Sportul

Introducere

Sportul în Europa este adesea o activitate transfrontalieră, iar transferul sportivilor, organizarea competițiilor și difuzarea evenimentelor sportive implică frecvent mai multe state. De‑a lungul timpului, Curtea a clarificat modul în care dreptul Uniunii se aplică diferitelor aspecte ale sportului. Printre întrebările‑cheie se numără:

• Care sunt drepturile sportivilor, în calitate de lucrători, în ceea ce privește libertatea de circulație?
• Sunt competențele federațiilor sportive – în special competența acestora de a aproba organizarea tuturor competițiilor internaționale– compatibile cu dreptul concurenței al Uniunii?
• Pot fi limitate drepturile exclusive de difuzare pentru a garanta că publicul poate viziona evenimentele sportive majore pe canalele de televiziune gratuite?

Libera circulație a sportivilor

Poate una dintre cele mai celebre cauze judiciare din toate timpurile este cauza Bosman. Numele „Bosman” a intrat în vocabularul sportiv general, creând o categorie cu totul nouă de transferuri între cluburile de fotbal. În spatele acestei cauze și al principiilor pe care le‑a consacrat se află o poveste reală.

Jean‑Marc Bosman a fost fotbalist la clubul belgian RFC Liège. Când contractul său a expirat, în 1990, a dorit să schimbe echipa de fotbal și să se mute la clubul francez Dunkerque. Transferul a fost însă blocat deoarece Dunkerque a refuzat să plătească taxa solicitată de Liège. Clubul belgian l‑a suspendat, iar domnul Bosman a fost trecut pe lista neagră a tuturor cluburilor europene care ar fi putut să‑l angajeze, a rămas fără un loc de muncă și practic a fost exclus de pe piața muncii în fotbalul profesionist.

O instanță belgiană a sesizat Curtea de Justiție cu o întrebare preliminară, iar aceasta a hotărât că regulile privind taxele de transfer restricționau libera circulație a jucătorilor care doreau să joace într‑un alt stat membru, împiedicându‑i sau descurajându‑i să își părăsească fostele cluburi sportive chiar și după expirarea contractelor. Curtea a afirmat totodată că ligile de fotbal nu pot impune limite privind numărul de jucători străini din statele membre ale Uniunii Europene pe care cluburile îi pot alinia pe teren în cadrul meciurilor. Hotărârea Bosman a deschis era transferurilor gratuite, facilitând o mobilitate sporită a jucătorilor în întreaga Uniune (C‑415/93, Bosman).

Impactul cauzei Bosman a depășit sfera fotbalului, influențând și alte discipline sportive, precum baschetul, handbalul și crichetul. În cauzele sale ulterioare, Curtea a extins acest principiu, considerându‑l aplicabil și unor sportivi proveniți din afara Uniunii Europene. Sportivilor din țări care aveau acorduri cu Uniunea Europeană ce includeau norme privind libera circulație a persoanelor li se aplicau aceleași principii. Printre aceste cauze se numără Kolpak (C‑438/00, Deutscher Handballbund), care privea un jucător de handbal slovac înainte ca Slovacia să fie stat membru, și Simutenkov, un fotbalist rus care juca în Spania (C‑265/03, Simutenkov).

În anul 2008, o instanță franceză a solicitat Curții să se pronunțe cu privire la contractul unui jucător „speranță”. Olivier Bernard semnase un astfel de contract cu clubul de fotbal Olympique Lyonnais. Contractul îl obliga să se antreneze la acest club și să semneze primul său contract profesional cu acesta în cazul în care clubul îi va face o asemenea propunere. Domnul Bernard a semnat însă cu Newcastle United după perioada sa de formare, iar Olympique Lyonnais a solicitat despăgubiri. Curtea a constatat că aceste contracte restricționează libera circulație a jucătorilor. Cu toate acestea, cluburile de fotbal pot solicita în mod legal despăgubiri pentru formarea tinerilor jucători care ulterior semnează primul lor contract profesional cu un club dintr‑un alt stat membru, în măsura în care aceste despăgubiri sunt proporționale cu costurile efectiv suportate pentru pregătirea jucătorilor (C‑325/08, Olympique Lyonnais).

În 2022, o instanță belgiană a sesizat Curtea cu o trimitere preliminară care îl privea pe un fost fotbalist profesionist care locuia în Franța și care contestase unele dintre normele adoptate de FIFA privind transferul de jucători. Acesta susținea că respectivele norme îl împiedică să fie angajat de un club de fotbal belgian. Normele prevedeau că, în cazul în care un jucător rezilia contractul înainte de termen și fără un „motiv întemeiat”, atât jucătorul, cât și noul său club trebuiau să despăgubească fostul club. Noul club se putea confrunta de asemenea cu sancțiuni și alte consecințe nefavorabile, precum interdicția temporară de a efectua transferuri și întârzieri în eliberarea certificatelor internaționale de transfer. Curtea a apreciat că normele FIFA contravin dreptului Uniunii întrucât împiedică libera circulație a fotbaliștilor profesioniști care doresc să își îmbunătățească performanțele prin angajarea la un nou club (C‑650/22, FIFA).

Federațiile sportive și dreptul concurenței

În două cauze soluționate la sfârșitul anului 2023, Curtea a examinat raportul dintre dreptul concurenței și reglementările din sport. Dreptul concurenței interzice abuzul de poziție dominantă pe piață. Cu toate acestea, sportul este adesea reglementat de o singură organizație care stabilește regulile și organizează desfășurarea activităților sportive.

Prima cauză privea Uniunea Internațională de Patinaj (ISU), care aprobă toate competițiile internaționale de patinaj. ISU are competența de a interzice sportivilor să participe la toate competițiile dacă aceștia iau parte la evenimente neautorizate (C‑124/21 P, Uniunea Internațională de Patinaj/Comisia).

A doua cauză a fost introdusă ca urmare a reacției FIFA și a UEFA față de „Superleague” europeană, ele amenințând cu sancțiuni cluburile sau jucătorii care intenționau să participe la această competiție (C‑333/21, European Superleague Company).

În ambele cazuri, Curtea a statuat că aceste reguli sunt ilegale. Competențele FIFA, UEFA și ISU nu se încadrau într‑un sistem care să le garanteze transparența, obiectivitatea, caracterul nediscriminatoriu și proporționalitatea. Ca urmare, aceste organizații au împiedicat libera concurență pe piața Uniunii Europene. Curtea a constatat totodată că aceste reguli cauzează prejudicii jucătorilor și sportivilor, împiedicându‑i să participe la competiții noi și inovatoare. Respectivele reguli dăunează deopotrivă mass‑mediei și spectatorilor, privându‑i de posibilitatea de a urmări competițiile.

Tot în 2021, o instanță belgiană a solicitat Curții să se pronunțe într‑o cauză în care un fotbalist și un club de fotbal belgian contestau normele privind „jucătorii formați pe plan local”. Această regulă are ca scop încurajarea dezvoltării talentelor locale. Curtea a constatat că aceste norme ar putea fi ilegale în temeiul dreptului concurenței al Uniunii întrucât limitează capacitatea cluburilor de a concura între ele prin recrutarea de jucători talentați indiferent de locul în care aceștia au fost „formați pe plan local”. Curtea a considerat de asemenea că normele respective ar putea discrimina indirect jucătorii proveniți din alte state membre. Curtea a lăsat însă la latitudinea instanței belgiene să stabilească dacă ele sunt justificate de obiectivul de a încuraja la nivel local recrutarea și formarea de tineri fotbaliști profesioniști (C‑680/21, Royal Antwerp Football Club).

Difuzarea evenimentelor sportive

În principiu, deținătorii de drepturi asupra evenimentelor sportive sunt liberi să vândă drepturile de difuzare oricui doresc. Cu toate acestea, în temeiul dreptului Uniunii, statele membre pot impune ca anumite evenimente de „importanță majoră pentru societate” să fie difuzate pe canale de televiziune gratuite. Acest fapt limitează suma pe care deținătorii drepturilor o pot obține pentru drepturile de difuzare. Regatul Unit și Belgia au inclus toate meciurile Campionatului Mondial de Fotbal, iar Regatul Unit a inclus și toate meciurile Campionatului European de Fotbal (EURO) pe lista evenimentelor de „importanță majoră”. FIFA și UEFA au susținut că multe dintre meciuri nu sunt de importanță majoră pentru țările respective. De exemplu, meciurile din grupe care nu implicau echipe din Regatul Unit sau din Belgia nu trebuiau să fie considerate importante. Tribunalul a fost de acord cu poziția Regatului Unit și a Belgiei. El a recunoscut că statele membre ar putea considera toate meciurile din cadrul acestor turnee drept evenimente de importanță majoră pentru societate. Tribunalul a observat că inclusiv meciurile „non‑prime” pot influența evoluția echipelor naționale și a competiției în ansamblul ei. Deși difuzarea acestor meciuri la televiziunea gratuită ar limita drepturile exclusive de difuzare ale FIFA și UEFA, Tribunalul a constatat că aceste restricții ar putea fi justificate de necesitatea de a proteja dreptul publicului la informație și de a asigura accesul larg al acestuia la evenimente de interes public major (T‑385/07, T‑55/08, T‑68/08, FIFA și UEFA/Comisia).

În anul 2008, o instanță din Regatul Unit a adresat Curții o întrebare preliminară cu privire la modalitatea de vânzare a drepturilor de difuzare a Premier League. Fiecare organism de radiodifuziune avea dreptul de a difuza meciuri doar într‑o anumită zonă geografică. Aceasta însemna că telespectatorii puteau viziona doar meciurile din Premier League difuzate de organismele de radiodifuziune din statul membru în care locuiau. Puburile din Regatul Unit au achiziționat cartele de decodor din Grecia care le permiteau să acceseze și să difuzeze pe ecran meciurile din Premier League. Curtea a statuat că orice sistem de licențiere care acordă organismelor de radiodifuziune drepturi exclusive într‑un stat membru și interzice telespectatorilor să urmărească transmisiunile prin intermediul unei cartele de decodor în alte state membre este contrar dreptului Uniunii. Curtea a reținut totuși că difuzarea meciurilor în spații publice, precum puburile, necesită autorizare în cazul în care transmisia include elemente protejate prin drepturi de autor, cum ar fi secvențele video de deschidere sau muzica (C‑403/08 și C‑429/08, Football Association Premier League și alții).

Într‑o altă cauză, Curtea s‑a pronunțat cu privire la utilizarea unor scurte extrase din evenimente sportive în cadrul programelor de știri. Conform normelor Uniunii, trebuie să se permită organismelor de radiodifuziune să utilizeze aceste extrase în scurte reportaje de știri cu privire la evenimente de interes public chiar și atunci când aceste evenimente sunt protejate prin drepturi exclusive de difuzare. Deși se poate solicita agenției de știri să plătească o sumă, această sumă trebuie să se limiteze la costurile tehnice aferente accesului la semnal. Sky Österreich, care deținea drepturi exclusive asupra unor evenimente sportive, a susținut că această interpretare nu ține seama de costurile mai mari legate de acordarea licențelor și de producție. Curtea a confirmat însă că compensația pentru acordarea accesului la transmisiuni poate fi limitată la costurile tehnice direct aferente furnizării semnalului. Această limitare are rolul de a garanta dreptul fundamental al cetățenilor la informare și de a asigura accesul publicului la informații relevante privind evenimente importante, precum meciurile de fotbal, chiar și în condițiile existenței unor acorduri de exclusivitate (C‑283/11, Sky Österreich).

Concluzie

Prin aceste hotărâri, Curtea de Justiție și Tribunalul au garantat că fiecare persoană poate beneficia de dreptul la liberă circulație și de protecția oferită de normele Uniunii Europene în materie de concurență, recunoscând totodată rolul special pe care îl ocupă sportul în societatea noastră.