HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a patra)
22 ianuarie 1997(*)
„Retragerea unor concesii tarifare – Acordul privind Spațiul Economic European – Obligația de drept internațional public de a nu priva un tratat de obiectul și de scopul său înainte de intrarea în vigoare a acestuia – Principiul protecției încrederii legitime – Principiul securității juridice – Publicarea în Jurnalul Oficial”
În cauza T‑115/94,
Opel Austria GmbH, fostă General Motors Austria GmbH, societate de drept austriac, cu sediul în Viena, reprezentată de Dirk Vandermeersch, avocat în Baroul din Bruxelles, și de Till Müller‑Ibold, avocat în Frankfurt am Main, cu domiciliul ales în Luxemburg, la cabinetul avocaților Arendt și Medernach, 8-10, rue Mathias Hardt,
reclamantă,
susținută de
Republica Austria, reprezentată inițial de doamna Irène Janisch, Kommissärin în Ministerul Federal al Economiei, și ulterior de doamna Beatrix Matousek‑Horak, Rätin în același minister, în calitate de agenți, asistate de Christian Kremer, avocat în Baroul din Luxemburg, cu domiciliul ales în Luxemburg, la sediul Ambasadei Republicii Austria, 3, rue des Bains,
intervenientă,
împotriva
Consiliului Uniunii Europene, reprezentat de domnul Bjarne Hoff‑Nielsen, consilier juridic, în calitate de agent, asistat de Hans‑Jürgen Rabe și de Georg M. Berrisch, avocați în Hamburg și în Bruxelles, cu domiciliul ales în Luxemburg, la biroul lui Bruno Eynard, director general al Direcției de Afaceri Juridice a Băncii Europene de Investiții, 100, boulevard Konrad Adenauer,
pârât,
susținut de
Comisia Comunităților Europene, reprezentată de domnii John Forman, consilier juridic, Eric White și Theofanis Christoforou, membri ai Serviciului Juridic, în calitate de agenți, cu domiciliul ales în Luxemburg, la biroul lui Carlos Gómez de la Cruz, membru al Serviciului Juridic, Centre Wagner, Kirchberg,
intervenientă,
având ca obiect cererea de anulare a Regulamentului (CE) nr. 3697/93 al Consiliului din 20 decembrie 1993 de retragere a unor concesii tarifare în conformitate cu articolul 23 alineatul (2) și cu articolul 27 alineatul (3) litera (a) din Acordul de liber schimb încheiat între Comunitate și Austria (General Motors Austria) (JO L 343, p. 1),
TRIBUNALUL DE PRIMĂ INSTANȚĂ
AL COMUNITĂȚILOR EUROPENE (Camera a patra),
compus din domnul K. Lenaerts, președinte, doamna P. Lindh și domnul J. L. Cooke, judecători,
grefier: domnul H. Jung,
având în vedere procedura scrisă și în urma procedurii orale din 19 septembrie 1996,
pronunță prezenta
Hotărâre
Cadrul legislativ și situația de fapt
1 Prezenta acțiune vizează anularea Regulamentului (CE) nr. 3697/93 al Consiliului din 20 decembrie 1993 de retragere a unor concesii tarifare în conformitate cu articolul 23 alineatul (2) și cu articolul 27 alineatul (3) litera (a) din Acordul de liber schimb încheiat între Comunitate și Austria (General Motors Austria) (JO L 343, p. 1, denumit în continuare „regulamentul în litigiu”). Respectivul regulament a fost adoptat în temeiul articolului 113 din Tratatul CE și al dispozițiilor Regulamentului (CEE) nr. 2837/72 al Consiliului din 19 decembrie 1972 privind măsurile de salvgardare prevăzute de Acordul dintre Comunitatea Economică Europeană și Republica Austria (JO L 300, p. 94, denumit în continuare „Regulamentul nr. 2837/72”), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CEE) nr. 638/90 al Consiliului din 5 martie 1990 (JO L 74, p. 1).
2 Articolul 1 din regulamentul în litigiu prevede:
„Se reintroduce o taxă de 4,9 % la importul cutiilor de viteze F15 pentru autoturisme, produse de General Motors Austria, care se încadrează la codul ex NC 8708 40 10 (codul adițional Taric 8996; altele: codul adițional Taric 8997) și originare din Austria, în sensul Protocolului nr. 3 la acord.
Această taxă de 4,9 % se aplică cel mult pentru o perioadă echivalentă duratei medii de amortizare fiscală sau până când Consiliul, la propunerea Comisiei, ajunge la concluzia că ajutoarele în cauză nu mai au efecte de denaturare a concurenței și a schimburilor comerciale.” [traducere neoficială]
3 Reclamanta, Opel Austria GmbH, fostă General Motors Austria GmbH, societate de drept austriac, este o filială deținută 100 % de General Motors Corporation, Detroit, societate de drept american. Aceasta este singurul producător de cutii de viteze F15 pe care le exportă în Comunitate din 1993.
4 Între 1989 și 1990, grupul General Motors, din care face parte reclamanta, a constatat că era necesar să creeze capacități de producție pentru chiulase de cilindru, pentru arbori cu came, precum și pentru cutii de viteze manuale, care urmau să fie utilizate în motoare noi, pentru a satisface nevoile centrelor sale de producție din Europa.
5 În cursul procesului de evaluare a sitului industrial, care a cuprins siturile General Motors din Japonia, Brazilia, Ungaria și Austria, precum și un sit din Cehoslovacia, autoritățile austriece au anunțat că intenționează să acorde un ajutor public reclamantei în cazul în care investiția îndeplinește anumite condiții impuse de legislația austriacă.
6 În martie 1991, Republica Austria și reclamanta au informat Comisia cu privire la intenția guvernului austriac de a acorda un ajutor reclamatei în favoarea investițiilor destinate să extindă producția de cutii de viteze, de arbori cu came și de chiulase de cilindru din uzina reclamantei de la Aspern/Viena.
7 La 19 martie 1991, a fost organizată o reuniune informală la Comisie, între reprezentanții guvernului austriac și ai reclamantei și funcționarii Direcției Generale Concurență (DG IV) a Comisiei. În cursul reuniunii, a fost prezentat proiectul de investiții al reclamantei și ajutorul pe care Republica Austria intenționa să îl acorde acesteia. Funcționarii DG IV au pus apoi o serie de întrebări guvernului austriac și reclamantei. Guvernul austriac a răspuns acestor întrebări printr‑un fax din 20 martie 1991, iar reclamanta printr‑un fax din 21 martie 1991.
8 La mijlocul lunii aprilie 1991, au avut loc conversații telefonice între DG IV și guvernul austriac și între DG IV și reclamantă.
9 La 26 aprilie 1991, guvernul austriac a anunțat reclamanta că ajutorul urma să fie acordat în curând și că îl considera compatibil cu articolele 23 și 27 din Acordul de liber schimb dintre Comunitate și Austria (denumit în continuare „ALS”), încheiat în temeiul Regulamentului (CEE) nr. 2836/72 al Consiliului din 19 decembrie 1972 de încheiere a unui acord între Comunitatea Economică Europeană și Republica Austria și de adoptare a dispozițiilor de aplicare a acestuia (JO L 300, p. 1). Acesta a autorizat reclamanta să realizeze investiția, chiar dacă acordurile cu guvernul privind ajutorul nu fuseseră încă oficial încheiate.
10 Conform Consiliului, cu ocazia unei reuniuni din 22 iulie 1991 între vicepreședintele Comisiei, Sir Leon Brittan, și reprezentanții unui partid politic austriac, reuniune a cărei temă era aderarea Republicii Austria la Uniunea Europeană, Sir Leon Brittan ar fi invocat, incidental, ajutorul acordat reclamantei, în timpul unei discuții cu ambasadorul Austriei la Bruxelles.
11 Lucrările la terasamentul pentru construcția noilor instalații ale reclamantei de la Aspern/Viena au început la 27 iulie 1991.
12 Comisia a adoptat avizul privind cererea de aderare a Republicii Austria [SEC (91) 1590 final] la 1 august 1991. În acest aviz, publicat în Buletinul Comunităților Europene – Supliment nr. 4/92, Comisia menționa că, în ceea ce privește ajutoarele de stat, chiar dacă volumul ajutoarelor austriece a înregistrat o diminuare în cursul ultimilor ani, aplicarea normelor comunitare ar trebui să aibă ca rezultat o evoluție semnificativă a sistemului instituit în Austria. În acest sens, Comisia menționa în special: „Exemplele recente de ajutoare acordate industriei de automobile arată că, deși nu dispune de un regim de ajutoare sectoriale în favoarea acestei industrii, mobilizarea unor instrumente cum ar fi Financial Guarantee Act (General Motors) [... face] imperativ un control atent al impactului sectorial al ajutoarelor austriece.”
13 La 21 iulie 1992, reclamanta a încheiat un acord cu Finanzierungsgarantiegesellschaft prin care se acorda un ajutor de 10 % până la atingerea unui plafon de 450 de milioane ATS, pentru o investiție totală care putea să ajungă la un maxim susceptibil să fie subvenționat de 4,5 miliarde ATS. La 1 decembrie 1992, reclamanta a încheiat un acord similar cu orașul Viena, prin care i se acorda un ajutor suplimentar de 5 % până la atingerea unui plafon de 225 de milioane ATS.
14 În cursul lunii octombrie 1992, Comisia a comunicat verbal autorităților austriece că proiectul General Motors risca să creeze o problemă, pe care dorea să o abordeze.
15 La 21 decembrie 1992, directorul general al Direcției Generale Relații Externe (DG I) a Comisiei a trimis o scrisoare ambasadorului Austriei la Bruxelles prin care îl informa că, potrivit serviciilor competente ale Comisiei, investiția General Motors de la Aspern nu era conformă cu dispozițiile ALS și prin care îi solicita ca, înainte de sesizarea oficială a Comitetului mixt al ALS de către Comisie, să invite autoritățile austriece să își exprime poziția cu privire la acest subiect.
16 Comisia a sesizat Comitetul mixt al ALS cu privire la acest aspect la reuniunea acestuia din 25 februarie 1993. În cadrul acestei reuniuni, Comisia a transmis guvernului austriac chestionare datate 17 și 24 februarie 1993, precum și o notă de informare din 17 februarie 1993, prezentând pe scurt poziția sa cu privire la proiectul General Motors de la Aspern.
17 În continuare, au avut loc reuniuni tehnice între Comisie și Republica Austria la 16 martie și la 15 aprilie 1993. În cadrul celei de a doua reuniuni, la care, la invitația guvernului austriac, au participat reprezentanți ai reclamantei, aceștia din urmă au transmis Comisiei un memorandum cu privire la compatibilitatea cu ALS a ajutorului acordat de Republica Austria.
18 În timpul unei noi reuniuni între Comisie și Republica Austria, la 21 iunie 1993, guvernul austriac a transmis Comisiei un memorandum al reclamantei cu privire la intensitatea ajutorului.
19 La 29 iunie 1993, Comisia și‑a prezentat pe scurt poziția într‑o notă internă. Această notă i‑a fost comunicată reclamantei la 29 noiembrie 1993.
20 Un al treilea memorandum al reclamantei, în care se expuneau considerațiile politice privind ajutorul, i‑a fost transmis Comisiei la 15 iulie 1993.
21 La 22 iulie 1993, Comisia a adoptat propunerea regulamentului în litigiu.
22 La 22 noiembrie 1993, a avut loc o reuniune între funcționarii Comisiei și reprezentanții Republicii Austria și ai reclamantei, aceștia din urmă fiind invitați de Republica Austria. La această reuniune, funcționarii Comisiei au confirmat că, în opinia lor, ajutorul nu era justificat nici în temeiul ALS, nici în temeiul reglementării comunitare. Cu toate acestea, potrivit reclamantei, aceștia au întrebat dacă o parte a ajutorului fusese acordată în scopul protejării mediului, al cercetării și dezvoltării sau al formării.
23 Prin Decizia 94/1/CECO, CE a Consiliului și a Comisiei din 13 decembrie 1993 privind încheierea Acordului privind Spațiul Economic European dintre Comunitățile Europene, statele membre ale acestora și Republica Austria, Republica Finlanda, Republica Islanda, Principatul Liechtenstein, Regatul Norvegiei, Regatul Suediei și Confederația Elvețiană (JO 1994, L 1, p. 1, denumită în continuare „Decizia 94/1”) și prin Decizia 94/2/CECO, CE a Consiliului și a Comisiei din aceeași dată privind încheierea Protocolului de adaptare a Acordului privind Spațiul Economic European dintre Comunitățile Europene, statele membre ale acestora și Republica Austria, Republica Finlanda, Republica Islanda, Principatul Liechtenstein, Regatul Norvegiei și Regatul Suediei (JO 1994, L 1, p. 571, denumită în continuare „Decizia 94/2”), Consiliul și Comisia au aprobat, în numele Comunității Europene și al Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, Acordul privind Spațiul Economic European (denumit în continuare „Acordul privind SEE” sau „acordul”) și Protocolul de adaptare a Acordului privind SEE (denumit în continuare „Protocolul de adaptare”). În aceeași zi, Comunitățile, ca ultime părți contractante, au depus instrumentele de aprobare (a se vedea informarea privind data intrării în vigoare a Acordului privind Spațiul Economic European și a Protocolului de adaptare a Acordului privind Spațiul Economic European, JO 1994, L 1, p. 606).
24 Printr‑o scrisoare din 14 decembrie 1993, reclamanta a transmis Comisiei un memorandum cu privire la compatibilitatea ajutorului cu normele interne ale Comunității referitoare la ajutoarele de stat legate de protecția mediului, de cercetare și dezvoltare și de formare. La 15 decembrie 1993, Comisia a pregătit o notă de informare conținând comentarii asupra memorandumului menționat anterior. Această notă i‑a fost comunicată reclamantei printr‑o scrisoare din 1 februarie 1994.
25 La 20 decembrie 1993, Consiliul a adoptat regulamentul în litigiu.
26 Acordul privind SEE a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994.
Procedura
27 Prin cererea înregistrată la grefa Tribunalului la 21 martie 1994, reclamanta a introdus prezenta acțiune.
28 Președintele Tribunalului a repartizat cauza Camerei a doua. La 7 iulie 1994, Tribunalul a hotărât să trimită cauza în fața unei camere alcătuite din trei judecători. Prin decizia din 23 ianuarie 1995, cauza a fost repartizată Camerei a patra.
29 Prin cererea depusă la grefa Tribunalului la 12 august 1994, Comisia a solicitat să intervină în susținerea pretențiilor pârâtului. Prin cererea depusă la grefa Tribunalului la 26 august 1994, Republica Austria a solicitat să intervină în susținerea pretențiilor reclamantei. Cererile de intervenție formulate de Comisie și de Republica Austria au fost admise prin ordonanțele președintelui Camerei a doua din 7 și, respectiv, din 20 octombrie 1994.
30 Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a patra) a dispus deschiderea procedurii orale fără luarea unor măsuri prealabile de cercetare judecătorească. Cu toate acestea, Tribunalul a adresat anumite întrebări scrise Consiliului și Oficiului pentru Publicații Oficiale ale Comunităților Europene (denumit în continuare „Oficiul pentru Publicații”). Acestea au răspuns prin scrisori depuse la grefă la 20 august și, respectiv, la 26 iulie 1996.
31 Procedura orală s‑a desfășurat la 19 septembrie 1996. Au fost ascultate susținerile orale ale reprezentanților părților și răspunsurile acestora la întrebările orale ale Tribunalului.
Concluziile părților
32 Opel Austria GmbH, în calitate de reclamantă, solicită Tribunalului:
– anularea în întregime a regulamentului în litigiu;
– în subsidiar, anularea regulamentului în măsura în care acesta se aplică reclamantei sau în măsura în care taxele depășesc 1,23 %;
– obligarea Consiliului la plata cheltuielilor de judecată.
33 Republica Austria, în calitate de intervenientă, solicită Tribunalului:
– admiterea concluziilor reclamantei;
– obligarea Consiliului la plata cheltuielilor de judecată efectuate de Republica Austria, în conformitate cu articolul 87 alineatul (4) al doilea paragraf din Regulamentul de procedură sau, în subsidiar, obligarea Consiliului la plata cheltuielilor de judecată efectuate de Republica Austria înainte ca aceasta să devină stat membru sau a celor legate de această perioadă.
34 Consiliul, în calitate de pârât, solicită Tribunalului:
– respingerea acțiunii;
– obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
35 Comisia, în calitate de intervenientă, solicită Tribunalului respingerea acțiunii.
Cu privire la fond
36 Reclamanta invocă 10 motive în susținerea cererii sale de anulare, întemeiate în special:
– pe o încălcare a articolelor 10, 26 și 62 din Acordul privind SEE;
– pe o încălcare a aranjamentului interimar de pregătire a intrării în vigoare conform dispozițiilor legale a Acordului privind SEE și a obligației de drept internațional public de a nu priva un tratat de obiectul și de scopul său înainte de intrarea în vigoare a acestuia;
– pe un abuz de putere, deoarece Consiliul a aplicat proceduri ale ALS pentru a retrage concesii tarifare acordate în temeiul Acordului privind SEE;
– pe o încălcare a articolului VI din Acordul General pentru Tarife și Comerț (denumit în continuare „GATT”) și a Acordului privind interpretarea și aplicarea articolelor VI, XVI și XXIII din Acordul General pentru Tarife și Comerț [încheiat la Geneva la 12 aprilie 1979, IBDD – Supliment nr. 26 (1980), p. 63];
– pe o încălcare a procedurilor de consultare și de reglementare a diferendelor din cadrul ALS, precum și pe o aplicare cu rea‑credință a ALS;
– pe o încălcare a articolelor 23 și 27 din ALS;
– pe o încălcare a Regulamentului (CEE) nr. 2423/88 al Consiliului din 11 iulie 1988 privind protecția împotriva importurilor care fac obiectul unui dumping sau al subvențiilor din partea țărilor care nu sunt membre ale Comunității Economice Europene (JO L 209, p. 1), precum și a Regulamentului nr. 2837/72;
– pe o încălcare a drepturilor fundamentale ale reclamantei;
– pe compatibilitatea ajutorului cu articolele 92 și 93 din Tratatul CE;
– pe o motivare insuficientă a regulamentului în litigiu sau pe erori evidente de apreciere.
37 Deoarece primul motiv și al doilea aspect al celui de al doilea motiv sunt conexe, se impune să fie examinate împreună.
Cu privire la primul motiv și la al doilea aspect al celui de al doilea motiv, examinate împreună, întemeiate pe încălcarea articolelor 10, 26 și 62 din Acordul privind SEE, precum și a obligației de drept internațional public de a nu priva un tratat de obiectul și de scopul său înainte de intrarea în vigoare a acestuia
38 Aceste motive, examinate împreună, cuprind mai multe aspecte. Potrivit primului aspect, Consiliul ar fi antedatat în mod intenționat numărul Jurnalului Oficial al Comunităților Europene în care a fost publicat regulamentul în litigiu. Al doilea, al treilea și al patrulea aspect se referă la o încălcare a articolelor 10, 26 și, respectiv, 62 din Acordul privind SEE. Al cincilea aspect se întemeiază pe o încălcare a obligației de drept internațional public de a nu priva un tratat de obiectul și de scopul său înainte de intrarea în vigoare a acestuia.
Argumentele părților
39 Cu titlu general, reclamanta și Republica Austria susțin că regulamentul în litigiu a intrat în vigoare după data intrării în vigoare a Acordului privind SEE (a se vedea punctele 41 și 42 de mai jos) și că, prin urmare, trebuie să fie compatibil cu acest acord. Reclamanta pretinde că, întrucât este incompatibil cu Acordul privind SEE, regulamentul în cauză trebuie declarat nul ab initio.
40 Consiliul și Comisia afirmă că data decisivă pentru aprecierea validității regulamentului în litigiu este data adoptării sale. Având în vedere că regulamentul a fost adoptat înainte de intrarea în vigoare a Acordului privind SEE, acesta nu ar fi aplicabil în speță.
– Cu privire la pretinsa antedatare a numărului Jurnalului Oficial în care a fost publicat regulamentul în litigiu
41 Reclamanta arată că regulamentul în litigiu precizează, la articolul 2, că intră în vigoare „la data publicării în Jurnalul Oficial”. Referindu‑se la Hotărârea Curții din 31 martie 1977, Société pour l’exportation des sucres/Comisia (88/76, Rec., p. 709, punctul 14 și următoarele), și la Hotărârea Curții din 25 ianuarie 1979, Racke (98/78, Rec., p. 69, punctul 15), reclamanta observă că se consideră că Jurnalul Oficial s‑a publicat la data înscrisă pe acesta, dar că poate fi probat de către părți că a fost de fapt publicat la o dată ulterioară.
42 Potrivit reclamantei, chiar dacă numărul Jurnalului Oficial în care a fost publicat regulamentul în litigiu (JO L 343) are înscrisă data de 31 decembrie 1993, acesta a fost de fapt publicat la 11 sau la 12 ianuarie 1994. În susținerea acestei afirmații, reclamanta invocă o scrisoare a Oficiului pentru Publicații și constatările oficiale ale unui executor judecătoresc luxemburghez. Prin urmare, regulamentul a intrat în vigoare cel mai devreme la 11 ianuarie 1994.
43 Reclamanta recunoaște că, până în prezent, Curtea a considerat că erorile privind data publicării imprimată pe Jurnalul Oficial nu afectau valabilitatea actului publicat în acesta (a se vedea Hotărârea Société pour l’exportation des sucres/Comisia, citată anterior, punctul 14 și următoarele, și Hotărârea Racke, citată anterior, punctul 15). Cu toate acestea, hotărârile în cauză nu privesc decât erorile legate de o singură zi lucrătoare, săvârșite de Oficiul pentru Publicații. În schimb, în prezenta cauză, deoarece Consiliul a antedatat în mod intenționat numărul Jurnalului Oficial în care s‑a publicat regulamentul în litigiu, Tribunalul ar trebui să îl anuleze numai pentru acest motiv. Într‑adevăr, procedeul utilizat de Consiliu, care a urmărit să creeze impresia că regulamentul intrase în vigoare înaintea Acordului privind SEE, este contrar principiului bunei administrări și, de asemenea, aduce atingere încrederii pe care publicul o acordă autenticității Jurnalului Oficial. Un astfel de procedeu este în special inadecvat deoarece cadrul juridic existent la 31 decembrie 1993 era total diferit de cel existent la 11 ianuarie 1994. Consiliul a transmis Oficiului pentru Publicații versiunea originală a regulamentului în litigiu în ianuarie 1994, dar i‑a dat totuși instrucțiunea să îl publice într‑un Jurnal Oficial din ediția 1993.
44 În plus, reclamanta afirmă că explicația dată de Consiliu, potrivit căreia întârzierea s‑a datorat unei supraîncărcări a activității la sfârșit de an, nu este de natură să scutească Oficiul pentru Publicații de obligația de a indica în mod corect data de publicare efectivă în Jurnalul Oficial. Mai mult, procedeul utilizat de Consiliu nu este nici obișnuit, nici necesar. Alte trei acte adoptate în decembrie 1993 au fost publicate în Jurnalul Oficial în 1994. Prin urmare, Consiliul a urmărit în mod intenționat să publice regulamentul în litigiu într‑un Jurnal Oficial din anul 1993.
45 Republica Austria consideră că, independent de problema dacă Jurnalul Oficial a fost sau nu a fost antedatat în mod intenționat, respectarea condițiilor de publicare în Jurnalul Oficial este o normă fundamentală de procedură. Republica Austria adaugă faptul că data intrării în vigoare a regulamentului în litigiu este importantă pentru examinarea legalității sale, deoarece Acordul privind SEE interzice instituirea unor noi taxe vamale după intrarea sa în vigoare.
46 Consiliul confirmă că regulamentul în litigiu a fost publicat la 11 ianuarie 1994, într‑un număr al Jurnalului Oficial cu data de 31 decembrie 1993, și că, prin urmare, regulamentul în litigiu a intrat în vigoare la 11 ianuarie 1994. Totuși, aceasta nu ar determina nulitatea regulamentului. Potrivit jurisprudenței Curții (Hotărârea Société pour l’exportation des sucres/Comisia, citată anterior, punctul 14 și următoarele, și Hotărârea Racke, citată anterior, punctul 15), o eroare privind data publicării care figurează în Jurnalul Oficial nu determină nulitatea unui act comunitar. Antedatarea accidentală sau intenționată a unui număr al Jurnalului Oficial nu poate atrage nulitatea unui act comunitar decât în măsura în care data intrării în vigoare a actului ar putea fi importantă în ceea ce privește legalitatea acestui act, situație care nu se regăsește în speță.
47 Consiliul contestă că a antedatat în mod intenționat publicarea în Jurnalul Oficial. Punerea la dispoziție tardivă a JO L 343 s‑ar explica prin faptul că, la sfârșitul fiecărui an calendaristic, trebuie să se publice un număr mare de acte adoptate de instituțiile comunitare la sfârșitul lunii decembrie. De asemenea, Consiliul nu a pretins niciodată că regulamentul în litigiu ar fi intrat în vigoare înainte de data reală a publicării sale.
– Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 10 din Acordul privind SEE
48 Reclamanta susține că, deoarece prevede că „se reintroduce o taxă de 4,9 %”, regulamentul în litigiu este, de la intrarea în vigoare a Acordului privind SEE, contrar articolului 10 din acest acord.
49 Potrivit reclamantei, rezultă din jurisprudența Curții că dispozițiile Acordului privind SEE sunt parte integrantă a ordinii juridice comunitare (a se vedea Hotărârea Curții din 30 aprilie 1974, Haegeman, 181/73, Rec., p. 449, punctele 3-5). Articolul 10 din acord, care interzice taxele vamale la import, precum și orice taxe cu efect echivalent între părțile contractante, corespunde articolelor 12, 13, 16 și 17 din Tratatul CE. Acesta este identic în esență cu dreptul comunitar intern și, prin urmare, ar trebui, în conformitate cu articolul 6 din Acordul privind SEE, să fie analizat în lumina jurisprudenței Curții privind dispozițiile Tratatului CE care sunt identice în esență.
50 În această privință, articolul 12 din Tratatul CE este dispoziția care corespunde articolului 10 din Acordul privind SEE în ceea ce privește taxele la import. Or, în ceea ce privește articolul 12 din Tratatul CE, Curtea a hotărât că „taxele vamale sunt interzise indiferent de scopul în care au fost instituite, precum și de destinația veniturilor pe care le generează” (Hotărârea Curții din 1 iulie 1969, Sociaal Fonds voor de Diamantarbeiders, 2/69 și 3/69, Rec., p. 211, punctul 13; a se vedea de asemenea Hotărârea Curții din 5 februarie 1963, Van Gend en Loos, 26/62, Rec., p. 1). Curtea a subliniat că această dispoziție joacă un rol central în ansamblul normelor care vizează asigurarea liberei circulații a mărfurilor. Această libertate reprezintă nu numai unul dintre scopurile centrale ale Tratatului CE, ci și unul dintre obiectivele principale ale Acordului privind SEE. În context comunitar, Curtea a hotărât că orice excepție de la această normă esențială trebuie să fie prevăzută în mod clar de tratat și că aceasta este de strictă interpretare (a se vedea Hotărârea Curții din 13 noiembrie 1964, Comisia/Luxemburg și Belgia, 90/63 și 91/63, Rec., p. 1217, și Hotărârea Curții din 20 aprilie 1978, Commissionnaires réunis, 80/77 și 81/77, Rec., p. 927).
51 Reclamanta concluzionează că, în conformitate cu articolul 6 din Acordul privind SEE, articolul 10 trebuie interpretat în sensul că „taxele vamale sunt interzise indiferent de orice considerent cu privire la scopul pentru care au fost instituite”, și anume în sensul că instituie o interdicție generală și absolută.
52 Acordul privind SEE interzice menținerea taxelor vamale și, a fortiori, instituirea unor astfel de taxe. Or, prin adoptarea regulamentului în litigiu, Comunitatea a creat o nouă taxă vamală, care produce efecte după intrarea în vigoare a Acordului privind SEE.
53 În ceea ce privește diferențele dintre Tratatul CE și Acordul privind SEE invocate de Consiliu pentru a demonstra că articolul 10 din Acordul privind SEE trebuie interpretat în mod diferit față de articolul 12 din Tratatul CE, reclamanta arată că acestea erau cunoscute de autorii Acordului privind SEE, care au adoptat totuși articolul 6 din acord.
54 Importanța unei interpretări omogene a normelor din Acordul privind SEE și a normelor comunitare este evidențiată chiar în acord, în special la articolul 1 și în al patrulea și al cincisprezecelea considerente ale preambulului.
55 În ceea ce privește argumentul Consiliului, potrivit căruia CE este o uniune vamală, iar Spațiul Economic European (denumit în continuare „SEE”) o zonă de liber schimb, reclamanta subliniază că această diferență nu are nicio influență asupra scutirii de taxe vamale pentru produsele originare din părțile contractante.
56 De asemenea, răspunzând argumentului Consiliului, potrivit căruia clauzele de salvgardare prevăzute de Acordul privind SEE nu au corespondent în Tratatul CE, reclamanta remarcă faptul că astfel de clauze existau în dreptul comunitar în perioada de tranziție și că, în Hotărârea Sociaal Fonds voor de Diamantarbeiders, Curtea a declarat nelegale tocmai taxe percepute în perioada de tranziție. Prin urmare, Curtea ar fi stabilit o interdicție necondiționată în ceea ce privește taxele vamale, în pofida dreptului statelor membre de a recurge la măsuri de salvgardare în anumite circumstanțe.
57 În ceea ce privește argumentul Comisiei prin care se urmărește să se invoce că articolul 10 din Acordul privind SEE și dispozițiile corespondente din Tratatul CE nu sunt identice în esență, reclamanta arată că Acordul privind SEE prevede într‑adevăr câteva rare excepții de la eliminarea tuturor taxelor, dar că fiecare excepție este strict definită și, în plus, însoțită de o clauză expresă care interzice ca această excepție să fie extinsă dincolo de ceea ce prevăd în mod explicit termenii săi. Astfel, reclamanta observă că a doua teză a articolului 10 din acord prevede că taxele vamale de natură fiscală sunt interzise, cu excepția celor menționate în Protocolul 5, și că articolul 26 din acord prevede că taxele compensatorii și alte măsuri de politică comercială sunt interzise, cu excepția celor permise în temeiul Protocolului 13. De asemenea, taxele adoptate în temeiul articolului 64 din acord ar putea fi adoptate deoarece acest articol este o excepție de la articolul 10 din acord.
58 Reclamanta consideră ca lipsit de pertinență în speță argumentul Comisiei, conform căruia ALS rămâne singurul drept aplicabil, deoarece Acordul privind SEE nu este destinat să remedieze efectele de denaturare a concurenței și a schimburilor comerciale, provocate de ajutoare existente de tipul celui în cauză în speță. Astfel, interzicerea taxelor vamale este reglementată de Acordul privind SEE, indiferent dacă normele privind ajutoarele de stat se aplică sau nu se aplică ajutorului.
59 De asemenea, reclamanta respinge argumentul Consiliului, potrivit căruia taxa reintrodusă de regulamentul în litigiu este o taxă sui generis. Reclamanta arată că Acordul privind SEE conține o interdicție generală în ceea ce privește taxele vamale, cu un număr foarte mic de excepții strict definite. Prin urmare, nu poate exista nicio altă excepție, nescrisă și nespecificată, de la această normă pentru taxe sui generis deoarece, potrivit principiilor de interpretare general admise, excepțiile de la normele generale trebuie să fie întemeiate pe dispoziții legale exprese, care trebuie să fie, la rândul lor, interpretate restrictiv. Potrivit reclamantei, chiar dacă taxa instituită prin regulamentul în litigiu ar trebui diferențiată de celelalte taxe vamale deoarece reprezintă retragerea unui avantaj acordat în temeiul ALS, acest aspect nu îi schimbă natura. Taxele vamale rămân taxe vamale, indiferent de motivul pentru care Consiliul le instituie.
60 În sfârșit, reclamanta afirmă că, în temeiul articolului 120 din Acordul privind SEE, acest acord prevalează asupra ALS, de vreme ce Acordul privind SEE se referă la un domeniu general, iar, în domeniul vizat de prezenta speță, cele două acorduri reglementează „aceeași materie”. Este evident că Acordul privind SEE se referă la eliminarea taxelor vamale pentru produsele industriale între părți, la restricții în acordarea ajutoarelor de stat și la condiții prealabile adoptării unor măsuri protecționiste. De asemenea, obiectivele Acordului privind SEE sunt mai vaste decât cele ale ALS.
61 Republica Austria susține că, în conformitate cu articolul 6 din Acordul privind SEE, articolul 10 din acest acord trebuie analizat în lumina jurisprudenței Curții privitoare la dispozițiile corespondente din Tratatul CE. În ceea ce privește diferențele dintre Tratatul CE și Acordul privind SEE, Republica Austria arată că, în pofida acestor diferențe, Curtea AELS, în Hotărârea din 16 decembrie 1994, Restamark (E1-194, Report of the EFTA Court, 1 January 1994-30 June 1995, p. 15, punctele 32-34, 46, 56, 63 și 64), a considerat în mod implicit că articolele din Acordul privind SEE, care sunt identice în esență, trebuie interpretate în conformitate cu jurisprudența aplicabilă a instanțelor comunitare. În plus, Republica Austria susține că atât Acordul privind SEE, cât și ALS prevăd scutirea de taxe pentru produsele industriale, inclusiv pentru produsul în cauză în speță, și că, în temeiul articolului 120 din Acordul privind SEE, ALS nu mai este aplicabil de la 1 ianuarie 1994.
62 Consiliul susține că regulamentul în litigiu este compatibil cu articolul 10 din Acordul privind SEE. În acest sens, Consiliul arată că, deși, în conformitate cu articolul 6 din Acordul privind SEE, articolul 10 trebuie interpretat în principiu în lumina jurisprudenței Curții privitoare la dispozițiile corespondente din Tratatul CE, în special articolul 12, acesta nu poate fi interpretat în sensul că „taxele vamale sunt interzise indiferent de scopul în care au fost instituite” (Hotărârea Sociaal Fonds voor de Diamantarbeiders, citată anterior, punctul 13). Potrivit Consiliului, există diferențe importante între Tratatul CE și Acordul privind SEE (a se vedea Avizul Curții din 14 decembrie 1991 privind Acordul privind SEE, Avizul 1/91, Rec., p. I‑6079, punctele 13-22), diferențe care impun o interpretare diferită a articolului 10 din acordul menționat anterior. Astfel, Acordul privind SEE nu are ca scop realizarea unei piețe unice fără frontiere interne, iar dispozițiile sale privind libera circulație a mărfurilor nu se aplică decât produselor originare din părțile contractante. În ceea ce privește Tratatul CE, acesta este o cartă constituțională și instituie o nouă ordine juridică, iar dispozițiile sale care reglementează libera circulație și concurența nu reprezintă o finalitate în sine, ci sunt mijloace de realizare a obiectivelor de integrare economică destinate instituirii unei piețe interne și a unei uniuni economice și monetare pentru a contribui la evoluția concretă a Uniunii Europene.
63 Potrivit Consiliului, pe de altă parte, spre deosebire de Tratatul CE care, la sfârșitul perioadei de tranziție, nu permite statelor membre să adopte măsuri de salvgardare, Acordul privind SEE conține la articolul 64 dispoziții care permit părților contractante să adopte măsuri în vederea remedierii unei denaturări a concurenței rezultate din acordarea de ajutoare de stat de către o parte contractantă sau din existența unor monopoluri de stat, iar la articolul 26 coroborat cu Protocolul 13, dispoziții care autorizează instituirea unor taxe compensatorii în cazul în care acquis‑ul comunitar nu ar fi complet integrat în acord. Spre deosebire de clauzele din Acordul privind SEE, clauzele de salvgardare din Tratatul CE invocate de reclamantă nu permit adoptarea unor măsuri autonome, ci prevăd adoptarea unor măsuri de către Consiliu sau de către Comisie ori de către un stat membru după autorizarea specifică din partea Comisiei.
64 Ca răspuns la argumentul reclamantei, potrivit căruia faptul că CE este o uniune vamală, iar SEE o zonă de liber schimb, nu are nicio influență asupra scutirii de taxe vamale pentru produsele originare din părțile contractante, Consiliul subliniază că, în cadrul Comunității, nu se mai efectuează controlul la frontiere al produselor originare din statele membre sau al produselor din țări terțe care au fost puse în liberă circulație. Dimpotrivă, în cadrul SEE, chiar și produsele originare din părțile contractante sunt supuse controalelor la frontiere, fie din partea Comunității, fie din partea celorlalte părți contractante.
65 Consiliul concluzionează că părțile contractante pot, în anumite limite, să instituie și/sau să mențină taxe ca măsuri de salvgardare destinate să remedieze anumite denaturări ale concurenței care aduc atingere schimburilor comerciale dintre ele.
66 Consiliul adaugă faptul că taxa instituită prin regulamentul în litigiu nu este o taxă obișnuită, ci o măsură de salvgardare, adoptată în conformitate cu dispozițiile din ALS. În calitate de taxă sui generis, aceasta nu intră sub incidența articolului 10 din Acordul privind SEE, nici chiar în situația în care acest articol s‑ar interpreta în modul sugerat de reclamantă. În primul rând, regulamentul în litigiu nu instituie o taxă, ci retrage o concesie tarifară prin reintroducerea unei taxe. În al doilea rând, această taxă nu are un efect general, deoarece nu se aplică decât unui anumit tip de cutii de viteze, produse de un anumit producător într‑o anumită țară. În al treilea rând, taxa a fost reintrodusă cu un scop precis, respectiv remedierea denaturărilor provocate de ajutorul acordat de Republica Austria, denaturări care nu au dispărut odată cu intrarea în vigoare a Acordului privind SEE. În al patrulea rând, taxa a fost reintrodusă pentru o perioadă precisă și limitată.
67 În sfârșit, în ceea ce privește articolul 120 din Acordul privind SEE, Consiliul afirmă că taxele vamale între Comunitate și Republica Austria au fost eliminate prin articolul 3 din ALS. Acordul privind SEE nu a făcut decât să mențină aceste concesii tarifare acordate în temeiul ALS, dar nu a prevăzut în realitate concesii tarifare. Prin urmare, dispozițiile ALS privind concesiile tarifare nu au încetat să se aplice și, în conformitate cu articolul 120 din Acordul privind SEE, taxele vamale legal instituite în temeiul ALS au putut astfel să fie menținute după intrarea în vigoare a Acordului privind SEE, indiferent dacă erau sau nu erau conforme cu articolul 10 din acest acord. Situația este în mod clar diferită de cea existentă în momentul aderării Republicii Austria la Uniunea Europeană. Astfel, regulamentul a încetat atunci să se aplice, deoarece ALS încetase la rândul său să se aplice.
68 Comisia susține că articolul 10 din Acordul privind SEE și dispozițiile corespondente din Tratatul CE nu sunt identice în esență și că, prin urmare, articolul 6 din acord nu este aplicabil. Din articolul 10 rezultă că taxele vamale de natură fiscală nu sunt considerate ca intrând în mod automat în noțiunea de taxe vamale la import sau la export și taxe cu efect echivalent. Situația este aceeași pentru taxele vamale cu caracter de salvgardare, deoarece nici acestea nu fac parte din politica generală din domeniul taxelor vamale, ci își urmăresc propriul scop. În cazul în care articolul 10 ar trebui interpretat așa cum dorește reclamanta, ar fi imposibil să se aplice articolul 64 din acord. În plus, în acest caz, articolul 26 din acord nu ar fi necesar. Având în vedere că Acordul privind SEE nu este destinat să remedieze efectele de denaturare a concurenței și a schimburilor comerciale provocate de ajutoare existente de tipul celui în cauză în speță, ALS rămâne singurul drept aplicabil. Comisia subliniază că articolul 120 din Acordul privind SEE prevede că acest acord prevalează asupra ALS numai în măsura în care aceeași chestiune este reglementată de acest acord. S‑ar permite astfel continuarea aplicării unor dispoziții ale ALS, cum ar fi cele pe care Comunitatea le‑a aplicat în speță.
– Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 26 din Acordul privind SEE
69 Reclamanta susține că măsura introdusă prin regulamentul în cauză este o taxă compensatorie și invocă în sprijinul acestei afirmații, în special, definiția prevăzută la articolul VI alineatul (3) ultima teză din GATT, potrivit căreia o taxă compensatorie este „o taxă specială percepută în vederea neutralizării oricărei prime sau subvenții acordate, direct sau indirect, la fabricarea, producția sau exportul unui produs”. Prin urmare, regulamentul în litigiu încalcă de asemenea articolul 26 din Acordul privind SEE care, confirmând în mod specific principiul general formulat la articolul 10 din acord, interzice taxele compensatorii între părțile contractante, cu excepția dispozițiilor contrare ale acordului.
70 Din dispozițiile Protocolului 13 la acord rezultă că, în ceea ce privește neaplicarea măsurilor antidumping și a taxelor compensatorii, pentru ca în speță să existe excepție de la interdicția prevăzută la articolul 26, ar trebui ca acquis‑ul comunitar privind comerțul cu piese separate de automobile să nu fie complet integrat în acord, ceea ce nu este cazul. Toate normele privind ajutoarele de stat aplicabile sectorului de automobile sunt menționate în mod expres în anexa XV la Acordul privind SEE. În ceea ce privește produsele fabricate de reclamantă, acestea sunt de origine austriacă și intră sub incidența capitolelor 25-97 din Sistemul armonizat de descriere și de codificare a mărfurilor [a se vedea articolul 8 alineatul (2) și alineatul (3) litera (a) din Acordul privind SEE].
71 Republica Austria susține că regulamentul în litigiu este contrar articolului 26 din Acordul privind SEE. Ceea ce este important nu este numele dat de Consiliu taxei în cauză, ci obiectivul acesteia și efectul pe care îl produce, și anume, în speță, cel al unei taxe compensatorii.
72 Consiliul susține că regulamentul în litigiu nu instituie o taxă compensatorie, ci retrage, în temeiul articolului 23 și al articolului 27 alineatul (3) litera (a) din ALS, o concesie tarifară care îi fusese acordată Republicii Austria în conformitate cu acest acord. Prin urmare, regulamentul în litigiu nu reprezintă o încălcare a articolului 26 din Acordul privind SEE.
73 Comisia afirmă că regulamentul în litigiu nu instituie taxe compensatorii, ci reprezintă o măsură de salvgardare sui generis care constă în retragerea unei concesii tarifare în temeiul articolului 113 din Tratatul CE, măsură avută în vedere în mod expres de ALS în cazul unui diferend nesoluționat cu privire la normele legate de ajutoarele de stat conținute în acest acord.
– Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 62 din Acordul privind SEE
74 Reclamanta susține că articolul 62 din Acordul privind SEE indică în mod clar că, în materie de ajutoare de stat, competența Comunității este limitată la ajutoarele acordate de statele membre. Prin urmare, aceasta consideră că, la 1 ianuarie 1994, Comunitatea a pierdut competența în ceea ce privește ajutoarele acordate în țările din AELS. Prin urmare, intrarea în vigoare a regulamentului în litigiu după această dată este incompatibilă cu articolul 62 din Acordul privind SEE. Potrivit reclamantei, invocând argumentul potrivit căruia ar fi putut adopta regulamentul în litigiu, ca măsură de salvgardare, în temeiul articolului 64 din Acordul privind SEE, Consiliul recunoaște că nu a respectat procedura prevăzută la acest articol.
75 Consiliul arată mai întâi că regulamentul în litigiu nu a fost adoptat în temeiul Acordului privind SEE, ci în temeiul ALS. În continuare, Consiliul afirmă că nu a declarat ajutorul nul sau incompatibil cu funcționarea Acordului privind SEE, această apreciere putând fi făcută numai de către Autoritatea AELS de Supraveghere. În contextul Acordului privind SEE, măsura de salvgardare adoptată de Consiliu a fost de un tip compatibil cu articolul 64 din acest acord.
– Cu privire la pretinsa încălcare a obligației de drept internațional public de a nu priva un tratat de obiectul și de scopul său înainte de intrarea în vigoare a acestuia
76 Reclamanta amintește că articolul 18 din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor din 23 mai 1969 (Recueil des traités des Nations unies, vol. 788, p. 354, denumită în continuare „Convenția de la Viena I”), precum și articolul 18 din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor între state și organizații internaționale sau între organizații internaționale din 21 martie 1986 (Documents de l’Assemblée générale des Nations unies A/Conf 129/15 din 20 martie 1986, denumită în continuare „Convenția de la Viena II”) interzic oricărui stat sau oricărei organizații internaționale să eludeze caracterul obligatoriu al acordurilor internaționale prin acte adoptate chiar înaintea intrării în vigoare a unui acord, care ar fi incompatibile cu unele dintre principiile fundamentale ale acestui acord. Reclamanta susține că aceste dispoziții prevăd în special că, în cursul perioadei cuprinse între semnarea unui acord internațional și intrarea în vigoare a acestuia, un stat „trebuie să se abțină de la acte care ar priva [acest acord] de obiectul și de scopul său”.
77 Potrivit reclamantei, se admite în general că prin Convenția de la Viena I se codifică anumite norme de drept internațional cutumiar care se impun tuturor și că, prin urmare, aceste norme codificate prin convenție sunt obligatorii pentru Comunitate. Acest aspect este confirmat prin faptul că, în mai multe ocazii, Curtea a invocat dispoziții ale convenției în interpretarea dată unor acorduri internaționale încheiate de Comunitate, inclusiv ALS (a se vedea în special Avizul 1/91, citat anterior, punctul 14, și Hotărârea Curții din 1 iulie 1993, Metalsa, C‑312/91, Rec., p. I‑3751, punctul 12).
78 În plus, articolul 18 din Convenția de la Viena I și articolul 18 din Convenția de la Viena II reprezintă expresia principiului general al protecției încrederii legitime în dreptul internațional public, principiu în temeiul căruia un subiect de drept internațional ar putea ca, în anumite condiții, să fie ținut de încrederea pe care actele sale au generat‑o altor subiecte de drept internațional.
79 Reclamanta respinge argumentul Consiliului, potrivit căruia articolul 18 din Convenția de la Viena I nu poate conferi persoanelor de drept privat drepturi pe care acestea le‑ar putea invoca în fața Tribunalului. În primul rând, argumentul întemeiat pe lipsa efectului direct este lipsit de pertinență în procedurile inițiate în temeiul articolului 173 din Tratatul CE. Acordurile internaționale sunt parte integrantă a ordinii juridice comunitare, iar instituțiile comunitare, inclusiv Curtea și Tribunalul, trebuie să vegheze la respectarea lor. Faptul că anumite acorduri internaționale nu sunt direct aplicabile nu are niciun impact asupra obligației Comunității de a veghea la respectarea lor (a se vedea Hotărârea Curții din 10 iulie 1984, STS/Comisia, 126/83, Rec., p. 2769, Hotărârea Curții din 22 iunie 1989, Fediol/Comisia, 70/87, Rec., p. 1781, punctul 20, Hotărârea Curții din 7 mai 1991, Nakajima/Consiliul, C‑69/89, Rec., p. I‑2069, punctul 31, precum și Concluziile avocatului general Lenz prezentate în cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, punctul 53, și Concluziile avocatului general Gulmann prezentate în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 5 octombrie 1994, Germania/Consiliul, C‑280/93, Rec., p. I‑4973, punctele 135 și 137). În al doilea rând, articolul 18 din Convenția de la Viena I conține o interdicție clară și necondiționată în ceea ce privește actele care sunt incompatibile cu obiectul și cu scopul unui acord internațional.
80 Rezultă că, între data semnării și data intrării în vigoare a Acordului privind SEE, Comunitatea era obligată să nu adopte măsuri care ar fi putut compromite realizarea obiectului și scopului acordului. Această obligație ar fi trebuit să joace un rol și mai important după ratificarea acordului de către toate părțile contractante.
81 În această privință, reclamanta arată că procesul de ratificare s‑a încheiat la 13 decembrie 1993, atunci când Consiliul și Comisia au adoptat în comun Decizia 94/1, iar părților contractante le‑au fost comunicate copii certificate pentru conformitate ale instrumentelor de ratificare și li s‑a notificat faptul că acordul urma să intre în vigoare la 1 ianuarie 1994. La momentul adoptării regulamentului în litigiu, respectiv la 20 decembrie 1993, Consiliul a avut, așadar, deplină cunoștință de faptul că Acordul privind SEE urma să intre în vigoare câteva zile mai târziu. Deoarece unul dintre obiectivele majore ale Acordului privind SEE este eliminarea taxelor vamale între părțile contractante, Comunitatea a compromis realizarea obiectului și a scopului Acordului privind SEE prin adoptarea regulamentului în litigiu după sfârșitul perioadei de ratificare.
82 Republica Austria afirmă că, prin adoptarea regulamentului în litigiu înainte de intrarea în vigoare a Acordului privind SEE, dar după ce acesta fusese ratificat de toate părțile contractante, Consiliul a încălcat drepturile Republicii Austria, precum și pe cele ale resortisanților săi. Consiliul a acționat încălcând un principiu general de drept, comun statelor membre, respectiv obligația de bună‑credință reciprocă între părțile contractante înainte de intrarea în vigoare a unui acord, principiu de drept internațional public recunoscut de articolul 18 din Convenția de la Viena I.
83 În plus, invocând dreptul italian, dreptul german, dreptul belgian, dreptul spaniol și dreptul britanic, Republica Austria susține că există de asemenea un principiu general de drept, comun sistemelor juridice ale statelor membre, potrivit căruia o parte la un contract care cuprinde anumite obligații trebuie să acționeze cu bună‑credință pentru a proteja interesele celorlalte părți sau ale beneficiarilor săi în cursul perioadei în care executarea contractului este suspendată. Acest principiu este corolarul principiului protecției încrederii legitime. Prin urmare, acesta ar trebui ridicat de Tribunal la rangul de principiu general de drept comunitar. Or, principiul menționat a fost de asemenea încălcat în urma adoptării regulamentului în litigiu. Republica Austria consideră că reclamanta, beneficiară a Acordului privind SEE, trebuie să poată invoca principiul menționat.
84 Consiliul nu contestă afirmația reclamantei, potrivit căreia articolul 18 din Convenția de la Viena I și articolul 18 din Convenția de la Viena II codifică normele de drept internațional cutumiar care sunt obligatorii pentru Comunitate.
85 Cu toate acestea, Consiliul susține, în primul rând, că nu a încălcat aceste norme, deoarece regulamentul în litigiu este în întregime compatibil cu Acordul privind SEE. Prin urmare, nu există nici un act care să priveze acordul de obiectul și de scopul său și nici o încălcare a încrederii legitime a Republicii Austria.
86 În al doilea rând, Consiliul afirmă că normele invocate de reclamantă fac parte din dreptul tratatelor, domeniu al dreptului internațional care se referă numai la drepturile statelor suverane și ale organizațiilor internaționale, precum și la relațiile dintre ele. Astfel de norme nu conferă persoanelor de drept privat drepturi pe care ar putea să le invoce în fața Tribunalului. În plus, dispoziția în cauză nu este suficient de precisă pentru a fi direct aplicabilă, lucru valabil cu atât mai mult în cazul principiului protecției încrederii legitime.
Aprecierea Tribunalului
87 În cadrul unei acțiuni în anulare în temeiul articolului 173 din tratat, legalitatea actului atacat trebuie apreciată în funcție de elementele de fapt și de drept existente la data adoptării actului (a se vedea Hotărârea Curții din 7 februarie 1979, Franța/Comisia, 15/76 și 16/76, Rec., p. 321, punctul 7, și Hotărârea Tribunalului din 22 octombrie 1996, SNCF și British Railways/Comisia, T‑79/95 și T‑80/95, Rec., p. II‑1491, punctul 48).
88 Prin urmare, trebuie respins argumentul reclamantei potrivit căruia legalitatea regulamentului în litigiu trebuie apreciată la momentul intrării în vigoare a acestuia.
89 Pe de altă parte, reclamanta pretinde că Acordul privind SEE făcea parte din elementele de fapt și de drept existente la momentul adoptării regulamentului în litigiu, la 20 decembrie 1993, și că, prin adoptarea regulamentului în litigiu cu câteva zile înainte de intrarea în vigoare a Acordului privind SEE, Consiliul a încălcat principiul de drept internațional public, denumit „principiul bunei‑credințe”, potrivit căruia părțile semnatare ale unui acord internațional nu pot să adopte, așteptând intrarea în vigoare a acordului, acte care ar priva acest acord de obiectul și de scopul său.
90 În acest sens, trebuie remarcat mai întâi că principiul bunei‑credințe este o normă de drept internațional cutumiar a cărei existență a fost recunoscută de Curtea Internațională de Justiție (a se vedea Hotărârea din 25 mai 1926, Interesele germane în Silezia de Sus poloneză, CPJI, seria A, nr. 7, p. 30 și 39), fiind, prin urmare, obligatorie pentru Comunitate.
91 Acest principiu a fost codificat prin articolul 18 din Convenția de la Viena I, care prevede:
„Un stat trebuie să se abțină de la acte care ar priva un tratat de obiectul și de scopul său:
a) atunci când a semnat tratatul sau a schimbat instrumentele care constituie tratatul sub rezerva ratificării, acceptării sau aprobării, atât timp cât nu și‑a manifestat intenția de a nu deveni parte la tratat; sau
b) atunci când și‑a exprimat consimțământul de a-și asuma obligații în baza tratatului, în perioada care precedă intrarea în vigoare a tratatului și cu condiția ca aceasta să nu fie întârziată fără motiv.”
92 În speță, regulamentul în litigiu a fost adoptat de Consiliu la 20 decembrie 1993, respectiv la șapte zile după ce Comunitățile, ca ultime părți contractante, au aprobat Acordul privind SEE și au depus instrumentele de aprobare (a se vedea punctul 23 de mai sus). În aceste condiții, data intrării în vigoare a Acordului privind SEE era cunoscută Comunităților începând cu 13 decembrie 1993. Din articolul 129 alineatul (3) din Acordul privind SEE, astfel cum a fost înlocuit prin articolul 6 din Protocolul de adaptare, precum și din articolul 1 alineatul (1) și din articolul 22 alineatul (3) din Protocolul de adaptare rezultă într‑adevăr că acest acord trebuia să intre în vigoare în prima zi a lunii următoare ultimei notificări de aprobare sau de ratificare.
93 În continuare, trebuie observat că, în dreptul internațional public, principiul bunei‑credințe este corolarul principiului protecției încrederii legitime care, potrivit jurisprudenței, face parte din ordinea juridică comunitară (a se vedea Hotărârea Curții din 3 mai 1978, Töpfer/Comisia, 112/77, Rec., p. 1019, punctul 19). Dreptul de a se prevala de principiul încrederii legitime aparține oricărui operator economic pe care o instituție l‑a determinat să nutrească speranțe întemeiate (a se vedea în special Hotărârea Tribunalului din 13 iulie 1995, O’Dwyer și alții/Consiliul, T‑466/93, T‑469/93, T‑473/93, T‑474/93 și T‑477/93, Rec., p. II‑2071, punctul 48).
94 În situația în care Comunitățile și‑au depus instrumentele de aprobare a unui acord internațional, iar data intrării în vigoare a acestui acord este cunoscută, operatorii economici se pot prevala de principiul protecției încrederii legitime pentru a se opune adoptării de către instituții, în perioada care precedă intrarea în vigoare a acestui acord internațional, a oricărui act contrar dispozițiilor acestuia care, după intrarea în vigoare, au efect direct în privința lor.
95 Prin urmare, reclamanta este îndreptățită să solicite examinarea legalității regulamentului în litigiu în lumina dispozițiilor Acordului privind SEE care, după intrarea în vigoare a acestuia din urmă, au efect direct.
96 Cu toate acestea, înainte de a lua în considerare diferitele argumente prezentate de reclamantă cu privire la acest aspect, trebuie mai întâi să se verifice, pe de o parte, dacă și în ce măsură dispozițiile Acordului privind SEE se substituie dispozițiilor ALS și, pe de altă parte, dacă Acordul privind SEE se aplică produselor la care se referă prezenta cauză.
97 Trebuie să se arate că ALS, care era aplicabil la momentul faptelor și în temeiul căruia a fost adoptat regulamentul în litigiu, nu era nici reziliat, nici suspendat în momentul intrării în vigoare a Acordului privind SEE. Cu toate acestea, din articolul 120 din Acordul privind SEE reiese că aplicarea dispozițiilor acestuia prevalează asupra aplicării dispozițiilor ALS, „în măsura în care aceeași chestiune este reglementată” de Acordul privind SEE. Or, dispozițiile Acordului privind SEE în cauză reglementează aceeași materie ca și articolele relevante din ALS. Articolul 10 din Acordul privind SEE reglementează aceeași materie ca și articolele 3 și 6 din ALS, respectiv taxele vamale la import și taxele cu efect echivalent. Articolul 61 din Acordul privind SEE, privind ajutoarele de stat, este mai specific și are un domeniu de aplicare la fel de extins ca articolul 23 alineatul (1) punctul (iii) din ALS; acesta este aproape identic cu articolul 92 din Tratatul CE. De asemenea, dispozițiile speciale aplicabile ajutoarelor de stat în interiorul Comunității sunt reluate în anexa XV la Acordul privind SEE. În ceea ce privește procedurile prevăzute la articolul 27 alineatul (2) și alineatul (3) litera (a) din ALS, trebuie să se amintească faptul că, în conformitate cu articolul 108 din Acordul privind SEE, statele din AELS instituie Autoritatea AELS de Supraveghere și Curtea AELS. Aceste două instituții dispun, în special în domeniile concurenței și ajutoarelor acordate de stat, de competențe și proceduri analoge celor care există în Comunitate în aceste domenii. Repartizarea competențelor și cooperarea între Autoritatea AELS de Supraveghere și Comisie în domeniul ajutoarelor de stat sunt reglementate la articolul 62 din Acordul privind SEE. Prin urmare, după intrarea în vigoare a Acordului privind SEE, aplicarea respectivelor dispoziții ale acordului, citate anterior, prevalează asupra aplicării dispozițiilor în cauză din ALS.
98 În acest context, fără a se pronunța cu privire la compatibilitatea cu ALS sau cu Acordul privind SEE a ajutorului acordat de Republica Austria, Tribunalul observă că, înainte de a adopta regulamentul în litigiu, Consiliul a finalizat procedura prevăzută de dispozițiile ALS privind ajutoarele de stat. Cu toate acestea, astfel cum rezultă din punctul precedent, după intrarea în vigoare a Acordului privind SEE, aplicarea dispozițiilor acestui acord privind ajutoarele de stat prevalează asupra aplicării dispozițiilor corespondente din ALS. În această privință, Acordul privind SEE conține propriile norme și proceduri care permit părților contractante să elimine ajutoare de stat care sunt incompatibile cu funcționarea acordului.
99 În ceea ce privește problema dacă acordul se aplică produselor avute în vedere de regulamentul în litigiu, nu se contestă faptul că aceste produse sunt originare din părțile contractante ale Acordului privind SEE și că intră sub incidența capitolelor 25-97 din Sistemul armonizat de denumire și codificare a mărfurilor. Prin urmare, în temeiul articolului 8 alineatul (2) și alineatul (3) litera (a) din Acordul privind SEE, de la intrarea sa în vigoare, acesta se aplică produselor respective.
100 În al doilea rând, trebuie, așadar, să se examineze dacă, după intrarea în vigoare a Acordului privind SEE, articolul 10 din acesta poate avea efect direct.
101 Din articolul 228 alineatul (7) din Tratatul CE reiese că acordurile internaționale încheiate de Comunitate în conformitate cu tratatul sunt obligatorii pentru instituții și pentru statele membre. Potrivit jurisprudenței constante, dispozițiile unui astfel de acord sunt parte integrantă, de la intrarea în vigoare a acordului, a ordinii juridice comunitare (a se vedea Hotărârea Haegeman, citată anterior, punctul 5). De asemenea, conform jurisprudenței constante, dispozițiile unui astfel de acord pot avea efect direct dacă sunt necondiționate și suficient de precise (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Curții din 5 februarie 1976, Bresciani, 87/75, Rec., p. 129, punctul 25, și Hotărârea Curții din 26 octombrie 1982, Kupferberg, 104/81, Rec., p. 3641, punctul 23).
102 În această privință, Tribunalul remarcă faptul că niciun element din dosar nu sugerează că Acordul privind SEE, încheiat de Comunitate în temeiul articolului 238 din Tratatul CE, nu a fost încheiat în conformitate cu tratatul. Prin urmare, de la intrarea în vigoare a acordului, la 1 ianuarie 1994, dispozițiile acordului sunt parte integrantă a ordinii juridice comunitare. De asemenea, trebuie să se amintească faptul că articolul 10 din Acordul privind SEE prevede, în prima teză, că taxele vamale la import și la export, precum și orice taxe cu efect echivalent sunt interzise între părțile contractante. În a doua teză, același articol precizează că, fără a aduce atingere regulilor prevăzute în Protocolul 5 la acord, această interdicție se aplică de asemenea taxelor vamale de natură fiscală. Trebuie să se constate că articolul 10 stabilește astfel o normă necondiționată și precisă, însoțită de o singură excepție, ea însăși necondiționată și precisă. Prin urmare, de la intrarea în vigoare a Acordului privind SEE, acest articol are efect direct.
103 În al treilea rând, trebuie să se verifice dacă regulamentul în litigiu, prin faptul că prevede reintroducerea unei taxe de 4,9 %, încalcă articolul 10 din Acordul privind SEE.
104 Articolul 6 din Acordul privind SEE stipulează:
„Fără a aduce atingere evoluțiilor viitoare ale jurisprudenței, dispozițiile prezentului acord, în măsura în care sunt identice din punctul de vedere al conținutului cu normele corespondente din Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene și din Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, precum și cu actele adoptate în aplicarea acestor două tratate, se interpretează, în cadrul punerii lor în aplicare, în conformitate cu hotărârile pertinente ale Curții de Justiție a Comunităților Europene pronunțate înainte de data semnării prezentului acord.”
105 Consiliul susține că, în pofida acestei dispoziții, articolul 10 din Acordul privind SEE nu trebuie interpretat în același mod ca dispozițiile corespondente din Tratatul CE, deoarece există diferențe importante între Tratatul CE și Acordul privind SEE (a se vedea punctul 62 de mai sus).
106 Acest argument nu poate fi reținut. Astfel, din jurisprudență rezultă că, pentru a stabili dacă interpretarea unei dispoziții din Tratatul CE trebuie extinsă la o dispoziție identică dintr‑un acord precum Acordul privind SEE, această dispoziție trebuie analizată prin raportare atât la obiectul și la scopul acordului, cât și la contextul său (a se vedea Hotărârea Curții din 9 februarie 1982, Polydor, 270/80, Rec., p. 329, punctul 8, și Hotărârea Curții din 16 iulie 1992, Legros și alții, C‑163/90, Rec., p. I‑4625, punctul 23). În conformitate cu articolul 1 alineatul (1) din Acordul privind SEE, acesta are ca scop favorizarea unei consolidări continue și echilibrate a relațiilor economice și comerciale dintre părțile contractante, în condiții de concurență egale și cu respectarea acelorași norme, în vederea creării unui SEE omogen. În acest scop, părțile contractante au hotărât să elimine obstacolele pentru cvasitotalitatea schimburilor comerciale ale acestora, în conformitate cu dispozițiile GATT privind instituirea zonelor de liber schimb.
107 În acest context, Acordul privind SEE implică o integrare avansată, ale cărei obiective la depășesc pe cele ale unui simplu acord de liber schimb. Astfel, din articolul 1 alineatul (2) rezultă că SEE implică în special libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor, precum și instituirea unui sistem care să garanteze nedistorsionarea concurenței și respectarea regulilor de concurență. Normele aplicabile în relațiile dintre părțile contractante în domeniile reglementate de acord sunt, în esență, cele din dispozițiile corespondente din Tratatele CE și CECO și din actele adoptate în temeiul acestor tratate. De asemenea, scopul Acordului privind SEE este extinderea la SEE a dispozițiilor viitoare ale dreptului comunitar din domeniile reglementate de acord, pe măsură ce acesta este creat, dezvoltat sau modificat și o procedură decizională este prevăzută în acest sens. De asemenea, acordul prevede că statele din AELS instituie o autoritate de supraveghere, Autoritatea AELS de Supraveghere, care dispune de puteri echivalente și de funcții similare celor exercitate de Comisie, precum și o curte de justiție, Curtea AELS. Articolul 109 din Acordul privind SEE precizează că Autoritatea AELS de Supraveghere, pe de o parte, și Comisia, care acționează în conformitate cu Tratatul CE, cu Tratatul CECO și cu acordul, pe de altă parte, asigură respectarea obligațiilor care decurg din Acordul privind SEE. În conformitate cu articolul 108 alineatul (2) din Acordul privind SEE, precum și în conformitate cu Acordul dintre statele AELS din 2 mai 1992 privind instituirea unei Autorități de Supraveghere și a unei Curți de Justiție (JO 1994, L 344, p. 1, denumit în continuare „Acordul AELS de supraveghere”), Curtea AELS are competențe similare cu cele ale Curții și ale Tribunalului.
108 Astfel, prin instituirea unei Autorități AELS de Supraveghere și a unei Curți AELS, cu prerogative și competențe similare celor ale Comisiei și ale Curții, s‑a creat un sistem cu doi piloni, în cadrul căruia Autoritatea AELS de Supraveghere și Curtea AELS asigură punerea în aplicare a acordului de către statele AELS, în timp ce Comisia, Curtea și Tribunalul asigură punerea sa în aplicare de către Comunitate. Acest sistem este consolidat printr‑un număr mare de elemente care au ca obiect asigurarea omogenității. Printre aceste elemente se află, pe lângă similitudinea termenilor din diferitele dispoziții ale acordului și ale Tratatelor CE și CECO, al patrulea și al cincisprezecelea considerent ale preambulului și articolul 6 din Acordul privind SEE, precum și, inter alia, articolul 3 din Acordul AELS de supraveghere. În special, în temeiul celui de al patrulea considerent al preambulului, obiectivul părților contractante este „instituirea unui Spațiu Economic European dinamic și omogen, bazat pe norme comune și pe condiții concurențiale egale, precum și asigurarea mijloacelor adecvate de punere în aplicare a acestuia, inclusiv la nivel judiciar, creat pe baza egalității, reciprocității și echilibrului general al beneficiilor, drepturilor și obligațiilor părților contractante”. Al cincisprezecelea considerent al preambulului, adăugat de părțile contractante după ce Curtea, în Avizul 1/91, citat anterior, a constatat că sistemul judecătoresc din prima versiune a acordului, care prevedea o Curte SEE, era incompatibil cu Tratatul CEE, precizează: „cu respectarea deplină a independenței instanțelor de judecată, obiectivul părților contractante este acela de a realiza și de a menține interpretarea și aplicarea uniformă a prezentului acord și a acelor dispoziții ale legislației comunitare care sunt reproduse, în mod substanțial, în prezentul acord, precum și de a ajunge la tratamentul egal al persoanelor și agenților economici în ceea ce privește cele patru libertăți și condițiile concurențiale”. Astfel cum a amintit Tribunalul la punctul 104 de mai sus, articolul 6 din Acordul privind SEE prevede că dispozițiile acordului, care sunt identice în esență cu normele comunitare, se interpretează în conformitate cu jurisprudența Curții și a Tribunalului anterioară semnării acordului. În sfârșit, din articolul 3 alineatul (2) din Acordul AELS de supraveghere rezultă că Autoritatea AELS de Supraveghere și Curtea AELS, în interpretarea și în aplicarea Acordului privind SEE, țin seama în mod corespunzător de principiile stabilite de jurisprudența relevantă a Curții și a Tribunalului, ulterioară semnării Acordului privind SEE (a se vedea Hotărârea Curții AELS Restamark, citată anterior, punctele 24, 33 și 34, și Hotărârea Curții AELS din 21 martie 1995, Scottish Salmon Growers Association/Autoritatea AELS de Supraveghere, E-2/94, Report of the EFTA Court, 1 January 1994-30 June 1995, p. 59, punctele 11 și 13).
109 Contrar afirmațiilor Consiliului, importanța pe care o are obiectivul părților contractante de a crea un SEE dinamic și omogen pentru interpretarea și aplicarea acordului nu a fost infirmată de Curte în Avizul 1/91, citat anterior. Atunci când Curtea a constatat că obiectivul de omogenitate în interpretarea și aplicarea dreptului în SEE era obstrucționat de divergențele existente între finalitățile și contextul acordului, pe de o parte, și cele ale dreptului comunitar, pe de altă parte, această constatare a fost făcută în cadrul examinării sistemului judecătoresc avut în vedere de Acordul privind SEE, efectuată pentru a stabili dacă acesta era de natură să pericliteze autonomia ordinii juridice comunitare în urmărirea obiectivelor sale, iar nu în cadrul examinării unui caz specific pentru care trebuie să se stabilească dacă o dispoziție a Acordului privind SEE, identică în esență cu o dispoziție a dreptului comunitar, trebuie interpretată în conformitate cu jurisprudența Curții și a Tribunalului.
110 Din aceste constatări rezultă că articolul 6 din Acordul privind SEE trebuie interpretat în sensul că, întrucât o dispoziție a Acordului privind SEE este identică în esență cu normele corespondente din Tratatele CE și CECO și din actele adoptate în aplicarea acestor două tratate, aceasta trebuie interpretată în conformitate cu jurisprudența relevantă a Curții și a Tribunalului, anterioară datei semnării Acordului privind SEE.
111 Tribunalul constată apoi că articolul 10 din Acordul privind SEE este identic în esență cu articolele 12, 13, 16 și 17 din Tratatul CE care, de la sfârșitul perioadei de tranziție, interzic între statele membre taxele vamale la import și la export, precum și orice taxă cu efect echivalent. Prin urmare, în temeiul articolului 6 din Acordul privind SEE, articolul 10 trebuie interpretat în conformitate cu jurisprudența relevantă a Curții și a Tribunalului anterioară datei semnării acordului.
112 În această privință, este necesar, în primul rând, să se respingă argumentul Comisiei care urmărește să susțină că, de vreme ce din articolul 10 din Acordul privind SEE rezultă că taxele vamale de natură fiscală nu sunt considerate ca intrând în mod automat în noțiunea de taxe vamale la import și la export și de taxe cu efect echivalent, acest articol și dispozițiile corespondente din Tratatul CE nu sunt identice în esență. Este suficient să se amintească faptul că Tratatul CE conține o dispoziție corespondentă, respectiv articolul 17 din tratat, care precizează că interdicțiile prevăzute la articolul 9 din tratat sunt aplicabile, chiar dacă taxele vamale au o natură fiscală, și al cărui obiect este să prevină eludarea interdicției cu privire la taxele vamale la import și la export și a taxelor cu efect echivalent (a se vedea Hotărârea Sociaal Fonds voor de Diamantarbeiders, citată anterior, punctele 8 și 9).
113 În al doilea rând, contrar susținerilor Comisiei, interpretarea articolului 10 din Acordul privind SEE propusă de reclamantă nu face imposibilă aplicarea articolului 64 din Acordul privind SEE. Astfel, în domeniul ajutoarelor de stat, această ultimă dispoziție autorizează, în anumite condiții, autoritatea competentă a părții contractante afectată de o denaturare a concurenței să adopte măsuri pentru a compensa efectele denaturării. Fiind o excepție de la celelalte dispoziții ale Acordului privind SEE, articolul 64 poate fi aplicat, așadar, fără a aduce atingere celorlalte dispoziții ale acordului. Cu toate acestea, înainte de adoptarea oricăror măsuri, procedura prevăzută la articolul 64 din Acordul privind SEE trebuie să fie finalizată și condițiile prevăzute de acesta trebuie să fie îndeplinite.
114 În al treilea rând, diferitele clauze de salvgardare din Acordul privind SEE care permit părților contractante să deroge de la dispozițiile acestuia pot fi utilizate numai în situații determinate și, ca regulă generală, după o examinare contradictorie în cadrul Comitetului mixt al SEE. În afara situațiilor specifice care pot determina aplicarea lor, aceste clauze nu au niciun impact asupra obiectivului urmărit de articolul 10 în cadrul Acordului privind SEE, și nici, în consecință, asupra interpretării care trebuie dată articolului în cauză. Această concluzie este în special susținută de faptul că, până la intrarea în vigoare a Tratatului privind Uniunea Europeană, articolul 115 din Tratatul CEE permitea statelor membre, în caz de urgență, în timpul perioadei de tranziție, să ia ele însele măsurile necesare și că, astfel cum în mod corect a remarcat reclamanta, în Hotărârea Sociaal Fonds voor de Diamantarbeiders, citată anterior, Curtea a declarat nelegale tocmai unele sarcini pecuniare prelevate în perioada de tranziție.
115 În al patrulea rând, trebuie de asemenea respins argumentul Comisiei prin care se urmărește să se invoce faptul că articolul 26 din Acordul privind SEE nu ar fi necesar în cazul în care articolul 10 ar trebui interpretat în conformitate cu jurisprudența Curții. Articolul 26 din Acordul privind SEE prevede că măsurile antidumping, taxele compensatorii și măsurile prin care se sancționează practicile comerciale ilicite imputabile unor țări terțe nu se aplică relațiilor dintre părțile contractante, cu excepția cazului în care Acordul privind SEE cuprinde dispoziții contrare. Primul paragraf din Protocolul 13 la acord prevede că aplicarea articolului 26 este limitată la domeniile care sunt reglementate de dispozițiile acordului și pentru care acquis‑ul comunitar este pe deplin integrat în acord. Din al doilea paragraf al aceluiași protocol rezultă că articolul 26 nu se aplică în situații în care o parte contractantă introduce măsuri care vizează țările terțe și care sunt destinate să evite sustragerea de la măsuri antidumping, taxe compensatorii sau măsuri prin care se sancționează practicile comerciale ilicite imputabile țărilor terțe.
116 Prin urmare, articolul 26 coroborat cu Protocolul 13 la acord trebuie interpretat în sensul că reglementează situațiile în care măsuri antidumping, taxe compensatorii sau măsuri prin care se sancționează practicile comerciale ilicite imputabile țărilor terțe pot fi introduse de părțile contractante între ele, fără a aduce atingere celorlalte dispoziții din Acordul privind SEE. De asemenea, articolul 26 nu are în vedere numai măsurile adoptate sub formă de taxe, ci și toate celelalte măsuri, indiferent de forma lor, inclusiv angajamentele acceptate prin decizii ale Comisiei în materie de dumping. Prin urmare, articolul 26 din Acordul privind SEE are propria justificare, independentă de cea a articolului 10 din Acordul privind SEE.
117 În fond, regulamentul în litigiu nu a fost adoptat pentru a evita eludarea unor măsuri antidumping, a unor taxe compensatorii sau a unor măsuri prin care se sancționează practicile comerciale ilicite imputabile țărilor terțe. Pe de altă parte, domeniul ajutoarelor de stat este reglementat de articolele 61-64 din Acordul privind SEE. De asemenea, întregul acquis comunitar din acest domeniu, în special cadrul comunitar al ajutoarelor de stat în industria automobilelor (89/C 123/03, JO C 123, 18 mai 1989, p. 3), a fost integrat în acord. Prin urmare, fără a fi necesară pronunțarea cu privire la problema dacă măsurile instituite prin regulamentul în litigiu trebuie considerate taxe compensatorii, aceste măsuri nu pot fi autorizate nici în temeiul articolului 26 din Acordul privind SEE.
118 Cu titlu suplimentar, trebuie să se arate că, în ceea ce privește acordurile de liber schimb cu țările din AELS, care au un obiect mult mai restrâns decât Acordul privind SEE, în Hotărârea Legros și alții, citată anterior (punctul 26), care se referea la articolul 6 din Acordul dintre Comunitate și Regatul Suediei [Regulamentul (CEE) nr. 2838/72 al Consiliului din 19 decembrie 1972 de încheiere a unui acord între Comunitatea Economică Europeană și Regatul Suediei (JO L 300, p. 96)], privind taxele cu efect echivalent, Curtea a hotărât că, în cadrul obiectivului vizând eliminarea obstacolelor din calea schimburilor comerciale, eliminarea taxelor vamale la import are un rol primordial, la fel ca în cazul eliminării taxelor cu efect echivalent care, conform jurisprudenței Curții, sunt strâns legate de taxele vamale stricto sensu (a se vedea în special Hotărârea Curții din 13 decembrie 1973, Sociaal Fonds voor de Diamantarbeiders, 37/73 și 38/73, Rec., p. 1609, punctele 12 și 13, și Hotărârea Curții din 12 februarie 1992, Leplat, C‑260/90, Rec., p. I‑643, punctul 15). Curtea a concluzionat că acordul de liber schimb ar fi privat de o parte importantă a efectului său util în cazul în care noțiunea de taxă cu efect echivalent, care figurează la articolul 6, ar trebui interpretată ca având un domeniu de aplicare mai restrictiv decât cel al aceluiași termen din Tratatul CEE.
119 Luând în considerare toate aceste elemente, ar trebui, așadar, să se examineze dacă regulamentul în litigiu, după intrarea în vigoare a Acordului privind SEE, este contrar articolului 10 din acesta, interpretat, în temeiul articolului 6, în conformitate cu jurisprudența relevantă a Curții și a Tribunalului anterioară datei semnării Acordului privind SEE.
120 În această privință, trebuie să se respingă argumentul Consiliului, potrivit căruia măsura introdusă prin regulamentul în litigiu nu reprezintă o taxă, ci o măsură de salvgardare sui generis care nu intră, ca atare, sub incidența articolului 10 din Acordul privind SEE. Astfel, conform titlului său, regulamentul în litigiu se referă la „retragerea unor concesii tarifare”. În plus, articolul 1 din regulament dispune că „se reintroduce o taxă de 4,9 % la importul cutiilor de viteze F15 pentru autoturisme, produse de General Motors Austria”, iar cel al douăzeci și treilea considerent se referă la „instituirea de taxe la un nivel egal celui al taxelor vamale care ar fi fost aplicabile în cazul în care [ALS] nu ar fi intrat în vigoare”. În sfârșit, în cadrul ședinței, reprezentantul Consiliului, răspunzând unei întrebări a Tribunalului, a recunoscut că nu are importanță calificarea unei măsuri, deoarece efectul său este identic, indiferent dacă aceasta este calificată taxă antidumping, taxă compensatorie, retragere de concesii tarifare, introducere a unei taxe sau a unei măsuri de salvgardare sui generis.
121 În continuare, trebuie să se amintească faptul că, potrivit unei jurisprudențe constante, „o sarcină pecuniară, chiar dacă este minimă, impusă unilateral asupra mărfurilor naționale sau străine în temeiul faptului că trec frontiera, oricare ar fi denumirea și modul de aplicare ale acesteia, și care nu reprezintă o taxă vamală propriu‑zisă, constituie o taxă cu efect echivalent, în sensul articolelor 9 și 12 din tratat, chiar dacă nu este percepută în beneficiul statului, nu are niciun efect discriminatoriu sau protector și chiar dacă produsul căruia i se aplică nu este în concurență cu niciun produs național” (Hotărârea din 1 iulie 1969, Sociaal Fonds voor de Diamantarbeiders, citată anterior, punctul 18).
122 Or, măsura introdusă prin regulamentul în litigiu reprezintă o sarcină pecuniară, impusă în mod unilateral de Comunitate asupra cutiilor de viteze F15 în temeiul faptului că acestea trec frontiera. Prin urmare, fără a fi necesar să se stabilească dacă această măsură trebuie considerată o taxă vamală la import propriu‑zisă, trebuie să se constate că aceasta reprezintă, cel puțin, o taxă cu efect echivalent, în sensul articolului 10 din Acordul privind SEE. Din aceasta rezultă că, după intrarea în vigoare a Acordului privind SEE, regulamentul în litigiu era contrar acestui articol.
123 Din cele menționate anterior rezultă că, prin adoptarea regulamentului în litigiu în perioada care preceda intrarea în vigoare a Acordului privind SEE, după ce Comunitățile au depus instrumentele de aprobare, Consiliul a încălcat încrederea legitimă a reclamantei.
124 În plus, din jurisprudență rezultă că legislația comunitară trebuie să fie certă, iar aplicarea sa previzibilă pentru justițiabili. Principiul securității juridice impune ca orice act al instituțiilor care produce efecte juridice să fie clar, precis și adus la cunoștința persoanei interesate, astfel încât aceasta să poată cunoaște cu certitudine momentul de la care acest act există și începe să producă efecte juridice. Această cerință de securitate juridică se impune cu o rigoare specială atunci când este vorba despre un act care poate avea consecințe financiare, pentru a permite persoanelor interesate să cunoască cu exactitate întinderea obligațiilor pe care actul le impune acestora (a se vedea Hotărârea Curții din 9 iulie 1981, Gondrand Frères și Garancini, 169/80, Rec., p. 1931, punctul 17, Hotărârea Curții din 22 februarie 1984, Kloppenburg, 70/83, Rec., p. 1075, punctul 11, și Hotărârea Curții din 15 decembrie 1987, Irlanda/Comisia, 325/85, Rec., p. 5041, punctul 18, și Hotărârea Tribunalului din 7 februarie 1991, Tagaras/Curtea de Justiție, T‑18/89 și T‑24/89, Rec., p. II‑53, punctul 40).
125 Or, prin adoptarea regulamentului în litigiu la 20 decembrie 1993, într‑un moment în care știa cu certitudine că Acordul privind SEE urma să intre în vigoare la 1 ianuarie 1994, Consiliul a creat cu bună știință o situație în care, începând cu luna ianuarie 1994, urmau să coexiste două norme de drept contradictorii, și anume, pe de o parte, regulamentul în litigiu, direct aplicabil în ordinile juridice naționale, care reintroducea o taxă de 4,9 % la importul cutiilor de viteze F15 produse de reclamantă, și, pe de altă parte, articolul 10 din Acordul privind SEE, care avea efect direct și interzicea taxele vamale la import și orice taxe cu efect echivalent. Prin urmare, regulamentul în litigiu nu poate fi calificat drept legislație comunitară certă, iar aplicarea sa nu poate fi considerată previzibilă pentru justițiabili. Prin urmare, Consiliul a încălcat și principiul securității juridice.
126 Chiar dacă cele două încălcări ale principiilor generale de drept trebuie considerate ca fiind prin ele însele suficient de grave pentru a determina anularea regulamentului în litigiu, se impune, cu titlu complementar, să se stabilească dacă, astfel cum pretinde reclamanta, Consiliul a antedatat în mod intenționat numărul Jurnalului Oficial în care a fost publicat acest regulament.
127 Numărul Jurnalului Oficial în care a fost publicat regulamentul în litigiu are înscrisă data de 31 decembrie 1993. Potrivit articolului 2 din regulament, acesta intră în vigoare la data publicării în Jurnalul Oficial. Cu toate acestea, din răspunsurile scrise ale Oficiului pentru Publicații la întrebările Tribunalului rezultă că Jurnalul Oficial din 31 decembrie 1993 nu a fost pus la dispoziția publicului, la sediul Oficiului pentru Publicații și în toate limbile oficiale ale Comunității, decât la 11 ianuarie 1994, la ora 16.45. Potrivit jurisprudenței, cu toate că există o prezumție că data publicării este cea înscrisă în mod efectiv pe fiecare număr al Jurnalului Oficial, în cazul unei probe contrare, trebuie să se țină seama de data publicării efective (a se vedea Hotărârea Racke, citată anterior, punctul 15). Rezultă că data publicării efective a numărului Jurnalului Oficial în cauză în speță este 11 ianuarie 1994 și că regulamentul nu a intrat în vigoare decât la acea dată.
128 Pe de altă parte, din înscrisurile de la dosar, din documentele prezentate de Consiliu la cererea Tribunalului, precum și din răspunsurile scrise ale Consiliului și ale Oficiului pentru Publicații la întrebările Tribunalului rezultă că regulamentul în litigiu a fost trimis Oficiului pentru Publicații de către Consiliu la 3 sau la 4 ianuarie 1994, că, în nota care îl însoțea, Consiliul a transmis Oficiului pentru Publicații instrucțiunea să publice regulamentul în ediția din 1993 a Jurnalului Oficial, că această instrucțiune a fost confirmată de Consiliu cu ocazia unui apel telefonic din partea Oficiului pentru Publicații și că acesta din urmă a primit regulamentul complet printr‑un fax din 6 ianuarie 1994.
129 În cadrul ședinței, în răspunsul la întrebările Tribunalului, Consiliul a explicat că nu a pretins niciodată că regulamentul în litigiu trebuia să intre în vigoare înainte de publicare. În acea perioadă, deși cunoștea jurisprudența cu privire la data publicării efective a Jurnalului Oficial (a se vedea punctul 127 de mai sus), Consiliul aplica practica transmiterii către Oficiul pentru Publicații a instrucțiunii de a publica actele adoptate într‑un anumit an în ediția Jurnalului Oficial din același an. Totuși, această practică a fost modificată de atunci.
130 Cu toate acestea, fără a se pronunța asupra legalității acestei practici care trebuie să fie calificată cel puțin îndoielnică, Tribunalul remarcă faptul că, în pofida acestei practici, mai multe acte adoptate de Consiliu în decembrie 1993 au fost publicate în ediția 1994 a Jurnalului Oficial. Este vorba, în special, despre Deciziile 94/1 și 94/2, adoptate la 13 decembrie 1993, dar publicate în JO 1994, L 1, cu data de 3 ianuarie 1994, precum și despre Regulamentul (CE) nr. 5/94 al Consiliului din 22 decembrie 1993 privind suspendarea măsurilor antidumping aplicate țărilor din AELS, publicat în JO 1994, L 3, cu data de 5 ianuarie 1994.
131 Din cele menționate anterior rezultă că, în mod intenționat, Consiliul a antedatat numărul Jurnalului Oficial în care a fost publicat regulamentul în litigiu.
132 Acționând astfel, Consiliul a încălcat încă o dată principiul securității juridice care, conform jurisprudenței amintite la punctul 124 de mai sus, impune ca orice act al instituțiilor care produce efecte juridice să fie nu numai clar și precis, ci și adus la cunoștința persoanei interesate, astfel încât aceasta să poată cunoaște cu certitudine momentul de la care acest act există și începe să producă efecte juridice.
133 Comportamentul administrației Consiliului trebuie considerat deosebit de grav, deoarece este contrar instrucțiunilor formale transmise Oficiului pentru Publicații chiar de către Consiliu și „care urmăresc să asigure că data publicării înscrisă pe fiecare număr al Jurnalului Oficial corespunde datei la care acest număr este în mod efectiv pus la dispoziția publicului, în toate limbile, la acest Oficiu” (a se vedea Hotărârea Racke, citată anterior, punctul 15). În plus, după cum a observat în mod întemeiat reclamanta, cadrul juridic existent la 31 decembrie 1993 era diferit de cel existent după 1 ianuarie 1994, data de intrare în vigoare a Acordului privind SEE.
134 Din cele menționate anterior, rezultă că primul motiv și al doilea aspect al celui de al doilea motiv examinate împreună sunt întemeiate.
135 În aceste condiții, regulamentul în litigiu trebuie să fie anulat, fără a fi necesară pronunțarea asupra celorlalte argumente și motive invocate de reclamantă.
Cu privire la cheltuielile de judecată
136 În conformitate cu articolul 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamanta a solicitat obligarea Consiliului la plata cheltuielilor de judecată, iar Consiliul a căzut în pretenții, se impune ca, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, Consiliul să fie obligat să suporte și cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă.
137 Articolul 87 alineatul (4) din Regulamentul de procedură prevede că instituțiile care intervin în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată. Prin urmare, Comisia va suporta propriile cheltuieli de judecată.
138 Intervenția Republicii Austria a fost admisă, dar nu în temeiul articolului 37 al doilea paragraf din Statutul (CE) al Curții, ci în conformitate cu angajamentul Comunității cuprins în Declarația „privind drepturile statelor AELS în fața Curții de Justiție a CE”, anexată la Acordul privind SEE, în scopul de a oferi posibilitatea de intervenție în temeiul articolului 37 din Statutul Curții pentru statele AELS și Autoritatea AELS de Supraveghere în fața Curții de Justiție „pentru a consolida omogenitatea juridică în cadrul SEE” (a se vedea Ordonanța Tribunalului din 20 octombrie 1994, Opel Austria/Consiliul, T‑115/94, nepublicată în Recueil). Această declarație trebuie interpretată în sensul că, pentru statele AELS și Autoritatea AELS de Supraveghere, Comunitatea s‑a angajat să ofere aceeași posibilitate de intervenție ca și cea de care dispun statele membre și instituțiile comunitare. Rezultă că acestea trebuie să beneficieze de aceleași drepturi și să aibă aceleași obligații. Or, articolul 87 alineatul (4) din Regulamentul de procedură prevede că statele membre care intervin în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată. În aceste condiții, Republica Austria suportă propriile cheltuieli de judecată.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a patra)
declară și hotărăște:
1) Anulează Regulamentul (CE) nr. 3697/93 al Consiliului din 20 decembrie 1993 de retragere a unor concesii tarifare în conformitate cu articolul 23 alineatul (2) și cu articolul 27 alineatul (3) litera (a) din Acordul de liber schimb încheiat între Comunitate și Austria (General Motors Austria).
2) Consiliul suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă.
3) Comisia și Republica Austria suportă propriile cheltuieli de judecată.
Pronunțată în ședință publică la Luxemburg, la 22 ianuarie 1997.