pe descoperit de cont, în sensul articolului 123 alineatul (1) TFUE, autorităților sau organismelor publice.
65 Articolul 1 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 3603/93 definește termenii „alte tipuri de creditare”, în sensul articolului 123 TFUE, ca vizând orice creanță asupra sectorului public care exista la 1 ianuarie 1994, orice finanțare acordată sectorului public pentru stingerea obligațiilor sale față de terți sau, fără a aduce atingere articolului 123 alineatul (2) TFUE, orice tranzacție cu sectorul public care se traduce sau este susceptibilă a se traduce printr‑o creanță asupra acestuia.
66 Desigur, prima și a treia categorie menționate la acest articol 1 alineatul (1) litera (b) nu sunt de natură să acopere angajarea răspunderii unei bănci centrale naționale, din resurse proprii, în considerarea exercitării unei funcții care i‑a fost atribuită de dreptul intern, din moment ce angajarea acestei răspunderi nu implică nici existența unei creanțe a acestei bănci centrale asupra sectorului public la 1 ianuarie 1994, nici a unei tranzacții între banca centrală menționată și sectorul public care se traduce sau este susceptibilă a se traduce printr‑o creanță asupra acestuia.
67 În schimb, nu se poate exclude ca angajarea răspunderii menționate să poată fi considerată ca antrenând finanțarea unei obligații a sectorului public față de terți, în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (b) punctul (ii) menționat, în măsura în care acesta conduce banca centrală națională în cauză să asume obligații față de terți care ar putea eventual reveni sectorului public.
68 În această privință, în primul rând, trebuie exclus de la bun început că angajarea unei astfel de răspunderi trebuie considerată ca constituind, în orice împrejurări, o finanțare a unei obligații a sectorului public față de persoane în raport cu care este angajată această răspundere.
69 Astfel, dacă autorii tratatelor ar fi apreciat că angajarea răspunderii unei bănci centrale naționale în considerarea exercitării unei funcții care i‑a fost atribuită de dreptul intern era în orice caz incompatibilă cu articolul 123 alineatul (1) TFUE, aceștia nu ar fi prevăzut în mod explicit la articolul 14.4 și la articolul 35.3 din Protocolul privind SEBC și BCE, că aceste funcții sunt îndeplinite de băncile centrale naționale pe propria răspundere și pe propriul risc, în condițiile definite de dreptul intern.
70 O astfel de interpretare a articolului 123 alineatul (1) TFUE ar fi contrară diversității practicilor naționale în materie, pe care autorii tratatelor au intenționat să o păstreze prin adoptarea acestor dispoziții ale Protocolului privind SEBC și BCE.
71 În al doilea rând, trebuie subliniat că, atunci când este angajată răspunderea unei bănci centrale naționale, nu prin simplul fapt că a exercitat o funcție care i‑a fost atribuită de dreptul intern și care nu urmează să fie îndeplinită prin intermediul SEBC, ci din cauza încălcării de către această bancă centrală a normelor care i se impun în acest cadru, despăgubirea terților care au suferit un prejudiciu constituie consecința acțiunilor băncii centrale menționate, iar nu asumarea unei obligații preexistente față de terți care revine celorlalte autorități publice.
72 În al treilea rând, articolul 1 alineatul (1) litera (b) punctul (ii) din Regulamentul nr. 3603/93, care urmărește să precizeze domeniul de aplicare al articolului 123 alineatul (1) TFUE, trebuie interpretat ținând seama de obiectivul acestei a doua dispoziții, și anume stimularea statelor membre să respecte o politică bugetară sănătoasă, evitând ca o finanțare monetară a deficitelor publice sau un acces preferențial al autorităților publice la piețele financiare să conducă la o îndatorare excesivă sau la deficite excesive ale statelor membre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iunie 2015, Gauweiler și alții, C‑62/14, EU:C:2015:400, punctul 100, precum și Hotărârea din 11 decembrie 2018, Weiss și alții, C‑493/17, EU:C:2018:1000, punctul 107).
73 Or, în cadrul aplicării unui regim în care angajarea răspunderii unei bănci centrale naționale decurge din încălcarea de către aceasta a normelor ce reglementează exercitarea unei funcții care i‑a fost atribuită de dreptul intern, finanțarea efectivă a unor obligații față de terți de către această bancă centrală națională nu poate fi în mod normal considerată ca rezultând direct din măsuri adoptate de celelalte autorități publice ale statului membru în cauză. În principiu, o astfel de finanțare nu poate fi interpretată astfel în sensul că permite acestor autorități publice să angajeze cheltuieli sustrăgându‑se de la stimularea respectării unei politici bugetare sănătoase care decurge din articolul 123 alineatul (1) TFUE.
74 Având în vedere ceea ce precedă, un regim în care răspunderea unei bănci centrale naționale este angajată atunci când aceasta sau persoanele pe care le‑a împuternicit să acționeze în numele său nu au respectat obligația de diligență care le era impusă de dreptul intern, în exercitarea unei funcții atribuite acestei bănci centrale de către acest drept, nu poate fi în principiu considerat ca implicând o finanțare acordată sectorului public pentru stingerea obligațiilor sale față de terți.
75 Totuși, având în vedere gradul ridicat de complexitate și de urgență ce caracterizează punerea în aplicare a unor măsuri de reorganizare în sensul Directivei 2001/24, un astfel de regim al răspunderii nu poate fi aplicat prejudiciilor care rezultă din punerea în aplicare a acestor măsuri de o bancă centrală națională fără a impune ca încălcarea obligației de diligență care îi este reproșată să prezinte un caracter grav. În caz contrar, aceasta ar conduce, în realitate, la suportarea de către această bancă centrală a majorității riscurilor financiare inerente acestei puneri în aplicare și, prin urmare, ar impune băncii centrale menționate, cu încălcarea interdicției de finanțare monetară, să asume, în locul altor autorități publice ale statului membru în cauză, finanțarea efectivă a unor obligații față de terți care pot decurge din alegerile de politică economică efectuate de aceste autorități publice.
76 Împrejurarea că, într‑un regim al răspunderii precum cel vizat de prima întrebare, sarcina probei referitoare la respectarea obligației de diligență revine băncii centrale naționale în cauză, nu în cea a reclamanților, nu este determinantă, în sensul articolului 123 alineatul (1) TFUE și al articolului 21.1 din Protocolul privind SEBC și BCE, în măsura în care această repartizare a sarcinii probei menține, în orice caz, posibilitatea ca această bancă centrală națională să se descarce de răspunderea sa, dovedind că nu a încălcat această obligație în mod grav.
77 Trebuie de asemenea să se precizeze că nu poate fi reținut argumentul BCE potrivit căruia articolul 17 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene ar impune statelor membre o obligație de despăgubire a foștilor titulari ai unor instrumente financiare, atunci când acești titulari au suferit pierderi mai mari decât cele pe care le‑ar fi suferit în caz de faliment al instituției financiare în cauză, astfel încât un regim național în temeiul căruia răspunderea unei bănci centrale poate în parte să își aibă originea în astfel de pierderi ar implica în mod necesar o finanțare acordată de această bancă centrală sectorului public pentru stingerea obligațiilor sale față de terți.
78 Astfel, trebuie amintit că acest articol 17 alineatul (1) nu impune instituirea unor regimuri ale răspunderii care să asigure o despăgubire sistematică a foștilor titulari de instrumente financiare care au suferit astfel de pierderi (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 mai 2022, BPC Lux 2 și alții, C‑83/20, EU:C:2022:346, punctele 61 și 62).
79 Având în vedere ceea ce precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 123 alineatul (1) TFUE și articolul 21.1 din Protocolul privind SEBC și BCE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei legislații naționale care prevede că o bancă centrală națională, membră a SEBC, are o obligație de despăgubire din resurse proprii a foștilor titulari ai unor instrumente financiare pe care le‑a anulat în temeiul unor măsuri de reorganizare, în sensul Directivei 2001/24, dispuse de această bancă centrală, în cazul în care, în cadrul unei proceduri judiciare ulterioare, rezultă că fie această anulare nu era necesară pentru asigurarea stabilității sistemului financiar, fie acești foști titulari de instrumente financiare au suferit, din cauza anulării menționate, pierderi mai mari decât cele pe care le‑ar fi suferit în caz de faliment al instituției financiare în cauză, în măsura în care banca centrală menționată nu este responsabilă decât atunci când ea însăși sau persoanele pe care le‑a împuternicit să acționeze în numele său au acționat cu încălcarea gravă a obligației lor de diligență.
Cu privire la a doua întrebare
80 Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 123 alineatul (1) TFUE și articolul 21.1 din Protocolul privind SEBC și BCE trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale care prevede că o bancă centrală națională, membră a SEBC, are o obligație de despăgubire din resurse proprii, în limite prestabilite, a foștilor titulari ai unor instrumente financiare pe care le‑a anulat în temeiul unor măsuri de reorganizare, în sensul Directivei 2001/24, dispuse de această bancă centrală, cu singurele condiții că:
– pe de o parte, acești foști titulari sunt persoane fizice cu un venit anual inferior unui prag definit de această legislație și
– pe de altă parte, foștii titulari menționați renunță să obțină o despăgubire pentru aceste prejudicii prin intermediul unei alte căi de atac.
81 Cu titlu introductiv, trebuie arătat că din considerațiile care figurează la punctele 47-53 din prezenta hotărâre rezultă că un regim al răspunderii precum cele vizate de prima și a doua întrebare contribuie la definirea condițiilor de exercitare a unei funcții, alta decât cele care revin SEBC, atribuită unei bănci centrale naționale de dreptul intern în temeiul articolului 14.4 din Protocolul privind SEBC și BCE.
82 În aceste condiții, regimul răspunderii vizat de prima întrebare diferă de cel vizat de a doua întrebare, printre altele întrucât acest din urmă regim cuprinde o obligație a băncii centrale naționale în cauză de a despăgubi anumiți foști titulari ai unor instrumente financiare anulate de aceasta în temeiul simplului fapt al acestei anulări, chiar dacă se stabilește că această bancă centrală a respectat pe deplin normele care i se impuneau în această privință, în special acționând cu diligență.
83 Un regim al răspunderii precum cel vizat de a doua întrebare asigură, așadar, pentru realizarea unui obiectiv de ordin social, o despăgubire pentru consecințele inevitabile ale deciziilor luate de banca centrală națională în conformitate cu alegerile efectuate de legiuitorul național în definirea funcțiilor acesteia.
84 Deși legiuitorului național i se permite să garanteze, cu respectarea dreptului Uniunii, o astfel de despăgubire, pentru a evita ca efectele politicilor promovate în scopul garantării stabilității sistemului financiar să impună o sarcină excesivă persoanelor fizice cu venituri modeste, trebuie să se constate că instituie astfel o obligație de plată care își are originea direct în alegerile politice efectuate de acest legiuitor, iar nu în modul în care banca centrală a statului membru în cauză își exercită funcțiile și în alegerile proprii pe care aceasta din urmă le efectuează în acest cadru.
85 Plata din resurse proprii a unei astfel de despăgubiri de către banca centrală națională trebuie prin urmare considerată că o determină pe aceasta să asume, în locul celorlalte autorități publice ale statului membru în cauză, finanțarea unor obligații care revin sectorului public în temeiul legislației naționale a acestui stat membru.
86 Or, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 53-68 din prezenta hotărâre, articolul 123 alineatul (1) TFUE și articolul 21.1 din Protocolul privind SEBC și BCE se opun instituirii unui regim al răspunderii unei bănci centrale naționale, din resurse proprii, în considerarea exercitării unei funcții care i‑a fost atribuită de dreptul intern, atunci când aplicarea acestui regim al răspunderii implică finanțarea unei obligații a sectorului public față de persoanele în raport cu care este angajată această răspundere.
87 Împrejurarea că un astfel de regim al răspunderii nu se aplică decât în limita anumitor plafoane este, în această privință, lipsită de importanță, în măsura în care din aceste dispoziții nu rezultă nicidecum că interdicția de finanțare monetară care decurge din acestea este condiționată de cuantumul acestei finanțări.
88 Pe de altă parte, nu poate fi admis argumentul guvernului sloven potrivit căruia aplicarea dispozițiilor vizate la punctul 86 din prezenta hotărâre ar trebui înlăturată întrucât regimurile răspunderii în discuție în litigiul principal sunt finanțate în temeiul unei simple modificări a repartizării profiturilor anuale ale Băncii Centrale a Sloveniei, care implică o reducere sau chiar o anulare a părții din aceste profituri care trebuie rambursate Republicii Slovenia, această repartizare rezultând din competențele legiuitorului național.
89 Astfel, reiese cu claritate din cererea de decizie preliminară că aceasta privește regimuri ale răspunderii a căror finanțare este asigurată nu numai printr‑o astfel de repartizare a profiturilor, ci și, în funcție de nevoi, printr‑o prelevare din rezervele generale ale Băncii Centrale a Sloveniei sau chiar printr‑un împrumut acordat acesteia de Republica Slovenia, și, așadar, din resursele proprii ale acestei bănci centrale.
90 În consecință, este necesar să se răspundă la a doua întrebare că articolul 123 alineatul (1) TFUE și articolul 21.1 din Protocolul privind SEBC și BCE trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale care prevede că o bancă centrală națională, membră a SEBC, are o obligație de despăgubire din resurse proprii, în limite prestabilite, a foștilor titulari ai unor instrumente financiare pe care le‑a anulat în temeiul unor măsuri de reorganizare, în sensul Directivei 2001/24, dispuse de această bancă centrală, cu singurele condiții că:
– pe de o parte, acești foști titulari sunt persoane fizice cu un venit anual inferior unui prag definit de această legislație și
– pe de altă parte, foștii titulari menționați renunță să obțină o despăgubire pentru aceste prejudicii prin intermediul unei alte căi de atac.
Cu privire la a treia întrebare
91 Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 130 TFUE și articolul 7 din Protocolul privind SEBC și BCE trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale care prevede că o bancă centrală națională, membră a SEBC, este responsabilă pentru prejudiciile cauzate de anularea de instrumente financiare, în temeiul unor măsuri de reorganizare, în sensul Directivei 2001/24, dispuse de această bancă centrală, într‑un cuantum de natură să aducă atingere capacității sale de a‑și îndeplini în mod eficient misiunile și finanțat, în ordinea priorității, prin:
– afectarea în rezerve speciale a ansamblului profiturilor realizate de banca centrală menționată de la o anumită dată determinată;
– o prelevare din rezervele generale ale aceleiași bănci centrale care nu poate depăși 50 % din aceste rezerve și
– un împrumut purtător de dobânzi de la statul membru în cauză.
92 Cu titlu introductiv, din răspunsul dat la primele două întrebări rezultă că interpretarea articolului 130 TFUE și a articolului 7 din Protocolul privind SEBC și BCE, care face obiectul celei de a treia întrebări, nu este utilă pentru soluționarea cauzei principale decât în ceea ce privește regimul răspunderii vizat de prima întrebare, în măsura în care regimul permite Băncii Centrale a Sloveniei să se descarce de răspundere dovedind că nu a încălcat în mod grav obligația de diligență care îi revine în cadrul adoptării unor măsuri de reorganizare, în sensul Directivei 2001/24.
93 Această precizare fiind făcută, trebuie amintit că autorii Tratatului CE și ulterior ai Tratatului FUE au urmărit să garanteze că BCE și SEBC vor fi apte să se achite în mod independent de misiunile care le sunt încredințate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 2019, Rimšēvičs și BCE/Letonia, C‑202/18 și C‑238/18, EU:C:2019:139, punctul 46, precum și jurisprudența citată).
94 Principala manifestare a acestei voințe figurează la articolul 130 TFUE, reprodus în esență la articolul 7 din Protocolul privind SEBC și BCE, care interzice în mod expres, pe de o parte, BCE, băncilor centrale naționale și membrilor organelor de decizie ale acestora să solicite sau să accepte instrucțiuni din partea instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii, a guvernelor statelor membre sau a oricărui alt organism și, pe de altă parte, respectivelor instituții, organe, oficii sau agenții ale Uniunii, precum și guvernelor statelor membre să încerce să îu influențeze pe membrii organelor de decizie ale BCE și ale băncilor centrale naționale în îndeplinirea misiunilor lor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 2019, Rimšēvičs și BCE/Letonia, C‑202/18 și C‑238/18, EU:C:2019:139, punctul 47, precum și jurisprudența citată).
95 Desigur, având în vedere statutul hibrid al băncilor centrale naționale, amintit la punctul 52 din prezenta hotărâre, principiul independenței acestor bănci centrale nu se aplică în mod necesar în același mod atunci când acestea desfășoară o misiune care urmează să fie îndeplinită prin intermediul SEBC și atunci când exercită o funcție care nu urmează să fie îndeplinită prin acesta din urmă, care le‑a fost atribuită de dreptul intern în temeiul articolului 14.4 din Protocolul privind SEBC și BCE, precum cea vizată de a treia întrebare.
96 În plus, întrucât, după cum s‑a subliniat la punctul 69 din prezenta hotărâre, acest articol 14.4 prevede că băncile centrale naționale exercită o astfel de funcție pe propria răspundere și pe propriul risc, instituirea unui regim care permite angajarea răspunderii lor pentru prejudiciile cauzate cu ocazia exercitării acestei funcții nu poate ca atare să fie considerată incompatibilă cu independența acestor bănci centrale.
97 Totuși, normele naționale instituite în acest sens nu pot, fără încălcarea articolului 130 TFUE și a articolului 7 din Protocolul privind SEBC și BCE, să pună banca centrală națională în cauză într‑o situație care să compromită în vreun fel capacitatea sa de a se achita în mod independent de o misiune care urmează să fie îndeplinită prin intermediul SEBC.
98 În această privință, trebuie amintit că, în vederea asigurării independenței BCE, autorii tratatelor au prevăzut printre altele, la articolul 282 alineatul (3) a treia teză TFUE, că aceasta este independentă în administrarea finanțelor sale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 iulie 2003, Comisia/BCE, C‑11/00, EU:C:2003:395, punctele 130 și 132).
99 Deși este adevărat că nici Tratatul FUE, nici Protocolul privind SEBC și BCE nu prevăd o normă echivalentă în ceea ce privește băncile centrale naționale, nu este mai puțin adevărat că misiunile fundamentale ale SEBC, printre care figurează, în conformitate cu articolul 127 alineatul (2) TFUE și cu articolul 3.1 din acest protocol, definiția și punerea în aplicare a politicii monetare a Uniunii, revin, prin intermediul SEBC, nu numai BCE, ci și băncilor centrale naționale [a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 decembrie 2020, Comisia/Slovenia (Arhivele BCE), C‑316/19, EU:C:2020:1030, punctul 80].
100 Or, pentru a participa la punerea în aplicare a politicii monetare a Uniunii, constituirea unor rezerve de către băncile centrale naționale pare indispensabilă, în special pentru a putea să compenseze eventuale pierderi ce rezultă din operațiuni de politică monetară și să finanțeze operațiunile de piață monetară prevăzute la articolul 18 din Protocolul privind SEBC și BCE.
101 În acest context, o prelevare din rezervele generale ale unei bănci centrale naționale, într‑un cuantum de natură să îi afecteze capacitatea de a‑și îndeplini în mod eficace misiunile în cadrul SEBC, combinată cu o incapacitate de a reconstitui aceste rezerve în mod autonom, din cauza unei repartizări sistematice a ansamblului profiturilor sale pentru rambursarea prejudiciului în cauză, este de natură să pună această bancă centrală într‑o situație de dependență față de autoritățile politice ale statului său membru.
102 Astfel, într‑un asemenea caz, pentru a dispune de fondurile necesare pentru a‑și îndeplini misiunile în cadrul SEBC, banca centrală menționată va fi constrânsă să solicite acordul acestor autorități politice pentru a obține o finanțare sau o recapitalizare.
103 De asemenea, faptul de a impune, în astfel de împrejurări, unei bănci centrale naționale o obligație legală de a contracta un împrumut de la celelalte autorități ale statului său membru, atunci când sunt epuizate sursele de finanțare legate de rezerve, o pune într‑o situație în care ea trebuie, pentru a‑și îndeplini misiunile în cadrul SEBC, să negocieze cu aceste autorități publice cuantumul unui astfel de împrumut, precum și condițiile la care este supus.
104 O legislație precum cea vizată în a treia întrebare pune, așadar, banca centrală națională în cauză într‑o situație în care este potențial expusă unor presiuni politice, deși articolul 130 TFUE și articolul 7 din Protocolul privind SEBC și BCE urmăresc, dimpotrivă, să apere SEBC de orice presiune politică pentru a‑i permite să îndeplinească în mod eficient obiectivele asociate misiunilor sale, prin intermediul exercitării independente a competențelor specifice de care dispune în acest scop în temeiul dreptului primar (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 2019, Rimšēvičs și BCE/Letonia, C‑202/18 și C‑238/18, EU:C:2019:139, punctul 47, precum și jurisprudența citată).
105 Situația ar fi însă diferită dacă statul membru care a instituit un regim al răspunderii băncii centrale naționale a acestuia precum cel prevăzut la prima întrebare ar fi garantat în prealabil că această bancă centrală va dispune de fondurile necesare pentru a fi în măsură să plătească despăgubirile care decurg din acest regim, conservându‑și totodată capacitatea de a îndeplini în mod eficient și în deplină independență misiunile sale care urmează să fie îndeplinite prin intermediul SEBC. În speță, din dosarul de care dispune Curtea nu reiese totuși că aceasta ar fi situația.
106 Rezultă din ceea ce precedă că este necesar să se răspundă la a treia întrebare că articolul 130 TFUE și articolul 7 din Protocolul privind SEBC și BCE trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale care prevede că o bancă centrală națională, membră a SEBC, este responsabilă pentru prejudiciile cauzate de anularea de instrumente financiare, în temeiul unor măsuri de reorganizare, în sensul Directivei 2001/24, dispuse de această bancă centrală, într‑un cuantum de natură să aducă atingere capacității sale de a‑și îndeplini în mod eficient misiunile și finanțat, în ordinea priorității, prin:
– afectarea în rezerve speciale a ansamblului profiturilor realizate de banca centrală menționată de la o anumită dată determinată;
– o prelevare din rezervele generale ale aceleiași bănci centrale care nu poate depăși 50 % din aceste rezerve și
– un împrumut purtător de dobânzi de la statul membru în cauză.
Cu privire la a patra întrebare
107 Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolele 44-52 din Directiva 2006/48 sau articolele 53-62 din Directiva 2013/36 trebuie interpretate în sensul că normele pe care le prevăd sunt aplicabile informațiilor primite sau constituite în cadrul punerii în aplicare a unor măsuri de reorganizare, în sensul Directivei 2001/24.
108 Articolul 44 din Directiva 2006/48 prevedea obligațiile de a păstra secretul profesional și de confidențialitate care se impuneau tuturor persoanelor care lucrează sau au lucrat pentru autoritățile competente, precum și auditorilor și experților care au acționat în numele acestor autorități competente.
109 Articolele 45-52 din această directivă defineau o serie de norme care reglementează utilizarea, schimbul, furnizarea și comunicarea de informații de către autoritățile menționate.
110 Articolul 4 punctul 4 din directiva menționată preciza că, în sensul acesteia, „autorități competente” înseamnă autoritățile naționale care sunt împuternicite în temeiul unui act cu putere de lege sau al unei norme administrative să supravegheze activitatea instituțiilor de credit.
111 Obligațiile prevăzute la articolul 44 din Directiva 2006/48 au fost în esență preluate la articolul 53 din Directiva 2013/36, care a abrogat, după cum se arată la articolul 163 din aceasta, Directiva 2006/48 cu efect de la 1 ianuarie 2014.
112 Articolele 54-62 din Directiva 2013/36 definesc normele ce reglementează utilizarea, schimbul, transmiterea și divulgarea de informații de către autoritățile competente, în sensul acestei directive.
113 Articolul 3 alineatul (1) punctul 36 din directiva menționată definește noțiunea de „autoritate competentă” prin referire la sensul dat acestei noțiuni la articolul 4 alineatul (1) punctul 40 din Regulamentul nr. 575/2013, care face trimitere la o autoritate publică ce este împuternicită în temeiul dreptului intern să supravegheze instituțiile de credit în cadrul sistemului de supraveghere existent în statul membru în cauză.
114 Din ansamblul acestor dispoziții rezultă că obligațiile prevăzute la articolele 44-52 din Directiva 2006/48 și la articolele 53-62 din Directiva 2013/36 se aplică autorităților împuternicite de dreptul intern cu funcția de supraveghere a activității instituțiilor de credit.
115 În cazul în care legislația unui stat membru încredințează unei autorități naționale nu numai această funcție, ci și alte funcții care nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2006/48 sau 2013/36, obligațiile de a păstra secretul profesional și de confidențialitate prevăzute de aceste directive nu pot fi impuse, fără a depăși domeniul armonizării efectuate de directivele menționate, unor informații care au fost primite sau constituite în exercitarea acestor alte funcții.
116 Rezultă, în primul rând, că normele prevăzute la articolele 44-52 din Directiva 2006/48 și la articolele 53-62 din Directiva 2013/36 se aplică, în temeiul dreptului Uniunii, numai informațiilor primite sau constituite în exercitarea funcției de supraveghere a activității instituțiilor de credit.
117 Or, a patra întrebare nu vizează astfel de informații, ci, în mod exclusiv, informații care au fost primite sau constituite în cadrul punerii în aplicare a unor măsuri de reorganizare, în sensul Directivei 2001/24, care nu face obiectul supravegherii prudențiale reglementate de Directivele 2006/48 și 2013/36.
118 În aceste condiții, în al doilea rând, articolul 33 din Directiva 2001/24 prevede de asemenea o obligație de a păstra secretul profesional, făcând trimitere la normele și la condițiile prevăzute la articolul 30 din Directiva 2000/12.
119 Această trimitere trebuie înțeleasă, în temeiul articolului 158 alineatul (2) din Directiva 2006/48 coroborat cu tabelul de corespondență care figurează în anexa XIV la această directivă și al articolului 163 din Directiva 2013/36 coroborat cu tabelul de corespondență care figurează în anexa II la această directivă, ca vizând articolele 44-52 din Directiva 2006/48, iar apoi articolele 53-61 din Directiva 2013/36, în funcție de data avută în vedere.
120 Rezultă totuși din modul de redactare a articolului 33 din Directiva 2001/24 că acesta nu impune respectarea obligațiilor de a păstra secretul profesional și de confidențialitate decât persoanelor care trebuie să primească sau să transmită informații în cadrul procedurilor de informare sau consultare prevăzute la articolele 4, 5, 8, 9, 11 și 19 din această directivă.
121 În plus, astfel cum reiese din considerentul (6) al acestei directive, aceasta are drept obiectiv să instituie un sistem de recunoaștere reciprocă a măsurilor de reorganizare, fără a urmări să armonizeze legislația națională în această materie (Hotărârea din 24 octombrie 2013, LBI, C‑85/12, EU:C:2013:697, punctul 39, precum și Hotărârea din 19 iulie 2016, Kotnik și alții, C‑526/14, EU:C:2016:570, punctul 104).
122 În aceste condiții, articolul 33 din directiva menționată trebuie interpretat nu ca efectuând o armonizare generală a normelor referitoare la secretul profesional și la confidențialitate aplicabile în materie de reorganizare bancară, supunându‑le celor aplicabile în domeniul supravegherii prudențiale a instituțiilor bancare, ci ca prevăzând numai aplicarea unor astfel de norme în cadrul procedurilor de informare și de consultare între autoritățile competente destinate să asigure recunoașterea reciprocă a măsurilor de reorganizare.
123 Prin urmare, acest articol 33 nu poate determina aplicarea normelor prevăzute la articolele 44-52 din Directiva 2006/48 și la articolele 53-61 din Directiva 2013/36 unor informații care au fost primite sau constituite în cadrul punerii în aplicare a unor măsuri de reorganizare și care nu au făcut obiectul unor proceduri de informare sau consultare în temeiul Directivei 2001/24.
124 Prin urmare, este necesar să se răspundă la a patra întrebare că articolul 33 din Directiva 2001/24, articolele 44-52 din Directiva 2006/48, precum și articolele 53-62 din Directiva 2013/36 trebuie interpretate în sensul că normele prevăzute în aceste articole nu sunt aplicabile unor informații primite sau constituite în cadrul punerii în aplicare a unor măsuri de reorganizare, în sensul Directivei 2001/24, care nu au făcut obiectul unor proceduri de informare sau consultare prevăzute la articolele 4, 5, 8, 9, 11 și 19 din această ultimă directivă.
Cu privire la întrebările a cincea‑a opta
125 Având în vedere răspunsul dat la a patra întrebare, nu este necesar să se răspundă la întrebările a cincea‑a opta, acestea fiind adresate de instanța de trimitere în ipoteza în care s‑ar da un răspuns afirmativ la a patra întrebare.
Cu privire la cheltuielile de judecată
126 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:
1) Articolul 123 alineatul (1) TFUE și articolul 21.1 din Protocolul (nr. 4) privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei legislații naționale care prevede că o bancă centrală națională, membră a Sistemului European al Băncilor Centrale, are o obligație de despăgubire din resurse proprii a foștilor titulari ai unor instrumente financiare pe care le‑a anulat în temeiul unor măsuri de reorganizare, în sensul Directivei 2001/24/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 aprilie 2001 privind reorganizarea și lichidarea instituțiilor de credit, dispuse de această bancă centrală, în cazul în care, în cadrul unei proceduri judiciare ulterioare, rezultă că fie această anulare nu era necesară pentru asigurarea stabilității sistemului financiar, fie acești foști titulari de instrumente financiare au suferit, din cauza anulării menționate, pierderi mai mari decât cele pe care le‑ar fi suferit în caz de faliment al instituției financiare în cauză, în măsura în care banca centrală menționată nu este responsabilă decât atunci când ea însăși sau persoanele pe care le‑a împuternicit să acționeze în numele său au acționat cu încălcarea gravă a obligației lor de diligență.
2) Articolul 123 alineatul (1) TFUE și articolul 21.1 din Protocolul (nr. 4) privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale care prevede că o bancă centrală națională, membră a Sistemului European al Băncilor Centrale, are o obligație de despăgubire din resurse proprii, în limite prestabilite, a foștilor titulari ai unor instrumente financiare pe care le‑a anulat în temeiul unor măsuri de reorganizare, în sensul Directivei 2001/24, dispuse de această bancă centrală, cu singurele condiții că:
– pe de o parte, acești foști titulari sunt persoane fizice cu un venit anual inferior unui prag definit de această legislație și
– pe de altă parte, foștii titulari menționați renunță să obțină o despăgubire pentru aceste prejudicii prin intermediul unei alte căi de atac.
3) Articolul 130 TFUE și articolul 7 din Protocolul (nr. 4) privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale care prevede că o bancă centrală națională, membră a Sistemului European al Băncilor Centrale, este responsabilă pentru prejudiciile cauzate de anularea de instrumente financiare, în temeiul unor măsuri de reorganizare, în sensul Directivei 2001/24, dispuse de această bancă centrală, într‑un cuantum de natură să aducă atingere capacității sale de a‑și îndeplini în mod eficient misiunile și finanțat, în ordinea priorității, prin:
– afectarea în rezerve speciale a ansamblului profiturilor realizate de banca centrală menționată de la o anumită dată determinată;
– o prelevare din rezervele generale ale aceleiași bănci centrale care nu poate depăși 50 % din aceste rezerve și
– un împrumut purtător de dobânzi de la statul membru în cauză.
4) Articolul 33 din Directiva 2001/24, articolele 44-52 din Directiva 2006/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 14 iunie 2006 privind inițierea și exercitarea activității instituțiilor de credit, precum și articolele 53-62 din Directiva 2013/36/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 cu privire la accesul la activitatea instituțiilor de credit și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit și a firmelor de investiții, de modificare a Directivei 2002/87/CE și de abrogare a Directivelor 2006/48/CE și 2006/49/CE
trebuie interpretate în sensul că
normele prevăzute în aceste articole nu sunt aplicabile unor informații primite sau constituite în cadrul punerii în aplicare a unor măsuri de reorganizare, în sensul Directivei 2001/24, care nu au făcut obiectul unor proceduri de informare sau consultare prevăzute la articolele 4, 5, 8, 9, 11 și 19 din această ultimă directivă.
Semnături