CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DOMNUL ANTHONY M. COLLINS
prezentate la 13 octombrie 2022(1)
Cauza C‑435/22 PPU
Generalstaatsanwaltschaft München
împotriva
HF
[cerere de decizie preliminară formulată de Oberlandesgericht München (Tribunalul Regional Superior din München, Germania)]
„Trimitere preliminară – Procedură preliminară de urgență – Cooperare judiciară în materie penală – Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen – Articolul 54 – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 50 – Principiul ne bis in idem – Libera circulație a persoanelor – Cetățenia Uniunii – Extrădarea unui resortisant al unei țări terțe de către un stat membru către Statele Unite în temeiul unui tratat bilateral de extrădare – Resortisant al unei țări terțe care a fost condamnat definitiv pentru aceleași fapte într‑un alt stat membru și care a executat deja pedeapsa în întregime în acest stat – Acord de extrădare între Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii – Articolul 351 TFUE”
Introducere
1. Această cerere de decizie preliminară a fost formulată de Oberlandesgericht München (Tribunalul Regional Superior din München, Germania) în cadrul unei cereri de extrădare, adresată de Statele Unite ale Americii Republicii Federale Germania, a unui resortisant al unei țări terțe în vederea urmăririi penale a acestuia pentru fapte pentru care a fost deja condamnat definitiv în alt stat membru la o pedeapsă pe care a executat‑o în întregime.
2. Principiul ne bis in idem, prevăzut la articolul 54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 între guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, semnată la Schengen la 19 iunie 1990 și intrată în vigoare la 26 martie 1995, astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (UE) nr. 610/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 (JO 2013, L 182, p. 1) (denumită în continuare „CAAS”)(2), coroborat cu articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) se poate aplica într‑o astfel de situație, în condițiile în care persoana interesată nu are calitatea de cetățean al Uniunii? Un tratat bilateral de extrădare încheiat între statul membru solicitat și statul terț în cauză poate împiedica invocarea principului ne bis in idem pentru a se refuza extrădarea acestei persoane? Care este rolul pe care l‑ar putea avea articolul 351 TFUE într‑un atare caz? Acestea sunt în esență principalele probleme care se ridică în prezenta cauză.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
CAAS
3. Articolul 20 alineatul (1) din CAAS, care figurează în capitolul 4, intitulat „Condiții pentru circulația străinilor”, din titlul II din aceasta, prevede:
„Străinii care nu sunt supuși condiției obținerii unei vize pot circula liber pe teritoriile părților contractante timp de maximum 90 de zile în cursul oricărei perioade de 180 de zile, cu condiția să îndeplinească condițiile de intrare prevăzute la articolul 5 alineatul (1) literele (a), (c), (d) și (e).”(3)
4. Articolul 54 din CAAS, care figurează în capitolul 3, intitulat „Aplicarea principiului ne bis in idem”, din titlul III din aceasta, are următorul cuprins:
„O persoană împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă într‑un proces pe teritoriul unei părți contractante nu poate face obiectul urmăririi penale de către o altă parte contractantă pentru aceleași fapte, cu condiția ca, în situația în care a fost pronunțată o pedeapsă, aceasta să fi fost executată, să fie în curs de executare sau să nu mai poată fi executată conform legilor părții contractante care a pronunțat sentința.”
Protocolul privind integrarea acquis‑ului Schengen în dreptul Uniunii
5. CAAS a fost inclusă în dreptul Uniunii prin Protocolul privind integrarea acquis‑ului Schengen în cadrul Uniunii Europene, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene prin Tratatul de la Amsterdam(4), cu titlu de „acquis Schengen”, astfel cum este definit acesta în anexa la protocolul menționat.
6. Din articolul 2 din Decizia 1999/436/CE a Consiliului din 20 mai 1999 de stabilire, în conformitate cu dispozițiile relevante din Tratatul de instituire a Comunității Europene și din Tratatul privind Uniunea Europeană, a temeiului juridic pentru fiecare dintre dispozițiile sau deciziile care constituie acquis‑ul Schengen(5) și din anexa A la aceasta reiese că Consiliul a desemnat articolele 34 și 31 UE(6) ca fiind temeiurile juridice pentru articolele 54-58 din CAAS.
Acordul privind extrădarea între Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii
7. Articolul 1 din Acordul privind extrădarea între Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii din 25 iunie 2003(7) (denumit în continuare „Acordul UE‑SUA”), intitulat „Obiect și scop”, prevede:
„Părțile contractante se angajează, în conformitate cu dispozițiile prezentului acord, să își consolideze cooperarea în contextul relațiilor aplicabile între statele membre și Statele Unite ale Americii în materie de extrădare a infractorilor.”
8. Articolul 17 din acest acord, intitulat „Nederogare”, prevede:
„(1) Prezentul acord nu aduce atingere posibilității statului solicitat, prevăzută în tratatul bilateral de extrădare în vigoare încheiat între un stat membru și Statele Unite ale Americii, de a invoca motivele de refuz în legătură cu o cauză care nu este reglementată de prezentul acord.
(2) În cazul în care principiile constituționale ale statului solicitat sau hotărârile judecătorești definitive cu caracter obligatoriu pentru statul respectiv pot să îl împiedice să își execute obligația de extrădare, și nici prezentul acord, nici tratatul bilateral aplicabil nu permit soluționarea cazului, statul solicitat și statul solicitant recurg la consultări.”
Codul Frontierelor Schengen
9. Articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul (UE) 2016/399 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 martie 2016 cu privire la Codul Uniunii privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul Frontierelor Schengen)(8), în versiunea modificată prin Regulamentul (UE) 2018/1240 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 septembrie 2018 de instituire a Sistemului european de informații și de autorizare privind călătoriile (ETIAS) și de modificare a Regulamentelor (UE) nr. 1077/2011, (UE) nr. 515/2014, (UE) 2016/399, (UE) 2016/1624 și (UE) 2017/2226(9) (denumit în continuare „Codul Frontierelor Schengen”), are următorul cuprins:
„Pentru șederile preconizate pe teritoriul statelor membre pentru o perioadă de maximum 90 de zile în orice perioadă de 180 de zile, ceea ce implică luarea în considerare a ultimei perioade de 180 de zile precedente fiecărei zile de ședere, condițiile de intrare pentru resortisanții țărilor terțe sunt următoarele:
(a) să fie în posesia unui document de călătorie valabil care să permită titularului să treacă frontiera și care să îndeplinească următoarele criterii:
(i) să fie valabil pentru o perioadă de cel puțin trei luni de la data preconizată a plecării de pe teritoriul statelor membre. În caz justificat de urgență, această obligație poate fi înlăturată;
(ii) să fi fost eliberat în ultimii 10 ani;
(b) să dețină o viză valabilă, dacă aceasta este obligatorie în temeiul [Regulamentului (UE) 2018/1806 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 noiembrie 2018 de stabilire a listei țărilor terțe ai căror resortisanți trebuie să dețină viză pentru trecerea frontierelor externe și a listei țărilor terțe ai căror resortisanți sunt exonerați de această obligație(10)] sau o autorizație de călătorie valabilă, dacă aceasta este obligatorie în temeiul [aceluiași regulament], cu excepția cazului în care dețin un permis de ședere valabil sau o viză de lungă ședere valabilă;
(c) să justifice scopul și condițiile șederii planificate și să dispună de mijloace de subzistență suficiente, atât pentru durata șederii planificate, cât și pentru întoarcerea în țara de origine sau pentru tranzitul către o țară terță în care admisia este garantată, sau să fie în măsură să dobândească legal respectivele mijloace;
(d) să nu fie o persoană care face obiectul unei alerte emise în [Sistemul de informații Schengen (SIS)] în scopul de a i se refuza intrarea;
(e) să nu fie considerat o amenințare pentru ordinea publică, securitatea internă, sănătatea publică sau relațiile internaționale ale unuia dintre statele membre și, în special, să nu facă obiectul unei alerte emise în scopul de a i se refuza intrarea în bazele de date ale statelor membre pentru motivele enumerate anterior;
(f) să furnizeze date biometrice […]”
10. Articolul 20 alineatul (1) din CAAS trebuie înțeles ca făcând trimitere la articolul 6 alineatul (1) din Codul Frontierelor Schengen. Astfel, această din urmă dispoziție a înlocuit articolul 5 alineatul (1) din Regulamentul nr. 562/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 martie 2006 de instituire a unui Cod comunitar privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul Frontierelor Schengen)(11), care înlocuise el însuși articolul 5 alineatul (1) din CAAS.
Regulamentul 2018/1806
11. Articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul 2018/1806 prevede:
„Resortisanții țărilor terțe menționate în lista din anexa I trebuie să dețină o viză la trecerea frontierelor externe ale statelor membre.”
12. Potrivit articolului 4 alineatul (1) din acest regulament:
„Resortisanții țărilor terțe menționate în lista din anexa II sunt exonerați de obligația prevăzută la articolul 3 alineatul (1) pentru șederi a căror durată totală nu depășește 90 de zile în cursul oricărei perioade de 180 de zile.”
13. Serbia figurează printre țările terțe menționate în lista din această anexă II.
Tratatul de extrădare dintre Republica Federală Germania și Statele Unite ale Americii
14. Articolul 1 din Auslieferungsvertrag zwischen der Bundesrepublik Deutschland und den Vereinigten Staaten von Amerika (Tratatul de extrădare dintre Republica Federală Germania și Statele Unite ale Americii) din 20 iunie 1978(12) (denumit în continuare „Tratatul de extrădare Germania‑SUA”), intitulat „Obligația de extrădare”, prevede:
„(1) Părțile contractante se angajează să își predea reciproc, în conformitate cu dispozițiile prezentului tratat, persoanele care sunt urmărite penal pentru o infracțiune săvârșită pe teritoriul statului solicitant sau în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță și care se află pe teritoriul celeilalte părți contractante.
(2) Dacă infracțiunea a fost săvârșită în afara teritoriului statului solicitant, statul solicitat va acorda extrădarea în conformitate cu prezentul tratat dacă
a. o astfel de infracțiune săvârșită în împrejurări similare ar putea fi sancționată în temeiul legislației sale sau
b. persoana a cărei extrădare este solicitată este un resortisant al statului solicitant.”
15. Articolul 2 din Tratatul de extrădare Germania‑SUA, intitulat „Infracțiuni care pot conduce la extrădare”, astfel cum a fost modificat prin Zusatzvertrag zum Auslieferungsvertrag zwischen der Bundesrepublik Deutschland und den Vereinigten Staaten von Amerika (Tratatul adițional la Tratatul de extrădare dintre Republica Federală Germania și Statele Unite ale Americii) din 21 octombrie 1986(13) (denumit în continuare „primul tratat adițional”), prevede:
„(1) Infracțiunile care pot conduce la extrădare în temeiul prezentului tratat sunt cele care se pedepsesc potrivit dreptului celor două părți contractante. Pentru a stabili dacă este vorba despre o infracțiune care poate conduce la extrădare, este irelevant dacă dreptul părților contractante clasifică infracțiunea în aceeași categorie de infracțiuni, dacă acestea o încadrează în aceeași noțiune sau dacă dubla incriminare rezultă din dreptul federal, al statelor sau al landurilor. […]
(2) Extrădarea se acordă pentru o infracțiune care poate conduce la extrădare
a. în vederea urmăririi penale, atunci când, în temeiul dreptului celor două părți contractante, infracțiunea este pasibilă de o pedeapsă privativă de libertate cu o durată maximă mai mare de un an […]
[…]”
16. Potrivit articolului 8 din Tratatul de extrădare Germania‑SUA, intitulat „Ne bis in idem”:
„Extrădarea nu se acordă dacă persoana urmărită penal a fost deja achitată definitiv sau condamnată definitiv de autoritățile competente din statul solicitat pentru infracțiunea pentru care se solicită extrădarea.”
17. Articolul 34 din acest tratat, intitulat „Ratificare. Intrare în vigoare. Denunțare”, prevede la alineatul 4:
„Prezentul tratat rămâne în vigoare până la expirarea unui termen de un an de la data la care o parte contractantă notifică în scris celeilalte părți denunțarea lui.”
18. Potrivit instanței de trimitere, Tratatul de extrădare Germania‑SUA a fost adaptat la Acordul UE‑SUA prin Zweiter Zusatzvertrag zum Auslieferungsvertrag zwischen der Bundesrepublik Deutschland und den Vereinigten Staaten von Amerika (Al doilea tratat adițional la Tratatul de extrădare dintre Republica Federală Germania și Statele Unite ale Americii) din 18 aprilie 2006(14) (denumit în continuare „al doilea tratat adițional”).
Situația de fapt din litigiul principal și întrebarea preliminară
19. La 20 ianuarie 2022, HF, resortisant sârb, a fost arestat provizoriu la München (Germania) în temeiul unei notificări roșii publicate de Organizația Internațională de Poliție Criminală (Interpol) la cererea autorităților din Statele Unite ale Americii. Acestea din urmă intenționează să obțină extrădarea lui HF în vederea desfășurării urmăririi penale pentru infracțiuni pe care le‑ar fi săvârșit între lunile septembrie 2008 și decembrie 2013. Această notificare roșie a fost lansată pe baza unui mandat de arestare emis la 4 decembrie 2018 de US District Court for the District of Columbia (Curtea Districtuală a Statelor Unite pentru Districtul Columbia) pentru acuzații de „asociere în vederea participării la o organizație criminală coruptă și în vederea săvârșirii unei fraude bancare și a unei fapte de înșelăciune prin intermediul telecomunicațiilor”, în conformitate cu articolul 1962 litera (d) și, respectiv, cu articolul 1349 din titlul 18 din U. S. Code(15). HF se află în prezent în arest în Germania în vederea extrădării, în așteptarea acestei extrădări.
20. Prin scrisoarea din 25 ianuarie 2022, autoritățile din Statele Unite ale Americii au solicitat autorităților germane să procedeze la arestarea provizorie a lui HF și le‑au transmis mandatul de arestare din 4 decembrie 2018, precum și actul de acuzare emis de marele juriu al United States Court of Appeals for the District of Columbia Circuit (Curtea Federală de Apel a Statelor Unite pentru Circumscripția Districtului Columbia, Statele Unite) în aceeași zi. Prin scrisoarea din 17 martie 2022, au comunicat autorităților germane documentele care trebuiau să însoțească cererea de extrădare.
21. La momentul arestării sale, HF a arătat că avea reședința în Slovenia și a prezentat un pașaport sârb eliberat la 11 iulie 2016 și valabil până la 11 iulie 2026, un permis de ședere sloven eliberat la 3 noiembrie 2017 și care expira la 3 noiembrie 2019, precum și o carte de identitate kosovară. Potrivit deciziei de trimitere, în cursul anului 2020, autoritățile slovene au respins o cerere formulată de HF de prelungire a permisului său de ședere.
22. La cererea instanței de trimitere și a Generalstaatsanwaltschaft München (Parchetul General din München, Germania), autoritățile slovene au comunicat următoarele informații:
– prin hotărârea Okrožno sodišče v Mariboru (Tribunalul Regional din Maribor, Slovenia) din 6 iulie 2012, care a dobândit autoritate de lucru judecat la 19 octombrie 2012, HF a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate de un an și trei luni pentru infracțiunea de „atac asupra sistemului informatic”, în sensul articolului 221 alineatul IV coroborat cu alineatul II din Kazenski zakonik (Codul penal), săvârșită între lunile decembrie 2009 și iunie 2010, această pedeapsă fiind înlocuită cu 480 de ore de muncă în folosul comunității;
– HF a executat, până la 25 iunie 2015, această din urmă pedeapsă în întregime;
– prin decizia din 23 septembrie 2020, Okrožno sodišče v Kopru (Tribunalul Regional din Koper, Slovenia) a respins o cerere de extrădare a lui HF formulată de autoritățile din Statele Unite ale Americii în vederea urmăririi penale, pentru motivul că faptele anterioare lunii iulie 2010, expuse în această cerere, fuseseră judecate definitiv de Okrožno sodišče v Mariboru (Tribunalul Regional din Maribor, Slovenia);
– nu există nicio suspiciune de infracțiune în ceea ce privește celelalte fapte descrise în această cerere de extrădare, ulterioare lunii iunie 2010;
– această decizie din 23 septembrie 2020 a fost confirmată prin decizia Višje sodišče v Kopru (Curtea de Apel din Koper, Slovenia) din 8 octombrie 2020 și a dobândit autoritate de lucru judecat.
23. Potrivit deciziei de trimitere, cererea de extrădare adresată autorităților slovene și cererea de extrădare în discuție în speță privesc aceleași infracțiuni. În plus, faptele judecate de Okrožno sodišče v Mariboru (Tribunalul Regional din Maribor) sunt identice cu cele vizate de această din urmă cerere, în măsura în care în ea sunt descrise infracțiuni săvârșite înainte de luna iulie 2010.
24. Instanța de trimitere are îndoieli cu privire la legalitatea extrădării lui HF către Statele Unite în ceea ce privește faptele care îi sunt imputate acestuia în mandatul de arestare și în actul de acuzare din 4 decembrie 2018 pentru perioada anterioară lunii iulie 2010.
25. În această privință, instanța de trimitere susține că principiile stabilite de Curte în Hotărârea din 12 mai 2021, Bundesrepublik Deutschland (Notificare roșie a Interpol)(16), nu sunt suficiente pentru soluționarea cauzei pendinte în fața sa, având în vedere diferențele pe care aceasta le implică în raport cu cea în care s‑a pronunțat hotărârea menționată. Astfel, ea arată că în speță, în primul rând, persoana interesată nu este cetățean al Uniunii, în al doilea rând, este vorba despre o cerere formală de extrădare, iar nu despre o arestare provizorie ca urmare a unei notificări roșii publicate de Interpol, și, în al treilea rând, dacă Republica Federală Germania ar urma să refuze extrădarea lui HF având în vedere obligația impusă de dreptul Uniunii de a respecta principiul ne bis in idem, aceasta ar încălca obligația de extrădare care rezultă din Tratatul de extrădare Germania‑SUA. În ceea ce privește acest din urmă aspect, ea precizează că, în speță, autoritățile din Statele Unite ale Americii au prezentat documentele care, în temeiul articolului 14 din acest tratat, trebuie să însoțească cererea de extrădare, că comportamentul imputat lui HF se pedepsește atât în dreptul american, cât și în dreptul german(17) și că infracțiunile în cauză sunt pasibile de o pedeapsă privativă de libertate cu o durată maximă de 20 sau de 30 de ani în dreptul american și cu o durată maximă cuprinsă între 2 și 10 ani în dreptul german(18).
26. Prin urmare, în situația actuală, nimic nu s‑ar opune legalității extrădării lui HF în raport cu articolul 2 și următoarele din Gesetz über die internationale Rechtshilfe in Strafsachen (IRG) (Legea privind asistența judiciară internațională în materie penală) din 23 decembrie 1982(19) și cu articolul 4 și următoarele din Tratatul de extrădare Germania‑SUA.
27. Mai precis, în ceea ce privește principiul ne bis in idem prevăzut la articolul 8 din acest tratat, instanța de trimitere arată că împrejurarea că HF a fost deja condamnat definitiv prin hotărârea Okrožno sodišče v Mariboru (Tribunalul Regional din Maribor) din 6 iulie 2012 pentru faptele incriminate săvârșite anterior lunii iulie 2010, vizate de cererea de extrădare în cauză, și că pedeapsa pronunțată împotriva sa de această instanță a fost deja executată în întregime nu se opune extrădării sale către Statele Unite. Astfel, mai întâi, din modul de redactare a articolului menționat ar reieși în mod clar că acesta vizează numai situația în care persoana urmărită penal a fost deja condamnată definitiv de autoritățile competente din statul solicitat, în speță Republica Federală Germania. Nu ar fi posibil ca acesta să fie interpretat în sensul că vizează și condamnările pronunțate în alte state membre. În continuare, Republica Federală Germania și Statele Unite ale Americii ar fi convenit, în cadrul negocierilor referitoare la Tratatul de extrădare Germania‑SUA, ca deciziile pronunțate în state terțe să nu împiedice o extrădare. Pe de altă parte, al doilea tratat adițional, prin care Tratatul de extrădare Germania‑SUA a fost adaptat la Acordul UE‑SUA, nu ar fi prevăzut dispoziții speciale pentru a extinde interdicția dublei pedepse la toate statele membre și nici nu ar fi modificat articolul 8 din acest din urmă tratat. În sfârșit, potrivit jurisprudenței Bundesverfassungsgericht (Curtea Constituțională Federală, Germania), nu ar exista încă un principiu de drept internațional cutumiar potrivit căruia această interdicție s‑ar aplica și în cazul condamnărilor pronunțate în state terțe.
28. Instanța de trimitere ridică însă problema dacă articolul 50 din cartă coroborat cu articolul 54 din CAAS nu impune Republicii Federale Germania să refuze extrădarea lui HF către Statele Unite pentru infracțiunile pentru care a fost deja condamnat de Okrožno sodišče v Mariboru (Tribunalul Regional din Maribor), și anume cele în legătură cu faptele vizate de cererea de extrădare în cauză și săvârșite anterior lunii iulie 2010.
29. În această privință, în primul rând, instanța de trimitere consideră că sunt îndeplinite în speță condițiile care rezultă din dispozițiile coroborate ale acestor două articole. Astfel, primo, HF ar fi fost condamnat definitiv de o instanță dintr‑un stat membru, și anume Okrožno sodišče v Mariboru (Tribunalul Regional din Maribor), iar pedeapsa pronunțată ar fi fost executată în întregime. Secundo, aceste dispoziții nu ar fi legate de calitatea de cetățean al Uniunii sau de resortisant al unui stat membru. Tertio, din cuprinsul punctelor 94 și 95 din Hotărârea Notificare roșie a Interpol ar reieși că arestarea provizorie de către unul dintre statele contractante(20) a unei persoane care face obiectul unei notificări roșii publicate de Interpol la cererea unui stat terț ar constitui o „urmărire penală” în sensul articolului 54 din CAAS. În consecință, o decizie cu privire la legalitatea unei extrădări care conduce la predarea persoanei interesate către un stat terț în vederea urmăririi penale trebuie considerată de asemenea o „urmărire penală”. Quarto, o decizie privind legalitatea extrădării către Statele Unite a unui resortisant al unei țări terțe adoptată într‑un stat membru al Uniunii ar constitui o punere în aplicare a dreptului Uniunii în sensul articolului 51 din cartă, întrucât ar privi în orice caz Acordul UE‑SUA. Prin urmare, ar trebui să se țină seama de drepturile fundamentale garantate de cartă în cadrul aplicării acestui acord. În plus, potrivit instanței de trimitere, la momentul arestării sale, HF avea dreptul de a circula liber în temeiul articolului 20 alineatul (1) din CAAS coroborat cu articolul 6 alineatul (1) litera (b) din Codul Frontierelor Schengen, precum și cu articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul 2018/1806, fiind exonerat de obligația de a deține viză în calitate de resortisant sârb. Și pentru acest motiv, drepturile fundamentale menționate ar trebui să fie luate în considerare.
30. În al doilea rând, instanța de trimitere ridică totuși problema dacă articolul 50 din cartă coroborat cu articolul 54 din CAAS poate avea consecința ca un resortisant al unei țări terțe să nu poată fi extrădat către Statele Unite, care nu sunt nici părți la CAAS, nici stat membru. În această privință, ea susține că, pentru a justifica Hotărârea Notificare roșie a Interpol și domeniul de aplicare al acesteia, Curtea s‑a referit la dreptul la liberă circulație, în sensul articolului 21 TFUE, al persoanei vizate de o notificare roșie în cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, și anume un resortisant german. Or, HF, în calitate de resortisant sârb, nu ar beneficia de dreptul la liberă circulație în sensul articolului 21 alineatul (1) TFUE. În schimb, ar beneficia de dreptul la liberă circulație în sensul articolului 20 din CAAS, fiind exonerat de obligația de a deține viză. Instanța de trimitere adaugă că, la punctul 98 din Hotărârea Notificare roșie a Interpol, Curtea a subliniat că situația vizată de cererea de decizie preliminară din acea cauză privea arestarea provizorie a unei persoane care făcea obiectul unei notificări roșii publicate de Interpol la cererea unui stat terț, iar nu extrădarea acestei persoane către acest stat. Prin urmare, Curtea nu s‑ar fi pronunțat încă asupra situației în discuție în speță, care implică tocmai o cerere de extrădare.
31. Instanța de trimitere consideră că trebuie să se răspundă la întrebarea preliminară în sensul că dispozițiile coroborate ale articolului 54 din CAAS și ale articolului 50 din cartă nu se opun în speță extrădării lui HF către Statele Unite, dat fiind că ea este obligată să respecte obligația de drept internațional de a extrăda persoana urmărită penal ce revine Republicii Federale Germania.
32. În acest context, instanța de trimitere împărtășește punctul de vedere exprimat în doctrină potrivit căruia articolul 351 primul paragraf TFUE se aplică convențiilor care, deși au fost încheiate de un stat membru după 1 ianuarie 1958, privesc un domeniu pentru care Uniunea a devenit competentă abia ulterior „ca urmare a extinderii competențelor [care] nu era previzibilă în mod obiectiv pentru statul membru în cauză la momentul încheierii [convenției în cauză]”. În Concluziile prezentate în cauza Commune de Mesquer(21), doamna avocată generală Kokott ar părea să susțină același punct de vedere. În această privință, instanța de trimitere arată că Acordul Schengen și CAAS sunt ulterioare datei de intrare în vigoare, la 30 iulie 1980, a Tratatului de extrădare Germania‑SUA și că Acordul Schengen a fost inclus în dreptul Uniunii abia în anul 1997 prin Tratatul de la Amsterdam. Prin urmare, Republica Federală Germania nu ar fi putut să prevadă în anul 1978 și în anul 1980 că aspectele privind un principiu ne bis in idem aplicabil „la nivel european” sau cooperarea polițienească și judiciară în materie penală urmau să fie integrate în domeniul de competență al Uniunii.
33. Instanța de trimitere consideră că modificările aduse prin primul tratat adițional și prin al doilea tratat adițional nu schimbă cu nimic această situație. Primul tratat adițional nu ar constitui o renegociere fundamentală a Tratatului de extrădare Germania‑SUA și ar fi intrat deja în vigoare la 11 martie 1993. Prin intermediul celui de al doilea tratat adițional, Republica Federală Germania s‑ar fi limitat să transpună Acordul UE‑SUA și nicio dispoziție specială nu ar fi fost adoptată cu privire la aplicarea principiului ne bis in idem „la nivel european”.
34. În sfârșit, instanța de trimitere arată că, întrucât Acordul UE‑SUA nu prevede un principiu ne bis in idem aplicabil „la nivel european”, conform cu dispozițiile coroborate ale articolului 50 din cartă și ale articolului 54 din CAAS, se poate deduce a contrario că un tratat bilateral de extrădare care nu prevede respectarea acestui principiu decât într‑o perspectivă națională trebuie să fie respectat în continuare.
35. În acest context, prin decizia din 21 iunie 2022, depusă la grefa Curții la 1 iulie 2022, Oberlandesgericht München (Tribunalul Regional Superior din München, Germania) a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Articolul 54 din [CAAS] coroborat cu articolul 50 din [cartă] trebuie interpretat în sensul că aceste dispoziții se opun extrădării unui resortisant al unei țări terțe, care nu este cetățean al Uniunii în sensul articolului 20 TFUE, de către autoritățile unui stat parte la această convenție și stat membru al Uniunii către un stat terț atunci când persoana în cauză a fost deja judecată definitiv într‑un alt stat membru al Uniunii pentru aceleași fapte ca acelea vizate de cererea de extrădare și această hotărâre a fost executată, iar decizia de refuzare a extrădării persoanei către statul terț ar fi posibilă numai prin acceptarea unei încălcări a unui tratat bilateral de extrădare existent cu acest stat terț?”
Procedura în fața Curții
36. Întrucât HF a fost privat de libertate de la 20 ianuarie 2022, iar cererea de decizie preliminară ridică probleme într‑un domeniu acoperit de titlul V din partea a treia din Tratatul FUE(22), instanța de trimitere a solicitat de asemenea Curții, prin aceeași decizie, ca prezenta trimitere preliminară să fie judecată potrivit procedurii preliminare de urgență prevăzute la articolul 107 din Regulamentul de procedură al acesteia.
37. Prin decizia din 15 iulie 2022, Curtea a decis să admită această cerere.
38. Generalstaatsanwaltschaft München (Parchetul General din München), HF, guvernul german și Comisia Europeană au depus observații scrise în care au răspuns în special la întrebările cu solicitare de răspuns scris adresate de Curte. Aceleași părți au prezentat observații orale și au răspuns la întrebările adresate de Curte în ședința care a avut loc la 13 septembrie 2022.
Analiză
Observații introductive
39. Articolul 54 din CAAS, care consacră principiul ne bis in idem, se opune ca o persoană împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă într‑un proces pe teritoriul unui stat contractant să facă obiectul urmăririi penale într‑un alt stat contractant pentru aceleași fapte, cu condiția ca, în situația în care a fost pronunțată o pedeapsă, aceasta să fi fost executată, să fie în curs de executare sau să nu mai poată fi executată conform legilor acestui din urmă stat.
40. Articolul 50 din cartă consacră acest principiu ca drept fundamental, prevăzând că „[n]imeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea”.
41. În plus, astfel cum reiese din aceste două articole, principiul ne bis in idem rezultă din tradițiile constituționale comune atât statelor membre, cât și statelor contractante. Prin urmare, articolul 54 din CAAS trebuie să fie interpretat în lumina articolului 50 din cartă, căruia îi asigură respectarea conținutului esențial(23).
42. Potrivit jurisprudenței, fiind un corolar al principiului autorității de lucru judecat, principiul ne bis in idem are ca obiect garantarea securității juridice și a echității, asigurându‑se că, odată ce o persoană a fost anchetată și, după caz, condamnată, această persoană are certitudinea că nu va fi anchetată din nou pentru aceeași infracțiune(24).
43. Pentru a răspunde la întrebarea preliminară, vom examina mai întâi dacă principiile stabilite de Curte în Hotărârea Notificare roșie a Interpol în ceea ce privește interpretarea articolului 54 din CAAS pot fi transpuse într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, apoi, dacă este cazul, dacă, prin refuzul extrădării lui HF către Statele Unite având în vedere principiul ne bis in idem, Republica Federală Germania ar încălca obligațiile care îi revin în temeiul Tratatului de extrădare Germania‑SUA coroborat cu Acordul UE‑SUA și, în sfârșit, în continuarea acestui din urmă aspect, dacă articolul 351 TFUE poate avea incidență asupra interpretării solicitate de instanța de trimitere.
Cu privire la aplicabilitatea în speță a principiilor stabilite în Hotărârea Notificare roșie a Interpol
44. În Hotărârea Notificare roșie a Interpol, Curtea a declarat că articolul 54 din CAAS, precum și articolul 21 alineatul (1) TFUE, citite în lumina articolului 50 din cartă, nu se opun arestării provizorii de către autoritățile unui stat contractant sau de către cele ale unui stat membru a unei persoane vizate de o notificare roșie publicată de Interpol la cererea unui stat terț, cu excepția situației în care s‑a stabilit printr‑o decizie judecătorească definitivă adoptată într‑un stat contractant sau într‑un stat membru că împotriva acestei persoane a fost pronunțată deja o hotărâre definitivă într‑un stat contractant sau într‑un stat membru pentru aceleași fapte ca acelea pe care se întemeiază această notificare roșie.
45. În speță, din constatările efectuate de instanța de trimitere reiese că, prin hotărârea din 6 iulie 2012, Okrožno sodišče v Mariboru (Tribunalul Regional din Maribor), adică o instanță dintr‑un stat contractant, s‑a pronunțat definitiv cu privire la faptele incriminate săvârșite de HF înainte de luna iulie 2010 și că acesta din urmă a executat în întregime pedeapsa pronunțată împotriva sa. Din aceleași constatări reiese de asemenea că faptele menționate(25) sunt identice cu cele vizate de cererea de extrădare a lui HF formulată de Statele Unite ale Americii, în măsura în care în ea sunt descrise infracțiuni săvârșite înainte de luna iulie 2010. Potrivit deciziei de trimitere, cererea de extrădare formulată de autoritățile din Statele Unite ale Americii vizează, în sens mai larg, infracțiuni pe care HF le‑ar fi săvârșit între lunile septembrie 2008 și decembrie 2013. Cererea de decizie preliminară privește însă numai faptele care se raportează la infracțiunile săvârșite anterior lunii iulie 2010. În sensul prezentelor concluzii și al hotărârii care urmează să fie pronunțată, trebuie să ne limităm la ipoteza avută în vedere în întrebarea adresată, și anume cea potrivit căreia faptele – și, prin urmare, infracțiunile – în discuție sunt identice. Revine instanței de trimitere, iar nu Curții, sarcina de a stabili dacă faptele judecate definitiv de instanțele slovene sunt aceleași cu cele vizate de cererea de extrădare.
46. Pentru ca articolul 54 din CAAS să poată fi aplicat în speță, mai este necesar, printre altele, să ne aflăm în prezența unor noi „urmăriri penale” desfășurate împotriva lui HF de un alt stat contractant, în speță Republica Federală Germania, pentru aceste fapte identice. În Hotărârea Notificare roșie a Interpol, Curtea a statuat că arestarea provizorie de către un stat contractant a unei persoane vizate de o notificare roșie publicată de Interpol la cererea unui stat terț în vederea urmăririi penale împotriva acestei persoane în acest din urmă stat constituie un act al acestui stat contractant care se înscrie astfel în cadrul unei urmăriri penale ce se extinde la teritoriul statelor contractante(26). În opinia noastră, această soluție poate fi perfect transpusă în litigiul principal, chiar dacă, așa cum subliniază instanța de trimitere, acesta privește o decizie referitoare la o cerere formală de extrădare. După cum arată în mod întemeiat Comisia în observațiile sale scrise, dacă o asemenea arestare provizorie, al cărei obiectiv este tocmai de a pregăti extrădarea, se încadrează deja în noțiunea de „urmărire penală” în sensul articolului 54 din CAAS, același lucru este valabil a fortiori și în cazul unei decizii privind o cerere de extrădare. Acest punct de vedere este de altfel împărtășit de instanța de trimitere.
47. Prin urmare, prezenta cauză se referă la o situație în care o persoană care a fost judecată definitiv pentru anumite fapte într‑un stat contractant face obiectul unei noi urmăriri penale pentru aceleași fapte într‑un alt stat contractant.
48. O altă diferență evidențiată de instanța de trimitere între cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Notificare roșie a Interpol și cauza principală constă în faptul că, în prima, persoana interesată era un cetățean al Uniunii care beneficia, ca urmare a acestui fapt, de dreptul la liberă circulație garantat la articolul 21 alineatul (1) TFUE, în timp ce în a doua aceasta este un resortisant al unei țări terțe.
49. În această privință, în primul rând, trebuie să se observe că textul articolului 54 din CAAS vizează orice „persoană” împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă într‑un proces pe teritoriul unui stat contractant, fără a se limita la persoanele care au cetățenia unui stat membru sau a unui stat contractant. Nici articolul 50 din cartă, care utilizează pronumele negativ „nimeni”, nu stabilește nicio legătură cu cetățenia Uniunii. De altfel, acest din urmă articol nu figurează în titlul V, denumit „Drepturile cetățenilor”, ci în titlul VI, denumit „Justiția”.
50. În al doilea rând, este adevărat că în Hotărârea Notificare roșie a Interpol, atunci când interpretează articolul 54 din CAAS în raport cu obiectivul urmărit de acesta, Curtea se întemeiază pe principiul liberei circulații a persoanelor, în special a cetățenilor Uniunii. Astfel, la punctul 79 din această hotărâre, ea arată că reiese din jurisprudență că prin principiul ne bis in idem enunțat la acest articol se urmărește să se evite, în spațiul de libertate, securitate și justiție, ca o persoană împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă să fie urmărită pentru aceleași fapte pe teritoriul mai multor state contractante în urma exercitării de către aceasta a dreptului său la libera circulație. În opinia Curții, articolul menționat trebuie de fapt să fie interpretat în această privință în lumina articolului 3 alineatul (2) TUE(27). Ea precizează că din această jurisprudență rezultă mai precis că o persoană împotriva căreia a fost pronunțată deja o hotărâre definitivă trebuie să poată circula liber fără a trebui să se teamă de noi urmăriri penale pentru aceleași fapte într‑un alt stat contractant. Este de asemenea adevărat că, în hotărârea menționată, raționamentul Curții, în măsura în care privește chestiunile care ne interesează în cazul de față(28), conține mai multe trimiteri la articolul 21 alineatul (1) TFUE(29).
51. Considerăm totuși că nu se poate deduce din aceste constatări că, după cum susțin Generalstaatsanwaltschaft München (Parchetul General din München) și guvernul german, domeniul de aplicare al articolului 54 din CAAS este limitat la cetățenii Uniunii care își exercită dreptul la liberă circulație.
52. În opinia noastră, aceste diferite trimiteri la articolul 21 alineatul (1) TFUE se explică deja în mare parte prin contextul în care se înscria cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Notificare roșie a Interpol. Astfel, persoana interesată era un resortisant german care intenționa să obțină de la instanța de trimitere germană în cauză obligarea Republicii Federale Germania să ia toate măsurile necesare pentru retragerea notificării roșii care îl viza, preocuparea sa principală fiind că existența acesteia îl împiedica să se deplaseze într‑un alt stat membru sau într‑un alt stat contractant decât Republica Federală Germania fără a risca să fie arestat. Prin urmare, două dintre întrebările preliminare adresate Curții vizau în mod expres articolul 21 alineatul (1) TFUE.
53. În ceea ce privește declarația Curții, citată la punctul 50 din prezentele concluzii și reluată de guvernul german, potrivit căreia articolul 54 din CAAS trebuie interpretat în lumina articolului 3 alineatul (2) TUE, care conține o referire la noțiunea de „cetățean al Uniunii”, aceasta nu este, în opinia noastră, determinantă. Într‑adevăr, în Hotărârea Spasic(30), Curtea a efectuat o interpretare similară, deși persoana interesată era resortisant sârb. De asemenea, jurisprudența anterioară interpreta deja articolul 54 din CAAS în lumina dispoziției care preceda articolul 3 alineatul (2) TUE, și anume articolul 2 primul paragraf a patra liniuță UE(31), deși această din urmă dispoziție nu făcea referire la conceptul menționat(32).
54. În consecință, considerăm că principiul ne bis in idem consacrat la articolul 54 din CAAS protejează orice persoană care beneficiază de dreptul la liberă circulație în interiorul spațiului Schengen, indiferent dacă are sau nu calitatea de cetățean al Uniunii.
55. În această privință trebuie amintit că, așa cum observă în mod întemeiat instanța de trimitere și Comisia, în anumite condiții, mai ales dacă sunt titulari ai unui permis de ședere valabil sau nu sunt supuși obligației de a deține viză, și resortisanții țărilor terțe au dreptul de a circula liber în cadrul spațiului Schengen, cel puțin pentru o perioadă determinată. În speță, instanța de trimitere arată că, la momentul arestării sale, HF avea dreptul de a circula liber în cadrul spațiului Schengen în temeiul articolului 20 alineatul (1) din CAAS, fiind exonerat de obligația de a deține viză ca urmare a cetățeniei sale sârbe. Prin urmare, în contextul CAAS, situația acestor resortisanți este în anumite cazuri comparabilă cu cea a cetățenilor Uniunii, ceea ce, după cum observă și Comisia, poate fi unul dintre motivele pentru care părțile la această convenție nu au limitat aplicarea principiului ne bis in idem la această din urmă categorie de persoane.
56. Desigur, așa cum arată Generalstaatsanwaltschaft München (Parchetul General din München) și guvernul german, libertatea de circulație astfel recunoscută resortisanților țărilor terțe și cea de care beneficiază cetățenii Uniunii nu sunt echivalente. Nu este însă mai puțin adevărat că echitatea și „pacea civică”(33) impun, în aceeași măsură ca în cazul cetățenilor Uniunii, ca acești resortisanți, atunci când au făcut obiectul unei hotărâri definitive într‑un stat contractant, să își poată exercita dreptul de a circula liber în cadrul spațiului Schengen fără a trebui să se teamă de noi urmăriri penale pentru aceleași fapte într‑un alt stat contractant.
57. În al treilea rând, împărtășim opinia Comisiei potrivit căreia principiul ne bis in idem prevăzut la articolul 54 din CAAS nu are ca finalitate exclusivă asigurarea liberei circulații a persoanelor, chiar dacă este incontestabil faptul că aceasta are un rol important în jurisprudența relevantă(34). Astfel, acest principiu urmărește de asemenea, în spațiul de libertate, securitate și justiție, garantarea securității juridice prin respectarea deciziilor organelor publice rămase definitive în absența armonizării sau a apropierii legislațiilor penale ale statelor membre(35). Faptul că principiul ne bis in idem, al cărui domeniu de aplicare era inițial limitat la teritoriul fiecărei țări luate în considerare separat, primește, în temeiul articolului 54 din CAAS, o aplicare „transnațională” este o expresie a acestui spațiu de libertate, securitate și justiție, care se întemeiază pe principiile încrederii reciproce și recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești în materie penală. De aceea, în Hotărârea Notificare roșie a Interpol, la fel ca deja în mai multe hotărâri anterioare, Curtea subliniază că acest articol implică în mod necesar existența unei încrederi reciproce a statelor contractante în sistemul de justiție penală al fiecăruia dintre ele și ca fiecare dintre aceste state să accepte aplicarea dreptului penal în vigoare în celelalte state contractante chiar dacă aplicarea propriului drept național ar conduce la o soluție diferită(36). Așa cum arată în mod întemeiat Comisia, dacă ar fi posibil ca în spațiul de libertate, securitate și justiție să se desfășoare urmăriri penale multiple împotriva aceleiași persoane pentru aceleași fapte, acest lucru ar fi contrar finalității unui atare spațiu și ar încălca principiile încrederii reciproce și recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești în materie penală.
58. Pe de altă parte, considerațiile expuse mai sus par confirmate de punctul 89 din Hotărârea Notificare roșie a Interpol, în care Curtea a declarat că, din moment ce s‑a stabilit că principiul ne bis in idem se aplică unei persoane vizate de o notificare roșie publicată de Interpol, „atât încrederea reciprocă între statele contractante, pe care o presupune articolul 54 din CAAS […], cât și dreptul la liberă circulație, garantat la articolul 21 alineatul (1) TFUE, citite în lumina articolului 50 din cartă, se opun arestării provizorii a respectivei persoane de către […] autorități[le unui stat contractant sau ale unui stat membru în care se deplasează această persoană] sau, dacă este cazul, menținerii acestei arestări”(37). Statuând astfel, Curtea nu a condiționat aplicarea articolului 54 din CAAS de cea a articolului 21 alineatul (1) TFUE și nici nu a interpretat prima dispoziție în lumina celei de a doua.
59. Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, apreciem că principiile stabilite de Curte în Hotărârea Notificare roșie a Interpol în ceea ce privește articolul 54 din CAAS sunt aplicabile într‑o situație de fapt și de drept precum cea din speță. În plus, întrucât CAAS face parte integrantă din dreptul Uniunii(38), trebuie să se considere că, într‑o asemenea situație, autoritățile din statul membru pun în aplicare dreptul Uniunii în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă și, prin urmare, trebuie să respecte drepturile fundamentale garantate de aceasta, printre care cel de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeași infracțiune, consacrat la articolul 50 din cartă(39). Prin urmare, apreciem că o decizie a Republicii Federale Germania de a‑l extrăda pe HF către Statele Unite în vederea desfășurării unei urmăriri penale pentru fapte identice cu cele pentru care a fost deja condamnat definitiv în Slovenia la o pedeapsă pe care a executat‑o deja în întregime ar încălca articolul 54 din CAAS coroborat cu articolul 50 din cartă.
60. În opinia noastră, aceste concluzii nu pot fi repuse în discuție de argumentația Generalstaatsanwaltschaft München (Parchetul General din München) potrivit căreia o extindere a principiului ne bis in idem în domeniul extrădării către state terțe combinată cu o legătură cu condamnări pronunțate în alte state decât statul solicitat prezintă riscul ca infractorii să invoce în mod abuziv acest principiu pentru a evita urmărirea penală. Or, această argumentație – de altfel greu de înțeles – se bazează pe simple presupuneri(40). În plus, riscul invocat ar putea, în orice caz, să apară și în situații care nu implică decât state contractante sau în care sunt în discuție cetățeni ai Uniunii. În sfârșit, niciun element din decizia de trimitere nu permite să se considere că HF ar invoca în mod abuziv principiul ne bis in idem în speță.
Cu privire la Tratatul de extrădare Germania‑SUA și la Acordul UE‑SUA
61. Având în vedere concluziile care precedă, trebuie să se examineze dacă, așa cum susține instanța de trimitere, prin refuzul extrădării lui HF către Statele Unite, întemeiat pe principiul ne bis in idem, Republica Federală Germania ar încălca obligațiile care îi revin în temeiul Tratatului de extrădare Germania‑SUA, eventual coroborat cu Acordul UE‑SUA, și, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă acest lucru ar putea împiedica un asemenea refuz.
62. Ținând seama de constatările care figurează în decizia de trimitere reproduse la punctele 25-27 din prezentele concluzii, se pare că în speță, după cum arată instanța de trimitere, autoritățile germane sunt, în principiu, obligate să îl extrădeze pe HF către Statele Unite în temeiul articolului 1 din Tratatul de extrădare Germania‑SUA, toate condițiile prevăzute de acest tratat fiind întrunite. În ceea ce privește mai precis motivul de refuz prevăzut la articolul 8 (intitulat „Ne bis in idem”) din tratatul menționat, instanța de trimitere afirmă că acesta nu este aplicabil în prezenta cauză întrucât decizia definitivă anterioară provine de la autoritățile slovene, iar nu de la cele din statul solicitat, și anume Republica Federală Germania.
63. Instanța de trimitere invocă Acordul UE‑SUA, arătând că acesta nu prevede aplicabilitatea unui principiu ne bis in idem „la nivel european”, pentru a deduce a contrario că obligația de extrădare care rezultă din Tratatul de extrădare Germania‑SUA trebuie respectată.
64. În această privință considerăm, la fel ca instanța de trimitere și Comisia, că Acordul UE‑SUA – al cărui obiect este, în conformitate cu articolul 1 din acesta, de a consolida cooperarea dintre Uniune și Statele Unite ale Americii în contextul relațiilor aplicabile între statele membre și acest stat terț în materie de extrădare – este aplicabil într‑o situație precum cea din speță(41). Astfel cum precizează în mod întemeiat Comisia, acest acord „furnizează un cadru comun care le completează și se suprapune peste acordurile bilaterale de extrădare încheiate între statele membre și Statele Unite [ale Americii] și, prin urmare, se aplică în principiu tuturor relațiilor de extrădare dintre aceste părți”. Nu se poate deduce din nicio dispoziție a acordului menționat că tratatele bilaterale de extrădare încheiate de statele membre au prioritate față de acesta. Mai exact, o eventuală subordonare a Acordului UE‑SUA față de aceste tratate nu poate rezulta nici din articolul 3 din acesta, potrivit căruia anumite dispoziții ale acestui acord se aplică numai în absența unor dispoziții corespondente în tratatele menționate, nici din articolul 17 alineatul (1) din acesta, potrivit căruia statul solicitat își păstrează posibilitatea de a invoca motivele de refuz al extrădării care figurează într‑un tratat bilateral de extrădare și care au legătură cu o cauză care nu este reglementată de acordul menționat. Dimpotrivă, alte dispoziții ale Acordului UE‑SUA, precum articolul 18 din acesta, din care reiese că numai acordurile bilaterale conforme cu acest acord pot fi încheiate după data intrării sale în vigoare între un stat membru și Statele Unite ale Americii, confirmă că el este de aplicabilitate generală.
65. Desigur, așa cum arată Curtea la punctul 97 din Hotărârea Notificare roșie a Interpol, Acordul UE‑SUA nu prevede în mod explicit că aplicabilitatea principiului ne bis in idem ar permite autorităților statelor membre să refuze o extrădare solicitată de Statele Unite ale Americii. În general, cu excepția articolului 13, referitor la pedeapsa capitală, acest acord nu prevede motive proprii de refuz al extrădării(42). După cum subliniază domnul avocat general Bobek în Concluziile prezentate în cauza Bundesrepublik Deutschland (Notificare roșie a Interpol)(43), în absența unei reglementări a Uniunii în acest domeniu, el intră în sfera de competență a statelor membre, care pot, în acest context, să încheie acorduri bilaterale cu state terțe. Dar statele membre sunt obligate să își exercite această competență în conformitate cu dreptul Uniunii și, mai precis, cu drepturile fundamentale garantate de cartă, printre care principiul ne bis in idem prevăzut la articolul 50 din aceasta, și, în consecință, nu pot conveni asupra niciunui angajament incompatibil cu obligațiile lor care decurg din dreptul Uniunii.
66. Prin urmare, considerăm că argumentația instanței de trimitere întemeiată pe o interpretare a contrario a Acordului UE‑SUA nu poate fi admisă și că, sub rezerva dispozițiilor articolului 351 TFUE, care vor fi examinate în continuare, trebuie să se concluzioneze că Republica Federală Germania nu poate invoca obligațiile care îi incumbă în temeiul Tratatului de extrădare Germania‑SUA pentru a admite cererea de extrădare a lui HF.
67. În aceste condiții, tocmai în temeiul Acordului UE‑SUA s‑ar putea considera, asemenea Comisiei, că refuzul extrădării lui HF către Statele Unite nu ar încălca în mod necesar Tratatul de extrădare Germania‑SUA. Astfel, din articolul 17 alineatul (2) din acest acord reiese că „principiile constituționale ale statului solicitat sau hotărârile judecătorești definitive cu caracter obligatoriu pentru statul respectiv” pot „să îl împiedice să își execute obligația de extrădare” și că, în cazul în care „nici [acest] acord, nici tratatul bilateral aplicabil nu permit soluționarea cazului, statul solicitat și statul solicitant recurg la consultări”. Deși este adevărat că această dispoziție nu are în vedere drept consecință juridică în această situație decât o obligație de consultare între statele în cauză, ea reflectă totuși voința părților la Acordul UE‑SUA de a recunoaște că anumite împrejurări care nu sunt prevăzute în mod expres de tratatul bilateral de extrădare aplicabil pot constitui un impediment în calea extrădării(44).
68. Pe lângă faptul că hotărârea Okrožno sodišče v Mariboru (Tribunalul Regional din Maribor) din 6 iulie 2012 poate fi considerată o „hotărâre judecătorească definitivă cu caracter obligatoriu” pentru Republica Federală Germania, considerăm că printre „principiile constituționale” ale unui stat membru se pot încadra în special supremația dreptului Uniunii și protecția drepturilor fundamentale. Așadar, în opinia noastră, într‑o situație precum cea din speță, revine înainte de toate autorităților competente din statul membru solicitat sarcina de a iniția consultări cu autoritățile competente din Statele Unite ale Americii. Cu toate că împărtășim aprecierea Comisiei potrivit căreia aceste consultări nu pot determina statul membru să ignore „impedimentul” creat de dreptul Uniunii, nu vom spune în schimb că, așa cum afirmă această instituție, Tratatul de extrădare Germania‑SUA coroborat cu Acordul UE‑SUA nu este, în definitiv, contrar dreptului Uniunii. Dacă astfel de consultări nu ar conduce la o retragere sau, dacă este cazul, la o limitare a cererii de extrădare de către autoritățile competente din Statele Unite ale Americii, statul membru în cauză nu ar avea altă opțiune decât să acorde prioritate dreptului Uniunii față de obligațiile sale care decurg din tratatul bilateral de extrădare.
Cu privire la aplicabilitatea articolului 351 TFUE
69. Rămâne să se stabilească dacă Republica Federală Germania ar putea invoca primul paragraf al articolului 351 TFUE pentru a‑și îndeplini obligația de a‑l extrăda pe HF către Statele Unite care decurge din Tratatul de extrădare Germania‑SUA în pofida faptului că această obligație este contrară dreptului Uniunii(45).
70. Articolul 351 TFUE prevede la primul paragraf că dispozițiile tratatelor nu aduc atingere drepturilor și obligațiilor care rezultă din convențiile încheiate până la 1 ianuarie 1958 sau, pentru statele membre aderente, înainte de data aderării acestora, între unu sau mai multe state membre, pe de o parte, și unu sau mai multe state terțe, pe de altă parte(46).
71. Tratatul de extrădare Germania‑SUA a fost semnat la 20 iunie 1978 și a intrat în vigoare la 30 iulie 1980, adică ulterior datei de 1 ianuarie 1958, dată la care Republica Federală Germania era deja membră a ceea ce era atunci Comunitatea Economică Europeană. Așadar, dacă ne limităm la o interpretare strictă a articolului 351 primul paragraf TFUE, ar trebui să concluzionăm că această dispoziție nu se aplică în speță.
72. Totuși, asemenea instanței de trimitere, Generalstaatsanwaltschaft München (Parchetul General din München), guvernului german și Comisiei, considerăm că trebuie să se dea articolului 351 primul paragraf TFUE o interpretare largă, în sensul că vizează, prin analogie, și convențiile încheiate de un stat membru ulterior datei de 1 ianuarie 1958 sau datei aderării sale, dar anterior datei la care Uniunea a devenit competentă în domeniul vizat de aceste convenții.
73. În speță, abia după intrarea în vigoare, mai întâi, a Tratatului de la Maastricht, la 1 noiembrie 1993, și apoi a Tratatului de la Amsterdam, la 1 mai 1999, Uniunea a devenit competentă în domeniul cooperării polițienești și judiciare în materie penală, aceste date fiind ulterioare datei intrării în vigoare a Tratatului de extrădare Germania‑SUA. Aceeași constatare se impune dacă se ia în considerare Acordul Schengen și CAAS, care au fost semnate la 14 iunie 1985 și, respectiv, la 19 iunie 1990 și au fost integrate în dreptul Uniunii abia prin Tratatul de la Amsterdam.
74. Prin urmare, în opinia noastră, se poate considera că, atunci când a încheiat cu Statele Unite ale Americii Tratatul de extrădare Germania‑SUA, Republica Federală Germania se afla într‑o situație analogă celei prevăzute la articolul 351 primul paragraf TFUE.
75. Înseamnă aceasta că în speță ar trebui să i se permită să admită cererea de extrădare a lui HF către Statele Unite? Considerăm că răspunsul este negativ.
76. Într‑adevăr, Curtea a statuat deja, în Hotărârea Kadi și Al Barakaat International Foundation/Consiliul și Comisia, că articolul 307 CE, care a precedat articolul 351 TFUE, nu ar putea în niciun caz să permită punerea în cauză a unor principii care fac parte din chiar fundamentele ordinii juridice a Uniunii, printre care cel al protecției drepturilor fundamentale(47). Contrar celor pretinse de Comisie în observațiile sale scrise, principiile astfel stabilite de Curte în această hotărâre pot fi transpuse pe deplin în speță, din moment ce nu trebuie să se distingă în cadrul drepturilor fundamentale între unele care ar fi „mai fundamentale” decât altele(48). În opinia noastră, rezultă că Republica Federală Germania nu poate justifica încălcarea principiului ne bis in idem consacrat la articolul 50 din cartă, pe care ar determina‑o extrădarea lui HF către Statele Unite, printr‑o obligație de a se conforma Tratatului de extrădare Germania‑SUA.
77. În plus, al doilea paragraf al articolului 351 TFUE obligă statele membre să recurgă la toate mijloacele corespunzătoare pentru a elimina eventualele incompatibilități dintre convențiile în cauză și tratate. Mijloacele menționate ar putea impune instanțelor acestora să verifice dacă o atare incompatibilitate poate fi evitată dând convenției, în măsura posibilului și cu respectarea dreptului internațional, o interpretare conformă cu dreptul Uniunii(49). În lipsa posibilității de a realiza o asemenea interpretare conformă, statele membre ar putea, într‑un caz precum cel din speță, să procedeze la consultări, așa cum prevede articolul 17 alineatul (2) din Acordul UE‑SUA, și chiar să fie obligate, dacă întâmpină dificultăți care fac modificarea unei convenții imposibilă, să denunțe această convenție(50). În ceea ce privește acest din urmă aspect, trebuie arătat că articolul 34 alineatul 4 din Tratatul de extrădare Germania‑SUA conține o clauză care prevede în mod explicit posibilitatea fiecăreia dintre părți de a denunța acest tratat.
Concluzie
78. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea adresată cu titlu preliminar de Oberlandesgericht München (Tribunalul Regional Superior din München, Germania) după cum urmează:
Articolul 54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 între guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, semnată la Schengen la 19 iunie 1990 și intrată în vigoare la 26 martie 1995, astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (UE) nr. 610/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013, coroborat cu articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
trebuie interpretat în sensul că
se opune extrădării unei persoane, indiferent dacă are sau nu calitatea de cetățean al Uniunii în sensul articolului 20 TFUE, de către autoritățile unui stat membru al Uniunii Europene către un stat terț atunci când această persoană a fost deja judecată definitiv într‑un alt stat membru pentru aceleași fapte precum cele vizate de cererea de extrădare formulată de acest stat terț și hotărârea menționată a fost executată, iar aceasta chiar dacă decizia de a refuza extrădarea nu ar fi posibilă decât cu prețul încălcării unui tratat bilateral de extrădare existent cu acest stat terț.