HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a noua extinsă)

15 septembrie 2021(*)

„Ajutoare de stat – Autostrăzi italiene – Prelungire a unor concesiuni în vederea executării de lucrări – Servicii de interes economic general – Plafonare a taxelor de autostradă – Decizie de a nu ridica obiecții – Articolul 106 alineatul (2) TFUE – Acțiune introdusă de concurenți ai beneficiarului – Renunțare la proiectul de acordare a ajutorului de către statul membru – Proiect care nu poate fi pus în aplicare astfel cum a fost aprobat – Anulare care nu aduce niciun beneficiu reclamantelor – Dispariția interesului de a exercita acțiunea – Nepronunțare asupra fondului”

În cauza T‑24/19,

INC SpA, cu sediul în Torino (Italia),

Consorzio Stabile Sis SCpA, cu sediul în Torino,

reprezentate de H.‑G. Kamann, F. Louis și G. Tzifa, avocați,

reclamante,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de L. Haasbeek, D. Recchia și S. Noë, în calitate de agenți,

pârâtă,

având ca obiect o cerere întemeiată pe articolul 263 TFUE prin care se solicită anularea Deciziei C(2018) 2435 final a Comisiei din 27 aprilie 2018 privind ajutorul de stat acordat pentru planul de investiții referitor la autostrăzile italiene [cauzele SA.49335 (2017/N) și SA.49336 (2017/N)],

TRIBUNALUL (Camera a noua extinsă),

compus din doamna M. J. Costeira, președintă, domnul D. Gratsias (raportor), doamna M. Kancheva, domnul B. Berke și doamna T. Perišin, judecători,

grefier: domnul P. Cullen, administrator,

având în vedere faza scrisă a procedurii și în urma ședinței din 24 noiembrie 2020,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Istoricul cauzei

1        Prin două scrisori din 13 octombrie 2017, autoritățile italiene au notificat Comisiei Europene o serie de măsuri privind un plan de investiții referitor la autostrăzile italiene.

2        Aproximativ 5 800 de kilometri de autostrăzi italiene sunt în prezent exploatate de operatori privați în cadrul unor concesiuni. În temeiul contractelor respective, concesionarii trebuie să efectueze lucrări sau să furnizeze servicii aferente funcționării autostrăzilor. Concesionarii suportă riscurile referitoare la construcție, precum și la funcționarea autostrăzilor și trebuie să se conformeze unei serii de obligații legate de importanța acestui tip de infrastructură pentru public. În plus, cadrul de reglementare aplicabil prevede mai multe sisteme de taxare având ca obiect garantarea echilibrului financiar între veniturile din concesiuni și costul investițiilor efectuate de concesionari.

3        În acest context, Republica Italiană a conceput un plan care consta în esență în prelungirea duratei anumitor concesiuni în scopul finanțării unor investiții suplimentare. În versiunea sa revizuită ulterior, planul în discuție, astfel cum a fost notificat, a vizat autostrăzile administrate fie direct, fie indirect, și anume prin intermediul unor participații deținute la consorții, de Autostrade per l’Italia SpA și de Società Iniziative Autostradali e Servizi SpA.

 Decizia atacată

4        Prin Decizia C(2018) 2435 final a Comisiei din 27 aprilie 2018 privind ajutorul de stat acordat pentru planul de investiții referitor la autostrăzile italiene [cauzele SA.49335 (2017/N) și SA.49336 (2017/N)] (denumită în continuare „decizia atacată”), Comisia a considerat că anumite măsuri adoptate în cadrul planului menționat constituiau ajutoare de stat în sensul articolului 107 TFUE și că erau compatibile cu piața internă în temeiul articolului 106 alineatul (2) TFUE. Astfel, Comisia a decis, fără a iniția procedura oficială de investigare, să nu ridice obiecții cu privire la aceste măsuri (capitolul 5 din decizia atacată).

5        În special, planul notificat Comisiei de autoritățile italiene privește șaisprezece autostrăzi administrate de Autostrade per l’Italia și două autostrăzi administrate de Società Iniziative Autostradali e Servizi. Acest plan se sprijină în esență pe doi piloni. Primul privește realizarea de investiții suplimentare care trebuie efectuate de concesionari. Al doilea privește prelungirea anumitor concesiuni, însoțită de modalități care vizează limitarea tarifelor pentru taxele de autostradă la niveluri acceptabile și evitarea riscului de supracompensare a concesionarilor (punctele 12, 13-16, 18-21 și 34 din decizia atacată).

 Autostrăzi administrate de Autostrade per l’Italia

6        Concesionarea celor șaisprezece autostrăzi, care totalizează 2 857,50 kilometri, administrate de Autostrade per l’Italia, își are originea în concesiunile atribuite societății Autostrade‑Concessioni e Costruzioni Autostrade SpA în anul 1968. Această din urmă entitate a fost privatizată în anul 1999 și, în anul 2003, și‑a transferat activitățile de concesiune a autostrăzilor către Autostrade per l’Italia. Concesiunea în litigiu a fost modificată, printre altele, în anul 1997, iar ultima sa versiune a fost semnată, sub forma unui „contract unic” (Convenzione Unica), în anul 2007, acesta fiind, la rândul său, modificat în 2013 în temeiul unui „act adițional” (Atto Aggiuntivo). În conformitate cu modificarea semnată în anul 1997, concesiunea în litigiu a fost încheiată pentru o perioadă de 40 de ani care expiră la 31 decembrie 2038 (punctele 34, 35 și 136 din decizia atacată).

7        Republica Italiană a precizat însă că Autostrade per l’Italia avea în continuare obligația de a efectua investiții în rețeaua pe care o administra. Ca urmare a deciziilor luate de autoritățile competente cu privire la caracteristicile investițiilor în cauză, costul estimat al acestora se ridică la aproximativ 8 miliarde de euro. Din acest cuantum, 4,908 miliarde de euro sunt destinate unor lucrări considerate ca fiind „deja prevăzute” în contractul de concesiune, în vigoare înainte de modificarea în litigiu, printre care „Gronda di Genova” (ocolirea Genovei) în valoare de 4,32 miliarde de euro. Cele 3,03 miliarde de euro rămase sunt destinate unor „lucrări suplimentare”, adică neprevăzute în contractul de concesiune, în vigoare înainte de modificarea în litigiu. Or, potrivit contractului de concesiune în vigoare, realizarea investițiilor în discuție ar necesita o creștere a taxelor de autostradă la niveluri exorbitante pentru utilizatori. În acest context, Republica Italiană a propus, în primul rând, să se prelungească durata concesiunii, în al doilea rând, să se plafoneze majorarea taxelor de autostradă și, în al treilea rând, să se prevadă o „indemnizație de preluare” (takeover value) care trebuie plătită concesionarului la încetarea concesiunii de către un eventual nou concesionar. Astfel, potrivit acestui plan, durata concesiunii ar fi prelungită cu patru ani, până la 31 decembrie 2042, iar concesionarului actual i‑ar fi plătită de către orice eventual concesionar care i‑ar succeda după această dată o indemnizație de preluare plafonată la o valoare între 1,3-1,5 ori excedentul brut de exploatare (punctele 36-43 ale deciziei atacate).

 Autostrăzi administrate de Società Iniziative Autostradali e Servizi

8        Cele două autostrăzi administrate de Società Iniziative Autostradali e Servizi care fac obiectul deciziei atacate sunt SATAP A4 Torino – Milano și A33 Asti – Cuneo. Concesiunea referitoare la construcția și la funcționarea autostrăzii SATAP A4 Torino – Milano datează din 1989 și expiră la 31 decembrie 2026, ca urmare a modificărilor instrumentelor juridice care o reglementează, intervenite în 2007 și în 2013. Contractul de concesiune privind construirea și funcționarea autostrăzii A33 Asti – Cuneo a fost semnat la 1 august 2007 în urma unei proceduri de atribuire și prevede că această concesionare se realizează pentru o perioadă de 27,5 ani, din care patru ani urmau să fie rezervați executării lucrărilor, iar restul de 23,5 ani, calculați de la terminarea acestora, administrării concesiunii. Ținând seama de această din urmă prevedere, Comisia consideră că această concesiune ar înceta în anul 2043 (punctele 19 și 20 din decizia atacată).

9        Or, lucrările prevăzute pentru autostrada A33 Asti – Cuneo nu ar fi fost finalizate la timp, iar costurile aferente ar fi crescut considerabil din motive care, potrivit Republicii Italiene, nu erau imputabile Società Iniziative Autostradali e Servizi, concesionar al acestei autostrăzi. În același timp, construirea a numai 55 de kilometri de autostradă în locul celor 90 de kilometri inițial prevăzuți ar fi limitat veniturile provenite din taxele de autostradă la niveluri modeste. Construirea părților de autostradă care lipsesc ar fi implicat, prin urmare, o majorare a taxelor de autostradă la niveluri prohibitive. În acest context, Republica Italiană a propus ca acest concesionar să realizeze investițiile necesare pentru a obține o legătură funcțională între diversele părți finalizate din autostrada A33 Asti – Cuneo. Aceste investiții constau în construirea a aproximativ 13 kilometri de autostradă cu un cost de 350 de milioane de euro, în locul restului de 35 de kilometri inițial prevăzuți, care ar fi costat 589 de milioane de euro. Lucrările în discuție sunt considerate ca fiind deja prevăzute în contractul de concesiune inițial. În plus, ar urma să fie efectuate investiții cu o valoare totală de 153 de milioane de euro la autostrada SATAP A4 Torino – Milano. Din această ultimă sumă, 109 milioane de euro sunt considerate ca privind lucrări deja prevăzute în contractul de concesiune inițial, iar 44 de milioane de euro ca privind lucrări suplimentare. Toate aceste lucrări ar trebui să fie finalizate până la sfârșitul anului 2022 (punctele 21-23 din decizia atacată).

10      În ceea ce privește acoperirea costurilor lucrărilor în discuție, Republica Italiană a propus o finanțare încrucișată a lucrărilor privind autostrada A33 Asti – Cuneo din veniturile autostrăzii SATAP A4 Torino – Milano, însoțită de o plafonare a taxelor de autostradă pentru cele două autostrăzi în discuție. Or, potrivit Republicii Italiene, această plafonare are ca efect pierderi de venituri pentru concesionari. Astfel, în mod similar cu ceea ce a propus în privința autostrăzilor administrate de Autostrade per l’Italia (a se vedea punctul 7 de mai sus), Republica Italiană și‑a exprimat intenția, în primul rând, să reorganizeze durata acestor două concesiuni și, în al doilea rând, să prevadă o indemnizație de preluare care trebuie plătită concesionarului la sfârșit de contract, în cazul în care ele nu sunt reînnoite după încetare, de către un eventual nou concesionar. În special, durata concesiunii autostrăzii SATAP A4 Torino – Milano ar fi prelungită cu patru ani până la 31 decembrie 2030, iar cea a autostrăzii A33 Asti – Cuneo ar fi scurtată astfel încât să înceteze de asemenea la 31 decembrie 2030, în loc de 2043 (a se vedea punctul 8 de mai sus). Acest aranjament ar permite o nouă atribuire competitivă comună a concesiunii celor două autostrăzi pentru perioada care începe să curgă de la 1 ianuarie 2031. În plus, indemnizația de preluare ar fi plafonată la o valoare de 1,4 ori excedentul brut de exploatare care trebuie plătită concesionarului actual de către eventualul concesionar care i‑ar succeda începând cu 1 ianuarie 2031 (punctele 25-31 din decizia atacată).

11      Toate măsurile privind autostrăzile care fac obiectul deciziei atacate sunt însoțite de angajamente referitoare la începerea anumitor lucrări, avută în vedere înainte de 1 ianuarie 2020. Alte angajamente au fost de asemenea prevăzute cu privire la publicitatea contractelor de concesiune, caracterul în principiu stabil al costului bugetat al lucrărilor, respectarea normelor Uniunii Europene în materie de modificare a contractelor de concesiune în cazul necesității de executare a unor lucrări suplimentare, punerea în aplicare a unor sancțiuni în cazul încălcării obligațiilor concesionarului, reducerea proporțională a prelungirii în caz de neexecutare a lucrărilor, prezentarea unor rapoarte anuale și cincinale cu privire la realizarea lucrărilor și la monitorizarea parametrilor luați în considerare și, în sfârșit, revizuirea indemnizației de preluare în cazul unor niveluri ale traficului mai mari decât cele prevăzute sau în caz de neexecutare a lucrărilor (punctele 23, 44 și 47-53 din decizia atacată).

 Aprecierea Comisiei

12      Potrivit Comisiei, acordarea unor drepturi de exploatare a proprietății publice poate implica o renunțare la resurse de stat și poate conferi un avantaj beneficiarilor acestor drepturi. În speță, prelungirea duratei concesiunilor pentru patru ani ar avea ca efect încasarea de către concesionari a veniturilor din taxele de autostradă în cursul acestei perioade, ceea ce exclude astfel posibilitatea statului membru de a încasa el însuși aceste fonduri. În consecință, trebuie să se constate o renunțare la resurse de stat în favoarea anumitor operatori privați (punctele 61-63 din decizia atacată).

13      În ceea ce privește existența unui avantaj, Comisia a luat în considerare obligațiile de investiții și de administrare impuse concesionarilor și a concluzionat că era necesar să se analizeze măsurile notificate în lumina celor patru criterii cumulative stabilite de Curte în Hotărârea din 24 iulie 2003, Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg (C‑280/00, EU:C:2003:415), și anume existența obligațiilor de serviciu public, stabilirea în prealabil, în mod obiectiv și transparent, a parametrilor compensației, stabilirea compensației la un nivel care să acopere costurile îndeplinirii obligațiilor de serviciu public și un beneficiu rezonabil și, în cele din urmă, analiza costurilor și a beneficiilor în discuție. În această ultimă privință, Comisia a observat că autoritățile italiene nu au prezentat o analiză a costurilor pe care o întreprindere medie, bine administrată și dotată în mod corespunzător astfel încât să îndeplinească cerințele de serviciu public impuse le‑ar fi suportat pentru a executa aceste obligații. Ar rezulta că, având în vedere și lipsa unei proceduri de atribuire care să fi precedat concesiunile în litigiu, cel de al patrulea criteriu Altmark nu era îndeplinit. În plus, având în vedere dimensiunea internațională a pieței construcției și administrării de autostrăzi, precum și exclusivitatea pe care o conferă contractele de concesiune, avantajele acordate pot afecta comerțul dintre statele membre. Ar rezulta că măsura în litigiu constituie un ajutor în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE (punctele 64-73 din decizia atacată).

14      Cu toate acestea, Comisia a considerat că era necesar să se aprecieze compatibilitatea ajutorului cu piața internă în lumina articolului 106 alineatul (2) TFUE și, în mod corelativ, a Comunicării Comisiei privind cadrul Uniunii Europene pentru ajutoarele de stat sub forma compensațiilor pentru obligația de serviciu public (2011) (JO 2012, C 8, p. 15, denumită în continuare „Comunicarea privind compensațiile pentru obligația de serviciu public”) (punctele 75-77 din decizia atacată).

15      În acest context, Comisia a considerat:

–        în primul rând, că construirea și punerea la dispoziție de infrastructuri autorutiere la costuri accesibile pentru utilizatori constituia un veritabil serviciu de interes economic general în sensul articolului 106 alineatul (2) TFUE, astfel încât erau îndeplinite condițiile din capitolul 2.2 din Comunicarea privind compensațiile pentru obligația de serviciu public;

–        în al doilea rând, că serviciile de interes economic general în cauză erau încredințate concesionarilor vizați în temeiul unor acte care menționau durata și obiectul obligațiilor de serviciu public, angajamentele luate, natura drepturilor exclusive, descrierea mecanismelor de compensare și parametrii relevanți, precum și măsurile prevăzute pentru evitarea și recuperarea oricărei posibile supracompensări. În consecință, ar fi îndeplinite condițiile din capitolul 2.3 din Comunicarea privind compensațiile pentru obligația de serviciu public (punctele 85-90 din decizia atacată);

–        în al treilea rând, că durata prelungirilor reușea să echilibreze financiar planul propus, ținând seama în mod corespunzător de plafonarea taxelor de autostradă, de costul lucrărilor care trebuiau efectuate, de remunerarea concesionarilor și de indemnizația de preluare. În consecință, ar fi îndeplinite condițiile din capitolul 2.4 din Comunicarea privind compensațiile pentru obligația de serviciu public (punctele 92-95 din decizia atacată);

–        în al patrulea rând, că măsurile notificate nu încălcau Directiva 2006/111/CE a Comisiei din 16 noiembrie 2006 privind transparența relațiilor financiare dintre statele membre și întreprinderile publice, precum și transparența relațiilor financiare din cadrul anumitor întreprinderi (JO 2006, L 318, p. 17, Ediție specială, 08/vol. 5, p. 66), astfel încât ar fi îndeplinite condițiile din capitolul 2.5 din Comunicarea privind compensațiile pentru obligația de serviciu public (punctele 96-99 din decizia atacată);

–        în al cincilea rând, că măsurile notificate erau conforme cu Directiva 2014/23/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014 privind atribuirea contractelor de concesiune (JO 2014, L 94, p. 1) și în special cu articolul 43 din aceasta, referitor la modificarea contractelor de concesiune în curs;

–        în al șaselea rând, că principiile, obiectivele, parametrii și metodele de calcul al compensației plătite concesionarilor nu încălcau principiul nediscriminării, prin urmare, condițiile cuprinse în capitolul 2.7 din Comunicarea privind compensațiile pentru obligația de serviciu public erau de asemenea îndeplinite (punctele 142 și 143 din decizia atacată);

–        în al șaptelea rând, că compensația care rezultă din modificarea contractelor de concesiune nu depășea ceea ce era necesar pentru a se acoperi costurile nete ale îndeplinirii obligațiilor de serviciu public, inclusiv un profit rezonabil, în conformitate cu capitolul 2.8 din Comunicarea privind compensațiile pentru obligația de serviciu public;

–        în al optulea rând, că orice preocupare referitoare la posibilele denaturări reziduale ale concurenței era înlăturată în conformitate cu capitolul 2.9 din Comunicarea privind compensațiile pentru obligația de serviciu public (punctele 167-171 din decizia atacată).

16      În acest context și după examinarea angajamentelor asumate de Republica Italiană în materie de transparență în conformitate cu capitolul 2.10 din Comunicarea privind compensațiile pentru obligația de serviciu public și a argumentelor prezentate de terți, Comisia a decis să nu ridice obiecții și să declare ajutorul compatibil cu piața internă în temeiul articolului 106 alineatul (2) TFUE (punctele 178-186 și capitolul 5 din decizia atacată).

 Procedura și concluziile părților

17      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 11 ianuarie 2019, reclamantele, INC SpA și Consorzio Stabile Sis SCpA, au introdus prezenta acțiune. La 29 aprilie 2019, Comisia a depus memoriul său în apărare. Replica și duplica au fost depuse la 18 iulie 2019 și, respectiv, la 18 octombrie 2019.

18      Întrucât compunerea camerelor Tribunalului a fost modificată, în temeiul articolului 27 alineatul (5) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, judecătorul raportor a fost repartizat la Camera a noua, căreia, în consecință, i‑a fost atribuită prezenta cauză.

19      La propunerea Camerei a noua, Tribunalul a decis, în temeiul articolului 28 din Regulamentul de procedură, să trimită cauza în fața unui complet de judecată extins.

20      Reclamantele au solicitat Tribunalului:

–        anularea deciziei atacate;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

21      În memoriul său în apărare, Comisia a solicitat Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.

22      La propunerea judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a noua extinsă) a decis deschiderea fazei orale a procedurii și, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 89 din Regulamentul de procedură, a invitat părțile să depună anumite documente și le‑a adresat întrebări scrise, invitându‑le să răspundă la acestea în ședință.

23      Părțile au răspuns Tribunalului prin scrisorile din 3 noiembrie 2020.

24      În ședință, Comisia a informat Tribunalul cu privire la decizia autorităților italiene de a nu pune în aplicare măsurile care au făcut obiectul deciziei atacate, cel puțin în ceea ce privește Società Iniziative Autostradali e Servizi.

25      În acest context, Tribunalul a invitat Comisia să informeze în scris cu privire la eventualele decizii ale autorităților italiene în ceea ce privește punerea în aplicare a măsurilor în litigiu atât în privința Società Iniziative Autostradali e Servizi, cât și în privința Autostrade per l’Italia. S‑a luat act de această observație în procesul‑verbal al ședinței.

26      Prin scrisoarea din 14 decembrie 2020, Comisia a comunicat Tribunalului o scrisoare datată 10 decembrie 2020, pe care i‑o adresase Ministerul Infrastructurii și Transporturilor italian. Având în vedere conținutul acestei scrisori, Comisia a subliniat că măsurile cu privire la care nu ridicase obiecții în temeiul deciziei atacate nu puteau fi și nu erau puse în aplicare de autoritățile italiene, astfel încât reclamantele nu mai demonstrau un interes de a exercita acțiunea.

27      Prin scrisoarea din 27 ianuarie 2021, reclamantele și‑au prezentat observațiile și au afirmat că își mențin un interes în anularea deciziei atacate.

28      În cadrul măsurilor de organizare a procedurii adoptate la 8 februarie și la 11 martie 2021, Tribunalul a solicitat Comisiei informații suplimentare, pe care aceasta le‑a furnizat prin scrisorile din 26 februarie și, respectiv, din 29 martie 2021. Pe baza acestor informații provenind de la autoritățile italiene, Comisia și‑a reiterat concluzia potrivit căreia reclamantele nu mai demonstrau un interes în anularea deciziei atacate.

29      Prin scrisoarea din 28 aprilie 2021, reclamantele și‑au prezentat observațiile cu privire la aceste din urmă scrisori și au reiterat că își mențineau un interes de a solicita anularea deciziei atacate pentru motivele expuse în scrisoarea lor din 27 ianuarie 2021 (a se vedea punctul 27 de mai sus).

30      Faza orală a procedurii a fost închisă la 29 aprilie 2021 și la această dată cauza a rămas în pronunțare.

31      În urma decesului domnului judecător Berke survenit la 1 august 2021, cei trei judecători a căror semnătură o poartă prezenta hotărâre au continuat deliberările, în conformitate cu articolul 22 și cu articolul 24 alineatul (1) din Regulamentul de procedură.

 În drept

32      În susținerea acțiunii pe care au formulat‑o, reclamantele, concurente directe ale Autostrade per l’Italia și ale Società Iniziative Autostradali e Servizi în sectoarele construirii și concesionării de autostrăzi, invocă două motive.

33      Primul motiv vizează măsurile care se referă la autostrăzile administrate de Autostrade per l’Italia. În această privință, reclamantele arată că aprecierea Comisiei, potrivit căreia măsurile care privesc autostrăzile administrate de Autostrade per l’Italia îndeplinesc criteriile Comunicării privind compensațiile pentru obligația de serviciu public și sunt, așadar, compatibile cu piața internă, se bazează pe trei premise care ar fi eronate. Prima premisă constă în calificarea lucrărilor de construcție a „Gronda di Genova” ca fiind lucrări deja prevăzute care fac obiectul unui proiect acordat în concesiune către Autostrade per l’Italia încă din anul 2002, deși în realitate ar fi vorba despre un proiect complet nou în raport cu contractele de concesiune în vigoare, care ar impune o nouă procedură de atribuire. A doua premisă este că Autostrade per l’Italia este concesionarul în cadrul unei concesiuni unice, în timp ce, în realitate, această societate ar beneficia de un pachet de concesiuni distincte. A treia premisă este cea potrivit căreia costurile de realizare a lucrărilor care au justificat prelungirea în litigiu au fost calculate în mod valabil de Autostrade per l’Italia și de autoritățile italiene, în timp ce situația s‑ar prezenta diferit. În plus și independent de analiza referitoare la premisele în discuție, reclamantele susțin că analiza Comisiei privind compatibilitatea măsurilor în litigiu cu capitolele 2.2-2.10 din Comunicarea privind compensațiile pentru obligația de serviciu public (a se vedea punctul 15 de mai sus) este afectată de erori.

34      Al doilea motiv vizează măsurile care se referă la autostrăzile administrate de Società Iniziative Autostradali e Servizi. În această privință, reclamantele arată că aprecierea Comisiei, potrivit căreia măsurile care privesc autostrăzile A33 Asti – Cuneo și SATAP A4 Torino – Milano, administrate de Società Iniziative Autostradali e Servizi, îndeplinesc criteriile Comunicării privind compensațiile pentru obligația de serviciu public și sunt, așadar, compatibile cu piața internă, se bazează pe patru premise care ar fi eronate. Prima premisă este că întârzierea de unsprezece ani în executarea lucrărilor pe autostrada A33 Asti – Cuneo și creșterea costurilor care rezultă din aceasta nu pot fi atribuite Società Iniziative Autostradali e Servizi, concesionara acestei autostrăzi. A doua premisă este că respectivele costuri au fost calculate în mod valabil de Società Iniziative Autostradali e Servizi și de autoritățile italiene, în timp ce situația s‑ar prezenta diferit. A treia premisă este că modificările pe care le‑a suferit proiectul de construcție a autostrăzii menționate nu impun o nouă procedură de atribuire. A patra premisă este că limitarea duratei concesiunilor reînnoite pentru alte două autostrăzi, și anume autostrada SATAP A21 care leagă Torino de Brescia și autostrada Torino – Ivrea – Valle d’Aosta, până în anul 2030 în scopul unei atribuiri competitive comune a patru autostrăzi, și anume A33 Asti – Cuneo, SATAP A4 Torino – Milano, SATAP A21 și Torino – Ivrea – Valle d’Aosta, constituie un angajament care limitează efectele anticoncurențiale ale ajutorului în litigiu. În plus și independent de analiza referitoare la premisele în discuție, reclamantele susțin că analiza Comisiei privind compatibilitatea măsurilor în litigiu cu capitolele 2.2-2.10 din Comunicarea privind compensațiile pentru obligația de serviciu public (a se vedea punctul 15 de mai sus) este afectată de erori.

35      Prin intermediul acestor motive, reclamantele susțin că Comisia ar fi trebuit să aibă îndoieli serioase cu privire la compatibilitatea măsurilor examinate cu piața internă și, în consecință, să inițieze procedura oficială de investigare în conformitate cu articolul 4 alineatul (4) și cu articolul 6 din Regulamentul (UE) 2015/1589 al Consiliului din 13 iulie 2015 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 108 [TFUE] (JO 2015, L 248, p. 9). Procedând astfel, Comisia ar fi încălcat drepturile procedurale conferite reclamantelor de articolul 108 alineatul (2) TFUE și de articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul 2015/1589.

36      Potrivit unei jurisprudențe constante, o acțiune în anulare introdusă de o persoană fizică sau juridică nu este admisibilă decât în măsura în care această persoană are un interes să obțină anularea actului atacat. Un astfel de interes, condiție esențială și primordială a oricărei acțiuni în justiție, presupune ca anularea acestui act să poată avea, în sine, consecințe juridice și ca acțiunea să poată astfel aduce, prin rezultatul său, un beneficiu părții care a introdus‑o (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 septembrie 2015, Mory și alții/Comisia, C‑33/14 P, EU:C:2015:609, punctele 55 și 58 și jurisprudența citată).

37      Interesul unui reclamant de a exercita acțiunea trebuie să fie născut și actual. Acesta nu poate privi o situație viitoare și ipotetică (Hotărârea din 17 septembrie 2015, Mory și alții/Comisia, C‑33/14 P, EU:C:2015:609, punctul 56). Astfel, în cazul în care interesul de care se prevalează un reclamant privește o situație juridică viitoare, acesta trebuie să stabilească faptul că atingerea adusă acestei situații se dovedește deja certă (Hotărârea din 14 aprilie 2005, Sniace/Comisia, T‑141/03, EU:T:2005:129, punctul 26, și Ordonanța din 26 martie 2012, Cañas/Comisia, T‑508/09, nepublicată, EU:T:2012:152, punctul 49).

38      În ceea ce privește, în special, normele referitoare la ajutoarele de stat, interesul menționat trebuie să existe, în raport cu obiectul acțiunii, la momentul introducerii acesteia, sub sancțiunea inadmisibilității, și trebuie să continue să existe până la momentul pronunțării hotărârii judecătorești, sub sancțiunea nepronunțării asupra fondului (Hotărârea din 17 septembrie 2015, Mory și alții/Comisia, C‑33/14 P, EU:C:2015:609, punctul 57). Problema nepronunțării asupra fondului din cauza lipsei persistenței interesului de a exercita acțiunea poate fi invocată din oficiu de instanțele Uniunii (Hotărârea din 6 septembrie 2018, Bank Mellat/Consiliul, C‑430/16 P, EU:C:2018:668, punctul 49).

39      În acest context, concurenții beneficiarului ajutorului au un interes să solicite anularea unei decizii în temeiul căreia, fără a deschide procedura oficială de investigare, Comisia declară compatibilitatea acestui ajutor cu piața internă în conformitate cu articolul 4 alineatul (3) din Regulamentul 2015/1589.

40      Într‑adevăr, un asemenea interes există în măsura în care anularea în discuție ar impune Comisiei să inițieze procedura oficială de investigare în conformitate cu articolul 4 alineatul (4) din Regulamentul 2015/1589 și să invite concurenții beneficiarului măsurii să își prezinte observațiile în temeiul articolului 6 alineatul (1) din acesta, în calitate de „persoane interesate” în sensul articolului 1 litera (h) din regulamentul menționat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 februarie 2009, Deutsche Post și DHL International/Comisia, T‑388/03, EU:T:2009:30, punctul 62).

41      Este totuși necesar să se sublinieze că, pentru ca acest interes să fie considerat perpetuat până la pronunțarea hotărârii judecătorești, trebuie ca, la momentul unei eventuale hotărâri de anulare a deciziei de a nu ridica obiecții, să continue să existe un proiect de acordare a unui ajutor care să poată fi pus în aplicare de statul membru care a transmis notificarea și, astfel, să facă obiectul unei proceduri oficiale de investigare.

42      Într‑adevăr, reiese din coroborarea articolului 108 alineatul (3) TFUE cu articolele 2, 4 și 9 din Regulamentul 2015/1589 că procedura oficială de investigare se referă la un proiect de acordare a unui ajutor.

43      Existența unui astfel de proiect poate, desigur, să fie prezumată prin simplul fapt al notificării acestuia de către statul membru în vederea aprobării sale de către Comisie în conformitate cu procedura prevăzută de Regulamentul 2015/1589, cu atât mai mult cu cât, potrivit articolului 10 din acest regulament, statul membru poate retrage notificarea înainte de adoptarea deciziei de încheiere a examinării preliminare prevăzute la articolul 4 din acesta.

44      Cu toate acestea, neretragerea notificării nu exclude posibilitatea ca statul membru să renunțe definitiv la proiect după adoptarea de către Comisie a deciziei de a nu ridica obiecții. Astfel, pe de o parte, după cum reiese din articolul 10 alineatul (1) din Regulamentul 2015/1589, notificarea poate fi retrasă în mod formal numai atât timp cât Comisia nu a adoptat o decizie în temeiul articolului 4 din regulamentul menționat. Pe de altă parte, deși articolul 108 alineatul (3) TFUE obligă statele membre să notifice Comisiei proiectele lor de acordare a unui ajutor înainte de punerea lui în aplicare, acest articol nu le obligă, în schimb, să acorde un ajutor, chiar dacă acesta a fost aprobat printr‑o decizie a instituției menționate. O astfel de decizie are ca obiect și ca efect numai autorizarea unui proiect de acordare a unui ajutor, declarându‑l compatibil cu piața internă, iar nu să impună statului membru în cauză punerea în aplicare a acestuia (a se vedea Ordonanța din 6 mai 2020, Blumar și alții, C‑415/19-C‑417/19, EU:C:2020:360, punctul 23 și jurisprudența citată).

45      Or, renunțarea definitivă de către statul membru la proiectul care a făcut obiectul deciziei Comisiei de a nu ridica obiecții poate afecta existența în continuare a unui interes de a exercita acțiunea precum cel descris la punctul 40 de mai sus.

46      În special, într‑o asemenea situație, anularea deciziei Comisiei de a nu ridica obiecții nu mai este, în principiu, susceptibilă să îi aducă reclamantului beneficiul procedural pe care acesta urmărește să îl obțină, și anume deschiderea procedurii oficiale de investigare și posibilitatea de a‑și prezenta observațiile în cadrul acestei proceduri, ceea ce face să dispară interesul său de a exercita acțiunea și determină, după caz, inadmisibilitatea acțiunii sau nepronunțarea asupra fondului acesteia (a se vedea punctul 38 de mai sus).

47      În această privință, în primul rând, reiese din coroborarea articolului 108 alineatul (3) TFUE cu articolele 2, 4 și 9 din Regulamentul 2015/1589 că procedura oficială de investigare se referă la un proiect de acordare a unui ajutor. Rezultă că faptul că statul membru care a transmis notificarea abandonează proiectul în discuție, ulterior adoptării unei decizii a Comisiei de a nu ridica obiecții, neutralizează efectul util al acestei decizii și, mai ales, lipsește de la bun început de obiect procedura oficială de investigare pe care Comisia ar fi obligată să o deschidă ca urmare a anulării deciziei menționate.

48      În continuare, în mod corelativ, în lipsa unui proiect de acordare a unui ajutor, nu mai există un „beneficiar”, nici un „concurent” al beneficiarului respectiv și nici, în consecință, o „persoană interesată” în sensul articolului 1 litera (h) din Regulamentul 2015/1589 care să fie invitată să își prezinte observațiile în cadrul unei eventuale proceduri oficiale de investigare în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) din acesta. Rezultă că, în aceste împrejurări, anularea deciziei de a nu ridica obiecții nu este, în principiu, susceptibilă să îi aducă reclamantului beneficiul care constă în posibilitatea de a‑și prezenta observațiile în cadrul procedurii oficiale de investigare.

49      În sfârșit, această concluzie se impune cu atât mai mult în cazul în care reiese din împrejurările speței că statul membru care a transmis notificarea nu mai are posibilitatea de a se întemeia pe decizia Comisiei de a nu ridica obiecții în cazul în care ar decide, ulterior deciziei sale de renunțare la proiectul de ajutor în litigiu, să revină asupra acesteia și să pună în aplicare în cele din urmă proiectul de ajutor în discuție. Astfel, într‑o asemenea ipoteză, anularea deciziei menționate nu poate aduce reclamantului, concurent al beneficiarului, un beneficiu distinct care să constea în eliminarea acestei posibilități pentru statul membru menționat.

50      În speță, reiese din cuprinsul punctelor 61-63 ale deciziei atacate că Comisia a motivat implicarea resurselor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE doar prin referire la prelungirea concesiunilor în litigiu (a se vedea punctul 12 de mai sus). În plus, din cuprinsul punctelor 64-73 din decizia atacată reiese că analiza Comisiei referitoare la existența unui avantaj în sensul aceleiași dispoziții se întemeiază pe premisa potrivit căreia prelungirea în discuție ar genera venituri care, având în vedere informațiile furnizate de autoritățile italiene, nu ar putea fi comparate cu costurile pe care o întreprindere medie, bine administrată și dotată în mod corespunzător, astfel încât să îndeplinească cerințele de serviciu public impuse, le‑ar fi suportat pentru a executa obligațiile de serviciu public în cauză (a se vedea punctul 13 de mai sus).

51      Or, prin scrisoarea din 10 decembrie 2020, adresată Comisiei și prezentată de aceasta din urmă la 14 decembrie 2020 (a se vedea punctele 25 și 26 de mai sus), Ministerul Infrastructurii și Transporturilor italian a arătat printre altele următoarele:

„[…] se confirmă că ipotezele de modificare a raporturilor de concesiune avute în vedere de decizia Comisiei […] sunt în prezent complet depășite și înlocuite cu alte soluții care nu prevăd extinderea duratei concesiunilor.

În special, în ceea ce privește [autostrăzile Asti – Cuneo și SATAP A4 Torino – Milano], a fost pregătită [și] aprobată o nouă ipoteză de revizuire a planurilor financiare prin hotărârea [Comitato interministeriale per la programmazione economica (Comitetul interministerial de programare economică)] din 14 mai 2020 […]

Societatea Autostrade per l’Italia a pregătit o nouă propunere de modificare a concesiunii, care nu prevede prelungirea termenului acesteia și care se află la ora actuală în faza de examinare.”

52      În cadrul unei măsuri de organizare a procedurii adoptate la 8 februarie 2021, Tribunalul a invitat Comisia să precizeze, dacă este cazul, după consultarea autorităților italiene, dacă termenii scrisorii din 10 decembrie 2020 trebuiau înțeleși în sensul că prelungirea concesiunii Autostrade per l’Italia fusese abandonată definitiv, în pofida faptului că noua propunere care provenea de la concesionarul respectiv era în continuare supusă examinării.

53      Prin scrisoarea din 26 februarie 2021, Comisia a transmis Tribunalului, printre altele, un e‑mail datat 10 februarie 2021, care provenea de la Ministerul Infrastructurii și Transporturilor italian (a se vedea punctul 28 de mai sus). E‑mailul în discuție arată următoarele:

„Confirm, în mod evident, că este depășită ipoteza unei prelungiri a concesiunii [Autostrade per l’Italia], pentru care o nouă propunere care reiterează data încetării inițial prevăzută în anul 2038 se află în prezent în fază de examinare.”

54      Mai mult, e‑mailul în discuție confirmă că un nou contract de concesiune a fost semnat în ceea ce privește autostrăzile A33 Asti – Cuneo și SATAP A4 Torino – Milano.

55      În sfârșit, în urma unei noi măsuri de organizare a procedurii, prin scrisoarea din 29 martie 2021, Comisia a transmis Tribunalului o scrisoare a Ministerului Infrastructurii și Mobilității Durabile din 26 martie 2021 (a se vedea punctul 28 de mai sus). În această scrisoare, ministerul respectiv arată, printre altele, că actele adiționale privind concesiunile autostrăzilor SATAP A4 Torino – Milano și Asti – Cuneo au fost finalizate și că prevederile acestora fac să devină caduce împrejurările care fac obiectul deciziei atacate. Potrivit aceleiași scrisori, aceste acte adiționale nu prevăd nicio prelungire a concesiunilor celor două autostrăzi în discuție, ci, în schimb, „confirmă” că prima expiră la 31 decembrie 2026 și că finalul celei de a doua este „restabilit” la 31 decembrie 2031.

56      În ceea ce privește autostrăzile administrate de Autostrade per l’Italia, scrisoarea în discuție arată că serviciile examinează, în mod concertat, propunerea de plan financiar care confirmă că termenul de încetare a concesiunii este data de 31 decembrie 2038 și că această propunere exclude o prelungire a contractului de concesiune după această dată, ceea ce face ca decizia atacată să devină caducă în această privință.

57      Din elementele prezentate la punctele 51-56 de mai sus reiese că Republica Italiană a abandonat definitiv proiectul de prelungire a concesiunilor în litigiu, prelungire care constituie elementul în temeiul căruia Comisia a calificat măsurile care au făcut obiectul deciziei atacate drept ajutoare de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE (a se vede punctele 12 și 13 de mai sus).

58      Astfel, potrivit informațiilor furnizate de Republica Italiană, în ceea ce privește autostrăzile administrate de Società Iniziative Autostradali e Servizi, un act adițional care nu prevedea o prelungire a fost deja semnat și a intrat în vigoare. Potrivit actului adițional menționat, concesionarea autostrăzii SATAP A4 Torino – Milano va înceta la 31 decembrie 2026, adică la data prevăzută inițial. Potrivit aceluiași act adițional, concesionarea autostrăzii Asti – Cuneo va înceta la 31 decembrie 2031, cu alte cuvinte cu mult înainte de termenul său inițial (a se vedea punctul 8 de mai sus).

59      În ceea ce privește autostrăzile administrate de Autostrade per l’Italia, Republica Italiană a arătat că prezentarea unei propuneri de revizuire întemeiate pe sfârșitul perioadei de concesiune la 31 decembrie 2038 exclude orice prelungire a concesionării menționate după această dată, care este cea prevăzută inițial (a se vedea punctul 6 de mai sus).

60      În consecință, întrucât guvernul italian a abandonat definitiv proiectul de ajutor în litigiu, eventuala anulare de către Tribunal a deciziei atacate nu ar obliga Comisia decât la deschiderea unei proceduri oficiale de investigare care ar fi de la bun început lipsită de obiect, ceea ce face de asemenea să rămână fără obiect depunerea de către reclamante a unor observații cu privire la un proiect care nu mai poate fi pus în aplicare (a se vedea punctele 47 și 48 de mai sus).

61      În plus, trebuie subliniat că, astfel cum arată Comisia în scrisoarea sa din 14 decembrie 2020, din cuprinsul punctelor 23, 44 și 50 din decizia atacată reiese că constatarea compatibilității măsurilor în litigiu cu piața internă depinde de condiția ca anumite lucrări preconizate să înceapă cel târziu la 1 ianuarie 2020. Astfel, potrivit notei de subsol nr. 30, menționată la punctul 50 din decizia atacată, acordurile proiectate stipulau că, dacă lucrările privind autostrada A33 Asti – Cuneo nu începeau înainte de 1 ianuarie 2020, planul referitor la autostrăzile administrate de Società Iniziative Autostradali e Servizi urma să fie abandonat în întregime. În mod similar, potrivit aceleiași note de subsol, dacă lucrările de construcție a „Gronda di Genova” și a interconexiunilor autostrăzilor A7/A10/A12 nu începeau înainte de 1 ianuarie 2020, extinderea concesiunii Autostrade per l’Italia ar fi fost abandonată în integralitate.

62      Aceste clauze se explică prin faptul că, astfel cum reiese, printre altele, din cuprinsul punctelor 44, 147, 151 și 152 din decizia atacată, echilibrul financiar al proiectului în litigiu depinde în special de calcularea anumitor rate de recuperare a investițiilor și de luarea în considerare a condițiilor macroeconomice actuale. Acești factori se bazează, la rândul lor, pe date care pot varia de‑a lungul timpului. Astfel, potrivit punctului 160 din decizia atacată, renunțarea automată la prelungirea concesiunilor în litigiu în condițiile prevăzute la punctul 50 din aceasta (a se vedea punctul 61 de mai sus) constituie o măsură necesară pentru a evita o supracompensare a concesionarilor.

63      Or, Comisia, care, potrivit punctului 51 litera (a) a doua liniuță din decizia atacată, ar trebui să fie informată cu privire la stadiul lucrărilor, afirmă, în scrisoarea sa din 14 decembrie 2020, că lucrările a căror executare trebuia să înceapă cel târziu la 1 ianuarie 2020 nu au fost demarate, element pe care reclamantele nu îl contestă.

64      Din aceste constatări reiese că Republica Italiană nu se poate întemeia pe concluziile Comisiei referitoare, printre altele, la caracterul rezonabil al beneficiului care rezultă din măsurile în litigiu și la lipsa supracompensării, prezentate la punctele 151-165 din decizia atacată (a se vedea punctul 15 a șaptea liniuță de mai sus), în cazul în care ar decide în viitor să pună în aplicare proiectul în litigiu, în pofida faptului că afirmă că l‑ar fi abandonat. Astfel, din moment ce condiția referitoare la începerea înainte de 1 ianuarie 2020 a lucrărilor menționate la punctul 61 de mai sus nu este îndeplinită, un asemenea proiect nu ar fi cel în privința căruia Comisia nu a ridicat obiecții în temeiul deciziei atacate.

65      În consecință, dacă măsura pe care Republica Italiană ar avea‑o în vedere într‑o etapă ulterioară ar implica acordarea unui ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, ar fi necesară o nouă notificare adresată Comisiei în conformitate cu articolul 2 din Regulamentul 2015/1589, în privința căreia Comisia ar trebui să își exercite competențele în temeiul articolului 4 din același regulament.

66      Prin urmare, Comisia arată în mod întemeiat, în scrisoarea sa din 14 decembrie 2020, că proiectul în litigiu nu poate și nu va fi pus în aplicare de Republica Italiană astfel cum a fost aprobat.

67      La rândul lor, reclamantele invocă în esență patru argumente în susținerea concluziei lor potrivit căreia ele continuă să justifice un interes de a solicita anularea deciziei atacate.

68      În special, în primul rând, reclamantele susțin că noua propunere a Autostrade per l’Italia nu a fost încă aprobată de autoritățile italiene.

69      În această privință, primo, trebuie arătat că, având în vedere elementele relatate la punctele 51-56 de mai sus, Republica Italiană afirmă că faptul că Autostrade per l’Italia a introdus o nouă propunere întemeiată pe sfârșitul perioadei sale de concesiune la 31 decembrie 2038 exclude prelungirea acestei concesiuni după această dată. Secundo și în orice caz, excluderea acestei prelungiri decurge din faptul că lucrările referitoare la „Gronda di Genova” și la autostrada A33 Asti – Cuneo nu au început la 1 ianuarie 2020 (a se vedea punctele 61-63 de mai sus), ceea ce reclamantele nu contestă.

70      În al doilea rând, reclamantele susțin că autoritățile italiene nu au furnizat explicații detaliate privind noile planuri financiare, destinate să înlocuiască măsurile aprobate în temeiul deciziei atacate. În special, autoritățile italiene s‑ar fi referit doar la faptul că noile planuri nu ar prevedea prelungirea concesiunilor în litigiu, fără a oferi explicații cu privire la finanțarea autostrăzii A33 Asti – Cuneo din veniturile autostrăzii SATAP A4 Torino – Milano sau cu privire la posibila indemnizație de preluare care trebuie plătită concesionarilor la încetarea concesiunilor de către un eventual nou concesionar și fără a garanta că ele nu vor „resuscita” prelungirea concesiunilor în litigiu în viitor. În aceste condiții, anularea deciziei atacate ar împiedica Comisia să repete erorile identificate prin acțiunea în litigiu dacă noile planuri financiare ar include măsuri de ajutor a căror compatibilitate cu piața internă ar depinde de aprecieri similare celor care stau la baza deciziei atacate.

71      Trebuie amintit, în această privință, că elementul pe care s‑a întemeiat Comisia pentru a califica măsurile în cauză drept ajutoare de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE este prelungirea concesiunilor în litigiu. În special, veniturile generate pe perioada corespunzătoare prelungirii menționate constituie, potrivit Comisiei, resurse de stat care conferă un avantaj concesionarilor actuali (a se vedea punctele 12, 13 și 50 de mai sus). În plus, în ceea ce privește în special finanțarea lucrărilor autostrăzii A33 Asti – Cuneo, aceste lucrări s‑ar finanța din veniturile generate de prelungirea concesiunii autostrăzii SATAP A4 Torino – Milano, iar indemnizația de preluare ar fi calculată ținând seama de aceste venituri (a se vedea punctele 10, 11 și 15 a treia liniuță de mai sus).

72      Rezultă că renunțarea la prelungirea concesiunilor în litigiu face să devină în mod automat caducă analiza efectuată de Comisie în decizia atacată în ceea ce privește atât calificarea măsurilor în cauză ca fiind ajutoare de stat, cât și compatibilitatea acestora cu piața internă în temeiul articolului 106 alineatul (2) TFUE.

73      În acest context, problema dacă noile planuri financiare constituie măsuri care implică acordarea de ajutoare de stat sub orice formă nu poate fi examinată decât în cadrul unei noi proceduri pe care Comisia ar trebui, dacă este cazul, să o inițieze, în urma unei noi notificări din partea Republicii Italiene, în conformitate cu articolul 108 TFUE și cu articolul 4 din Regulamentul 2015/1589. În cadrul unei astfel de proceduri, Comisia ar examina compatibilitatea măsurilor în cauză cu piața internă luând în considerare toate caracteristicile lor relevante și ar aprecia necesitatea de a deschide o procedură oficială de investigare în conformitate cu articolul 4 alineatul (4) și cu articolul 6 din Regulamentul 2015/1589.

74      În ceea ce privește argumentul întemeiat pe eventualitatea ca Republica Italiană să beneficieze de decizia atacată, prin resuscitarea ideii prelungirii concesiunilor în litigiu după încheierea prezentei cauze, acesta trebuie respins pentru motivele expuse la punctele 61-65 de mai sus.

75      În al treilea rând, reclamantele susțin că anularea deciziei atacate ar obliga Comisia să deschidă procedura oficială de investigare și să respecte astfel drepturile lor procedurale. Totuși, acest argument trebuie respins pentru motivele prezentate la punctele 47-60 de mai sus.

76      În al patrulea rând, reclamantele susțin că decizia atacată rămâne în vigoare și este obligatorie în raport cu orice litigiu privind „măsurile de ajutor actuale” sau măsuri viitoare, întrucât ar fi fost modificat numai parametrul referitor la prelungirea concesiunilor în litigiu.

77      În această privință, trebuie amintit că, pentru motivele arătate la punctele 71 și 72 de mai sus, prelungirea concesiunilor în litigiu nu constituie un simplu parametru al măsurilor examinate prin decizia atacată, ci elementul care, potrivit Comisiei, justifică calificarea acestor măsuri drept ajutoare de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE. Astfel, renunțarea la prelungirea în discuție determină dispariția „măsurilor de ajutor actuale”, astfel cum au fost acestea examinate de Comisie. Mai mult decât atât, natura deciziei atacate, care constă în declararea compatibilității cu piața internă a măsurilor examinate, exclude posibilitatea ca aceasta să producă vreun efect obligatoriu în raport cu alte măsuri de ajutor care trebuie să facă obiectul unei noi examinări (a se vedea punctul 73 de mai sus).

78      Rezultă că prezenta cauză trebuie diferențiată de cauzele invocate de reclamante în cadrul cărora Tribunalul a afirmat persistența interesului de a exercita acțiunea în împrejurări substanțial diferite.

79      Este vorba, în primul rând, despre cazuri în care procedura oficială de investigare pe care Comisia este obligată să o inițieze ca urmare a anulării deciziei adoptate după o examinare preliminară nu este, spre deosebire de prezenta speță, lipsită de obiect, în temeiul faptului că măsura în litigiu nu a fost nicidecum abandonată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 iunie 2019, Ja zum Nürburgring/Comisia, T‑373/15, EU:T:2019:432, punctele 15, 83 și 90-92, și Hotărârea din 19 iunie 2019, NeXovation/Comisia, T‑353/15, EU:T:2019:434, punctele 14, 67 și 72-74). Într‑adevăr, în aceste condiții, anularea actului atacat poate avea ca efect obligarea Comisiei să invite părțile interesate să își formuleze observațiile în cadrul procedurii oficiale de investigare, care, spre deosebire de prezenta speță, nu este lipsită de obiect.

80      În al doilea rând, prezenta cauză trebuie diferențiată de cazurile în care acțiunea având ca obiect anularea unei decizii care a devenit caducă pune în discuție legalitatea sau interpretarea normelor în temeiul cărora a fost adoptat actul atacat și care se pot aplica în viitor în cadrul procedurilor la care este probabil ca reclamantul să ia parte. Într‑o astfel de ipoteză, reclamantul poate, de asemenea, să păstreze interesul de a solicita anularea unui act pentru a nu permite ca nelegalitatea de care se pretinde că este afectat să se repete în viitor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 martie 1979, Simmenthal/Comisia, 92/78, EU:C:1979:53, punctul 32, și Hotărârea din 7 iunie 2007, Wunenburger/Comisia, C‑362/05 P, EU:C:2007:322, punctele 45-60).

81      Or, acest interes de a exercita acțiunea nu poate exista decât dacă pretinsa nelegalitate este susceptibilă, astfel cum precizează jurisprudența, de a se repeta în viitor „independent de circumstanțele cauzei care au dat naștere acțiunii formulate de reclamant” (Hotărârea din 7 iunie 2007, Wunenburger/Comisia, C‑362/05 P, EU:C:2007:322, punctul 52) sau „independent de circumstanțele specifice ale cauzei în discuție” (Hotărârea din 4 septembrie 2018, ClientEarth/Comisia, C‑57/16 P, EU:C:2018:660, punctul 48).

82      Astfel, având în vedere caracterul actual și neipotetic pe care trebuie să îl aibă interesul de a exercita acțiunea (a se vedea punctul 37 de mai sus), acesta poate fi considerat ca fiind stabilit atunci când acțiunea pune în discuție validitatea sau interpretarea normelor aplicate în vederea adoptării actului atacat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 martie 1979, Simmenthal/Comisia, 92/78, EU:C:1979:53, punctul 32, Hotărârea din 7 iunie 2007, Wunenburger/Comisia, C‑362/05 P, EU:C:2007:322, punctele 54-59, și Hotărârea din 4 septembrie 2018, ClientEarth/Comisia, C‑57/16 P, EU:C:2018:660, punctele 49-52).

83      Cu toate acestea, în speță, reclamantele invocă un interes de a solicita anularea deciziei atacate astfel încât Comisia să nu săvârșească din nou pretinsele erori de apreciere care au determinat‑o să declare măsurile în litigiu ca fiind compatibile cu piața internă fără a deschide procedura oficială de investigare. Or, având în vedere conținutul motivelor invocate în susținerea acțiunii (a se vedea punctele 32-35 de mai sus), pretinsele erori în discuție privesc aprecierile Comisiei, care stau la baza declarării măsurilor în litigiu ca fiind compatibile cu piața internă, aprecieri care vizează tocmai împrejurările specifice ale speței. Rezultă că erorile de apreciere invocate nu se referă în mod vădit la nelegalități susceptibile să se repete „independent de circumstanțele cauzei care au dat naștere acțiunii” în sensul prezentat la punctele 81 și 82 de mai sus.

84      În plus, dacă acest argument ar fi considerat adecvat pentru a justifica menținerea interesului de a exercita acțiunea în împrejurări precum cele din speță, cerința privind caracterul actual și neipotetic al interesului respectiv (a se vedea punctul 37 de mai sus) ar fi lipsită de sens. Astfel, în acest caz, interesul de a evita repetarea oricărei pretinse nelegalități la care se face trimitere în cadrul unei acțiuni ar putea fi invocat în mod util în orice împrejurări, inclusiv atunci când reclamantul nu ar obține, precum în speță, niciun beneficiu din anularea actului atacat (a se vedea punctul 87 de mai jos).

85      În al treilea și ultimul rând, prezenta cauză trebuie diferențiată de cazurile în care, departe de a deveni caduc, actul atacat a produs efecte obligatorii pe care reclamantul, destinatar al acestuia, le‑a respectat, efecte pe care instituția pârâtă va fi obligată să le desființeze în funcție de motivele de anulare a actului menționat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 martie 1999, Gencor/Comisia, T‑102/96, EU:T:1999:65, punctele 40-42, Hotărârea din 15 decembrie 1999, Kesko/Comisia, T‑22/97, EU:T:1999:327, punctele 55-64, și Hotărârea din 28 septembrie 2004, MCI/Comisia, T‑310/00, EU:T:2004:275, punctele 44-55).

86      Totuși, în speță, pe de o parte, faptul că măsurile în litigiu au fost abandonate înaintea oricărei puneri în aplicare exclude posibilitatea ca ele să fi produs efecte asupra situației concurențiale a reclamantelor (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 27 aprilie 1995, ASPEC și alții/Comisia, T‑435/93, EU:T:1995:79, punctele 29 și 30, și Hotărârea din 27 aprilie 1995, Casillo Grani/Comisia, T‑443/93, EU:T:1995:81, punctele 7 și 8). Pe de altă parte, astfel cum s‑a arătat la punctele 39 și 40 de mai sus, interesul reclamantelor de a exercita acțiunea nu constă în desființarea efectelor obligatorii generate de decizia atacată, pe care le‑ar fi suferit reclamantele, ci în protejarea drepturilor procedurale pe care ele ar fi în măsură să le exercite ca urmare a anulării acesteia. Or, pentru motivele expuse la punctele 50-66 de mai sus, anularea deciziei atacate nu poate aduce reclamantelor beneficiul pe care acestea îl urmăresc, și anume posibilitatea de a‑și prezenta observațiile în cadrul unei proceduri oficiale de investigare.

87      Reiese din ansamblul aprecierilor care precedă că anularea deciziei atacate nu poate aduce, prin rezultatul său, niciun beneficiu reclamantelor.

88      Prin urmare, nu mai este necesară pronunțarea asupra fondului acțiunii (a se vedea punctele 36-38 de mai sus).

 Cu privire la cheltuielile de judecată

89      Potrivit articolului 137 din Regulamentul de procedură, cheltuielile de judecată rămân la aprecierea Tribunalului în cazul în care acesta nu se pronunță asupra fondului cauzei. Ținând seama de faptul că Comisia a prezentat principalele informații legate de abandonarea proiectului în litigiu pentru prima dată în ședință, deși era în posesia lor dintr‑o etapă anterioară, trebuie să se dispună ca această instituție să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, jumătate din cheltuielile de judecată efectuate de reclamante și ca acestea din urmă să suporte jumătate din propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a noua extinsă)

declară și hotărăște:

1)      Nu mai este necesară pronunțarea asupra acțiunii introduse de INC SpA și de Consorzio Stabile Sis SCpA.

2)      Comisia Europeană suportă, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, jumătate din cheltuielile de judecată efectuate de INC și de Consorzio Stabile Sis.

3)      INC și Consorzio Stabile Sis suportă jumătate din propriile cheltuieli de judecată.

Costeira

Gratsias

Kancheva

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 15 septembrie 2021.

Semnături


*      Limba de procedură: engleza.