Despre Curtea de Justiție

Cine lucrează la Curte?

Judecătorii

Curtea are 27 de judecători, câte unul pentru fiecare stat membru al Uniunii.

Fiecare stat membru își desemnează propriul judecător. Nu există norme care să impună cum trebuie ales un judecător și fiecare stat membru poate urma propria procedură. Cu toate acestea, persoana aleasă trebuie să fie independentă și să aibă calificările necesare pentru a ocupa o funcție judiciară înaltă în statul membru care a desemnat‑o sau să fie un expert recunoscut în dreptul Uniunii. Un comitet special examinează candidații pentru a se asigura că aceștia pot îndeplini rolul de judecător sau de avocat general. Acest comitet este cunoscut sub numele de Comitetul 255, după articolul 255 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, prin care a fost creat. Judecătorii sunt apoi numiți oficial de toate statele membre acționând împreună.

Judecătorii sunt numiți pentru o perioadă de șase ani. Aceasta poate fi reînnoită.

Știați că?

Judecătorul de la Curte cu cea mai mare vechime este actualul președinte, Koen Lenaerts, care a fost numit pentru prima dată în 2003.

Judecătorii își aleg un președinte și un vicepreședinte pentru o perioadă de trei ani.

Actualul președinte, Koen Lenaerts, a fost ales pentru prima dată în 2015.

Câți judecători examinează o cauză?

Nu toți judecătorii judecă toate cauzele. Fiecare cauză este atribuită unei camere. Numărul judecătorilor reflectă cât de importantă sau de complicată este cauza.

Curtea are camere de:

• 15 judecători, cunoscută sub numele de „Marea Cameră”
• 5 judecători
• 3 judecători.

Curtea poate de asemenea să se întrunească în ședință plenară, cu toți cei 27 de judecători. Aceasta se întâmplă doar în cazurile care au o importanță excepțională.

Marea Cameră este prezidată de președintele Curții. Participă de asemenea și vicepreședintele, împreună cu 3 președinți ai camerelor de 5 judecători. Ceilalți 10 judecători sunt aleși printr‑un sistem de rotație bine definit pentru a asigura o repartizare uniformă a cauzelor.

Marea Cameră se întrunește în cauze deosebit de complexe sau de importante pentru dezvoltarea dreptului Uniunii sau la cererea unui stat membru sau a unei instituții europene.

Alte cauze sunt judecate de camere formate din 3 sau din 5 judecători. Președinții camerelor de 5 judecători sunt aleși pentru trei ani, iar cei ai camerelor de trei judecători, pentru un an.

Aproximativ 45 % din cauze sunt judecate de camere de 3 judecători. În jur de 40 % din cauze sunt judecate de o cameră de 5 judecători, iar circa 10 % din acestea sunt judecate de Marea Cameră.

Avocații generali

Curtea este asistată și de 11 avocați generali. Aceștia sunt numiți în același mod ca judecătorii.

Știați că?

Deoarece numărul avocaților generali este mai mic decât cel al statelor membre, nu toate țările pot numi un avocat general în același timp. Cele mai mari cinci state membre – Spania, Germania, Franța, Italia și Polonia – au fiecare dreptul permanent de a numi un avocat general. Celelalte șase posturi sunt ocupate prin rotație de celelalte 22 de state membre. Fiecare stat membru numește un avocat general pentru o singură perioadă de șase ani. Dreptul de a numi un avocat general trece apoi la următorul stat membru de pe listă. Această ordine este determinată de ordinea alfabetică a numelui statului în propria sa limbă.

Avocații generali au un rol foarte special. Spre deosebire de judecători, aceștia nu tranșează cauza.

Înainte ca judecătorii să soluționeze o cauză, avocatul general își prezintă judecătorilor propriile „Concluzii”, independente. În concluziile sale, avocatul general examinează cauza și propune soluții pentru problemele pe care le ridică aceasta.

Avocații generali nu participă în toate cauzele, ci doar atunci când într‑o cauză se ridică aspecte de drept noi, iar prezentarea concluziilor ar putea fi utilă.

Judecătorii sunt liberi să soluționeze cauza așa cum doresc – ei nu trebuie să urmeze concluziile avocatului general.

În orice caz, concluziile avocatului general contribuie la procesul decizional al Curții, oferindu‑i acesteia un alt punct de vedere, independent.

Grefierul

Grefierul are un dublu rol. El răspunde de buna desfășurare a procedurilor, dar îndeplinește și funcția de secretar general al instituției.

În calitate de secretar general, grefierul conduce o serie de servicii, sub autoritatea președintelui Curții.

Grefierul răspunde de asemenea de pregătirea și negocierea bugetului anual al Curții de Justiție a Uniunii Europene și se asigură că resursele bugetare alocate instituției sunt cheltuite corect.

El reprezintă instituția în cadrul cooperării acesteia cu diverse instituții și organisme ale Uniunii și interacționează cu o serie de alte părți interesate externe.

Grefierul este numit prin votul judecătorilor și al avocaților generali pentru o perioadă de șase ani, care poate fi reînnoită.

Știați că?

Grefierul Curții care a rămas cel mai mult în funcție a fost Albert van Houtte, primul grefier din istoria Curții, al cărui mandat a durat aproape 29 de ani, din martie 1953 până în februarie 1982. Inițial, când instituția avea încă dimensiuni relativ mici, grefierul acorda în principal sprijin jurisdicțional. Pe măsură ce instituția a crescut, a evoluat și rolul său, care a inclus treptat mai multe responsabilități în calitate de secretar general.

Actualul grefier al Curții este Alfredo Calot Escobar, care ocupă această funcție din anul 2010.

Personalul

În prezent, Curtea numără puțin peste 2 300 de angajați.

Majoritatea acestor angajați sunt funcționari publici ai Uniunii, aleși în urma unei proceduri de selecție riguroase. Membrii personalului provin din fiecare stat membru al Uniunii.

Aproximativ jumătate din personalul Curții lucrează în cadrul Direcției Generale Multilingvism, care are ca misiune să asigure că lucrările Curții sunt disponibile în toate cele 24 de limbi oficiale ale Uniunii.

Pentru a afla mai multe despre activitatea personalului, vizitați paginile noastre dedicate fiecărui serviciu al Curții.

Pentru a afla mai multe despre modul în care vă puteți depune candidatura pentru a lucra la Curte, consultați paginile noastre privind posturile vacante.

Ce cauze judecă Curtea de Justiție?

Misiunea Curții este aceea de a asigura că dreptul Uniunii este respectat și aplicat în același mod în întreaga Uniune. Ea realizează aceasta judecând cauze în care părțile au puncte de vedere diferite cu privire la modul în care trebuie interpretat și aplicat dreptul. În majoritatea cazurilor, Curtea de Justiție este sesizată de instanțele naționale. Aceste cauze sunt denumite „trimiteri preliminare”. Anumite cauze ajung însă direct la Curte, acestea fiind numite „acțiuni directe”.

Trimiteri preliminare

Dreptul Uniunii face parte din dreptul național al fiecărei țări a Uniunii. Aceasta înseamnă că dreptul Uniunii poate fi invocat direct în fața instanțelor naționale din Uniune. Prin urmare, judecătorii naționali pot aplica direct dreptul Uniunii. Este ceea ce se numește „efectul direct” al dreptului Uniunii.

Atunci când nu este clar cum ar trebui exact interpretat dreptul Uniunii într‑o cauză, judecătorii naționali pot adresa întrebări Curții. În acest fel, ei pot clarifica înțelesul unei dispoziții din dreptul Uniunii sau pot verifica dacă aceasta este validă. Acest lucru le permite să aplice apoi dreptul Uniunii și să decidă dacă legislația și practicile naționale sunt în conformitate cu acest drept.

Orice instanță sau tribunal independent din Uniune poate adresa aceste întrebări dacă apreciază că este necesar.

Instanțele naționale ale căror decizii nu pot fi supuse niciunei căi de atac trebuie să adreseze aceste întrebări dacă răspunsul nu este clar și dacă acest răspuns este necesar pentru soluționarea cauzei.

Curtea de Justiție examinează apoi aceste cereri.

Curtea ascultă punctele de vedere:

• ale părților implicate în cauza națională
• ale oricărui stat membru al Uniunii care dorește să participe la procedură – adesea, de exemplu, statul din care provine cauza
• ale Comisiei și ale altor instituții ale Uniunii care doresc își exprime opinia.

Curtea pronunță apoi o decizie. Decizia oferă judecătorului național răspunsuri la întrebările adresate, ceea ce îi permite judecătorului național să se pronunțe definitiv în cauză.

Decizia Curții cu privire la dreptul Uniunii este definitivă și obligatorie. Instanța națională trebuie să urmeze răspunsul dat de Curtea de Justiție. Și alte instanțe naționale din Uniunea Europeană trebuie să urmeze această decizie preliminară dacă au cauze similare.

În acest fel, Curtea de Justiție și instanțele naționale colaborează pentru a asigura aplicarea unei singure interpretări a dreptului Uniunii în întreaga Uniune.

Multe dintre cele mai importante principii ale dreptului Uniunii au fost stabilite în cadrul acestui tip de cauze. Majoritatea cauzelor judecate de Curtea de Justiție (peste 60 %) sunt trimiteri preliminare.

Majoritatea acestor cauze sunt judecate de Curtea de Justiție. Cauzele privind taxa pe valoarea adăugată, comercializarea certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, taxele vamale, accizele sau clasificarea tarifară a mărfurilor, precum și compensarea pasagerilor sunt judecate de Tribunal.

Acțiuni directe

Acțiunile directe sunt cauzele care ajung direct la Curtea de Justiție. Numai instituțiile Uniunii și statele membre pot sesiza direct Curtea cu aceste cauze.

În anumite circumstanțe, cetățenii sau întreprinderile pot sesiza direct Tribunalul. Pentru mai multe informații pe această temă, consultați pagina noastră despre Tribunal.

Există diferite tipuri de acțiuni directe. Cele mai frecvente sunt acțiunile în constatarea neîndeplinirii obligațiilor și acțiunile în anulare.

Acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor

Denumite în mod obișnuit și „proceduri privind încălcarea dreptului Uniunii”, aceste acțiuni sunt intentate împotriva unui stat membru pentru nerespectarea dreptului Uniunii.

Este posibil ca un stat membru să formuleze această acțiune împotriva altuia, dar astfel de cazuri sunt rare.

Majoritatea acestor cauze sunt introduse de Comisie.

Comisia controlează periodic dacă statele membre respectă dreptul Uniunii. Ea verifică acest lucru în mod direct, dar și în urma plângerilor pe care le primește de la cetățeni.

În cazul în care Comisia consideră că un stat membru nu respectă dreptul Uniunii, aceasta inițiază o procedură oficială împotriva statului respectiv. Această procedură are trei etape. În primele două etape, statul membru este avertizat că există o problemă potențială și că are posibilitatea să o corecteze. Dacă statul membru nu procedează astfel sau în cazul în care Comisia nu este de acord cu răspunsul statului respectiv, aceasta sesizează Curtea.

Curtea decide apoi dacă statul membru a săvârșit o încălcare.

În ultimii ani, aceste cauze reprezintă mai puțin de 5 % din totalul cauzelor introduse la Curte.

În unele cazuri, atunci când un stat membru nu a adoptat legislația națională de punere în aplicare a anumitor acte legislative ale Uniunii, cunoscute sub denumirea de directive, această încălcare poate duce imediat la o amendă.

În alte cazuri, atunci când Curtea constată neîndeplinirea obligațiilor, statul membru vizat trebuie să ia măsuri pentru a respecta hotărârea Curții.

Dacă un stat membru nu execută hotărârea Curții, Comisia poate formula o a doua acțiune. În cazul în care Curtea se pronunță a doua oară împotriva unui stat membru, ea poate să îi impună sancțiuni pecuniare. Acestea pot fi deopotrivă în sumă fixă pentru comportamentul anterior și sub forma unei amenzi care crește și se acumulează periodic până când statul membru se conformează.

Acțiuni în anulare

Aceste cauze sunt introduse pentru a solicita Curții anularea unui act sau a unei decizii a Uniunii. Cauza este introdusă împotriva instituției, agenției sau altui organism al Uniunii care a luat decizia sau a adoptat actul normativ.

În cazul în care acțiunea este intentată de un stat membru împotriva unui act normativ adoptat de Parlamentul European și/sau de Consiliu, cauza este judecată de Curtea de Justiție. Se aplică o excepție de la această regulă atunci când un stat membru contestă o decizie a Consiliului privind ajutoarele de stat, măsurile antidumping și competențele de executare. Aceste cauze sunt de competența Tribunalului.

Curtea de Justiție soluționează de asemenea cauzele introduse de o instituție împotriva alteia.

Toate celelalte cauze, în special cele introduse de cetățeni, întreprinderi sau alte organizații, sunt judecate de Tribunal. Pentru mai multe informații pe această temă, consultați pagina noastră despre Tribunal.

Acțiuni în constatarea abținerii de a acționa

Aceste cauze sunt similare cu acțiunile în anulare. Totuși, în loc să fie introduse atunci când o instituție a adoptat o decizie, ele sunt formulate atunci când o instituție, o agenție sau un alt organism a omis să adopte o decizie. Aceste acțiuni pot fi introduse numai atunci când instituția a fost solicitată să acționeze și are obligația să o facă.

Aceste cauze sunt foarte rare.

Ca și în cazul acțiunilor în anulare, Curtea de Justiție este competentă să judece cauzele introduse de statele membre și de instituții. Tribunalul este, în schimb, competent să judece cauzele introduse de particulari.

Trebuie reținut că, deși cetățenii pot aduce în atenția Comisiei o potențială încălcare a dreptului Uniunii de către un stat membru, Comisia nu este obligată să inițieze o acțiune împotriva statului respectiv. În astfel de împrejurări nu se poate introduce o acțiune în constatarea abținerii de a acționa împotriva Comisiei.

Căi de atac

Ca în toate sistemele judiciare, există un mecanism prin care deciziile Tribunalului pot fi atacate la Curtea de Justiție.

Recursul poate fi formulat numai cu privire la chestiuni de drept, nu și cu privire la modul în care Tribunalul a constatat și a analizat situația de fapt din speță.

În anumite tipuri de cauze, Tribunalul acționează deja ca o instanță de recurs. Multe agenții, oficii și organe ale Uniunii care iau decizii, de exemplu Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală sau Agenția Europeană pentru Produse Chimice, au o cameră de recurs independentă. În astfel de cazuri, camera de recurs a organismului respectiv va fi examinat deja decizia inițială, înainte ca această cauză să ajungă la Tribunal. Prin urmare, aceste decizii ale Tribunalului nu pot face obiectul unui recurs decât în cazul în care Curtea de Justiție îl admite în principiu printr‑o procedură specială. Recursul este admis în principiu atunci când ridică o chestiune importantă pentru unitatea, coerența sau dezvoltarea dreptului Uniunii.

Recursul trebuie să fie introdus în termen de două luni de la decizia Tribunalului.

În cazul în care admite recursul, Curtea de Justiție poate fie să soluționeze ea însăși cauza, fie să o trimită înapoi pentru ca Tribunalul să o reexamineze. Recursul se admite în aproximativ 25 % din cazuri.

Aproximativ un sfert din toate cauzele Curții de Justiție sunt recursuri.

Cum se derulează procedura?

Procedura Curții este reglementată de Statutul Curții și de Regulamentul de procedură al acesteia.

Procedura Curții are două părți de bază, cunoscute sub denumirile de faza scrisă și faza orală.

Părțile prezintă Curții argumentele lor în scris. Statele membre și instituțiile Uniunii pot prezenta și ele observații scrise Curții. Aceasta este faza scrisă a procedurii.

În multe cauze se organizează și o ședință de audiere a pledoariilor. Ședințele sunt publice, iar cele mai importante pot fi urmărite pe site‑ul nostru. Pentru mai multe informații cu privire la vizionarea ședințelor, consultați paginile noastre despre streaming și despre cum puteți să asistați la o ședință de audiere a pledoariilor. La câteva luni după ședință, avocatul general prezintă concluzii dacă i s‑au solicitat. Aceasta este faza orală a procedurii.

După încheierea fazei orale, judecătorii deliberează și adoptă o decizie.

Hotărârea este apoi pronunțată în ședință publică.

În medie, durata unei cauze, de la introducerea cererii și până la hotărâre, este între 16 și 18 luni.

Pentru mai multe informații, consultați pagina noastră privind procedura în fața Curții de Justiție.