CURIA
rss
căutare avansată
Prezentare

Introducere

Componenţa

Competenţa

Procedura

Curtea de Justiţie în cadrul ordinii juridice comunitare

Introducere

De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, la 1 decembrie 2009, Uniunea Europeană are personalitate juridică și a preluat competențele conferite anterior Comunității Europene. Prin urmare, dreptul comunitar a devenit dreptul Uniunii Europene și include, de asemenea, toate dispozițiile adoptate în trecut în temeiul Tratatului privind Uniunea Europeană, în versiunea anterioară Tratatului de la Lisabona. În prezentarea care urmează, expresia „drept comunitar" va fi utilizată atunci când este vorba despre jurisprudența Curții de Justiție anterioară intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona.

Alături de Uniunea Europeană, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom) continuă să existe. Având în vedere că, în principiu, competențele Curții de Justiție în ceea ce privește Euratom sunt aceleași cu cele exercitate în cadrul Uniunii Europene - și pentru claritatea prezentării - orice referire la dreptul Uniunii va acoperi și dreptul privind Euratom.

up

Componenţa

vignette-cjce   Curtea de Justiţie este compusă din 28 de judecători şi 11 avocaţi generali. Judecătorii şi avocaţii generali sunt desemnaţi de comun acord de guvernele statelor membre, după consultarea unui comitet al cărui rol este de a emite un aviz cu privire la capacitatea candidaţilor de a exercita funcţiile respective. Mandatul acestora este de şase ani și poate fi reînnoit. Aceştia sunt aleşi din rândul personalităților care oferă toate garanţiile de independenţă şi care întrunesc condiţiile cerute pentru exercitarea, în ţările lor, a celor mai înalte funcţii jurisdicţionale sau a căror competenţă este recunoscută.


Judecătorii Curţii de Justiție îl desemnează din rândul lor pe preşedinte și pe vicepreședinte, pentru o perioadă de trei ani care poate fi reînnoită. Preşedintele conduce lucrările Curții de Justiție şi prezidează şedinţele şi deliberările în cazul celor mai mari complete de judecată. Vicepreședintele îl asistă pe președinte în exercitarea funcțiilor sale și îl înlocuiește în caz de împiedicare.

Avocaţii generali asistă Curtea. Aceştia au rolul de a prezenta, cu deplină imparţialitate şi în deplină independenţă, opinie juridică numită „concluzii" în cauzele care le sunt repartizate.

Grefierul este secretarul general al instituţiei, ale cărei servicii le conduce sub autoritatea preşedintelui Curţii.

Curtea poate judeca în şedinţă plenară, în Marea Cameră (cincisprezece judecători) sau în camere de cinci sau de trei judecători.

Curtea se întruneşte în şedinţă plenară în cazurile speciale prevăzute de Statutul Curţii (printre altele, atunci când trebuie să pronunţe destituirea Ombudsmanului sau să dispună din oficiu demiterea unui comisar european care nu a respectat obligaţiile ce îi revin) şi atunci când apreciază că o cauză prezintă o importanţă excepţională.

Curtea se întruneşte în Marea Cameră la cererea unui stat membru sau a unei instituţii care este parte într-un proces, precum şi în cauzele deosebit de complexe sau de importante.

Celelalte cauze sunt soluţionate în camere de cinci sau de trei judecători. Preşedinţii camerelor de cinci judecători sunt aleşi pentru perioadă de trei ani, iar cei ai camerelor de trei judecători pentru perioadă de un an.

up

Competenţa

Pentru a-şi îndeplini cu bine misiunea, Curţii i-au fost atribuite competenţe jurisdicţionale bine definite, pe care le exercită în cadrul procedurii întrebărilor preliminare şi al diferitelor categorii de acţiuni.

Diferitele tipuri de proceduri

  •  Procedura întrebărilor preliminare

Curtea de Justiţie colaborează cu instanţele judecătoreşti din statele membre, care sunt instanţele de drept comun în materia dreptului Uniunii. Pentru a asigura o aplicare efectivă şi omogenă a legislaţiei Uniunii şi pentru a evita orice interpretare divergentă, instanţele naţionale pot şi uneori trebuie să se adreseze Curţii de Justiţie solicitându-i să clarifice un aspect privind interpretarea dreptului Uniunii, în scopul de a le permite, de exemplu, să verifice conformitatea legislaţiei naţionale cu dreptul Uniunii. Cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare poate de asemenea avea ca obiect controlul validităţii unui act de dreptul Uniunii.

Răspunsul Curţii de Justiţie nu ia forma unui simplu aviz, ci a unei hotărâri sau a unei ordonanţe motivate. Instanţa naţională destinatară este ţinută de interpretarea dată atunci când soluţionează litigiul aflat pe rolul său. Hotărârea Curţii de Justiţie este în aceeaşi măsură obligatorie pentru celelalte instanţe naţionale sesizate cu o problemă identică.

Tot prin intermediul cererilor de pronunţare a unei hotărâri preliminare, fiecare cetăţean european poate să obţină clarificarea normelor Uniunii care îl privesc. Într-adevăr, cu toate că această cerere nu poate fi formulată decât de o instanţă judecătorească naţională, toate părţile din procedura în faţa acesteia din urmă, statele membre şi instituţiile Uniunii pot participa la procedura iniţiată la Curtea de Justiţie. Astfel, mai multe principii importante ale dreptului Uniunii au fost proclamate în urma unor întrebări preliminare, adresate uneori de instanţele judecătoreşti naţionale de rang inferior.

  •  Acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor

Această acţiune permite Curţii de Justiţie să controleze respectarea de către statele membre a obligaţiilor care le revin în temeiul dreptului Uniunii. Sesizarea Curţii de Justiţie este precedată de o procedură prealabilă iniţiată de Comisie prin care se dă statului membru vizat posibilitatea de a răspunde motivelor invocate împotriva sa. Dacă această procedură nu determină statul membru să îşi îndeplinească obligaţiile, poate fi introdusă la Curtea de Justiţie o acţiune privind încălcarea dreptului Uniunii.

Această acţiune poate fi introdusă fie de Comisie - cazul cel mai frecvent întâlnit în practică -, fie de un stat membru. În cazul în care Curtea de Justiţie constată neîndeplinirea obligaţiilor, statul este obligat să pună imediat capăt acestei situaţii. Dacă, în urma unei noi sesizări din partea Comisiei, Curtea de Justiţie constată că statul membru în cauză nu s-a conformat hotărârii sale, aceasta îi poate impune plata unei sume forfetare și/sau a unor penalităţi cu titlu cominatoriu. Cu toate acestea, în cazul în care nu sunt comunicate Comisiei măsurile de transpunere a unei directive, poate fi aplicată de Curte statului membru vizat, la propunerea Comisiei, o sancțiune pecuniară chiar de la prima hotărâre de constatare a neîndeplinirii obligațiilor.

  •  Acţiunea în anulare

Prin intermediul acestei acţiuni, reclamantul solicită anularea unui act al unei instituţii, al unui organ, al unui oficiu sau al unei agenții a Uniunii (de exemplu regulament, directivă, decizie). Curtea de Justiţie este singura competentă să soluţioneze acţiunile introduse de un stat membru împotriva Parlamentului European şi/sau împotriva Consiliului (cu excepţia actelor acestuia din urmă în materie de ajutoare de stat, dumping sau competenţe de executare) sau pe cele introduse de o instituţie a Uniunii împotriva unei alte instituții. Tribunalul este competent şă judece, în primă instanţă, toate celelalte acţiuni de acest tip şi îndeosebi acţiunile introduse de persoane private.

  • Acţiunea în constatarea abţinerii de a acţiona

Această acţiune permite Curţii să controleze legalitatea inacţiunii instituţiilor, a unui organ, a unui oficiu sau a unei agenții a Uniunii. Cu toate acestea, o asemenea acţiune nu poate fi introdusă decât după ce instituţiei respective i s-a solicitat să acţioneze. Atunci când s-a constatat nelegalitatea abținerii, instituţia în cauză trebuie să pună capăt abţinerii de a acţiona, luând măsurile adecvate. Competenţa de a judeca acţiunea în constatarea abţinerii de a acţiona este împărţită între Curtea de Justiţie şi Tribunalul în funcţie de aceleaşi criterii precum acţiunea în anulare.

  • Recursul

Curtea de Justiţie poate fi sesizată cu recursuri limitate la motive de drept, formulate împotriva hotărârilor şi a ordonanţelor Tribunalului. Dacă recursul este admisibil şi fondat, Curtea de Justiţie anulează decizia Tribunalului. În cazul în care cauza este în stare de a fi judecată, Curtea poate să o reţină spre soluţionare. În caz contrar, aceasta trimite cauza Tribunalului, care este ţinut de decizia pronunţată de Curte în recurs.

 

up

Procedura

Indiferent de natura cauzei, procedura include o fază scrisă şi, dacă este cazul, o fază orală, care este publică. Trebuie totuşi să se facă distincţia între, pe de o parte, procedura întrebărilor preliminare şi, pe de altă parte, celelalte acţiuni (acţiuni directe și recursuri).

Sesizarea Curţii şi procedura scrisă

  •   în ceea ce priveşte procedura întrebărilor preliminare

Instanţa naţională adresează Curţii de Justiţie întrebări privind interpretarea sau validitatea unei dispoziţii de drept al Uniunii, în general sub forma unei decizii jurisdicţionale, în conformitate cu normele naţionale de procedură. După traducerea cererii în toate limbile Uniunii de Serviciul de traduceri al Curţii, grefa o comunică părţilor din acţiunea principală, precum şi tuturor statelor membre şi instituţiilor Uniunii. Grefa asigură publicarea în Jurnalul Oficial a unei comunicări care indică, printre altele, părţile în cauză şi conţinutul întrebărilor. Părţile, statele membre şi instituţiile Uniunii Europene au la dispoziţie două luni pentru a prezenta Curţii observaţii scrise.

  •  în ceea ce priveşte acţiunile directe și recursurile

Curtea trebuie sesizată printr-o cerere introductivă adresată grefei. Grefierul asigură publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene a unei comunicări privind acţiunea, care indică motivele și concluziile reclamantului. Cererea introductivă este comunicată celorlalte părţi, care au la dispoziţie două luni pentru a depune un memoriu în apărare sau în răspuns. Dacă este cazul, reclamantul poate depune o replică, iar pârâtul o duplică. Termenele de prezentare a acestor documente trebuie respectate.

În ambele tipuri de acţiuni, preşedintele şi primul avocat general desemnează un judecător raportor şi, respectiv, un avocat general, însărcinaţi să urmărească desfăşurarea cauzei.

Măsurile preparatorii

În toate procedurile, după terminarea procedurii scrise, părţile pot să indice, în termen de trei săptămâni, dacă şi de ce doresc organizarea unei ședințe de audiere a pledoariilor. Pe baza propunerii judecătorului raportor şi după ascultarea avocatului general, Curtea decide dacă trebuie luate în cauză măsuri de cercetare judecătorească, completul căruia ar trebui să-i fie repartizată cauza şi dacă este necesară organizarea unei şedinţe de audiere a pledoariilor; data acesteia din urmă va fi stabilită de către preşedinte.

Sedinţa publică şi concluziile avocatului general

Atunci când s-a decis organizarea unei ședințe de audiere a pledoariilor, cauza este pledată în şedinţă publică, în faţa completului de judecată şi a avocatului general. Judecătorii şi avocatul general pot adresa părţilor întrebările pe care le consideră oportune. După câteva săptămâni, concluziile avocatului general sunt prezentate în faţa Curţii de Justiţie, tot în şedinţă publică. În cadrul concluziilor, acesta analizează în detaliu aspectele îndeosebi juridice ale litigiului şi propune în deplină independenţă Curţii de Justiţie răspunsul care consideră că trebuie dat problemei ridicate. Astfel se termină faza orală a procedurii. În cazul în care apreciază că nicio problemă nouă de drept nu este ridicată în cauză, Curtea, după ascultarea avocatului general, poate decide judecarea cauzei fără concluzii.

Hotărârile

Judecătorii deliberează pe baza unui proiect de hotărâre redactat de judecătorul raportor. Fiecare judecător din completul de judecată respectiv poate propune modificări. Deciziile Curţii de Justiţie sunt adoptate cu majoritate de voturi, fără ca eventualele opinii divergente să fie menţionate. Hotărârea se semnează numai de către judecătorii care au asistat la deliberările orale în cursul cărora aceasta este adoptată, fără a aduce atingere regulii potrivit căreia judecătorul cel mai nou în funcție din completul de judecată nu semnează hotărârea în cazul în care numărul judecătorilor acelui complet este par. Hotărârile se pronunță în ședință publică. Hotărârile şi concluziile avocaţilor generali sunt disponibile pe site-ul internet CURIA chiar în ziua pronunţării sau, respectiv, a prezentării. În cea mai mare parte a cazurilor, acestea sunt ulterior publicate în Repertoriul jurisprudenţei.

Procedurile speciale

  • Procedura simplificată

Atunci când o întrebare preliminară este identică cu o întrebare asupra căreia Curtea a avut deja ocazia să se pronunţe sau atunci când răspunsul la o astfel de întrebare nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile sau poate fi în mod clar dedus din jurisprudenţă, Curtea, după ascultarea avocatului general, poate să se pronunţe prin ordonanţă motivată în cuprinsul căreia se face trimitere mai ales la hotărârea anterioară sau la jurisprudenţa pertinentă.

  • Procedura accelerată

Procedura accelerată permite Curţii să se pronunţe cu rapiditate asupra cauzelor extrem de urgente, reducând termenele la maximum şi acordând acestor cauze o prioritate absolută. În urma unei cereri formulate de una dintre părţi, preşedintele Curţii decide, la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general și a celorlalte părţi, dacă o urgenţă deosebită justifică recurgerea la procedura accelerată. O astfel de procedură este de asemenea prevăzută în cazul trimiterilor preliminare. În acest caz, cererea este formulată de instanţa judecătorească naţională care sesizează Curtea și care trebuie să menționeze, în cuprinsul cererii, împrejurările care justifică urgența deosebită în pronunțarea asupra întrebării formulate cu titlu preliminar.

  • Procedura preliminară de urgenţă (PPU)

Această procedură permite Curții de Justiție să soluționeze într-un termen considerabil redus întrebările cele mai sensibile referitoare la spațiul de libertate, securitate și justiție (cooperare polițienească și judiciară în materile civilă și penală, precum și vize, drept de azil, imigrare și alte politici referitoare la libera circulație a persoanelor). Cauzele în care se aplică PPU sunt încredințate unei camere de cinci judecători special desemnată, iar faza scrisă se derulează, în practică, în principal pe cale electronică și este extrem de redusă, atât în ceea ce privește durata, cât și în ceea ce privește numărul actorilor care pot depune observații scrise, majoritatea actorilor intervenind în faza orală a procedurii, care este obligatorie.

  • Procedura măsurilor provizorii

Procedura măsurilor provizorii urmăreşte să obţină suspendarea executării unui act al unei instituţii, care face de asemenea obiectul unei acţiuni, sau orice altă măsură provizorie necesară pentru a preveni un prejudiciu grav şi ireparabil în dauna unei părţi.

Cheltuielile de procedură

Procedura în faţa Curţii de Justiţie este scutită de cheltuieli. În schimb, onorariul avocatului abilitat să pună concluzii în faţa instanţelor unui stat membru, ce reprezintă părţile, nu este suportat de Curte. Cu toate acestea, dacă o parte se află în imposibilitatea de a face faţă, în totalitate sau în parte, cheltuielilor de judecată, aceasta poate solicita, fără a fi reprezentată de un avocat, să beneficieze de asistenţă judiciară. Cererea trebuie să fie însoţită de toate informaţiile necesare pentru a demonstra necesitatea asistenței judiciare.

Regimul lingvistic

În ceea ce priveşte acţiunile directe, limba utilizată în cererea introductivă (care poate fi una dintre cele 24 de limbi oficiale ale Uniunii Europene) va fi în principiu limba de procedură a cauzei, adică limba în care aceasta se va desfăşura. În recursuri, limba de procedură este cea a hotărârii sau a ordonanței Tribunalului care face obiectul recursului. În ceea ce priveşte cererile de decizii preliminare, limba de procedură este cea a instanţei judecătoreşti naţionale care se adresează Curţii de Justiţie. Dezbaterile care au loc în timpul şedinţelor sunt traduse simultan, în funcţie de necesităţi, în diferite limbi oficiale ale Uniunii Europene. Judecătorii deliberează fără interpreţi, folosind o limbă comună, care este, în mod tradiţional, franceza.

Schema procedurii

Procedura în faţa Curţii de Justiţie  

Acţiuni directe şi recursuri

 

Cereri de pronunţare a unei hotărâri preliminare

Procedura scrisă

Cererea introductivă

Comunicarea cererii introductive pârâtului, de către grefă

Comunicarea acţiunii în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (seria C)

(Măsurile provizorii)

(Intervenţia)

Memoriul în apărare/în răspuns

(Excepţia de inadmisibilitate)

(Replica şi duplica)

(Cererea de asistenţă judiciară)

Desemnarea judecătorului raportor şi a avocatului general

Decizia de trimitere a instanţei naţionale

Traducerea hotărârii în celelalte limbi oficiale ale Uniunii Europene

Comunicarea întrebărilor preliminare în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (seria C)

Notificarea către părţile în litigiu, statele membre, instituţiile Uniunii, statele membre ale SEE şi Autoritatea de Supraveghere a AELS.

Observaţiile scrise ale părţilor, ale statelor şi ale instituţiilor

Judecătorul raportor întocmeşte raportul preliminar

Reuniunea generală a judecătorilor şi a avocaţilor generali

Trimiterea cauzei spre examinare unui complet de judecată

(Măsurile de cercetare judecătorească)

Faza orală

(Concluziile avocatului general)

Deliberarea judecătorilor

HOTĂRÂREA

Etapele facultative ale procedurii sunt indicate între paranteze.
Caracterele aldine indică un document public.

up

Curtea de Justiţie în cadrul ordinii juridice comunitare

Pentru a construi Europa, anumite state (astăzi în număr de 28) au încheiat tratate de instituire a Comunităţilor Europene, ulterior a Uniunii Europene, dotate cu instituţii care adoptă norme de drept în domenii determinate.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene reprezintă instituţia jurisdicţională a Uniunii și a Comunității Europene a Energiei Atomice (CEEA). Aceasta este compusă din două instanţe: Curtea de Justiţie și Tribunalul, a căror principală misiune este examinarea legalității actelor Uniunii şi asigurarea interpretării şi aplicării uniforme a dreptului acesteia.

Prin intermediul jurisprudenţei sale, Curtea de Justiţie a consacrat obligaţia administraţiilor şi a instanţelor naţionale de a aplica pe deplin dreptul Uniunii în cadrul sferei lor de competenţă şi de a proteja drepturile conferite de acesta cetăţenilor (aplicarea directă a dreptului Uniunii), fără a aplica însă orice dispoziţie contrară din dreptul naţional, fie aceasta anterioară sau ulterioară normei Uniunii (supremaţia dreptului Uniunii asupra dreptului naţional).

Curtea a recunoscut de asemenea principiul răspunderii statelor membre pentru încălcarea dreptului Uniunii, care constituie, pe de o parte, un element care consolidează în mod decisiv protecţia drepturilor conferite particularilor de normele Uniunii şi, pe de altă parte, un factor care este de natură să contribuie la aplicarea mai diligentă a acestor norme de către statele membre. Încălcările săvârşite de acestea din urmă sunt astfel de natură să dea naştere unor obligaţii de despăgubire, care, în anumite cazuri, pot avea repercusiuni grave asupra finanţelor publice naţionale. În plus, Curtea poate fi sesizată cu orice neîndeplinire, de către un stat membru, a obligațiilor ce decurg din dreptul Uniunii, iar în situaţia neexecutării unei hotărâri de constatare a unei astfel de neîndepliniri, aceasta îi poate impune plata unei sume forfetare sau a unor penalităţi cu titlu cominatoriu. Cu toate acestea, în cazul în care nu sunt comunicate Comisiei măsurile de transpunere a unei directive, poate fi aplicată de Curte statului membru vizat, la propunerea Comisiei, o sancțiune pecuniară chiar de la prima hotărâre de constatare a neîndeplinirii obligațiilor.

Curtea de Justiţie lucrează totodată în colaborare cu instanţele naţionale, instanţe de drept comun în domeniul dreptului Uniunii. Orice instanţă naţională sesizată cu un litigiu referitor la dreptul Uniunii poate şi uneori trebuie să adreseze Curţii de Justiţie întrebări preliminare. În acest mod, Curtea se pronunţă asupra interpretării unei norme de drept al Uniunii sau verifică legalitatea acesteia.

Evoluţia jurisprudenţei sale ilustrează contribuţia Curţii la crearea unui spaţiu juridic care îi priveşte pe cetăţeni, fiind menit să le protejeze drepturile conferite acestora de legislaţia Uniunii în diverse domenii ale vieţii lor cotidiene.

Principii fundamentale stabilite prin jurisprudenţă

În jurisprudenţa sa (începând cu hotărârea Van Gend & Loos din 1963), Curtea a introdus principiul efectului direct al dreptului comunitar în statele membre. Acesta permite cetăţenilor europeni să invoce în mod direct normele juridice ale Uniunii în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale.

Întreprinderea de transport Van Gend & Loos, importatoare de mărfuri din Germania în Ţările de Jos, trebuia să plătească taxe vamale pe care le considera ca fiind contrare dispoziţiei din Tratatul CEE ce interzice majorarea taxelor vamale în cadrul relaţiilor comerciale reciproce. Acţiunea punea problema conflictului dintre dreptul intern şi normele Tratatului CEE. Fiind sesizată de o instanţă judecătorească din Ţările de Jos, Curtea a răspuns prin instituirea doctrinei efectului direct, conferind astfel întreprinderii de transport o garanţie directă a drepturilor sale întemeiate pe legislaţia comunitară în faţa instanţei judecătoreşti naţionale.

În 1964, hotărârea Costa a stabilit supremaţia dreptului comunitar asupra dreptului intern. În această cauză, o instanţă judecătorească italiană solicitase Curţii de Justiţie să stabilească dacă legea italiană de naţionalizare a sectorului producţiei şi distribuţiei energiei electrice era compatibilă cu anumite norme din Tratatul CEE. Curtea a introdus doctrina supremaţiei dreptului comunitar, întemeindu-se pe specificitatea ordinii juridice comunitare, care trebuie să beneficieze de o aplicare uniformă în toate statele membre.

În 1991, în hotărârea Francovich şi alţii, Curtea a creat o altă noţiune fundamentală, şi anume aceea a răspunderii unui stat membru în privinţa particularilor, pentru prejudiciile cauzate acestora prin încălcarea dreptului comunitar de respectivul stat. Prin urmare, începând cu 1991, cetăţenii europeni dispun de o acţiune în despăgubiri împotriva statului care încalcă o normă comunitară.

Doi cetăţeni italieni, care trebuiau să îşi încaseze remuneraţiile de la angajatorii lor aflaţi în faliment, au introdus acţiuni invocând netranspunerea, de către statul italian, a dispoziţiilor comunitare care protejează lucrătorii salariaţi în cazul insolvabilităţii angajatorului. Fiind sesizată de o instanţă judecătorească italiană, Curtea a precizat că directiva respectivă urmărea să confere particularilor drepturi de care aceştia fuseseră privaţi ca urmare a netranspunerii de către stat a directivei. Astfel, Curtea a deschis posibilitatea introducerii unei acţiuni în despăgubiri împotriva statului însuşi.

Curtea în viaţa cetăţeanului Uniunii

Din miile de hotărâri pronunţate de Curte, cea mai mare parte, în special cele pronunţate cu titlu preliminar, au în mod vădit consecinţe importante în viaţa de fiecare zi a cetăţenilor Uniunii. Unele dintre aceste hotărâri sunt citate în continuare, cu titlu de exemplu, pentru domeniile cele mai importante ale dreptului Uniunii.

  • Libera circulaţie a mărfurilor

Începând cu hotărârea Cassis de Dijon, pronunţată în 1979, referitoare la principiul liberei circulaţii a mărfurilor, comercianţii pot să importe în ţările lor orice produs care provine din altă ţară a Uniunii, cu condiţia ca acesta să fi fost produs şi comercializat în mod legal în acea ţară şi ca niciun motiv imperativ privind, de exemplu, protecţia sănătăţii sau a mediului înconjurător, să nu se opună importului acestuia în ţara în care va fi consumat.

  • Libera circulaţie a persoanelor

În acest domeniu au fost pronunţate numeroase hotărâri.

În hotărârea Kraus (1993), Curtea a statuat că situaţia unui resortisant comunitar, titular al unei diplome postuniversitare care a fost obţinută într-un alt stat membru şi care îi facilitează accesul la o profesie sau la exercitarea unei activităţi economice, este reglementată de dreptul comunitar, chiar şi în privinţa raporturilor acelui resortisant cu statul membru de origine. Astfel, dacă un stat membru poate condiţiona utilizarea acestui titlu pe teritoriul său de obţinerea unei autorizaţii administrative, procedura de autorizare trebuie să aibă drept unic scop verificarea împrejurării dacă titlul a fost eliberat în mod legal.

Dintre hotărârile pronunţate în acest domeniu, una dintre cele mai cunoscute este hotărârea Bosman (1995), în cadrul căreia Curtea s-a pronunţat, la cererea unei instanţe judecătoreşti belgiene, asupra compatibilităţii dintre regulile federaţiilor de fotbal şi libera circulaţie a lucrătorilor. Curtea a precizat că sportul practicat la nivel profesionist este o activitate economică a cărei exercitare nu poate fi împiedicată de reguli referitoare la transferul jucătorilor sau care limitează numărul jucătorilor resortisanţi ai altor state membre. Acest principiu a fost extins, prin hotărâri ulterioare, la situaţia sportivilor profesionişti care provin din ţări terţe care au încheiat un acord de asociere (hotărârea Deutscher Handballbund, 2003) sau de parteneriat (hotărârea Simutenkov, 2005) cu Comunităţile Europene.

  • Libera prestare a serviciilor

O hotărâre din 1989 privind libera prestare a serviciior se referea la situaţia unui turist britanic care fusese agresat şi rănit grav în metroul parizian. Fiind sesizată de către o instanţă judecătorească franceză, Curtea a decis că, în calitate de turist, cetăţeanul britanic beneficia de servicii şi în afara ţării sale şi intra sub incidenţa principiului nediscriminării pe motiv de naţionalitate înscris în dreptul comunitar. În consecinţă, acesta avea dreptul la aceeaşi despăgubire precum cea care ar fi putut fi pretinsă de un resortisant francez (hotărârea Cowan).

Fiind sesizată de către instanţe judecătoreşti luxemburgheze, Curtea a statuat că prevederile naţionale care refuză unei persoane asigurate rambursarea cheltuielilor pentru un tratament dentar pe motivul că acesta a fost efectuat în alt stat membru constituie un obstacol nejustificat în calea liberei prestări a serviciilor (hotărârea Kohll, 1998), iar refuzul de a rambursa cheltuielile privind achiziţionarea de ochelari din străinătate este considerat ca un obstacol nejustificat în calea liberei circulaţii a mărfurilor (hotărârea Decker, 1998).

  • Egalitatea de tratament şi drepturile sociale

O stewardesă a introdus o acţiune împotriva angajatorului său pe motiv de discriminare în privinţa remuneraţiei pe care o încasa în comparaţie cu colegii săi de sex masculin care efectuau aceeaşi muncă. Fiind sesizată de o instanţă judecătorească belgiană, Curtea a decis, în 1976, că norma din tratat care impunea principiul egalităţii de remunerare între lucrătorii de sex masculin şi cei de sex feminin pentru aceeaşi muncă are efect direct (hotărârea Defrenne).

Interpretând normele comunitare referitoare la egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei, Curtea a contribuit la protecţia femeii împotriva concedierilor legate de perioada sarcinii. Nemaiputând să lucreze din cauza dificultăţilor legate de sarcină, o femeie a fost concediată. În 1998, Curtea a declarat această concediere contrară dreptului comunitar. Concedierea unei femei în cursul sarcinii din cauza absenţelor provocate de o boală în legătură cu sarcina însăşi constituie o discriminare interzisă pe motiv de sex (hotărârea Brown).

Pentru a garanta protecţia securităţii şi a sănătăţii lucrătorilor, este necesar ca aceştia să beneficieze de un concediu anual plătit. În 1999, sindicatul britanic BECTU a contestat reglementarea britanică care priva lucrătorii cu contracte de muncă de scurtă durată de acest drept, pe motivul că nu era conformă unei directive comunitare privind organizarea timpului de lucru. Curtea a hotărât (hotărârea BECTU, 2001) că dreptul la concediul anual plătit este un drept social conferit de dreptul comunitar în mod direct tuturor lucrătorilor şi că niciun lucrător nu poate fi privat de acesta.

  • Drepturile fundamentale

Apreciind că respectarea drepturilor fundamentale face parte integrantă din principiile generale de drept pe care este chemată să le apere, Curtea a contribuit în mod considerabil la îmbunătăţirea standardelor privind protecţia acestor drepturi. În această privinţă, Curtea se inspiră din tradiţiile constituţionale comune statelor membre şi din instrumentele internaţionale de protecţie a drepturilor omului, în principal convenţia europeană a drepturilor omului, la care statele membre au cooperat sau au aderat. De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Curtea va putea aplica și interpreta Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, care beneficiază în temeiul Tratatului de la Lisabona de aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor.

După numeroase atacuri teroriste îndreptate împotriva agenţilor de poliţie, în Irlanda de Nord forţele de poliţie au primit dreptul de a purta arme. Totuşi, pentru motive de securitate publică, acest drept nu a fost acordat femeilor care lucrau în poliţie (potrivit unui certificat eliberat de ministerul competent şi care nu putea fi atacat pe cale judecătorească). În consecinţă, poliţia nord-irlandeză nu a mai oferit niciun contract de muncă cu normă întreagă vreunei femei. Fiind sesizată de o instanţă judecătorească din Regatul Unit, Curtea a decis că excluderea oricărei puteri de control a judecătorului asupra certificatului unei autorităţi naţionale se opune principiului unui control jurisdicţional efectiv pe care se poate întemeia orice persoană care se consideră vătămată printr-o discriminare întemeiată pe sex (hotărârea Johnston, 1986).

  • Cetăţenia Uniunii

În ceea ce priveşte cetăţenia Uniunii, care, potrivit Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, este recunoscută oricărei persoane care are cetățenia unui stat membru, Curtea a confirmat că aceasta include dreptul de şedere pe teritoriul unui alt stat membru. Astfel, un resortisant minor al unui stat membru, care are o asigurare medicală şi care dispune de resurse suficiente, beneficiază în egală măsură de un astfel de drept de şedere. Curtea a subliniat că dreptul comunitar nu îi impune minorului să dispună el însuşi de resursele necesare şi că refuzul de a acorda în acelaşi timp dreptul de şedere mamei sale, resortisantă a unei ţări terţe, ar priva dreptul de şedere al copilului de orice efect util (hotărârea Zhu şi Chen, 2004).

În aceeaşi hotărâre, Curtea a precizat că, şi în cazul în care dobândirea naţionalităţii unui stat membru are ca scop obţinerea de către resortisantul unei ţări terţe a dreptului de şedere în temeiul dreptului comunitar, un stat membru nu poate restrânge efectele acordării naţionalităţii de către alt stat membru

up

.