HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a noua extinsă)
29 septembrie 2021(*)
„Concurență – Înțelegeri – Piața condensatorilor electrolitici cu aluminiu și cu tantal – Decizie de constatare a unei încălcări a articolului 101 TFUE și a articolului 53 din Acordul privind SEE – Coordonarea prețurilor pe întregul teritoriu al SEE – Amenzi – Imunitate parțială la amendă – Punctul 26 din Comunicarea din 2006 privind cooperarea – Reducerea cuantumului amenzii – Punctul 37 din Orientările din 2006 privind calcularea cuantumului amenzilor – Plafon de 10 % din cifra de afaceri – Competență de fond”
În cauza T‑344/18,
Rubycon Corp., cu sediul în Ina (Japonia),
Rubycon Holdings Co. Ltd, cu sediul în Ina,
reprezentate de J. Rivas Andrés și A. Federle, avocați,
reclamante,
împotriva
Comisiei Europene, reprezentată de B. Ernst, L. Wildpanner și F. van Schaik, în calitate de agenți,
pârâtă,
având ca obiect o cerere întemeiată pe articolul 263 TFUE prin care se solicită, pe de o parte, anularea Deciziei C(2018) 1768 final a Comisiei din 21 martie 2018 referitoare la o procedură inițiată în temeiul articolului 101 [TFUE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul AT.40136 – Condensatori), în măsura în care le privește pe reclamante, și, pe de altă parte, reducerea cuantumului amenzilor care le‑au fost aplicate,
TRIBUNALUL (Camera a noua extinsă),
compus din doamna M. J. Costeira (raportoare), președintă, domnul D. Gratsias, doamna M. Kancheva, domnul B. Berke și doamna T. Perišin, judecători,
grefier: doamna E. Artemiou, administratoare,
având în vedere faza scrisă a procedurii și în urma ședinței din 21 octombrie 2020,
pronunță prezenta
Hotărâre(1)
I. Istoricul litigiului
A. Reclamantele și sectorul în cauză
1 Reclamantele, Rubycon Corp. (denumită în continuare „prima reclamantă”) și Rubycon Holdings Co. Ltd (denumită în continuare „a doua reclamantă”), sunt societăți cu sediul în Japonia. Prima reclamantă produce și vinde condensatori electrolitici cu aluminiu. De la 1 februarie 2007, a doua reclamantă deține 100 % din capitalul primei reclamante.
2 Încălcarea în cauză privește condensatorii electrolitici cu aluminiu și cu tantal. Condensatorii sunt componente electrice care stochează energie în mod electrostatic într‑un câmp electric. Condensatorii electrolitici sunt utilizați în aproape toate produsele electronice, precum calculatoare personale, tablete, telefoane, aparate de aer condiționat, frigidere, mașini de spălat rufe, produse auto și aparate industriale. Prin urmare, clientela este foarte diversificată. Condensatorii electrolitici, mai precis condensatorii electrolitici cu aluminiu și cu tantal, sunt produse pentru care prețul constituie un parametru concurențial important.
B. Procedura administrativă
3 La 4 octombrie 2013, Panasonic și filialele sale au sesizat Comisia Europeană cu o cerere pentru acordarea unui număr de ordine în temeiul punctelor 14 și 15 din Comunicarea Comisiei privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri (JO 2006, C 298, p. 17, Ediție specială, 08/vol. 5, p. 3, denumită în continuare „Comunicarea din 2006 privind cooperarea”), furnizând informații cu privire la existența unei presupuse încălcări în sectorul condensatorilor electrolitici.
4 La 28 martie 2014, Comisia a solicitat, în temeiul articolului 18 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [101 și 102 TFUE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167, rectificare în Ediție specială, 08/vol. 4, p. 269), informații de la mai multe întreprinderi care își desfășoară activitatea în sectorul condensatorilor electrolitici, printre care se numără și reclamantele.
5 La 26 mai 2014, reclamantele au solicitat Comisiei o reducere a cuantumului amenzii în temeiul Comunicării din 2006 privind cooperarea.
6 La 4 noiembrie 2015, Comisia a adoptat o comunicare privind obiecțiunile pe care a adresat‑o, printre altele, reclamantelor. Reclamantele nu au răspuns la comunicarea privind obiecțiunile.
7 Destinatarii comunicării privind obiecțiunile, printre care și reclamantele, au fost ascultați de Comisie în cursul audierii care a avut loc între 12 și 14 septembrie 2016.
C. Decizia atacată
8 La 21 martie 2018, Comisia a adoptat Decizia C(2018) 1768 final referitoare la o procedură inițiată în temeiul articolului 101 [TFUE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE (Cazul AT.40136 – Condensatori) (denumită în continuare „decizia atacată”).
1. Încălcarea
9 Prin decizia atacată, Comisia a constatat existența unei încălcări unice și continue a articolului 101 TFUE și a articolului 53 din Acordul privind Spațiul Economic European (SEE) în sectorul condensatorilor electrolitici, la care au participat nouă întreprinderi sau grupuri de întreprinderi, și anume Elna, Hitachi AIC, Holy Stone, Matsuo, NEC Tokin, Nichicon, Nippon Chemi‑Con, Sanyo (care desemnează Sanyo și Panasonic împreună), precum și reclamantele (denumite în continuare, împreună, „participanții la înțelegere”) [considerentul (1) și articolul 1 din decizia atacată].
10 Comisia a arătat în esență că încălcarea în cauză a avut loc între 26 iunie 1998 și 23 aprilie 2012 pe întregul teritoriu al SEE și a constat în acorduri și/sau practici concertate care aveau ca obiect coordonarea politicilor de prețuri în ceea ce privește furnizarea de condensatori electrolitici cu aluminiu și cu tantal [considerentul (1) al deciziei atacate].
11 Înțelegerea era organizată în esență prin intermediul unor reuniuni multilaterale, care aveau loc în general în Japonia o dată pe lună sau o dată la două luni la nivelul cadrelor superioare responsabile cu vânzările și o dată la șase luni la nivelul directorilor, inclusiv al președinților [considerentele (63), (68) și (738) ale deciziei atacate].
12 Reuniunile multilaterale au fost organizate mai întâi, între anii 1998 și 2003, sub denumirea de „cerc al condensatorilor electrolitici” sau de „conferință a condensatorilor electrolitici” (denumite în continuare „reuniunile ECC”). În continuare, acestea au fost organizate, între anii 2003 și 2005, sub denumirea de „conferință aluminiu‑tantal”, de „grupul condensatorilor cu aluminiu sau cu tantal” sau de „reuniuni ATC”. În sfârșit, între anii 2005 și 2012, acestea au fost organizate sub denumirea de „grup de studiu de piață” sau de „grup de marketing” (denumite în continuare „reuniunile MK”). În paralel cu reuniunile MK și în completarea acestora, între anii 2006 și 2008, au fost organizate reuniunile privind „creșterea costurilor” sau „creșterea condensatorilor” (denumite în continuare „reuniuni CUP”) [considerentul (69) al deciziei atacate].
13 Pe lângă aceste reuniuni multilaterale, participanții la înțelegere aveau de asemenea, în funcție de necesități, contacte bilaterale și trilaterale ad‑hoc [considerentele (63), (75) și (739) ale deciziei atacate] (denumite în continuare, împreună, „contacte cu caracter anticoncurențial”).
14 În cadrul contactelor cu caracter anticoncurențial, participanții la înțelegere schimbau în esență informații referitoare la prețuri și la viitoarele prețuri practicate, la reducerile viitoare de prețuri și la intervalele acestor reduceri, la ofertă și la cerere, inclusiv la oferta și la cererea viitoare, și, în unele cazuri, încheiau, aplicau și monitorizau acorduri privind prețurile [considerentele (62), (715), (732) și (741) ale deciziei atacate].
15 Comisia a considerat că comportamentul participanților la înțelegere constituia o formă de acord și/sau o practică concertată care urmărea un obiectiv comun, și anume evitarea concurenței în materie de prețuri și coordonarea comportamentului lor viitor în ceea ce privește vânzarea de condensatori electrolitici, reducând astfel incertitudinea pe piață [considerentele (726) și (731) ale deciziei atacate].
16 Comisia a concluzionat că acest comportament avea un obiect anticoncurențial unic [considerentul (743) al deciziei atacate].
2. Răspunderea reclamantelor
17 Comisia a reținut răspunderea primei reclamante ca urmare a participării sale directe la înțelegere în perioada 26 iunie 1998-23 aprilie 2012 [considerentul (961) și articolul 1 litera (h) din decizia atacată].
18 În plus, Comisia a reținut răspunderea celei de a doua reclamante în calitatea sa de societate‑mamă, care deținea întregul capital social al primei reclamante, pentru perioada cuprinsă între 1 februarie 2007 și 23 aprilie 2012 [considerentele (962) și (963) și articolul 1 litera (h) din decizia atacată].
3. Amenzile aplicate reclamantelor
19 Articolul 2 literele (k) și (l) din decizia atacată aplică, pe de o parte, o amendă în cuantum de 27 718 000 de euro primei reclamante „în solidar” cu a doua reclamantă și, pe de altă parte, o amendă de 706 000 de euro primei reclamante.
4. Calcularea cuantumului amenzilor
20 În scopul calculării cuantumului amenzilor, Comisia a urmat metodologia prezentată în Orientările privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 (JO 2006, C 210, p. 2, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 264), denumite în continuare „Orientările din 2006”) [considerentul (980) al deciziei atacate].
21 În primul rând, pentru a determina cuantumul de bază al amenzilor aplicate reclamantelor, Comisia a luat în considerare valoarea vânzărilor în ultimul an complet de participare la încălcare, în conformitate cu punctul 13 din Orientările din 2006 [considerentul (989) al deciziei atacate].
22 Comisia a calculat valoarea vânzărilor pe baza vânzărilor de condensatori electrolitici cu aluminiu și cu tantal facturate unor clienți cu sediul în SEE [considerentul (990) al deciziei atacate].
23 În plus, Comisia a calculat valoarea relevantă a vânzărilor separat pentru cele două categorii de produse, și anume condensatorii electrolitici cu aluminiu și condensatorii electrolitici cu tantal, și le‑a aplicat coeficienți multiplicatori diferiți, în funcție de durată [considerentul (991) al deciziei atacate].
24 Comisia a stabilit proporția din valoarea vânzărilor care trebuia reținută pentru gravitatea încălcării la 16 %. În această privință, Comisia a apreciat că „aranjamentele” orizontale de coordonare a prețurilor se numără, prin însăși natura lor, printre cele mai grave încălcări ale articolului 101 TFUE și ale articolului 53 din Acordul privind SEE și că înțelegerea cuprindea întregul teritoriu al SEE [considerentele (1001)-(1003) ale deciziei atacate].
25 Mai mult, Comisia a aplicat un cuantum suplimentar de 16 % în temeiul punctului 25 din Orientările din 2006 pentru a se asigura de caracterul suficient de disuasiv al amenzii aplicate [considerentul (1009) al deciziei atacate].
26 În ceea ce privește coeficientul multiplicator referitor la durata încălcării, Comisia a acordat primei reclamante, în temeiul punctului 26 al treilea paragraf din Comunicarea din 2006 privind cooperarea, o imunitate parțială la amendă pentru durata încălcării, care corespunde perioadei de încălcare cuprinse între 26 iunie 1998 și 28 august 2003, pentru motivul că aceasta ar fi furnizat probe concludente pentru stabilirea unor fapte suplimentare ce au sporit durata încălcării în privința acestei perioade [a se vedea considerentul (1087) al deciziei atacate].
27 Astfel, în ceea ce privește prima reclamantă, Comisia a reținut un coeficient multiplicator de 8,65, care corespunde perioadei cuprinse între 29 august 2003 și 23 aprilie 2012 și fără a lua în considerare perioada cuprinsă între 26 iunie 1998 și 28 august 2003 (a se vedea punctul 26 de mai sus). În ceea ce privește a doua reclamantă, Comisia a utilizat un coeficient multiplicator de 5,22, care corespunde perioadei cuprinse între 1 februarie 2007 și 23 aprilie 2012 [considerentul (1007), tabelul 1 și nota de subsol 1658 din decizia atacată].
28 În consecință, Comisia a stabilit cuantumul de bază al amenzii pentru prima reclamantă la 61 434 000 de euro și cuantumul de bază al amenzii pentru a doua reclamantă la 39 598 000 de euro [considerentul (1010) al deciziei atacate].
29 În al doilea rând, în ceea ce privește ajustările cuantumului de bază al amenzilor, mai întâi, Comisia a refuzat să acorde reclamantelor o reducere suplimentară a amenzii în temeiul punctului 37 din Orientările din 2006 [considerentele (1052) și (1053) ale deciziei atacate].
30 În plus, Comisia nu a reținut existența niciunei circumstanțe agravante sau atenuante în privința reclamantelor [considerentul (1054) al deciziei atacate].
31 În continuare, Comisia a aplicat plafonul de 10 % din cifra de afaceri totală realizată în exercițiul financiar precedent, în temeiul articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 [considerentele (1057) și (1058) ale deciziei atacate].
32 În sfârșit, după aplicarea plafonului de 10 %, Comisia a acordat reclamantelor, în temeiul punctului 26 primul paragraf a doua liniuță din Comunicarea din 2006 privind cooperarea, o reducere de 30 % din amenda care, în caz contrar, le‑ar fi fost aplicată pentru încălcare, întrucât a considerat că acestea erau a doua întreprindere care furniza elemente de probă ce aduceau o valoare adăugată semnificativă [considerentele (1082) și (1083) ale deciziei atacate].
33 În plus, Comisia a refuzat să acorde reclamantelor o imunitate parțială la amendă în raport cu gravitatea încălcării, în temeiul punctului 26 al treilea paragraf sus‑menționat, pentru motivul că dovezile pe care acestea le furnizaseră nu i‑au permis să stabilească fapte suplimentare care să sporească gravitatea încălcării [considerentele (1093)-(1096) ale deciziei atacate].
34 În consecință, Comisia a stabilit cuantumul total al amenzilor aplicate reclamantelor la 28 424 000 de euro [considerentul (1139) al deciziei atacate].
[omissis]
II. Procedura și concluziile părților
36 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 4 iunie 2018, reclamantele au introdus prezenta acțiune.
37 La 27 septembrie 2018, a fost depus la grefa Tribunalului memoriul în apărare al Comisiei.
38 Replica și duplica au fost depuse la grefa Tribunalului la 21 noiembrie 2018 și, respectiv, la 29 ianuarie 2019.
39 La propunerea Camerei a doua, Tribunalul a decis, în temeiul articolului 28 din Regulamentul de procedură al acestuia, să trimită cauza în fața unui complet de judecată extins.
40 Întrucât compunerea camerelor Tribunalului a fost modificată, în temeiul articolului 27 alineatul (5) din Regulamentul de procedură, judecătoarea raportoare a fost repartizată la Camera a noua extinsă, căreia, în consecință, i‑a fost atribuită prezenta cauză.
41 La propunerea judecătoarei raportoare, Tribunalul (Camera a noua extinsă) a decis deschiderea fazei orale a procedurii și, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 89 din Regulamentul de procedură, a adresat părților întrebări scrise, invitându‑le să răspundă la acestea în ședință.
42 Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările scrise și orale adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 21 octombrie 2020.
43 În urma decesului domnului judecător Berke survenit la 1 august 2021, cei trei judecători care au semnat prezenta hotărâre au continuat deliberările, în conformitate cu articolul 22 și cu articolul 24 alineatul (1) din Regulamentul de procedură.
44 Reclamantele solicită Tribunalului:
– anularea deciziei atacate în măsura în care le privește și, în special, anularea articolului 1 litera (h), a articolului 2 literele (k) și (l) și a articolului 4 din decizia atacată;
– reducerea cuantumul amenzilor care le‑au fost aplicate;
– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.
45 Comisia solicită Tribunalului:
– respingerea acțiunii;
– obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.
III. În drept
[omissis]
B. Cu privire la fond
53 Reclamantele invocă două motive, atât în susținerea concluziilor prin care solicită anularea amenzilor care le‑au fost aplicate, cât și în susținerea concluziilor prin care solicită reducerea cuantumului amenzilor respective. Primul motiv privește refuzul Comisiei de a acorda reclamantelor o imunitate parțială la amendă ca urmare a probelor pe care le‑au prezentat cu privire la fapte suplimentare ce sporesc gravitatea încălcării. Al doilea motiv privește refuzul Comisiei de a se abate de la metoda generală prevăzută în Orientările din 2006 și de a acorda o reducere a amenzii în temeiul punctului 37 din aceste orientări.
1. Cu privire la concluziile prin care se solicită anularea deciziei atacate
[omissis]
a) Cu privire la primul motiv, întemeiat pe refuzul Comisiei de a acorda reclamantelor o imunitate parțială la amendă ca urmare a probelor pe care le‑au prezentat în privința unor fapte suplimentare ce sporesc gravitatea încălcării
59 În cadrul primului motiv, reclamantele susțin în esență că Comisia a refuzat în mod eronat să le acorde o imunitate parțială la amendă în temeiul punctului 26 al treilea paragraf din Comunicarea din 2006 privind cooperarea, în măsura în care probele pe care le‑au furnizat cu privire la reuniunile ECC și CUP au permis Comisiei să sporească gravitatea încălcării.
[omissis]
2) Cu privire la al doilea aspect al primului motiv, întemeiat pe o eroare de drept în aplicarea articolului 26 al treilea paragraf din Comunicarea din 2006 privind cooperarea
[omissis]
i) Cu privire la prima critică, întemeiată pe o eroare de drept, întrucât Comisia a reținut răspunderea reclamantelor pentru participarea acestora la reuniunile ECC și CUP
78 Reclamantele susțin că Comisia a utilizat în mod eronat probele pe care acestea le‑au prezentat cu privire la reuniunile CUP și reuniunile ECC pentru a le considera răspunzătoare pentru toate elementele încălcării, inclusiv pentru aceste reuniuni. Într‑adevăr, reclamantele ar fi fost primele care au prezentat probe privind reuniunile CUP, a căror existență nu era cunoscută de Comisie până la data respectivă. În plus, reclamantele ar fi fost singurele care au furnizat probe privind reuniunile ECC.
79 Comisia contestă aceste argumente.
80 În prezenta cauză, trebuie amintit că, pe de o parte, Comisia a reținut răspunderea primei reclamante pentru participarea sa directă la înțelegere între 26 iunie 1998 și 23 aprilie 2012 și răspunderea celei de a doua reclamante, în calitatea sa de societate‑mamă a primei reclamante, pentru perioada cuprinsă între 1 februarie 2007 și 23 aprilie 2012 (a se vedea punctele 17 și 18 de mai sus).
81 Pe de altă parte, Comisia a considerat că reclamantele au fost singurele care au furnizat probe cu privire la contactele cu caracter anticoncurențial care au avut loc între anii 1998 și 2004, cu excepția unui contact care a avut loc în cursul anului 2003, și că aceste probe i‑au permis să extindă durata încălcării pentru perioada cuprinsă între 26 iunie 1998 și 28 august 2003 [considerentul (1080) și notele de subsol 1708 și 1709 din decizia atacată].
82 În plus, Comisia a considerat că reclamantele au fost primele care au furnizat probe referitoare la reuniunile CUP [considerentele (1080) și (1096) și nota de subsol 1710 din decizia atacată] și că aceste probe au permis Comisiei să descopere un alt aspect funcțional al înțelegerii, și anume existența, natura și conținutul reuniunilor CUP organizate între anii 2006 și 2008 [considerentul (1080) și nota de subsol 1710 din decizia atacată].
83 Ca urmare a acestor considerații, pe de o parte, Comisia a acordat primei reclamante o imunitate parțială la amendă, în temeiul punctului 26 al treilea paragraf din Comunicarea din 2006 privind cooperarea, pentru perioada de încălcare cuprinsă între 26 iunie 1998 și 28 august 2003. Într‑adevăr, deși Comisia a reținut că prima reclamantă este răspunzătoare pentru participarea sa directă la înțelegere în perioada cuprinsă între 26 iunie 1998 și 23 aprilie 2012, nu a luat în considerare perioada cuprinsă între 26 iunie 1998 și 28 august 2003 la stabilirea coeficientului multiplicator pentru durata participării la încălcare (a se vedea punctele 17 și 26 de mai sus).
84 Astfel, Comisia a considerat că perioada corespunzătoare acestei imunități parțiale la amendă, acordată pentru durata încălcării, includea perioada în care au avut loc toate reuniunile ECC, cu excepția reuniunii din 7 noiembrie 2003 [a se vedea considerentele (78) și (80) și nota de subsol 128 din decizia atacată, precum și punctele 12 și 26 de mai sus].
85 Pe de altă parte, Comisia a considerat că probele furnizate de reclamante în legătură cu reuniunile ECC și reuniunile CUP nu i‑au permis să stabilească fapte suplimentare care să sporească gravitatea încălcării. În consecință, Comisia a refuzat să acorde reclamantelor imunitate parțială la amendă în ceea ce privește gravitatea încălcării, în temeiul punctului 26 al treilea paragraf din Comunicarea din 2006 privind cooperarea (a se vedea punctul 33 de mai sus).
86 În plus, Comisia a apreciat, pe baza tuturor probelor furnizate de reclamante, că acestea trebuie considerate ca fiind a doua întreprindere care furnizează o valoare adăugată semnificativă [considerentele (1082) și (1083) ale deciziei atacate]. În consecință, Comisia a acordat reclamantelor o reducere de 30 % din cuantumul amenzii care le‑ar fi fost aplicată în caz contrar pentru încălcare, în conformitate cu punctul 26 primul paragraf a doua liniuță din Comunicarea din 2006 privind cooperarea (a se vedea punctul 32 de mai sus).
87 În acest context, trebuie să se constate că, în mod contrar celor susținute de reclamante, Comisia nu a săvârșit nicio eroare atunci când le‑a considerat răspunzătoare pentru încălcare în termenii menționați la punctul 80 de mai sus.
88 Într‑adevăr, imunitatea parțială la amendă prevăzută la punctul 26 al treilea paragraf din Comunicarea din 2006 privind cooperarea privește numai cuantumul amenzii. Astfel cum s‑a amintit la punctul 75 de mai sus, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile pentru a beneficia de această imunitate parțială, singura consecință este că Comisia nu se poate baza pe probele în cauză pentru a determina gravitatea sau durata încălcării săvârșite de solicitantul clemenței. Cu alte cuvinte, în această ipoteză, Comisia nu ia în considerare faptele respective pentru stabilirea cuantumului amenzii.
89 În consecință, imunitatea parțială la amendă prevăzută la punctul 26 al treilea paragraf din Comunicarea din 2006 privind cooperarea nu are nicio incidență asupra întinderii răspunderii pentru încălcarea reținută în ceea ce privește întreprinderile care beneficiază de o asemenea imunitate.
[omissis]
91 Așadar, trebuie respinsă prima critică din cadrul celui de al doilea aspect al primului motiv, întemeiată pe o eroare de drept, întrucât Comisia a reținut răspunderea reclamantelor pentru participarea lor la reuniunile ECC și la reuniunile CUP.
ii) Cu privire la a doua critică, întemeiată pe o eroare de drept, întrucât Comisia a concluzionat că probele prezentate de reclamante nu au avut nicio incidență asupra gravității încălcării
92 Reclamantele contestă concluzia Comisiei din considerentele (1094) și (1096) ale deciziei atacate, potrivit căreia probele prezentate de acestea cu privire la reuniunile ECC și CUP nu au avut nicio incidență asupra gravității încălcării. În opinia reclamantelor, aceste probe ar fi permis să se constate că încălcarea a vizat și acorduri în materie de prețuri și, prin urmare, nu s‑a limitat la discuții referitoare la informații privind prețurile și informații privind cererea și oferta. În plus, aceste dovezi ar demonstra existența unui mecanism de raportare și a unui mecanism de monitorizare menite să asigure respectarea de către întreprinderi a acordurilor în materie de prețuri. Prin urmare, aceste probe ar fi fost concludente pentru a spori gravitatea încălcării. În susținerea poziției lor, reclamantele invocă Hotărârea din 21 ianuarie 2016, Galp Energía España și alții/Comisia (C‑603/13 P, EU:C:2016:38), și Hotărârea din 26 aprilie 2007, Bolloré și alții/Comisia (T‑109/02, T‑118/02, T‑122/02, T‑125/02, T‑126/02, T‑128/02, T‑129/02, T‑132/02 și T‑136/02, EU:T:2007:115).
93 Comisia contestă aceste argumente.
94 Astfel cum s‑a amintit la punctele 73 și 74 de mai sus, beneficiul imunității parțiale la amendă, prevăzut la punctul 26 al treilea paragraf din Comunicarea din 2006 privind cooperarea, necesită îndeplinirea mai multor condiții, și anume ca întreprinderea în cauză să fi fost prima care a furnizat probe concludente în sensul punctului 25 din comunicarea respectivă, aceste probe să permită stabilirea unor fapte suplimentare față de cele pe care Comisia este în măsură să le stabilească, iar aceste fapte suplimentare să sporească gravitatea sau durata încălcării.
95 Rezultă din cele arătate că, în scopul aplicării punctului 26 al treilea paragraf din Comunicarea din 2006 privind cooperarea, nu este suficient ca probele să fie concludente în sensul punctului 25 din această comunicare, ci este necesar de asemenea ca ele să permită Comisiei să stabilească fapte suplimentare ce sporesc gravitatea sau durata încălcării (Hotărârea din 29 februarie 2016, Deutsche Bahn și alții/Comisia, T‑267/12, nepublicată, EU:T:2016:110, punctul 405).
96 În prezenta cauză, Comisia a considerat că prima reclamantă a fost singura care a furnizat probe cu privire la reuniunile ECC și că reclamantele au fost primele care au furnizat probe cu privire la reuniunile CUP. Comisia a considerat că probele furnizate de prima reclamantă cu privire la reuniunile ECC i‑au permis să extindă durata încălcării și, în consecință, i‑a acordat acesteia imunitate parțială la amendă pentru perioada cuprinsă între 26 iunie 1998 și 28 august 2003 (a se vedea punctele 80-84 de mai sus).
97 Totuși, Comisia a considerat că probele respective, în special cele cu privire la reuniunile CUP, nu i‑au permis să stabilească fapte suplimentare care să sporească gravitatea încălcării [considerentele (1094) și (1096) ale deciziei atacate]. În consecință, a refuzat să acorde reclamantelor o imunitate parțială la amendă în raport cu gravitatea încălcării (a se vedea punctul 85 de mai sus).
98 În această privință, potrivit deciziei atacate, Comisia a considerat că, pe toată durata înțelegerii, părțile au făcut schimb de informații privind prețurile, oferta și cererea și că, în mod cert, în cadrul anumitor reuniuni ECC și CUP, întreprinderile au încheiat acorduri privind prețurile. Cu toate acestea, în opinia Comisiei, atât practicile concertate, cât și acordurile privind prețurile, ca manifestări ale comportamentului coluziv în speță, au făcut parte din aceeași încălcare gravă a articolului 101 alineatul (1) TFUE. Astfel, faptul că părțile au participat nu numai la practici concertate, ci și la acorduri, nu a avut nicio incidență asupra gravității încălcării. În plus, potrivit Comisiei, reuniunile ECC și CUP nu erau substanțial diferite de celelalte reuniuni multilaterale menționate la punctul 12 de mai sus, care făceau parte din aceeași încălcare unică și continuă ce face obiectul deciziei atacate [a se vedea considerentele (72), (1094) și (1096) ale deciziei atacate].
99 În special, în ceea ce privește reuniunile CUP, Comisia a considerat că, având în vedere perioada în care au avut loc aceste reuniuni și ținând seama de natura lor și de faptul că s‑au desfășurat în paralel cu reuniunile MK, dezvăluirea de către reclamante a existenței reuniunilor CUP nu a sporit durata sau gravitatea încălcării [a se vedea considerentul (1096) al deciziei atacate].
100 În mod similar, în ceea ce privește monitorizarea efectuată în cadrul reuniunilor CUP, Comisia a considerat că o asemenea monitorizare nu constituia o caracteristică specifică a înțelegerii, de natură să aibă o influență asupra gravității încălcării, având în vedere în special că întreprinderile își monitorizau comportamentul reciproc în mod general și în afara reuniunilor CUP [a se vedea considerentul (716) al deciziei atacate].
101 Rezultă din această situație că Comisia a concluzionat că nici reuniunile ECC, nici reuniunile CUP nu au avut o natură diferită de celelalte manifestări ale comportamentului coluziv din speță, toate acestea constituind practici concertate și/sau acorduri privind prețurile care făceau parte din aceeași încălcare gravă a articolului 101 alineatul (1) TFUE. În special, în ceea ce privește reuniunile CUP, Comisia a concluzionat că încălcarea ar fi fost la fel de îndelungată și ar fi constituit o nerespectare la fel de gravă a normelor privind concurența chiar și în lipsa acestor reuniuni.
102 Argumentația reclamantelor nu repune în discuție aceste concluzii.
103 În această privință, trebuie amintit că noțiunea de acord în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE, astfel cum a fost interpretată de jurisprudență, este axată pe existența unei concordanțe de voințe între cel puțin două părți, a cărei formă de manifestare nu este importantă atât timp cât constituie expresia fidelă a acestora (a se vedea Hotărârea din 16 iunie 2015, FSL și alții/Comisia, T‑655/11, EU:T:2015:383, punctul 413 și jurisprudența citată).
104 În plus, noțiunea de practică concertată în sensul aceleiași dispoziții are în vedere o formă de coordonare între întreprinderi care, fără să fi fost dusă până la realizarea unei convenții propriu‑zise, substituie în mod deliberat riscurile concurenței cu o cooperare practică între ele (a se vedea Hotărârea din 16 iunie 2015, FSL și alții/Comisia, T‑655/11, EU:T:2015:383, punctul 414 și jurisprudența citată).
105 Potrivit unei jurisprudențe constante, noțiunile de acord și de practică concertată, în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE, presupun forme de coluziune care au aceeași natură și nu se disting decât prin intensitatea lor și prin formele în care se manifestă [a se vedea Hotărârea din 5 decembrie 2013, Solvay Solexis/Comisia, C‑449/11 P, nepublicată, EU:C:2013:802, punctul 52 și jurisprudența citată; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 8 iulie 1999, Comisia/Anic Partecipazioni, C‑49/92 P, EU:C:1999:356, punctul 132).
106 În consecință, chiar dacă noțiunile de acord și de practică concertată au elemente constitutive parțial diferite, acestea nu sunt reciproc incompatibile. Prin urmare, Comisia nu are obligația să califice drept acord sau practică concertată fiecare dintre comportamentele constatate, ci poate să califice în mod întemeiat unele dintre aceste comportamente drept „acorduri”, iar altele drept „practici concertate” (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 iulie 1999, Comisia/Anic Partecipazioni, C‑49/92 P, EU:C:1999:356, punctul 132, și Hotărârea din 16 iunie 2015, FSL și alții/Comisia, T‑655/11, EU:T:2015:383, punctul 453).
107 Astfel, dubla calificare a încălcării drept acord „și/sau” practică concertată trebuie interpretată în sensul că desemnează un ansamblu complex de elemente de fapt, dintre care unele au fost calificate drept acord, iar altele, drept practică concertată în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE, care nu prevede o calificare specifică pentru acest tip de încălcare complexă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 mai 2013, MRI/Comisia, T‑154/09, EU:T:2013:260, punctul 165 și jurisprudența citată).
108 Aceasta este situația în prezenta cauză. Într‑adevăr, prin decizia atacată, Comisia a constatat existența unei încălcări unice și continue a articolului 101 TFUE și a articolului 53 din Acordul privind SEE, care a constat în acorduri și/sau practici concertate ce au avut ca obiect coordonarea politicilor de prețuri în sectorul condensatorilor electrolitici cu aluminiu și cu tantal (a se vedea punctele 9 și 10 de mai sus).
109 În special, din considerentele (704)-(743) ale deciziei atacate rezultă că Comisia a apreciat că, întrucât încălcarea în cauză era complexă și de lungă durată, nu era necesar să califice comportamentul drept acord sau practică concertată. În această privință, Comisia a considerat, mai întâi, că contactele cu caracter anticoncurențial menționate la punctele 12 și 13 de mai sus aveau, toate, același obiectiv anticoncurențial, și anume coordonarea politicilor de prețuri. În continuare, Comisia a afirmat că comportamentul întreprinderilor includea atât schimburi de informații privind prețurile, schimburi de informații privind oferta și cererea, cât și încheierea de acorduri privind prețurile, însoțite de un mecanism de monitorizare pentru a asigura punerea în aplicare a acestora. În plus, Comisia a considerat că acest mecanism de monitorizare nu era o caracteristică specifică a înțelegerii, întrucât, indiferent de existența unui astfel de mecanism, întreprinderile își monitorizau comportamentul reciproc în mod general. În sfârșit, Comisia a considerat că aceste comportamente au luat forma unor acorduri și/sau practici concertate și au urmat un plan global cu un scop anticoncurențial unic.
110 Desigur, este adevărat că, în decizia atacată, Comisia menționează reuniunile ECC și CUP drept exemple de reuniuni multilaterale în cadrul cărora întreprinderile au încheiat acorduri privind prețurile, însoțite de un mecanism de monitorizare pentru a asigura aplicarea acestora [a se vedea considerentul (715) litera (c) al deciziei atacate].
111 Cu toate acestea, Comisia a considerat că toate reuniunile multilaterale descrise la punctul 12 de mai sus prezentau caracteristici comune și că obiectul discuțiilor din cadrul acestor reuniuni multilaterale a rămas același sau în mare parte similar pe toată durata încălcării [considerentele (70)-(72) și (741) ale deciziei atacate]. În plus, Comisia a considerat că mecanismul de monitorizare nu era o caracteristică specifică a înțelegerii, întrucât întreprinderile au exercitat o monitorizare generalizată și reciprocă în afara acestui mecanism [considerentul (716) al deciziei atacate].
112 Astfel, în lumina jurisprudenței menționate la punctele 105-107 de mai sus, trebuie să se constate că, în contextul prezentei încălcări complexe, care a implicat mai multe întreprinderi ce urmăreau un obiectiv comun de coordonare a politicilor de prețuri pe o perioadă de mai mulți ani, Comisia nu trebuia să califice cu precizie fiecare dintre comportamentele ilicite ca fiind un acord sau o practică concertată. În orice ipoteză, ambele forme de încălcare sunt prevăzute la articolul 101 TFUE.
113 Rezultă din această constatare că nu se poate stabili în speță o distincție între presupusa gravitate mai mare a „acordurilor” în comparație cu gravitatea mai mică a „practicilor concertate”. Astfel, într‑un context precum cel din prezenta cauză, în care comportamentele ilicite au fost calificate fără distincție ca fiind „acorduri” și/sau „practici concertate”, fiecare dintre acestea coroborând existența unei încălcări complexe, unice și continue a articolului 101 TFUE, o calificare precisă a unor asemenea comportamente ca fiind acorduri sau practici concertate nu poate fi de natură să stabilească o diferență între gravitatea fiecărui comportament.
114 Dimpotrivă, o calificare precisă a fiecărui comportament ilicit constitutiv al înțelegerii ca fiind un acord sau o practică concertată nu ar putea să aibă o incidență asupra gravității încălcării, întrucât ambele forme de încălcare sunt menționate la articolul 101 alineatul (1) TFUE, iar acesta nu prevede o calificare specifică a unui tip de încălcare complexă precum cel din speță.
115 În plus, trebuie amintit că Hotărârea din 21 ianuarie 2016, Galp Energía España și alții/Comisia (C‑603/13 P, EU:C:2016:38), și Hotărârea din 26 aprilie 2007, Bolloré și alții/Comisia (T‑109/02, T‑118/02, T‑122/02, T‑125/02, T‑126/02, T‑128/02, T‑129/02, T‑132/02 și T‑136/02, EU:T:2007:115), invocate de reclamante, nu oferă nicio susținere a poziției acestora. Spre deosebire de prezenta cauză, cauzele în care au fost pronunțate aceste două hotărâri se refereau la situații de participare mai limitată sau chiar de neparticipare la anumite elemente ale înțelegerii, precum mecanismele de compensare sau de monitorizare (a se vedea Hotărârea din 21 ianuarie 2016, Galp Energía España și alții/Comisia, C‑603/13 P, EU:C:2016:38, punctele 28, 29, 78, 86 și 93, și Hotărârea din 26 aprilie 2007, Bolloré și alții/Comisia (T‑109/02, T‑118/02, T‑122/02, T‑125/02, T‑126/02, T‑128/02, T‑129/02, T‑132/02 și T‑136/02, EU:T:2007:115, punctele 418, 439, 563 și 566). În mod similar, spre deosebire de aceste cauze, în prezenta cauză nu a fost identificat niciun sistem de monitorizare sau alt mecanism autonom ca fiind o componentă distinctă a încălcării ce face obiectul deciziei atacate.
116 În speță, reiese din decizia atacată că, pe de o parte, Comisia a stabilit proporția din valoarea vânzărilor reținută pentru gravitatea încălcării la 16 %. În această privință, Comisia a luat în considerare natura încălcării, și anume faptul că aceasta a constat în „aranjamente” orizontale de coordonare a prețurilor, care se numără printre cele mai grave încălcări ale articolului 101 TFUE. În plus, Comisia a luat în considerare sfera geografică a încălcării, indicând că aceasta cuprindea întregul teritoriu al SEE (a se vedea punctul 24 de mai sus).
117 Pe de altă parte, Comisia a considerat că mecanismul de monitorizare discutat în cadrul reuniunilor CUP nu era o caracteristică specifică a înțelegerii, întrucât întreprinderile exercitau o monitorizare generală și reciprocă în afara acestui mecanism (a se vedea punctul 111 de mai sus).
118 Astfel, spre deosebire de cauzele în care au fost pronunțate hotărârile menționate la punctul 115 de mai sus, încălcarea în discuție în speță nu are alte componente care ar fi autonome în raport cu ansamblul de acorduri și/sau de practici concertate ce au vizat coordonarea politicilor de prețuri, care formează această încălcare. În special, reuniunile CUP făceau parte din acest ansamblu de acorduri și/sau practici concertate și nu prezentau caracteristici specifice care să poată avea un impact specific asupra gravității încălcării (a se vedea punctele 98 și 99 de mai sus).
119 Având în vedere ansamblul celor ce precedă, trebuie să se arate că, fără a săvârși o eroare, Comisia a apreciat că reclamantele nu au prezentat elemente de probă care să permită stabilirea unor fapte suplimentare care să sporească gravitatea încălcării.
120 Prin urmare, a doua critică din cadrul celui de al doilea aspect al primului motiv trebuie respinsă.
[omissis]
3) Cu privire la al treilea aspect al primului motiv, întemeiat pe o încălcare a principiului egalității de tratament
131 În cadrul celui de al treilea aspect al primului motiv, reclamantele susțin că Comisia ar fi trebuit să le acorde o reducere a cuantumului de bază al amenzii de cel puțin 3 %, echivalentă cu reducerea pe care a acordat‑o întreprinderilor în cazul cărora nu s‑a stabilit participarea la anumite grupuri de reuniuni, și anume Sanyo, NEC Tokin (Nec Corp. și Tokin Corp.), Matsuo și Nichicon. Prin faptul că nu a procedat astfel, Comisia ar fi tratat participanții la înțelegere, care au ascuns elemente de fapt ale încălcării referitoare la anumite grupuri de reuniuni, într‑un mod mai favorabil decât reclamantele, care au dezvăluit existența unuia dintre aceste grupuri de reuniuni.
132 Comisia contestă aceste argumente.
[omissis]
134 În speță, trebuie să se arate că argumentul reclamantelor se întemeiază pe o comparație eronată între noțiunea de imunitate parțială la amendă, astfel cum este prevăzută la punctul 26 al treilea paragraf din Comunicarea din 2006 privind cooperarea, și circumstanțele atenuante care trebuie luate în considerare de Comisie, precum cele enumerate la punctul 29 din Orientările din 2006.
135 Astfel, în primul rând, situația reclamantelor nu este comparabilă, din punct de vedere factual, cu cea a celorlalți participanți la înțelegere menționați de acestea.
136 Pe de o parte, în ceea ce privește participarea la reuniunile CUP, precum și la reuniunile MK, trebuie să se constate că Comisia a apreciat că prima reclamantă a participat la acestea [a se vedea considerentele (88) și (95) ale deciziei atacate], observație pe care, de altfel, reclamantele nu o contestă.
137 În schimb, Comisia a apreciat că nu s‑a stabilit participarea Sanyo, NEC Tokin și Matsuo la reuniunile CUP și că nu exista nicio dovadă că acestea ar fi avut cunoștință de reuniunile menționate [considerentele (754), (759) și (764) ale deciziei atacate]. În mod similar, Comisia a apreciat că nu s‑a stabilit participarea Nichicon la reuniunile MK și nu exista nicio dovadă că aceasta avea cunoștință de reuniunile menționate [considerentul (761) al deciziei atacate].
138 Pe de altă parte, în ceea ce privește cooperarea la investigația Comisiei, trebuie să se constate că reclamantele au furnizat probe care au permis Comisiei să stabilească existența, natura și conținutul reuniunilor CUP (a se vedea punctul 82 de mai sus), ceea ce nu a fost cazul în ce privește Sanyo, NEC Tokin, Matsuo și Nichicon.
139 În consecință, situația de fapt a reclamantelor și cea a Sanyo, a NEC Tokin, a Matsuo și a Nichicon sunt substanțial diferite.
140 În al doilea rând, cele două situații nu sunt comparabile din punct de vedere juridic. Pe de o parte, Comisia a trebuit să evalueze dacă faptul că Sanyo, NEC Tokin, Matsuo și Nichicon nu au participat la anumite contacte cu caracter anticoncurențial trebuia luat în considerare ca circumstanță atenuantă în sensul punctului 29 din Orientările din 2006. Pe de altă parte, în contextul Comunicării din 2006 privind cooperarea, Comisia a trebuit să evalueze dacă cooperarea reclamantelor în cadrul investigației sale trebuia să conducă la acordarea unei imunități parțiale la amendă în beneficiul lor.
141 În această privință, trebuie amintit că, în ceea ce privește încălcările care intră în domeniul de aplicare al Comunicării din 2006 privind cooperarea, în principiu, persoana interesată nu poate reproșa în mod valabil Comisiei faptul că nu a luat în considerare drept circumstanță atenuantă gradul cooperării sale, în afara cadrului juridic al acestei comunicări (a se vedea Hotărârea din 29 februarie 2016, EGL și alții/Comisia, T‑251/12, nepublicată, EU:T:2016:114, punctul 190 și jurisprudența citată).
142 În consecință, cooperarea furnizată de reclamante nu poate fi valorizată în afara domeniului de aplicare al Comunicării din 2006 privind cooperarea, în special ca circumstanță atenuantă în temeiul punctului 29 din Orientările din 2006. În această privință, trebuie să se arate că, în conformitate cu a patra liniuță a punctului respectiv, faptul că întreprinderea în cauză cooperează efectiv cu Comisia în afara domeniului de aplicare al Comunicării privind clemența și dincolo de obligațiile sale legale de a coopera poate fi considerat o circumstanță atenuantă care poate conduce la o reducere a cuantumului de bază al amenzii.
143 În plus, contrar a ceea ce pare să rezulte din argumentația reclamantelor, condițiile care pot justifica aplicarea circumstanțelor atenuante nu sunt în niciun caz comparabile cu cele necesare pentru aplicarea imunității parțiale la amendă, în special în ceea ce privește aprecierea gravității faptelor în cauză.
144 Astfel cum reiese din jurisprudență, Comisia poate ține seama de gravitatea relativă a participării unei întreprinderi la o încălcare și de circumstanțele particulare ale cauzei fie atunci când apreciază gravitatea încălcării în sensul articolului 23 din Regulamentul nr. 1/2003, fie atunci când ajustează cuantumul de bază în funcție de circumstanțe atenuante și agravante (Hotărârea din 11 iulie 2013, Team Relocations și alții/Comisia, C‑444/11 P, nepublicată, EU:C:2013:464, punctele 104 și 105; a se vedea de asemenea Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Laufen Austria/Comisia, C‑637/13 P, EU:C:2017:51, punctul 71 și jurisprudența citată).
145 În schimb, rezultă din cuprinsul punctului 26 al treilea paragraf din Comunicarea din 2006 privind cooperarea că imunitatea parțială la amendă se acordă, printre altele, în cazul în care solicitantul clemenței furnizează Comisiei probe pe care aceasta le utilizează pentru a stabili fapte suplimentare ce sporesc gravitatea încălcării, și anume gravitatea globală a încălcării.
146 În prezenta cauză, pe de o parte, reducerea de 3 % acordată Sanyo, NEC Tokin, Matsuo și Nichicon a ținut seama de gravitatea relativă a participării lor la încălcare sau chiar de lipsa participării lor la anumite grupuri de reuniuni.
147 Pe de altă parte, refuzul de a li se acorda reclamantelor o imunitate parțială la amendă în ceea ce privește gravitatea încălcării s‑a bazat pe faptul că probele privind în special reuniunile CUP nu au permis Comisiei să sporească gravitatea globală a încălcării (a se vedea punctele 33 și 97 de mai sus).
148 Rezultă că, în speță, nu a fost demonstrat tratamentul mai puțin favorabil aplicat reclamantelor, întrucât situația acestora și cea a întreprinderilor sus‑menționate nu este comparabilă nici din punct de vedere factual, nici din punct de vedere juridic.
149 Prin urmare, trebuie respins al treilea aspect al primului motiv și, în consecință, primul motiv în ansamblul său.
b) Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe refuzul Comisiei de a se abate de la metodologia generală stabilită în Orientările din 2006 și de a acorda o reducere a cuantumului amenzii în temeiul punctului 37 din aceste orientări
[omissis]
2) Cu privire la al doilea aspect al celui de al doilea motiv, întemeiat pe o eroare de drept și pe o încălcare a principiilor proporționalității, egalității de tratament și individualizării pedepselor și a sancțiunilor
169 În cadrul celui de al doilea aspect al celui de al doilea motiv, reclamantele invocă o eroare de drept și o încălcare a principiilor proporționalității, egalității de tratament și individualizării pedepselor și a sancțiunilor în ceea ce privește refuzul Comisiei de a se abate de la metoda generală prevăzută în Orientările din 2006 și de a le acorda o reducere suplimentară a cuantumului amenzii în temeiul punctului 37 din aceste orientări.
[omissis]
174 Comisia obiectează în esență că, în prezenta cauză, nu era obligată să se abată de la metoda generală stabilită în Orientările din 2006.
175 Cu titlu introductiv, trebuie să se arate că, astfel cum s‑a amintit la punctul 58 de mai sus, Orientările din 2006 stabilesc o normă de conduită care indică practica ce trebuie urmată și de la care Comisia nu se poate abate într‑un caz particular fără o motivare care să fie compatibilă printre altele cu principiul egalității de tratament.
176 În plus, este necesar să se amintească etapele care au fost urmate de Comisie pentru a calcula cuantumul amenzilor aplicate reclamantelor în speță. În această privință, reiese din dosar că, pe de o parte, cuantumul de bază al amenzii care urma să fie aplicată primei reclamante a fost calculat fără a lua în considerare perioada cuprinsă între 26 iunie 1998 și 28 august 2003, întrucât Comisia îi acordase imunitate parțială la amendă pentru această perioadă în temeiul punctului 26 al treilea paragraf din Comunicarea din 2006 privind cooperarea (a se vedea punctul 26 de mai sus).
177 Astfel, în urma etapelor menționate la punctele 21-27 de mai sus, Comisia a stabilit cuantumul de bază al amenzii care urma să fie aplicată primei reclamante la 61 434 000 de euro și cuantumul de bază al amenzii care urma să fie aplicată celei de a doua reclamante la 39 598 000 de euro.
178 În continuare, întrucât cuantumul de bază al amenzii care urma să fie aplicată primei reclamante depășea 10 % din cifra de afaceri realizată de aceasta în cursul exercițiului financiar precedent, Comisia a aplicat această limită și, în consecință, cuantumul de bază al amenzii a fost redus la 40 606 385 de euro, în conformitate cu articolul 23 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1/2003 (a se vedea punctul 31 de mai sus).
179 În sfârșit, din acest cuantum de bază de 40 606 385 de euro, Comisia a aplicat o reducere de 30 % în temeiul punctului 26 primul paragraf a doua liniuță din Comunicarea din 2006 privind cooperarea. Prin urmare, cuantumul total al amenzilor aplicate reclamantelor se ridică la 28 424 000 de euro (a se vedea punctele 32 și 34 de mai sus).
180 Argumentele invocate de reclamante trebuie analizate în lumina acestor considerații.
181 În primul rând, este necesar să se arate că reclamantele susțin în mod eronat că rezultă din jurisprudență că Comisia ar fi obligată să se abată de la metoda generală prevăzută în Orientările din 2006 din cauză că utilizarea metodei prevăzute în aceste orientări ar conduce la aplicarea limitei de 10 % din cifra de afaceri mai multor participanți la înțelegere.
182 Contrar celor susținute de reclamante, argumentul lor nu își găsește niciun temei în Hotărârea din 16 iunie 2011, Putters International/Comisia (T‑211/08, EU:T:2011:289). În această privință, trebuie amintit că, la punctul 75 din această hotărâre, Tribunalul a arătat mai întâi că înmulțirea cuantumului, stabilit în funcție de valoarea vânzărilor, cu numărul anilor de participare la încălcare poate implica faptul că, în cadrul Orientărilor din 2006, aplicarea plafonului de 10 % prevăzut la articolul 23 din Regulamentul nr. 1/2003 urmează să fie de acum înainte mai degrabă regula, decât excepția pentru orice întreprindere care își desfășoară activitatea în principal pe o singură piață și care a participat pentru o perioadă mai mare de un an la o înțelegere. În plus, Tribunalul a apreciat că, în acest caz, orice diferențiere în funcție de gravitate sau de anumite circumstanțe atenuante nu va mai fi în mod normal susceptibilă să se transfere asupra unei amenzi care a fost redusă pentru a ajunge la valoarea de 10 %.
183 Cu toate acestea, la punctul 75 din Hotărârea din 16 iunie 2011, Putters International/Comisia (T‑211/08, EU:T:2011:289), Tribunalul s‑a limitat mai întâi să arate că lipsa unei diferențieri rezultate din noua metodologie de calcul al amenzilor în temeiul Orientărilor din 2006 poate să îl oblige să își exercite competența de fond în cazurile concrete în care simpla aplicare a acestor orientări nu permite o diferențiere adecvată. În plus, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 75 și al punctelor 81-87 din hotărârea menționată, Tribunalul a considerat că, în acea împrejurare, Comisia concluzionase în mod întemeiat că nu existau motive care să justifice reducerea amenzii solicitată de reclamantă. Astfel, Tribunalul a considerat că nu era necesar să își exercite competența de fond.
184 În plus, trebuie să se observe că, în cauza în care a fost pronunțată Hotărârea din 16 iunie 2011, Putters International/Comisia (T‑211/08, EU:T:2011:289), amenda finală aplicată de Comisie a corespuns amenzii maxime, și anume amenzii corespunzătoare plafonului de 10 % din cifra de afaceri din exercițiul financiar precedent. Or, situația este diferită în prezenta cauză, întrucât, după aplicarea acestui plafon, reclamantele au beneficiat totuși de o reducere de 30 % din cuantumul amenzii care le‑ar fi fost aplicată în caz contrar (a se vedea punctele 32, 178 și 179 de mai sus).
185 În mod similar, Hotărârea din 13 decembrie 2016, Printeos și alții/Comisia (T‑95/15, EU:T:2016:722), nu oferă niciun temei pentru argumentația reclamantelor. Pe de o parte, la punctul 50 și următoarele din această hotărâre, Tribunalul a examinat numai chestiunea respectării obligației de motivare a Comisiei. Pe de altă parte, la punctul 51 din această hotărâre, Tribunalul nu face trimitere directă la Hotărârea din 16 iunie 2011, Putters International/Comisia (T‑211/08, EU:T:2011:289), ci se limitează la a reitera ce a afirmat Comisia în această privință în decizia atacată.
186 În consecință, argumentația reclamantelor nu se poate baza în mod util pe aceste hotărâri. În general, această argumentație nu este confirmată de jurisprudență.
187 Într‑adevăr, Curtea a statuat deja că nu este contrar principiilor proporționalității și egalității de tratament ca, prin aplicarea metodei de calcul al cuantumului de bază al amenzilor, prevăzută în Orientările din 2006, unei întreprinderi să i se aplice o amendă ce reprezintă o proporție din cifra sa de afaceri globală mai mare decât cea pe care o reprezintă amenzile aplicate fiecăreia dintre celelalte întreprinderi. Astfel, apariția unor disparități între aceste întreprinderi în ceea ce privește raportul dintre cifra de afaceri și cuantumul amenzilor care le‑au fost aplicate este inerentă acestei metode de calcul, care nu este bazată pe cifra de afaceri globală a întreprinderilor în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 septembrie 2016, Pilkington Group și alții/Comisia, C‑101/15 P, EU:C:2016:631, punctul 64).
188 În plus, reiese din jurisprudență că Comisia nu are obligația, la stabilirea cuantumului amenzilor, de a se asigura, în cazul în care sunt aplicate asemenea amenzi mai multor întreprinderi implicate în aceeași încălcare, ca valorile finale ale amenzilor să reflecte o diferențiere între întreprinderile în cauză în ceea ce privește cifra lor de afaceri globală (a se vedea Hotărârea din 7 septembrie 2016, Pilkington Group și alții/Comisia, C‑101/15 P, EU:C:2016:631, punctul 65 și jurisprudența citată).
189 Mai mult, Curtea a statuat că diferența de procentaj pe care ar reprezenta‑o amenda în cifra de afaceri totală a întreprinderilor în cauză ca urmare a caracterului mai puțin diversificat al activității acestora nu poate, în sine, să constituie un motiv suficient pentru a justifica faptul că Comisia se îndepărtează de la metoda de calcul pe care și‑a stabilit‑o ea însăși. Astfel, acest lucru ar echivala cu avantajarea anumitor întreprinderi pe baza unui criteriu care este lipsit de pertinență în ceea ce privește gravitatea și durata încălcării. Or, în ceea ce privește stabilirea cuantumului amenzii, prin aplicarea unor metode de calcul diferite nu se poate opera o discriminare între întreprinderile care au participat la un acord sau la o practică concertată contrară articolului 101 alineatul (1) TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 septembrie 2016, Pilkington Group și alții/Comisia, C‑101/15 P, EU:C:2016:631, punctul 66 și jurisprudența citată).
190 Rezultă din cele ce precedă că împrejurarea că Comisia era obligată să aplice plafonul de 10 % din cifra de afaceri la cuantumul de bază al amenzilor care urmau să fie aplicate reclamantelor și altor întreprinderi cu caracter „monoprodus”, în ipoteza în care acesta din urmă ar fi fost stabilit, nu impunea Comisiei să se abată de la metoda de calcul al amenzilor prevăzută în Orientările din 2006.
191 În al doilea rând, este necesar să se arate că, în mod contrar a ceea ce par să susțină reclamantele, împrejurarea că prima reclamantă este o întreprindere cu caracter „monoprodus” nu justifică, în sine, abaterea Comisiei de la Orientările din 2006 pentru a acorda o reducere a amenzilor aplicate reclamantelor.
192 Mai întâi, rezultă din jurisprudența menționată la punctul 189 de mai sus că faptul că o întreprindere care participă la o înțelegere dispune de un portofoliu de produse redus nu constituie un motiv suficient pentru abaterea Comisiei de la metoda de calcul al amenzilor pe care ea însăși a stabilit‑o. Pe de o parte, metoda de calcul al amenzilor nu se bazează în nicio ipoteză pe cifra de afaceri globală a întreprinderilor, ci, dimpotrivă, pe valoarea bunurilor sau serviciilor având legătură cu încălcarea. În consecință, este inerentă acestei metode apariția unor disparități între întreprinderi în ceea ce privește raportul dintre această cifră de afaceri și valoarea amenzilor care le sunt aplicate. Pe de altă parte, caracterul mai puțin diversificat al activităților anumitor întreprinderi nu este un criteriu pertinent în ceea ce privește gravitatea și durata încălcării și, prin urmare, nu poate constitui un motiv pentru a avantaja aceste întreprinderi prin aplicarea unor metode de calcul diferite.
193 În continuare, gradul ridicat de specializare a reclamantelor sau caracterul mai puțin diversificat al activității lor în raport cu ceilalți participanți la înțelegere nu pot fi suficiente în sine pentru a se stabili că, prin neaplicarea unor criterii specifice pentru calcularea cuantumului amenzii aplicate reclamantelor, Comisia ar fi încălcat principiile egalității de tratament și proporționalității. Într‑adevăr, rezultă din jurisprudență că partea din cifra de afaceri totală care provine din vânzarea produselor ce fac obiectul încălcării în cauză este cea mai adecvată pentru a reflecta importanța economică a acestei încălcări. În consecință, întrucât reclamantele obțin o proporție deosebit de mare, dacă nu chiar aproape întreaga lor cifră de afaceri totală, din produsele care fac obiectul încălcării, faptul că valoarea amenzii aplicate reclamantelor reprezintă un procent mai mare din cifra de afaceri totală decât cea a altor participanți la înțelegere nu face decât să reflecte importanța economică a acestei încălcări pentru reclamante. Un asemenea rezultat nu este contrar principiului egalității de tratament sau al proporționalității (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 iulie 2019, Hitachi‑LG Data Storage și Hitachi‑LG Data Storage Korea/Comisia, T‑1/16, EU:T:2019:514, punctul 112 și jurisprudența citată).
194 În sfârșit, o întreprindere precum prima reclamantă, care dobândește o cotă deosebit de mare din cifra sa de afaceri totală de pe urma produsului care face obiectul înțelegerii, obține, în consecință, un beneficiu deosebit de important din aceasta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 decembrie 2018, Servier și alții/Comisia, T‑691/14, atacată cu recurs, EU:T:2018:922, punctul 1923).
195 În al treilea rând, în măsura în care reclamantele susțin că, în trecut, Comisia a adoptat o abordare diferită în ceea ce privește calculul amenzilor aplicate întreprinderilor „monoprodus” care depășesc plafonul de 10 %, este suficient să se amintească faptul că, potrivit unei jurisprudențe constante, Comisia nu este legată de practica sa decizională anterioară, care nu servește drept cadru juridic aplicabil amenzilor în materia dreptului concurenței (a se vedea Hotărârea din 11 iulie 2013, Team Relocations și alții/Comisia, C‑444/11 P, nepublicată, EU:C:2013:464, punctul 82 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 7 septembrie 2016, Pilkington Group și alții/Comisia, C‑101/15 P, EU:C:2016:631, punctul 68 și jurisprudența citată).
196 În al patrulea rând, trebuie respinse argumentele reclamantelor potrivit cărora aplicarea în prezenta cauză a plafonului de 10 % din cifra de afaceri nu ar fi permis nici diferențierea reclamantelor de celelalte întreprinderi „monoprodus”, în special în ceea ce privește durata diferită a participării lor la înțelegere, nici luarea în considerare a gradului de cooperare a reclamantelor, care nu s‑ar fi reflectat în cuantumul final al amenzilor care le‑au fost aplicate.
197 În această privință, trebuie arătat că, astfel cum rezultă din considerentul (990) al deciziei atacate, Comisia a aplicat coeficienți multiplicatori diferiți în funcție de durată atât în ceea ce privește reclamantele, cât și în ceea ce privește Elna și Nippon Chemi‑Con [a se vedea punctul 27 de mai sus și considerentul (1007), tabelul 1 din decizia atacată]. Desigur, este adevărat că acești coeficienți au fost aplicați la valoarea vânzărilor pertinentă pentru calculul cuantumului de bază al amenzilor, în conformitate cu punctul 13 din Orientările din 2006 (a se vedea punctul 21 de mai sus). Este adevărat de asemenea că, având în vedere rezultatul acestei operațiuni, Comisia a trebuit să aplice plafonul de 10 % din cifra de afaceri prevăzut la articolul 23 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1/2003 pentru a reduce sub plafonul menționat cuantumul de bază al amenzilor aplicate acestor întreprinderi [a se vedea considerentul (1058) al deciziei atacate].
198 Totuși, argumentația reclamantelor potrivit căreia aplicarea plafonului de 10 % din cifra de afaceri nu ar fi permis diferențierea lor de alte întreprinderi „monoprodus” nu ține seama de diferența de finalitate dintre criteriile pertinente pentru stabilirea cuantumului de bază al amenzii și plafonul de 10 % din cifra de afaceri.
199 În această privință, trebuie amintit că, în conformitate cu punctul 2 din Orientările din 2006, cuantumul de bază este stabilit în funcție de gravitatea și de durata încălcării, în timp ce plafonul de 10 % din cifra de afaceri are un obiectiv distinct și autonom față de criteriile de gravitate și de durată a încălcării.
200 Astfel, rezultă din jurisprudență că, deși articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 lasă Comisiei o marjă de apreciere, limitează totuși exercitarea acestei marje prin stabilirea unor criterii obiective pe care Comisia trebuie să le respecte. Prin urmare, cuantumul amenzii ce poate fi aplicată unei întreprinderi are un plafon cuantificabil și absolut, astfel încât cuantumul maxim al amenzii ce poate fi aplicată unei anumite întreprinderi poate fi determinat în avans (a se vedea Hotărârea din 16 februarie 2017, Hansen & Rosenthal și H&R Wax Company Vertrieb/Comisia, C‑90/15 P, nepublicată, EU:C:2017:123, punctul 78 și jurisprudența citată).
201 Pe de o parte, această limită este menită să evite amenzile excesive și disproporționate (Hotărârea din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri și alții/Comisia, C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P-C‑208/02 P și C‑213/02 P, EU:C:2005:408, punctul 281). Pe de altă parte, această limită are ca obiectiv să evite aplicarea unor amenzi pe care, după toate probabilitățile, întreprinderile, având în vedere dimensiunea lor, astfel cum este determinată prin cifra lor de afaceri totală, chiar dacă aproximativ și imperfect, nu vor fi în măsură să le plătească. Singura consecință posibilă a unei astfel de limite este reducerea cuantumului amenzii calculat pe baza criteriilor privind gravitatea și durata încălcării la nivelul maxim autorizat atunci când amenda depășește acest nivel. Aplicarea acestuia presupune că întreprinderea în cauză nu plătește toată amenda care ar fi, în principiu, datorată în baza unei aprecieri întemeiate pe criteriile respective (a se vedea Hotărârea din 5 octombrie 2011, Romana Tabacchi/Comisia, T‑11/06, EU:T:2011:560, punctul 257 și jurisprudența citată).
202 Rezultă din această constatare că, chiar dacă aplicarea plafonului de 10 % din cifra de afaceri este mai probabilă pentru întreprinderile cu un portofoliu de produse redus, nu este mai puțin adevărat că această aplicare nu poate avea, în sine, o incidență asupra metodei de calculare a cuantumului amenzilor, întrucât această metodă și acest plafon au obiective distincte și autonome, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 199-201 de mai sus.
203 În al cincilea rând, este necesar să se arate că reclamantele susțin în mod eronat că aplicarea în prezenta cauză a limitei de 10 % din cifra de afaceri nu ar permite reflectarea gradului de cooperare pe care acestea au oferit‑o în cadrul investigației Comisiei.
204 Cu titlu introductiv, trebuie să se arate că, astfel cum s‑a amintit la punctul 124 de mai sus, obiectivul programului de clemență al Comisiei nu este acela de a oferi întreprinderilor care participă la înțelegeri secrete posibilitatea de a evita consecințele pecuniare ale răspunderii lor, ci de a facilita depistarea unor astfel de practici și, ulterior, în cursul procedurii administrative, de a asista Comisia în eforturile sale de a reconstitui faptele relevante în măsura în care acest lucru este posibil.
205 Astfel, recompensa prevăzută de programul de clemență nu este acordată în scop de echitate, ci în schimbul unei cooperări care a facilitat activitatea Comisiei (a se vedea Hotărârea din 29 februarie 2016, EGL și alții/Comisia, T‑251/12, nepublicată, EU:T:2016:114, punctul 184 și jurisprudența citată).
206 În speță, trebuie să se constate că rezultă din decizia atacată că reclamantele au beneficiat, în primul rând, de o imunitate parțială la amendă pentru perioada cuprinsă între 26 iunie 1998 și 28 august 2003, în temeiul articolului 26 al treilea paragraf din Comunicarea din 2006 privind cooperarea, apoi, de aplicarea limitei de 10 % din cifra de afaceri menționată la articolul 23 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1/2003 și, în sfârșit, de o reducere de 30 % din amenda care le‑ar fi fost aplicată în caz contrar, în temeiul punctului 26 primul paragraf a doua liniuță din comunicarea menționată (a se vedea punctele 26, 31 și 32 de mai sus).
207 Or, în ceea ce privește imunitatea parțială la amendă pe durata încălcării, trebuie amintit că este inerent în logica politicii de clemență ca această imunitate parțială, menționată la punctul 26 al treilea paragraf din Comunicarea din 2006 privind cooperarea, să nu se exprime niciodată printr‑o reducere a cuantumului final al amenzii, ci printr‑o exceptare de la aplicarea coeficientului multiplicator aferent duratei, pentru a se asigura că întreprinderilor care au formulat o cerere de clemență nu li se aplică o amendă pentru perioada încălcării în privința căreia au furnizat informații Comisiei (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 24 martie 2011, FRA.BO/Comisia, T‑381/06, nepublicată, EU:T:2011:111, punctul 70).
208 Mai mult, în ceea ce privește aplicarea plafonului de 10 % din cifra de afaceri, trebuie să se arate, astfel cum a observat Comisia în considerentul (1062) al deciziei atacate, că faptul că o reducere a amenzii acordată unei întreprinderi devine caducă prin efectele unei alte dispoziții aplicate în favoarea și în beneficiul acestei întreprinderi – în prezenta cauză, plafonul de 10 % din cifra sa de afaceri, în conformitate cu articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 – nu poate repune în discuție metoda aplicată de Comisie pentru calcularea cuantumului amenzilor.
209 În plus, Comisia a recunoscut că reclamantele au fost a doua întreprindere care a furnizat elemente de probă ce au adus o valoare adăugată semnificativă și le‑a acordat o reducere de 30 % din amenda care le‑ar fi fost aplicată în mod contrar, ce corespunde reducerii procentuale maxime prevăzute la punctul 26 primul paragraf a doua liniuță din Comunicarea din 2006 privind cooperarea.
210 Astfel, trebuie respins argumentul reclamantelor întemeiat pe o pretinsă lipsă de diferențiere în ceea ce privește cooperarea lor în cadrul investigației Comisiei. Dimpotrivă, din cele prezentate anterior rezultă că, în prezenta cauză, aplicarea plafonului de 10 % din cifra de afaceri, precum și a reducerii de 30 % pentru cooperare a condus la o reducere semnificativă a amenzii care le‑a fost aplicată. Cuantumul de bază al amenzii a fost stabilit la 61 434 000 de euro pentru prima reclamantă și la 39 598 000 de euro pentru a doua reclamantă, și anume un total de 101 032 000 de euro, în timp ce cuantumul final al amenzii este de 28 424 000 de euro (a se vedea punctele 177 și 179 de mai sus).
211 Având în vedere toate considerațiile care precedă, nu este demonstrată în speță încălcarea principiilor proporționalității și egalității de tratament prin aplicarea metodei de calcul al amenzilor care este prevăzută în Orientările din 2006.
212 Pe de altă parte, în ceea ce privește principiul individualizării pedepselor și a sancțiunilor, trebuie amintit că acest principiu impune ca, în conformitate cu articolul 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003, cuantumul amenzii care trebuie plătită în solidar să fie stabilit în funcție de gravitatea încălcării reproșate individual întreprinderii în cauză și de durata acesteia (a se vedea Hotărârea din 19 iunie 2014, FLS Plast/Comisia, C‑243/12 P, EU:C:2014:2006, punctul 107 și jurisprudența citată). Rezultă că, atunci când determină raportul extern de solidaritate, Comisia este ținută în special să respecte principiul individualizării pedepselor și a sancțiunilor (Hotărârea din 10 aprilie 2014, Comisia//Siemens Österreich și alții și Siemens Transmission & Distribution și alții, C‑231/11 P-C‑233/11 P, EU:C:2014:256, punctul 52).
213 Or, argumentația reclamantelor nu vizează în niciun fel contestarea unui raport de solidaritate pe care Comisia l‑ar fi aplicat în mod eronat prin impunerea unei amenzi unice unor întreprinderi diferite.
214 Al doilea aspect al celui de al doilea motiv și, în consecință, al doilea motiv trebuie, așadar, respinse.
[omissis]
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a noua extinsă)
declară și hotărăște:
1) Respinge acțiunea.
2) Rubycon Corp. și Rubycon Holdings Co. Ltd vor suporta propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de Comisia Europeană.
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 29 septembrie 2021.
Semnături