CURIA - Documents

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)

20 aprilie 2016(*)

„Trimitere preliminară – Regulamentul (CE) nr. 44/2001 – Spațiul de libertate, securitate și justiție – Noțiunea «hotărâri ireconciliabile» – Acțiuni care nu au același obiect, îndreptate împotriva mai multor pârâți domiciliați în state membre diferite – Condițiile prorogării de competență – Clauză atributivă de competență – Noțiunea «materie contractuală» – Verificarea lipsei unei legături contractuale valide”

În cauza C‑366/13,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație, Italia), prin decizia din 28 mai 2013, primită de Curte la 1 iulie 2013, în procedura

Profit Investment SIM SpA, în lichidare

împotriva

Stefano Ossi,

Commerzbank Brand Dresdner Bank AG,

Andrea Mirone,

Eugenio Magli,

Francesco Redi,

Profit Holding SpA, în lichidare,

Redi & Partners Ltd,

Enrico Fiore,

E3 SA,

CURTEA (Camera întâi),

compusă din domnul A. Tizzano, vicepreședintele Curții, îndeplinind funcția de președinte de cameră, domnii F. Biltgen și A. Borg Barthet, doamna M. Berger și domnul S. Rodin (raportor), judecători,

avocat general: domnul Y. Bot,

grefier: doamna L. Carrasco Marco, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 5 martie 2015,

luând în considerare observațiile prezentate:

– pentru Profit Investment SIM SpA, în lichidare, de L. Gaspari, în calitate de lichidator judiciar, asistat de P. Pototschnig și de F. De Simone, avvocati;

– pentru Commerzbank Brand Dresdner Bank AG, de E. Castellani, de G. Curtò, avvocati, și de C. Gleske, avocat;

– pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de L. D'Ascia, avvocato dello Stato;

– pentru guvernul Regatului Unit, de L. Christie, în calitate de agent, asistat de B. Kennelly, barrister;

– pentru Comisia Europeană, de F. Moro, de A.‑M. Rouchaud‑Joët și de E. Traversa, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 23 aprilie 2015,

pronunță prezenta

Hotărâre

1 Prezenta cerere de decizie preliminară privește interpretarea Regulamentului (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74).

2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Profit Investment SIM SpA, în lichidare (denumită în continuare „Profit”), pe de o parte, și domnul Stefano Ossi, Commerzbank Brand Dresdner Bank AG (denumită în continuare „Commerzbank”), domnul Andrea Mirone, domnul Eugenio Magli, domnul Francesco Redi, Profit Holding SpA, în lichidare, Redi & Partners Ltd (denumită în continuare „Redi”), domnul Enrico Fiore, precum și E3 SA, pe de altă parte.

Cadrul juridic

3 Potrivit articolului 68 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001, intrat în vigoare la 1 martie 2002, acest regulament înlocuiește, în relațiile dintre toate statele membre, cu excepția Danemarcei, Convenția din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 1972, L 299, p. 32).

4 Conform considerentului (2) al acestuia, obiectivul Regulamentului nr. 44/2001, în interesul bunei funcționări a pieței interne, este:

„[…] să unifice normele referitoare la conflictele de competență în materie civilă și comercială și la simplificarea formalităților [a se citi «să simplifice formalitățile»] în vederea recunoașterii și executării rapide și simple a hotărârilor de către [a se citi «care provin din»] statele membre legate prin prezentul regulament […]”

5 Considerentele (11) și (12) ale Regulamentului nr. 44/2001 precizează în termenii următori raportul existent între diferitele norme de competență, precum și obiectivele lor normative:

„(11) Normele de competență trebuie să prezinte un mare grad de previzibilitate și să se întemeieze pe principiul conform căruia competența este determinată, în general, de domiciliul pârâtului și, astfel, trebuie să fie întotdeauna disponibilă, cu excepția câtorva situații bine definite în care materia litigiului sau autonomia părților justifică un alt factor de legătură. […]

(12) În afară de instanța domiciliului pârâtului, trebuie să existe și alte instanțe autorizate în temeiul unei legături strânse între instanță și litigiu sau în scopul bunei administrări a justiției.”

6 Articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001, care face parte din secțiunea 1 din capitolul II, intitulată „Dispoziții generale”, are următorul cuprins:

„Sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor statului membru în cauză.”

7 Articolul 5 din Regulamentul nr. 44/2001, care figurează în același capitol II, în secțiunea 2, intitulată „Competențe speciale”, prevede la punctul 1:

„O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într‑un alt stat membru:

1. (a) în materie contractuală, în fața instanțelor de la locul în care obligația care formează obiectul cererii a fost sau urmează a fi executată;

(b) în sensul aplicării prezentei dispoziții și în absența vreunei convenții contrare, locul de executare a obligației în cauză este:

– în cazul vânzării de mărfuri, locul dintr‑un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie livrate mărfurile;

– în cazul prestării de servicii, locul dintr‑un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile;

[…]”

8 Articolul 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, care este inclus de asemenea în secțiunea 2 din capitolul II, prevede următoarele:

„O persoană care își are domiciliul pe teritoriul unui stat obligat prin prezenta convenție mai poate fi acționată în justiție:

1. atunci când există mai mulți pârâți, în fața instanței domiciliului oricăruia dintre aceștia, cu condiția ca cererile să fie atât de strâns legate între ele încât să fie oportună instrumentarea și judecarea lor în același timp, pentru a se evita riscul pronunțării unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a cauzelor;

[…]”

9 Articolul 23 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001, care figurează în secțiunea 7 din capitolul II, intitulată „Prorogare de competență”, are următorul cuprins:

„(1) Dacă prin convenția părților, dintre care una sau mai multe au domiciliul pe teritoriul unui stat membru, competența în soluționarea litigiului ce a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic determinat revine instanței sau instanțelor dintr‑un stat membru, competența revine acelei instanțe sau instanțelor respective. Această competență este exclusivă, cu excepția unei convenții contrare a părților. O astfel de convenție atributivă de competență se încheie:

(a) în scris sau verbal cu confirmare scrisă sau

(b) într‑o formă conformă cu obiceiurile statornicite între părți sau

(c) în comerțul internațional, într‑o formă conformă cu uzanța cu care părțile sunt sau ar trebui să fie la curent și care, în cadrul acestui tip de comerț, este cunoscută pe larg și respectată cu regularitate de către părțile la contractele de tipul pe care îl implică domeniul comercial respectiv.

[…]”

Acțiunea principală și întrebările preliminare

10 În cursul lunii mai 2004, Commerzbank, fostă Dresdner Bank AG, bancă germană de investiții care își desfășoară activitatea și în sectorul operațiunilor denumite de „finanțare structurată”, a lansat pe piață un program de emisiune a unor obligațiuni asociate unui risc de credit (denumite în continuare „obligațiunile”), intitulat „Credit Linked Note Programme” (denumit în continuare „programul de emisiune”). În cadrul acestui program de emisiune, Commerzbank putea să lanseze emisiuni de obligațiuni în limita unui cuantum maxim total de 4 miliarde de euro.

11 Reglementarea programului de emisiune, precum și condițiile economice și legale ale obligațiunilor erau definite în prospectul de emisiune (denumit în continuare „prospectul”). În speță, acest prospect a fost aprobat în prealabil de Irish Stock Exchange (Bursa din Dublin, Irlanda), ceea ce de altfel părțile interesate nu au contestat niciodată. Prospectul menționat a rămas la dispoziția publicului pe site‑ul internet al Bursei din Dublin.

12 La punctul 16 din „Terms and conditions of the Notes” („Modalități și condiții cu privire la titluri”), acesta prevedea o clauză atributivă de competență potrivit căreia instanțele engleze au competența exclusivă să soluționeze orice litigiu rezultat din titluri sau în legătură cu acestea.

13 În luna septembrie 2004, în cadrul programului de emisiune, Commerzbank a lansat emisiunea unor obligațiuni asociate celor emise anterior de E3 (denumite în continuare „titlurile E3”) și denumite „Dresdner Total Return Notes linked to E3 SA” (denumite în continuare „titlurile în litigiu”), pentru un cuantum total de 2 300 000,00 euro.

14 Redi, societate abilitată de Financial Services Authority (autoritatea de supraveghere a piețelor, Regatul Unit) să exercite activitatea de intermediere financiară, a subscris, la 27 octombrie 2004, pe piața denumită „primară”, ansamblul titlurilor în litigiu emise de Commerzbank.

15 La aceeași dată, după ce a subscris titlurile menționate, Redi a cedat societății Profit, pentru 1 100 000 de euro, o parte dintre acestea, pe piața denumită „secundară”.

16 În primăvara anului 2006, E3 nu și‑a executat obligația de plată a tranșei dobânzilor exigibile la 15 aprilie 2006 pentru titlurile E3. În consecință, Commerzbank a notificat acest incident de plată și, la 5 iulie 2006, a procedat la stingerea titlurilor în litigiu predând societății Profit numărul corespunzător de titluri E3.

17 Acest incident de plată privind titlurile în litigiu a determinat intrarea în lichidare administrativă forțată a Profit, societate de drept italian, care a introdus o acțiune la Tribunale di Milano (Tribunalul din Milano, Italia) împotriva Commerzbank, a Profit Holding, a Redi și a E3, precum și împotriva domnului Ossi, membru al consiliului de administrație al Profit, a domnului Magli, director general al Profit, și a domnului Fiore, asociat al E3, având în esență ca obiect:

– declararea nulității, pentru dezechilibrul contractului, insuficiența sau lipsa cauzei, a convențiilor în urma cărora a cumpărat titlurile în litigiu emise de Commerzbank și vândute de Redi și, în consecință, restituirea sumelor plătite fără să fie datorate, mai precis restituirea sumelor plătite pentru efectuarea acestei achiziții;

– recunoașterea răspunderii societății sale mamă, de asemenea societate de drept italian, Profit Holding, în temeiul articolului 2497 din Codice civile (Codul civil), în măsura în care aceasta din urmă ar fi încălcat principiile bunei gestiuni a societăților și a întreprinderilor prin obligarea filialei sale să încheie tranzacțiile în discuție și ar fi, așadar, obligată să repare prejudiciile pretins suferite de Profit din cauza acestei gestiuni defectuoase. Această cerere de reparare a prejudiciilor este formulată în solidar și împotriva Redi, precum și a domnilor Ossi, Magli și Fiore, pe baza postulatului că aceste persoane ar fi cooperat în diferite forme cu Profit Holding pentru a cauza Profit prejudiciul nejustificat.

18 În aceste condiții, domnul Ossi și Commerzbank, precum și domnul Mirone, introdus în cauză de aceasta din urmă, au invocat lipsa de competență a instanței italiene, în special în considerarea faptului că clauza atributivă de competență conținută în prospect prevedea competența instanțelor engleze. Profit a sesizat, așadar, Corte suprema di Cassazione (Curtea de Casație, Italia) cu o cerere de soluționare prealabilă a chestiunii competenței jurisdicționale.

19 În aceste condiții, Corte suprema di Cassazione (Curtea de Casație) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1) Se poate considera că există legătura de conexitate între cauze diferite, prevăzută la articolul 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, atunci când obiectul pretențiilor invocate prin intermediul celor două acțiuni și temeiul în baza căruia sunt invocate pretențiile sunt diferite, fără ca între acestea să existe un raport de subordonare sau de incompatibilitate logico‑juridică, însă eventuala admitere a uneia dintre ele este potențial de natură să se reflecte, în fapt, asupra întinderii dreptului a cărui protecție se solicită în cadrul celeilalte cereri?

2) Se poate considera îndeplinită cerința formei scrise a clauzei de prorogare de competență prevăzute la articolul 23 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 44/2001 în cazul introducerii unei astfel de clauze într‑un [prospect] care este întocmit în mod unilateral de emitentul de obligațiuni, astfel încât să determine aplicabilitatea prorogării de competență în cazul litigiilor care pot apărea cu oricare dintre viitorii cumpărători ai obligațiunilor în legătură cu validitatea acestora, sau, în caz contrar, se poate considera că introducerea clauzei de prorogare de competență în documentul care reglementează emiterea de obligațiuni cu circulație transfrontalieră corespunde unei forme conforme cu uzanțele din comerțul internațional, în sensul celei prevăzute la articolul 23 alineatul (1) litera (c) din același regulament?

3) Expresia «materie contractuală» utilizată la articolul 5 punctul 1 din regulamentul menționat trebuie înțeleasă în sensul că se referă numai la litigiile în care se urmărește să se invoce în instanță raportul juridic rezultat din contract și la litigiile care sunt strâns legate de respectivul raport sau trebuie înțeleasă în sensul că se referă și la litigiile în care reclamantul, în loc să invoce contractul, neagă însăși existența unui raport contractual valid din punct de vedere juridic și urmărește să obțină restituirea sumei plătite în temeiul unui titlu care, în opinia sa, este lipsit de orice valoare juridică?”

Cu privire la întrebările preliminare

20 Profit, Commerzbank, guvernul italian și guvernul Regatului Unit, precum și Comisia Europeană au prezentat observații.

21 Înainte de examinarea primei întrebări preliminare, trebuie să se răspundă la cea de a doua și la cea de a treia întrebare. Astfel, după cum a subliniat avocatul general la punctul 29 din concluzii, în cazul în care instanța de trimitere ar trebui, în temeiul răspunsului dat la a doua întrebare, să concluzioneze că clauza atributivă de competență în discuție în litigiul principal poate fi opusă în mod valabil Profit, aceasta ar fi pusă în mod inevitabil în situația să declare Tribunale de Milano (Tribunalul din Milano) necompetent să se pronunțe cu privire la acțiunea în declararea nulității și în restituirea prețului de vânzare, care ar trebui introdusă în fața instanțelor engleze.

Cu privire la a doua întrebare

22 Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 23 alineatul (1) literele (a) și (c) din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că o clauză atributivă de competență precum cea în discuție în litigiul principal, în primul rând, îndeplinește cerințele de formă prevăzute la articolul 23 alineatul (1) litera (a) amintit atunci când este conținută într‑un prospect de emisiune a unor obligațiuni redactat de emitentul acestor titluri, în al doilea rând, este opozabilă terțului care a cumpărat aceste titluri de la un intermediar financiar și, în al treilea rând, în cazul unui răspuns negativ la primele două părți ale celei de a doua întrebări, corespunde unei uzanțe care reglementează domeniul comerțului internațional, în sensul articolului 23 alineatul (1) litera (c).

23 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, în ceea ce privește condițiile de validitate ale unei clauze atributive de competență, articolul 23 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 prevede, în esență, condiții de formă și nu menționează decât o condiție de fond, referitoare la obiectul clauzei, care trebuie să privească un raport de drept determinat. Textul acestei dispoziții nu precizează, așadar, dacă o clauză atributivă de competență poate fi transmisă, dincolo de cercul părților la un contract, unui terț, parte la un contract ulterior și succesor, în tot sau în parte, în drepturile și obligațiile uneia dintre părțile la contractul inițial (a se vedea în special Hotărârea din 7 februarie 2013, Refcomp, C‑543/10, EU:C:2013:62, punctul 25).

24 Articolul 23 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 indică totuși în mod clar că domeniul său de aplicare se limitează la cazurile în care competența revine unei instanțe prin „convenția” părților. Astfel cum rezultă din considerentul (11) al regulamentului menționat, acest acord de voință al părților este cel care justifică supremația acordată, în numele principiului autonomiei de voință, alegerii unei instanțe, alta decât cea care ar fi fost eventual competentă potrivit regulamentului respectiv (Hotărârea din 7 februarie 2013, Refcomp, C‑543/10, EU:C:2013:62, punctul 26).

25 Pentru răspunde la prima parte a celei de a doua întrebări, trebuie să se stabilească dacă o clauză atributivă de competență conținută într‑un prospect de emisiune a unor obligațiuni redactat în mod unilateral de emitentul acestor titluri îndeplinește cerința formei scrise prevăzute la articolul 23 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 44/2001.

26 Curtea a statuat deja că o asemenea cerință nu este îndeplinită în cazul unei clauze atributive de competență conținute în condițiile generale de vânzare ale uneia dintre părți imprimate pe versoul unui contract decât dacă contractul cuprinde o trimitere expresă la aceste condiții generale (Hotărârea din 14 decembrie 1976, Estasis Saloti di Colzani, 24/76, EU:C:1976:177, punctul 10).

27 Pe de altă parte, potrivit unei jurisprudențe constante, articolul 23 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că, la fel ca în cazul obiectivului urmărit de articolul 17 primul paragraf din Convenția din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, realitatea consimțământului persoanelor interesate este unul dintre obiectivele acestei dispoziții (a se vedea în special Hotărârea din 7 februarie 2013, Refcomp, C‑543/10, EU:C:2013:62, punctul 28 și jurisprudența citată) și că, în consecință, această dispoziție impune instanței sesizate obligația de a examina dacă clauza constituise efectiv obiectul unui consimțământ între părți, care trebuie să se manifeste în mod clar și precis (a se vedea în special Hotărârea din 9 noiembrie 2000, Coreck, C‑387/98, EU:C:2000:606, punctul 13 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 7 februarie 2013, Refcomp, C‑543/10, EU:C:2013:62, punctul 27).

28 În cauza principală, clauza prin care se atribuie competența instanțelor engleze este inclusă în prospect, document redactat de emitentul titlului. Din decizia de trimitere nu reiese în mod definitiv dacă această clauză a fost preluată sau dacă s‑a făcut o trimitere expresă la aceasta în documentele contractuale semnate cu ocazia emisiunii titlurilor pe piața primară.

29 Așadar, la această primă parte a celei de a doua întrebări trebuie să se răspundă că, în cazul introducerii unei clauze atributive de competență într‑un prospect de emisiune a unor obligațiuni, cerința formei scrise prevăzută la articolul 23 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 44/2001 nu este îndeplinită decât dacă contractul semnat de părți cu ocazia emisiunii titlurilor pe piața primară menționează acceptarea acestei clauze sau cuprinde o trimitere expresă la acest prospect, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere.

30 În cazul unui răspuns afirmativ, acestei instanțe îi revine și sarcina să stabilească dacă contractul semnat de Redi și de Profit cu ocazia cesionării titlurilor pe piața secundară menționează de asemenea acceptarea clauzei respective sau cuprinde o asemenea trimitere. Dacă aceasta este situația, aceeași clauză va trebui să fie considerată ca fiind opozabilă Profit.

31 Numai în situația contrară se pune a doua parte a celei de a doua întrebări, mai precis dacă o clauză atributivă de competență convenită în mod valabil în contractul încheiat între emitentul unui titlu și subscriitorul acestuia poate fi opozabilă unui terț care a cumpărat acest titlu de la subscriitorul menționat fără să își exprime în mod expres consimțământul la clauza respectivă și care a introdus o acțiune în răspundere împotriva emitentului respectiv.

32 La punctul 33 din Hotărârea din 7 februarie 2013, Refcomp (C‑543/10, EU:C:2013:62), Curtea a statuat, în contextul unei acțiuni în răspundere formulate de subdobânditorul unui bun împotriva fabricantului său, că, în lipsa unei legături contractuale între ei, nu se poate considera că, prin „convenția” acestora, în sensul articolului 23 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001, competența revine instanței desemnate drept competentă în contractul inițial încheiat între fabricant și primul dobânditor.

33 Cu toate acestea, pronunțându‑se în materie de contracte de transport maritim, Curtea a statuat că o clauză atributivă de competență inserată într‑un conosament este opozabilă unui terț față de acest contract atât timp cât această clauză a fost recunoscută drept validă între încărcător și transportator și cât, potrivit dreptului național aplicabil, terțul deținător, prin dobândirea conosamentului, a succedat în drepturile și obligațiile încărcătorului. În temeiul acestui raport de substituire între încărcător și terțul deținător, ca urmare a dobândirii conosamentului, acesta din urmă este legat de clauza respectivă. În cazul în care un asemenea raport există în temeiul dreptului național, nu este necesar ca instanța sesizată să verifice dacă acest terț și‑a exprimat consimțământul cu privire la clauza respectivă. În această privință, Curtea a subliniat astfel caracterul foarte particular al conosamentului, care este un instrument de comerț internațional destinat să guverneze un raport în care sunt implicate cel puțin trei persoane. Astfel, conosamentul constituie un titlu negociabil care permite proprietarului ca, în cursul transportului, să cesioneze mărfurile respective unui dobânditor care devine titularul tuturor drepturilor și obligațiilor încărcătorului în raport cu transportatorul (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 iunie 1984, Russ, 71/83, EU:C:1984:217, punctul 24, Hotărârea din 16 martie 1999, Castelletti, C‑159/97, EU:C:1999:142, punctul 41, Hotărârea din 9 noiembrie 2000, Coreck, C‑387/98, EU:C:2000:606, punctele 23-27, precum și Hotărârea din 7 februarie 2013, Refcomp, C‑543/10, EU:C:2013:62, punctele 34-36).

34 Pe de altă parte, Curtea a considerat de asemenea, în materie de subscriere a acțiunilor unei societăți, că, prin faptul că devine acționar, acesta își dă consimțământul să se supună ansamblului dispozițiilor care figurează în statutul societății, inclusiv unei clauze atributive de competență conținute în acest statut, și este ținut de această clauză atât timp cât acest statut este depus într‑un loc în care acționarul poate avea acces, cum ar fi sediul societății, sau este înscris într‑un registru public (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 martie 1992, Powell Duffryn, C‑214/89, EU:C:1992:115, punctele 19 și 28).

35 În cauza principală, se pune întrebarea dacă Commerzbank, emitent al titlurilor în litigiu, poate opune clauza atributivă de competență inclusă în prospect societății Profit, ultimul subscriitor al acestor titluri, care le‑a cumpărat printr‑un contract încheiat cu Redi.

36 Având în vedere jurisprudența expusă la punctele 33 și 34 din prezenta hotărâre, trebuie să se răspundă la această întrebare în mod afirmativ în măsura în care s‑ar stabili, aspecte a căror verificare revine instanței de trimitere, mai întâi, că această clauză este validă în raportul dintre Commerzbank și Redi, primul subscriitor al acestor titluri, apoi, că, prin subscrierea titlurilor respective pe piața secundară de la Redi, Profit a succedat acesteia din urmă în drepturile și obligațiile aferente acelorași titluri în temeiul dreptului național aplicabil și, în sfârșit, că Profit a avut posibilitatea de a lua cunoștință de prospectul care conține clauza respectivă, ceea ce presupune ca acesta să fi putut fi accesat cu ușurință.

37 În consecință, trebuie să se răspundă la a doua parte a celei de a doua întrebări adresate că articolul 23 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că o clauză atributivă de competență conținută într‑un prospect de emisiune a unor obligațiuni redactat de emitentul titlurilor în cauză poate fi opusă terțului care a cumpărat aceste titluri de la un intermediar financiar în cazul în care se stabilește, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere, pe de o parte, că această clauză este validă în raportul dintre acest emitent și acest intermediar financiar, pe de altă parte, că, prin subscrierea pe piața secundară a titlurilor în cauză, terțul respectiv a succedat intermediarului menționat în drepturile și obligațiile aferente acestor titluri în temeiul dreptului național aplicabil și, în sfârșit, că terțul în cauză a avut posibilitatea de a lua cunoștință de prospectul care conține clauza respectivă.

38 În ceea ce privește a treia parte a celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită Curții ca, în cazul unui răspuns negativ la primele două părți ale acestei întrebări, să se pronunțe cu privire la eventuala existență a unei uzanțe de comerț internațional cunoscută de părți.

39 Din jurisprudență reiese că realitatea consimțământului persoanelor interesate este întotdeauna unul dintre obiectivele urmărite de articolul 23 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 44/2001, justificat de preocuparea de a evita ca clauzele atributive de competență inserate într‑un contract de către o singură parte să treacă neobservate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 februarie 1997, MSG, C‑106/95, EU:C:1997:70, punctul 17, și Hotărârea din 16 martie 1999, Castelletti, C‑159/97, EU:T:1999:142, punctul 19).

40 Curtea a adăugat însă că articolul 23 alineatul (1) litera (c) amintit permite să se prezume că existența acestui consimțământ este stabilită atunci când există în această privință uzanțe comerciale în sectorul analizat al comerțului internațional, uzanțe pe care aceleași părți le cunosc sau trebuie să le cunoască (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 februarie 1997, MSG, C‑106/95, EU:C:1997:70, punctul 19, precum și Hotărârea din 16 martie 1999, Castelletti, C‑159/97, EU:T:1999:142, punctele 20 și 21).

41 În această privință, Curtea a precizat că revine instanței naționale sarcina de a aprecia dacă contractul în discuție intră în cadrul comerțului internațional și de a verifica existența unei uzanțe în domeniul comerțului internațional în care își desfășoară activitatea părțile în cauză, precum și cunoașterea efectivă sau prezumată a uzanței respective de către acestea. Totuși, Curții îi revine sarcina de a‑i indica elementele obiective și necesare pentru o asemenea apreciere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 februarie 1997, MSG, C‑106/95, EU:C:1997:70, punctul 21, și Hotărârea din 16 martie 1999, Castelletti, C‑159/97, EU:C:1999:142, punctul 23).

42 În ceea ce privește primul punct, este cert că, în cauza principală, contractul intră în sfera comerțului internațional.

43 În ceea ce privește al doilea punct, Curtea a avut deja ocazia să precizeze că existența unei uzanțe nu trebuie să fie dovedită în raport cu legea unuia dintre statele contractante și nu trebuie să fie constatată în raport cu comerțul internațional în general, ci în domeniul comercial în care își desfășoară activitatea părțile în cauză (Hotărârea din 20 februarie 1997, MSG, C‑106/95, EU:C:1997:70, punctul 23, și Hotărârea din 16 martie 1999, Castelletti, C‑159/97, EU:C:1999:142, punctul 25).

44 Curtea a mai adăugat că în domeniul comercial analizat există o uzanță atunci când în mod special un anumit comportament este urmat în general și cu regularitate de operatorii din acest domeniu la încheierea contractelor de un anumit tip (Hotărârea MSG, C‑106/95, EU:C:1997:70, punctul 23, și Hotărârea din 16 martie 1999, Castelletti, C‑159/97, EU:C:1999:142, punctul 26).

45 Curtea a dedus de aici că nu este necesar ca un astfel de comportament să fie stabilit în țări determinate și nici în mod special în toate statele contractante. Faptul că o practică este respectată în general și cu regularitate de operatorii din țările care ocupă o poziție preponderentă în domeniul comerțului internațional în cauză poate constitui un indiciu care facilitează dovada existenței unei uzanțe. Criteriul determinant rămâne însă dacă comportamentul în cauză este urmat în general și cu regularitate de operatorii din domeniul comerțului internațional în care își desfășoară activitatea părțile contractante (Hotărârea din 16 martie 1999, Castelletti, C‑159/97, EU:T:1999:142, punctul 27).

46 În această privință, Curtea a precizat de asemenea că, întrucât articolul 23 din Regulamentul nr. 44/2001 nu conține nicio mențiune cu privire la formele de publicitate, trebuie să se considere că, pentru a dovedi existența unei uzanțe, nu se poate impune publicitatea eventuală care s‑ar putea face formularelor preimprimate în care figurează o clauză atributivă de competență la asociații sau organisme specializate, chiar dacă este de natură să faciliteze dovedirea unei practici urmate în general și cu regularitate (Hotărârea din 16 martie 1999, Castelletti, C‑159/97, EU:T:1999:142, punctul 28).

47 Pe de altă parte, un comportament care reunește elementele constitutive ale unei uzanțe nu își pierde calitatea de uzanță din cauza faptului că face obiectul unor contestații în fața instanțelor, indiferent de importanța acestor contestații, atât timp cât continuă totuși să fie urmat în general și cu regularitate în domeniul de activitate vizat pentru tipul de contract în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 martie 1999, Castelletti, C‑159/97, EU:C:1999:142, punctul 29).

48 În final, în ceea ce privește cunoașterea efectivă sau prezumată a uzanței de către părți, din jurisprudență rezultă că aceasta poate fi stabilită în special prin demonstrarea fie a faptului că părțile au stabilit anterior raporturi comerciale între ele sau cu alte părți care își desfășoară activitatea în sectorul analizat, fie a faptului că, în acest sector, un anumit comportament este suficient de cunoscut, deoarece este urmat în general și cu regularitate la încheierea unui anumit tip de contracte, pentru a putea fi considerat o practică consolidată (Hotărârea din 20 februarie 1997, MSG, C‑106/95, EU:C:1997:70, punctul 24, și Hotărârea din 16 martie 1999, Castelletti, C‑159/97, EU:C:1999:142, punctul 43).

49 Printre elementele care trebuie luate în considerare pentru a se determina în cauza principală dacă introducerea unei clauze atributive de competență în prospect constituie o uzanță în sectorul în care își desfășoară activitatea părțile, de care acestea aveau cunoștință sau pe care trebuiau să o cunoască, instanța de trimitere va trebui să țină seama printre altele de împrejurarea că prospectul respectiv a fost aprobat în prealabil de Bursa din Dublin și pus la dispoziția publicului pe site‑ul internet al acesteia din urmă, ceea ce Profit nu pare să fi contestat în procedura pe fond. În plus, instanța de trimitere va trebui să țină seama de faptul că este cert că Profit este o întreprindere care își desfășoară activitatea în domeniul investițiilor financiare, precum și de eventualele raporturi comerciale pe care ea le‑ar fi stabilit în trecut cu celelalte părți din acțiunea principală. Instanța națională va trebui să verifice de asemenea dacă emisiunea unor obligațiuni pe piață în acest sector de activitate este însoțită în general și cu regularitate de un prospect care conține o clauză atributivă de competență și dacă o asemenea practică este suficient de cunoscută pentru a putea fi calificată ca fiind „consolidată”.

50 În consecință, trebuie să se răspundă la a treia parte a celei de a doua întrebări că introducerea unei clauze atributive de competență în prospectul de emisiune a unor obligațiuni poate fi considerată o formă admisă de o uzanță de comerț internațional, în sensul articolului 23 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 44/2001, permițând să se prezume consimțământul persoanei căreia i se opune, în măsura în care se stabilește în special, verificare ce revine instanței naționale, pe de o parte, că un astfel de comportament este urmat în general și cu regularitate de operatorii din domeniul respectiv la încheierea contractelor de acest tip și, pe de altă parte, fie că părțile au avut anterior raporturi comerciale constante între ele sau cu alte părți care își desfășoară activitatea în sectorul respectiv, fie că comportamentul în discuție este suficient de cunoscut pentru a putea fi considerat o practică consolidată.

51 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare adresată că articolul 23 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că:

– în cazul introducerii unei clauze atributive de competență într‑un prospect de emisiune a unor obligațiuni, cerința formei scrise prevăzută la articolul 23 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 44/2001 nu este îndeplinită decât dacă contractul semnat de părți cu ocazia emisiunii titlurilor pe piața primară menționează acceptarea acestei clauze sau cuprinde o trimitere expresă la acest prospect;

– o clauză atributivă de competență conținută într‑un prospect de emisiune de obligațiuni redactată de emitentul titlurilor respective poate fi opusă terțului care a cumpărat aceste titluri de la un intermediar financiar în cazul în care se stabilește, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere, mai întâi, că această clauză este validă în raportul dintre emitent și acest intermediar financiar, apoi, că, prin subscrierea pe piața secundară a titlurilor în cauză, terțul respectiv a succedat intermediarului menționat în drepturile și obligațiile aferente acestor titluri în temeiul dreptului național aplicabil și, în sfârșit, că terțul în cauză a avut posibilitatea de a lua cunoștință de prospectul care conține clauza respectivă, iar

– introducerea unei clauze atributive de competență într‑un prospect de emisiune a unor obligațiuni poate fi considerată o formă admisă de o uzanță de comerț internațional, în sensul articolului 23 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 44/2001, permițând să se prezume consimțământul persoanei căreia i se opune, în măsura în care se stabilește în special, verificare ce revine instanței naționale, pe de o parte, că un astfel de comportament este urmat în general și cu regularitate de operatorii din domeniul respectiv la încheierea contractelor de acest tip și, pe de altă parte, fie că părțile au avut anterior raporturi comerciale constante între ele sau cu alte părți care își desfășoară activitatea în sectorul respectiv, fie că comportamentul în discuție este suficient de cunoscut pentru a putea fi considerat o practică consolidată.

Cu privire la a treia întrebare

52 Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 5 punctul 1 litera (a) din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că acțiunea având ca obiect anularea unui contract și restituirea sumelor plătite în temeiul unui act declarat nul trebuie considerată că se încadrează în „materia contractuală”, în sensul acestei dispoziții.

53 Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie amintit de la bun început că noțiunea „materie contractuală”, în sensul acestei dispoziții, nu poate fi înțeleasă în sensul că ar face trimitere la calificarea pe care legea națională aplicabilă o dă raportului juridic în discuție în fața instanței naționale. Dimpotrivă, această noțiune trebuie interpretată în mod autonom, prin raportare la sistemul și la obiectivele Regulamentului nr. 44/2001, pentru a se garanta aplicarea sa uniformă în toate statele membre (Hotărârea din 17 iunie 1992, Handte, C‑26/91, EU:C:1992:268, punctul 10, Hotărârea din 14 martie 2013, Česká spořitelna, C‑419/11, EU:C:2013:165, punctul 45, și Hotărârea din 28 ianuarie 2015, Kolassa, C‑375/13, EU:C:2015:37, punctul 37).

54 Din jurisprudența care decurge din Hotărârea din 4 martie 1982, Effer (38/81, EU:C:1982:79), rezultă că competența instanței naționale pentru a decide cu privire la probleme referitoare la un contract o include pe cea de a aprecia existența elementelor constitutive ale contractului însuși, o asemenea apreciere fiind indispensabilă pentru a permite instanței naționale sesizate să își verifice competența în temeiul Regulamentului nr. 44/2001. În caz contrar, dispozițiile articolului 5 din Regulamentul nr. 44/2001 ar risca să fie lipsite de conținutul lor juridic, deoarece s‑ar admite că este suficient ca una dintre părți să susțină că contractul nu există pentru a eluda norma conținută în aceste dispoziții. Dimpotrivă, respectarea finalităților și a spiritului Regulamentului nr. 44/2001 impune o interpretare a dispozițiilor sus‑menționate în sensul că instanța învestită să soluționeze un litigiu rezultat dintr‑un contract poate verifica, chiar din oficiu, condițiile esențiale ale competenței sale, având în vedere elementele concludente și pertinente furnizate de partea interesată, care dovedesc existența sau inexistența contractului.

55 Pe de altă parte, referitor la legătura dintre acțiunea în declararea nulității și restituirea sumelor plătite fără să fie datorate, este suficient să se constate, astfel cum a amintit avocatul general la punctul 80 din concluzii, că, dacă nu ar fi existat o legătură contractuală asumată în mod liber între părți, obligația nu ar fi fost executată și nu ar exista un drept la restituire. Această legătură de cauzalitate între dreptul la restituire și legătura contractuală este suficientă pentru ca acțiunea în restituire să intre în sfera contractuală.

56 În cauza principală, deși nu există îndoieli cu privire la faptul că Profit și Redi sunt legate printr‑un contract, îi va reveni instanței de trimitere sarcina de a verifica, astfel cum s‑a arătat la punctul 36 din prezenta hotărâre, dacă Profit a succedat Redi în drepturile și obligațiile aferente titlurilor în litigiu în temeiul dreptului național, astfel încât între Profit și Commerzbank să existe un raport de natură contractuală.

57 Din cuprinsul punctelor 54 și 55 din prezenta hotărâre rezultă că, într‑o cauză precum cea principală, Profit beneficiază în raporturile sale cu Redi și, sub rezerva verificărilor care trebuie efectuate de instanța de trimitere, astfel cum s‑a arătat la punctul precedent din prezenta hotărâre, în raporturile sale cu Commerzbank, de instanța de la locul de executare a contractului potrivit articolului 5 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001, chiar dacă formarea contractului care se află la originea acțiunii este în litigiu între părți.

58 Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la a treia întrebare adresată că articolul 5 punctul 1 litera (a) din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că acțiunile având ca obiect anularea unui contract și restituirea sumelor plătite fără să fie datorate în temeiul contractului respectiv se încadrează în „materia contractuală”, în sensul acestei dispoziții.

Cu privire la prima întrebare

59 Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că, în ipoteza a două acțiuni introduse împotriva mai multor pârâți, care au un obiect și un temei diferite și nu sunt legate între ele printr‑o legătură de subordonare sau de incompatibilitate, este suficient ca eventuala recunoaștere a temeiniciei uneia dintre acestea să fie în mod potențial de natură să se reflecte asupra întinderii dreptului a cărui protecție se solicită în cazul celeilalte, pentru a exista un risc de pronunțare a unor hotărâri ireconciliabile în sensul acestei dispoziții.

60 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, pentru a se evita riscul pronunțării unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a unor cauze, articolul 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 prevede că un pârât poate fi acționat în justiție, atunci când există mai mulți pârâți, în fața instanței domiciliului oricăruia dintre aceștia, cu condiția ca cererile să fie atât de strâns legate între ele încât să fie oportună instrumentarea și judecarea lor în același timp.

61 În ceea ce privește obiectivul său, norma de competență prevăzută la articolul 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 răspunde, conform considerentelor (12) și (15) ale acestui regulament, obiectivului de facilitare a bunei administrări a justiției, de reducere la minimum a posibilității apariției procedurilor concurente și de evitare astfel a riscului pronunțării unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a cauzelor (a se vedea în special Hotărârea din 1 decembrie 2011, Painer, C‑145/10, EU:C:2011:798, punctul 77, și Hotărârea din 12 iulie 2012, Solvay, C‑616/10, EU:C:2012:445, punctul 19).

62 Pe de altă parte, respectiva normă de competență specială trebuie să fie interpretată, pe de o parte, în lumina considerentului (11) al Regulamentului nr. 44/2001, potrivit căruia normele de competență trebuie să prezinte un mare grad de previzibilitate și să se întemeieze pe principiul conform căruia competența este determinată, în general, de domiciliul pârâtului și, astfel, trebuie să fie întotdeauna disponibilă, cu excepția câtorva situații bine definite în care materia litigiului sau autonomia părților justifică un alt factor de legătură (a se vedea în special Hotărârea din 11 octombrie 2007, Freeport, C‑98/06, EU:C:2007:595, punctul 36, și Hotărârea din 12 iulie 2012, Solvay, C‑616/10, EU:C:2012:445, punctul 20).

63 Întrucât derogă de la competența de principiu a instanței de la domiciliul pârâtului menționată la articolul 2 din Regulamentul nr. 44/2001, această normă de competență specială trebuie, pe de altă parte, să facă obiectul unei interpretări stricte, nefiind posibilă interpretarea sa dincolo de ipotezele preconizate în mod expres de regulamentul menționat (a se vedea Hotărârea din 1 decembrie 2011, Painer, C‑145/10, EU:C:2011:798, punctul 74 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 12 iulie 2012, Solvay, C‑616/10, EU:C:2012:445, punctul 21).

64 Pe de altă parte, Curtea a considerat că revine instanței naționale sarcina să aprecieze existența raportului de conexitate dintre diferitele cereri cu care a fost sesizată, adică a riscului pronunțării unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a cauzelor, și, în această privință, să țină cont de toate elementele necesare din dosar (a se vedea în special Hotărârea din 11 octombrie 2007, Freeport, C‑98/06, EU:C:2007:595, punctul 41, Hotărârea din 1 decembrie 2011, Painer, C‑145/10, EU:C:2011:798, punctul 83, și Hotărârea din 12 iulie 2012, Solvay, C‑616/10, EU:C:2012:445, punctul 23).

65 În această privință, Curtea a arătat totuși că, pentru ca anumite hotărâri să poată fi considerate că riscă să fie ireconciliabile, în sensul articolului 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, nu este suficient să existe o divergență în soluționarea litigiului, ci trebuie și ca această divergență să se înscrie în cadrul aceleiași situații de fapt și de drept (a se vedea în special Hotărârea din 13 iulie 2006, Roche Nederland și alții, C‑539/03, EU:C:2006:458, punctul 26, Hotărârea din 11 octombrie 2007, Freeport, C‑98/06, EU:C:2007:595, punctul 40, Hotărârea din 1 decembrie 2011, Painer, C‑145/10, EU:C:2011:798, punctul 79, precum și Hotărârea din 12 iulie 2012, Solvay, C‑616/10, EU:C:2012:445, punctul 24).

66 Pentru a aprecia, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, existența legăturii de conexitate dintre diferitele cereri cu care a fost sesizată și, așadar, a riscului pronunțării unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a acestor cereri, instanței naționale îi revine sarcina să țină seama în special, astfel cum a subliniat avocatul general la punctele 95-100 din concluzii, de diferența de fapt și de drept între, pe de o parte, procedura privind răspunderea care decurge dintr‑o gestiune defectuoasă și, pe de altă parte, procedura de declarare a nulității unuia dintre contracte și în restituirea sumelor plătite fără să fie datorate ale căror rezultate sunt independente. În această privință, simpla împrejurare că rezultatul uneia dintre proceduri ar putea avea o influență asupra rezultatului celeilalte, în special incidența potențială a cuantumului care va trebui restituit în cadrul unei cereri de declarare a nulității și de restituire a sumelor plătite fără să fie datorate asupra evaluării posibilului prejudiciu în cadrul unei cereri în răspundere, nu este suficientă pentru ca hotărârile care vor fi pronunțate în cadrul acestor două proceduri să fie calificate ca fiind „ireconciliabile” în sensul articolului 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001.

67 Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că, în ipoteza a două acțiuni introduse împotriva mai multor pârâți, care au un obiect și un temei diferite și nu sunt legate între ele printr‑o legătură de subordonare sau de incompatibilitate, nu este suficient ca eventuala recunoaștere a temeiniciei uneia dintre acestea să fie în mod potențial de natură să se reflecte asupra întinderii dreptului a cărui protecție se solicită în cazul celeilalte pentru a exista un risc de pronunțare a unor hotărâri ireconciliabile în sensul acestei dispoziții.

Cu privire la cheltuielile de judecată

68 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:

1) Articolul 23 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretat în sensul că:

– o clauză atributivă de competență conținută într‑un prospect de emisiune a unor obligațiuni redactată de emitentul titlurilor respective poate fi opusă terțului care a cumpărat aceste titluri de la un intermediar financiar în cazul în care se stabilește, verificare ce revine instanței de trimitere, mai întâi, că această clauză este validă în raportul dintre emitent și acest intermediar financiar, apoi, că, prin subscrierea pe piața secundară a titlurilor în cauză, terțul respectiv a succedat intermediarului menționat în drepturile și obligațiile aferente acestor titluri în temeiul dreptului național aplicabil și, în sfârșit, că terțul în cauză a avut posibilitatea să ia cunoștință de prospectul care conține clauza respectivă, iar

– introducerea unei clauze atributive de competență într‑un prospect de emisiune a unor obligațiuni poate fi considerată o formă admisă de o uzanță de comerț internațional, în sensul articolului 23 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 44/2001, permițând să se prezume consimțământul persoanei căreia i se opune, în măsura în care se stabilește în special, verificare ce revine instanței naționale, pe de o parte, că un astfel de comportament este urmat în general și cu regularitate de operatorii din domeniul analizat la încheierea contractelor de acest tip și, pe de altă parte, fie că părțile au avut anterior raporturi comerciale constante între ele sau cu alte părți care își desfășoară activitatea în sectorul analizat, fie că comportamentul în cauză este suficient de cunoscut pentru a putea fi considerat o practică consolidată.

2) Articolul 5 punctul 1 litera (a) din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că acțiunile având ca obiect anularea unui contract și restituirea sumelor plătite fără să fie datorate în temeiul contractului respectiv se încadrează în „materi[a] contractuală”, în sensul acestei dispoziții.

3) Articolul 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că, în ipoteza a două acțiuni introduse împotriva mai multor pârâți, care au un obiect și un temei diferite și care nu sunt legate între ele printr‑o legătură de subsidiaritate sau de incompatibilitate, nu este suficient ca eventuala recunoaștere a temeiniciei uneia dintre ele să fie potențial de natură să se reflecte asupra întinderii dreptului a cărui protecție se solicită în cazul celeilalte pentru a exista un risc de pronunțare a unor hotărâri ireconciliabile în sensul acestei dispoziții.

Semnături

* Limba de procedură: italiana.