Hotărâri fundamentale ale Curții de Justiție

Fundamentele dreptului Uniunii

Van Gend en Loos

Curtea a pronunțat ceea ce ar putea fi considerată cea mai faimoasă hotărâre a sa într‑o cauză denumită Van Gend en Loos (1963).

O instanță din Țările de Jos a întrebat Curtea de Justiție dacă instanțele naționale pot să aplice ele însele o normă de drept al Uniunii care interzice țărilor să majoreze taxele vamale pentru comerțul din interiorul Uniunii. Autoritățile neerlandeze majoraseră taxele vamale pentru anumite produse chimice. Societatea de transport, Van Gend en Loos, a sesizat o instanță națională pentru că i s‑a solicitat să plătească aceste taxe mai ridicate la importul de produse chimice din Germania în Țările de Jos. Curtea a stabilit că instanța națională trebuia să aplice dreptul Uniunii. S‑a creat astfel principiul „efectului direct”. Aceasta înseamnă că particularii pot invoca în mod direct anumite norme de drept al Uniunii în litigiile în fața instanțelor naționale.

Costa/ENEL

Un an mai târziu, în Hotărârea Costa/ENEL (1964), Curtea a stabilit un alt principiu major.

O instanță italiană a solicitat Curții să îi furnizeze clarificări cu privire la un conflict între o normă de drept al Uniunii și o lege italiană ulterioară prin care se naționaliza o întreprindere din sectorul energiei electrice. Curtea a hotărât că, în caz de conflict, dreptul Uniunii are „supremație” și că legea națională trebuie să fie înlăturată. Este ceea ce se numește principiul „supremației” sau „prioritatea” dreptului Uniunii.

Principiul efectului direct și al supremației alcătuiesc împreună pietrele de temelie ale dreptului Uniunii.

Francovich

Curtea a continuat să definească principii importante ale dreptului Uniunii în anii care au urmat. În cauza Andrea Francovich ș.a./Republica Italiană (1991), ea a introdus principiul „răspunderii statului”.

Un grup de lucrători italieni au rămas fără salariu după ce angajatorul lor a intrat în faliment. Anterior, fusese adoptată o directivă a Uniunii menită să protejeze lucrătorii într‑o astfel de situație, dar Italia nu a transpus această directivă în sistemul său juridic. Lucrătorii s‑au plâns instanței că au fost prejudiciați deoarece Italia nu și-a îndeplinit obligația de a transpune directiva. Curtea a declarat că o țară din Uniune poate fi chemată în judecată pentru prejudiciile pe care le‑a cauzat prin nerespectarea dreptului Uniunii.

Libera circulație a mărfurilor

Dassonville

Curtea a jucat de asemenea un rol esențial în dezvoltarea liberei circulații a mărfurilor în cadrul Uniunii. În cauza Procureur du Roi/Benoît și Gustave Dassonville (1974), ea a stabilit ceea ce este cunoscut ca „formula Dassonville”.

Normele Uniunii interzic statelor membre să prevadă restricții la importurile de produse din alte țări ale Uniunii în țările lor. Ele interzic și orice dispoziție națională care are un „efect echivalent” cu o asemenea restricție. În această cauză, Belgia a solicitat certificate de origine pentru whisky‑ul scoțian. Gustave Dassonville, un angrosist din Franța, și fiul său, Benoît, care conducea sucursala din Belgia, au cumpărat sticle de whisky „Johnnie Walker” și „Vat 69” din Franța pentru a le vinde în Belgia. Deoarece în Franța nu era necesar un asemenea certificat, ei nu l‑au putut furniza. Prin urmare, au fost urmăriți penal în Belgia.

Curtea a declarat că normele naționale care restricționează, în mod direct sau indirect, schimburile comerciale în Uniune au un efect echivalent unor restricții la import.

Cassis de Dijon

Raționamentul din Hotărârea Dassonville a fost dezvoltat în Hotărârea Rewe‑Zentral AG/Bundesmonopolverwaltung für Branntwein (1979), cunoscută și sub denumirea de Cassis de Dijon.

Germania a refuzat să autorizeze importul lichiorului „Cassis de Dijon” din Franța și vânzarea acestuia în Germania deoarece nu respecta standardele germane privind conținutul de alcool. Pentru a fi vândută în Germania ca lichior, o băutură trebuia să aibă un conținut de alcool mai mare de 25 %. Cassis de Dijon avea un conținut de alcool de doar 16 %. Rewe‑Zentral, un supermarket din Germania, a contestat această normă în fața unei instanțe naționale, care a adresat întrebări Curții de Justiție. Curtea a declarat că orice produs fabricat și vândut în mod legal într‑o țară din Uniune trebuie să fie autorizat pe piața altor țări din Uniune. Este ceea ce se numește principiul „recunoașterii reciproce”.

Libera circulație a persoanelor

Grzelczyk

Pe lângă recunoașterea liberei circulații a mărfurilor, Curtea a afirmat și libera circulație a persoanelor în cadrul Uniunii, de exemplu în cauza Rudy Grzelczyk/Centre Public d’Aide Sociale d’Ottignies‑Louvain‑la‑Neuve (2001).

Un student francez cu reședința în Belgia s-a întreținut singur în primii trei ani de studii, dar a solicitat o alocație de venit minim în al patrulea an. Pentru motivul că era un cetățean străin, nu i s‑a acordat această alocație. Curtea a considerat că este vorba despre un tratament inechitabil deoarece cetățenia Uniunii conferă cetățenilor dreptul la egalitate de tratament în fața legii, indiferent de cetățenie.

Ruiz Zambrano

Un deceniu mai târziu, în Hotărârea Ruiz Zambrano (2011), Curtea a dezvoltat noțiunea de cetățenie a Uniunii.

Această cauză privea doi copii născuți în Belgia care aveau cetățenia belgiană. Părinții lor era cetățeni columbieni. Părinții au fost amenințați cu expulzarea, ceea ce ar fi însemnat că și copiii trebuie să părăsească Uniunea. Curtea a decis că țările Uniunii sunt obligate să acorde un permis de ședere și de muncă părinților resortisanți ai unor țări terțe ai căror copii minori au cetățenia țării respective și se află în întreținerea lor. Dacă părinților li s‑ar refuza aceste drepturi, copiii nu ar putea beneficia pe deplin de drepturile lor de cetățeni ai Uniunii. Această cauză a întărit ideea că cetățenia Uniunii extinde anumite drepturi și la membrii familiei, nelimitându-se doar la persoana în cauză.

Drepturi individuale

Internationale Handelsgesellschaft

Curtea a abordat problema protecției drepturilor individuale în cauza Internationale Handelsgesellschaft (1970).

O societate germană, Internationale Handelsgesellschaft, a contestat sistemul de licențe agricole de export al Uniunii Europene. Ea a susținut că sistemul de licențe îi obstrucționează dreptul la libertatea de a desfășura o activitate comercială astfel cum este garantat de Constituția germană.

Instanța germană sesizată cu acțiunea a întrebat Curtea dacă Uniunea Europeană este obligată să respecte anumite norme în materie de drepturile omului. Judecătorii au concluzionat că respectarea drepturilor fundamentale este un element esențial al principiilor generale ale dreptului Uniunii, a căror respectare Curtea are misiunea să o asigure.

Defrenne

Acest principiu a continuat să fie dezvoltat în Hotărârea Defrenne/SABENA (1976).

O stewardesă, doamna Defrenne, și‑a chemat în judecată fostul angajator, compania aeriană belgiană SABENA, pentru a obține repararea prejudiciului pe care l‑a suferit în privința salariului și a altor indemnizații din cauza faptului că membrii de sex feminin și cei de sex masculin ai personalului navigant care exercitau aceleași funcții nu aveau aceeași remunerație. Curtea a hotărât că principiul egalității de remunerare între lucrătorii de sex masculin și cei de sex feminin poate fi invocat în fața instanțelor naționale în cauzele dintre particulari și angajatorii lor. Doamna Defrenne a putut invoca dreptul Uniunii în cauza împotriva companiei aeriene angajatoare în fața instanței naționale pentru a asigura egalitatea între bărbați și femei la locul de muncă.

Concluzie

Aceste hotărâri importante ale Curții de Justiție au influențat puternic evoluția dreptului Uniunii și protecția drepturilor cetățenilor. Ele demonstrează angajamentul Uniunii în favoarea justiției, a egalității și a statului de drept și definesc cadrul juridic pentru toate statele membre și pentru cetățenii acestora.