Nutriția este astăzi în centrul preocupărilor consumatorilor, în sensul că aceștia doresc să fie informați în mod corect cu privire la produsele alimentare și la băuturile pe care le cumpără și că acordă o atenție din ce în ce mai mare unei sănătăți echilibrate.

Mențiunile de pe ambalaje

În anul 2015, Curtea a amintit, în ceea ce privește consumatorii, că aceștia trebuie să dispună de informații corecte, neutre și obiective. Astfel, atunci când ambalajul unui produs sugerează prezența unui ingredient care, în realitate, este absent, cumpărătorul poate fi indus în eroare, chiar dacă lista ingredientelor este exactă. Acesta a fost cazul unei infuzii de fructe al cărei ambalaj arăta imagini cu zmeură și cu flori de vanilie, deși infuzia nu conținea niciun ingredient natural din aceste fructe (Hotărârea din 4 iunie 2015, Teekanne, C-195/14).

Pe de altă parte, conținutul de sodiu indicat pe ambalajul sticlelor de apă minerală trebuie să indice cantitatea totală de sodiu sub toate formele sale (sare de masă și bicarbonat de sodiu). Prin urmare, consumatorul ar putea fi indus în eroare dacă o apă ar fi prezentată ca având un conținut scăzut de sare, în condițiile    în care este bogată în bicarbonat de sodiu (Hotărârea din 17 decembrie 2015, Neptune Distribution, C-157/14).

Mențiunile de sănătate și denumirile

În anul 2017, Curtea a considerat că Comisia refuzase, în mod întemeiat, utilizarea anumitor mențiuni de sănătate pentru comercializarea zahărului glucoză, cum  ar  fi,  printre altele, „glucoza contribuie la  buna funcționare   a metabolismului energetic" sau „glucoza susține activitatea fizică". Astfel de mențiuni încurajează de fapt consumul de zahăr, în timp ce o asemenea încurajare este incompatibilă cu principiile nutriționale și de sănătate general acceptate (Hotărârea din 8 iunie 2017, Dextro Energy/Comisia, C-296/16 P).

Pe de altă parte, produsele pur vegetale nu pot, în principiu, să fie comercializate cu denumiri rezervate numai produselor de origine în principal animală,   precum „lapte", „frișcă", „unt", „brânză" sau „iaurt". Astfel, o întreprindere nu poate utiliza denumirile „lapte de soia", „unt de tofu" sau „ brânză vegetală", având în vedere că anumite excepții există în reglementarea Uniunii, precum în cazul „cremei de orez" (Hotărârea din 14 iunie 2017, Tofu Town.com, C-422/16).

Dreptul Uniunii interzice practicile comerciale neloiale, înșelătoare și agresive susceptibile să denatureze comportamentul economic al consumatorilor. Curtea a dezvoltat o jurisprudență vastă cu privire la acest subiect, din care câteva exemple sunt redate în continuare.

Ofertele comune

Statele membre nu pot interzice în mod absolut ofertele comune propuse de un vânzător unui consumator (de exemplu, o benzinărie care oferă trei săptămâni gratuite de asistență la depanare pentru fiecare plin de cel puțin 25 de litri). Astfel, ofertele comune nu pot fi considerate, în orice situație, practici comerciale neloiale (Hotărârea din 23 aprilie 2009, VTB-VAB și Galatea, C-261/07 și C-299/07).

Oferta comună constând în vânzarea unui computer echipat cu programe informatice preinstalate nu constituie, în sine, o practică comercială neloială. În plus, lipsa indicării prețului fiecăruia dintre programele informatice preinstalate nu constituie o practică comercială înșelătoare, prețul diferitor programe informatice neconstituind o informație semnificativă pentru consumator (Hotărârea din 7 septembrie 2016, Deroo-Blanquart, C-310/15).

Practicile comerciale agresive și înșelătoare

Sunt interzise practicile agresive ale comercianților care îi creează consumatorului falsa impresie că a câștigat un premiu, deși, în realitate, trebuie să suporte un anumit cost pentru a-l primi. Acesta este în special cazul unor anunțuri promoționale care dau destinatarului impresia că a câștigat o croazieră, în condițiile în care, pentru a primi acest premiu, trebuie să plătească asigurarea și un supliment de cabină, precum și să suporte cheltuielile pentru mâncare și băutură și taxele portuare în timpul călătoriei (Hotărârea din 8 octombrie 2012, Purely Creative, C-428/11).

Casele de asigurări de sănătate din sistemul public se pot face, de asemenea, vinovate de practici comerciale neloiale. Astfel, există o practică înșelătoare atunci când o casă de asigurări de sănătate indică persoanelor afiliate că acestea riscă dezavantaje financiare în cazul trecerii la o altă casă (Hotărârea din 3 octombrie 2013, Zentrale zur Bekämpfung unlauteren Wettbewerbs, C-59/12).

În sfârșit, costul unui apel către un număr telefonic de servicii post-vânzare nu trebuie să îl depășească pe cel al unui apel standard, constituind, în caz contrar, o practică comercială neloială (Hotărârea din 2 martie 2017, Zentrale zur Bekämpfung unlauteren Wettbewerbs Frankfurt am Main, C-568/15).

După apariția tehnologiei digitale, vânzările prin corespondență au devenit în prezent o operațiune curentă a vieții cotidiene. Curtea a precizat, în repetate rânduri, drepturile de care dispun consumatorii în cadrul unor astfel de contracte de vânzare.

Costurile de expediere a unor mărfuri nu trebuie imputate consumatorului atunci când acesta recurge la dreptul său de retractare (drept care trebuie exercitat în termen de cel puțin șapte zile lucrătoare de la data vânzării). În schimb, costurile de returnare înseși pot fi imputate consumatorului (Hotărârea din 15 aprilie 2010, Heinrich Heine, C-511/08).

Pe de altă parte, consumatorul care își exercită dreptul de retractare nu are obligația de a despăgubi vânzătorul pentru folosința bunului, decât dacă a utilizat acest bun în mod nerezonabil. Astfel, eficacitatea dreptului de retractare ar    fi afectată în cazul în care consumatorul ar trebui să plătească o despăgubire doar pentru că a examinat și a testat bunul dobândit prin corespondență (Hotărârea din 3 septembrie 2009, Pia Messner, C-489/07).

Curtea a avut de asemenea ocazia să precizeze drepturile consumatorilor în cazul în care aceștia invocă o neconformitate a produsului care le-a fost livrat.

În anul 2015, Curtea a amintit că neconformitățile care devin aparente în termen de șase luni de la livrarea unui bun sunt prezumate ca existând la momentul livrării. Astfel, în timp ce consumatorul are obligația de a dovedi existența neconformității și apariția sa în termenul de șase luni, acesta nu trebuie să probeze cauza neconformității respective și nici să dovedească faptul că originea ei este imputabilă vânzătorului (Hotărârea din 4 iunie 2015, Froukje Faber, C-497/13).

În cazul înlocuirii unui produs cu defect, consumatorul nu trebuie să despăgubească vânzătorul pentru utilizarea bunului cu defect (Hotărârea din 17 aprilie 2008, Quelle, C-404/06). În plus, vânzătorul are obligația să ridice bunul cu defect și să instaleze în acest loc bunul de înlocuire sau să suporte cheltuielile necesare pentru aceste operațiuni (Hotărârea din 16 iunie 2011, Gebr. Weber și Putz, C-65/09 și C-87/09).

În sfârșit, în lipsa unui consens științific, defectul unui vaccin și legătura de cauzalitate dintre acesta și o boală pot fi dovedite printr-o serie de indicii grave, precise și concordante, precum proximitatea temporală între administrarea vaccinului și apariția bolii, lipsa unor antecedente medicale personale și familiale ale persoanei vaccinate, precum și existența unui număr semnificativ de cazuri repertoriate (Hotărârea din 21 iunie 2017, W și alții, C-621/15).

Contractele de asigurare au devenit în prezent inevitabile. Curtea a fost chemată, și în acest caz, să specifice normele referitoare la aceste contracte.

În anul 2011, Curtea a apreciat că luarea în considerare a criteriului sexului persoanei asigurate ca factor de risc în contractele de asigurare constituie o discriminare. Acesta este motivul pentru care primele și prestațiile unisex se aplică în Uniune începând cu 21 decembrie 2012 (Hotărârea din 1 martie 2011, Association belge des consommateurs Test-Achats și alții, C-236/09).

Un contract de asigurare trebuie, în plus, să expună în mod transparent, precis și inteligibil funcționarea mecanismului asigurării, astfel încât consumatorul să poată evalua consecințele economice care rezultă din aceasta (Hotărârea din 23 aprilie 2015, Jean-Claude Van Hove, C-96/14).

În sfârșit, vânzătorii de călătorii cu avionul nu au dreptul de a include din oficiu asigurarea pentru „anularea zborului" în prețul biletului. Astfel, o asemenea asigurare este un supliment de preț opțional care trebuie comunicat în  mod clar la începutul procesului de rezervare, acceptarea sa trebuind să rezulte dintr-un demers explicit de acceptare din partea cumpărătorului (Hotărârea din 19 iulie 2012, ebooker.com Deutschland, C-112/11).

Dreptul Uniunii protejează de asemenea drepturile consumatorilor care încheie contracte în cadrul unei vânzări la domiciliu. Curtea de Justiție a avut ocazia să judece mai multe cazuri în acest domeniu, în special în ceea ce privește dreptul oricărui consumator de a revoca contractul în termen de șapte zile de la încheierea sa.

Un consumator care încheie un contract de credit în cadrul unei vânzări la domiciliu nu își pierde dreptul de revocare dacă nu a fost informat de existența acestui drept. Astfel, un consumator care află după cinci ani că avea un drept de revocare, deși banca nu l-a informat în această privință în momentul încheierii contractului, poate exercita acest drept (Hotărârea din 13 decembrie 2001, Heininger, C-481/99).

În același spirit, când o bancă nu a informat consumatorul cu privire la dreptul său de revocare a contractului de credit încheiat în cadrul unei vânzări la domiciliu, aceasta trebuie să suporte riscurile inerente plasamentului financiar respectiv (Hotărârea din 25 octombrie 2005, Schulte, C-350/03 și C-229/04).

Potrivit unei directive din dreptul Uniunii, nu sunt obligatorii pentru consumator clauzele abuzive care figurează într-un contract încheiat cu un profesionist. Curtea, sesizată cu numeroase cauze în acest domeniu, a clarificat domeniul de aplicare al dispozițiilor acestei directive.

Curtea a precizat, mai întâi, că instanța națională are obligația de a examina din oficiu eventualul caracter abuziv al unei clauze contractuale. Această regulă, care se aplică de asemenea procedurilor de insolvență, nu permite instanței să modifice conținutul clauzei, ci trebuie doar să o determine să dispună neaplicarea acesteia (Hotărârea din 4 iunie 2009, Pannon GSM, C-243/08, Hotărârea din 21 aprilie 2016, Radlinger și Radlingerová, C-377/14, Hotărârea din 14 iunie 2012, Banco Español de Crédito, C-618/10).

Pe de altă parte, nu pot fi limitate în timp efectele nulității clauzelor „prag" (clauze care obligă consumatorul să plătească dobânzi minime) introduse în contractele de credit ipotecar încheiate cu consumatorii (Hotărârea din 21 decembrie 2016, Gutiérrez Naranjo, C-154/15, C-307/15  și  C-308/15). În  sfârșit, atunci când  o instituție financiară acordă un împrumut încheiat în monedă străină, ea trebuie să furnizeze împrumutatului informații suficiente pentru a-i permite să adopte o decizie prudentă și în cunoștință de cauză (Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16).