Prezentare

Introducere

Componenţa

Competenţa

Procedura

Curtea de Justiţie în cadrul ordinii juridice comunitare

Introducere

De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, la 1 decembrie 2009, Uniunea Europeană are personalitate juridică și a preluat competențele conferite anterior Comunității Europene. Prin urmare, dreptul comunitar a devenit dreptul Uniunii Europene și include, de asemenea, toate dispozițiile adoptate în trecut în temeiul Tratatului privind Uniunea Europeană, în versiunea anterioară Tratatului de la Lisabona. În prezentarea care urmează, expresia „drept comunitar" va fi utilizată atunci când este vorba despre jurisprudența Curții de Justiție anterioară intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona.

Alături de Uniunea Europeană, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom) continuă să existe. Având în vedere că, în principiu, competențele Curții de Justiție în ceea ce privește Euratom sunt aceleași cu cele exercitate în cadrul Uniunii Europene - și pentru claritatea prezentării - orice referire la dreptul Uniunii va acoperi și dreptul privind Euratom.

Componenţa

Curtea de Justiţie este compusă din 27 de judecători şi 11 avocaţi generali. Judecătorii şi avocaţii generali sunt desemnaţi de comun acord de guvernele statelor membre, după consultarea unui comitet al cărui rol este de a emite un aviz cu privire la capacitatea candidaţilor de a exercita funcţiile respective. Mandatul acestora este de şase ani și poate fi reînnoit. Aceştia sunt aleşi din rândul personalităților care oferă toate garanţiile de independenţă şi care întrunesc condiţiile cerute pentru exercitarea, în ţările lor, a celor mai înalte funcţii jurisdicţionale sau a căror competenţă este recunoscută.

Judecătorii Curţii de Justiție îl desemnează din rândul lor pe preşedinte și pe vicepreședinte, pentru o perioadă de trei ani care poate fi reînnoită. Preşedintele conduce lucrările Curții de Justiție şi prezidează şedinţele şi deliberările în cazul celor mai mari complete de judecată. Vicepreședintele îl asistă pe președinte în exercitarea funcțiilor sale și îl înlocuiește în caz de împiedicare.

Avocaţii generali asistă Curtea. Aceştia au rolul de a prezenta, cu deplină imparţialitate şi în deplină independenţă, opinie juridică numită „concluzii" în cauzele care le sunt repartizate.

Grefierul este secretarul general al instituţiei, ale cărei servicii le conduce sub autoritatea preşedintelui Curţii.

Curtea poate judeca în şedinţă plenară, în Marea Cameră (cincisprezece judecători) sau în camere de cinci sau de trei judecători.

Curtea se întruneşte în şedinţă plenară în cazurile speciale prevăzute de Statutul Curţii (printre altele, atunci când trebuie să pronunţe destituirea Ombudsmanului sau să dispună din oficiu demiterea unui comisar european care nu a respectat obligaţiile ce îi revin) şi atunci când apreciază că o cauză prezintă o importanţă excepţională.

Curtea se întruneşte în Marea Cameră la cererea unui stat membru sau a unei instituţii care este parte într-un proces, precum şi în cauzele deosebit de complexe sau de importante.

Celelalte cauze sunt soluţionate în camere de cinci sau de trei judecători. Preşedinţii camerelor de cinci judecători sunt aleşi pentru perioadă de trei ani, iar cei ai camerelor de trei judecători pentru perioadă de un an.

Competența

Pentru a‑și îndeplini cu bine misiunea, Curții i‑au fost atribuite competențe jurisdicționale bine definite, pe care le exercită în cadrul procedurii trimiterilor preliminare și al diferitelor categorii de acțiuni.

Diferitele tipuri de proceduri

• Procedura trimiterilor preliminare

Curtea de Justiție colaborează cu instanțele judecătorești din statele membre, care sunt instanțele de drept comun în materia dreptului Uniunii. Pentru a asigura o aplicare efectivă și omogenă a legislației Uniunii și pentru a evita orice interpretare divergentă, instanțele naționale pot și uneori trebuie să se adreseze Curții de Justiție solicitându‑i să clarifice un aspect privind interpretarea dreptului Uniunii, în scopul de a le permite, de exemplu, să verifice conformitatea legislației naționale cu dreptul Uniunii. Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare poate de asemenea avea ca obiect controlul validității unui act de dreptul Uniunii.

Răspunsul Curții de Justiție nu ia forma unui simplu aviz, ci a unei hotărâri sau a unei ordonanțe motivate. Instanța națională destinatară este ținută de interpretarea dată atunci când soluționează litigiul aflat pe rolul său. Hotărârea Curții de Justiție este în aceeași măsură obligatorie pentru celelalte instanțe naționale sesizate cu o problemă identică.

Tot prin intermediul trimiterilor preliminare, fiecare cetățean european poate să obțină clarificarea normelor Uniunii care îl privesc. Într‑adevăr, cu toate că această trimitere nu poate fi efectuată decât de o instanță judecătorească națională, toate părțile din procedura în fața acesteia din urmă, statele membre și instituțiile Uniunii pot participa la procedura inițiată în fața Curții de Justiție. Astfel, mai multe principii importante ale dreptului Uniunii au fost enunțate în urma unor întrebări preliminare, adresate uneori de instanțele judecătorești naționale de rang inferior.

Din luna octombrie 2024, Curtea de Justiție își împarte competența în ceea ce privește trimiterile preliminare cu Tribunalul. Trimiterile preliminare care se încadrează exclusiv în domeniile următoare sunt, în principiu, transmise Tribunalului:

• sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată;
• accizele;
• Codul vamal;
• clasificarea tarifară a mărfurilor în Nomenclatura combinată;
• compensarea și asistența pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare sau a întârzierii ori a anulării serviciilor de transport;
• schema de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră.

Cu toate acestea, Curtea de Justiție rămâne competentă să judece cererile de decizie preliminară care, deși au legătură cu domeniile specifice menționate mai sus, privesc și alte domenii. Ea rămâne de asemenea competentă în ceea ce privește cererile de decizie preliminară care, deși se încadrează în una sau în mai multe domenii specifice, ridică chestiuni independente de interpretare:

• a dreptului primar, inclusiv a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene;
• a dreptului internațional public sau
• a principiilor generale ale dreptului Uniunii.

Toate cererile de decizie preliminară se introduc inițial la Curtea de Justiție, care stabilește dacă sunt îndeplinite condițiile pentru transmiterea lor la Tribunal.

• Acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor

Această acțiune permite Curții de Justiție să controleze respectarea de către statele membre a obligațiilor care le revin în temeiul dreptului Uniunii. Sesizarea Curții de Justiție este precedată de o procedură prealabilă inițiată de Comisie prin care se dă statului membru vizat posibilitatea de a răspunde motivelor invocate împotriva sa. Dacă această procedură nu determină statul membru să își îndeplinească obligațiile, poate fi introdusă la Curtea de Justiție o acțiune privind încălcarea dreptului Uniunii.

Această acțiune poate fi introdusă fie de Comisie – cazul cel mai frecvent întâlnit în practică –, fie de un stat membru. În cazul în care Curtea de Justiție constată neîndeplinirea obligațiilor, statul este obligat să pună imediat capăt acestei situații. Dacă, în urma unei noi sesizări din partea Comisiei, Curtea de Justiție constată că statul membru vizat nu s‑a conformat hotărârii sale, aceasta îi poate impune plata unei sume forfetare și/sau a unor penalități cu titlu cominatoriu. Cu toate acestea, în cazul în care nu sunt comunicate Comisiei măsurile de transpunere a unei directive, poate fi aplicată de Curte statului membru vizat, la propunerea Comisiei, o sancțiune pecuniară chiar de la prima hotărâre de constatare a neîndeplinirii obligațiilor.

• Acțiunea în anulare

Prin intermediul acestei acțiuni, reclamantul solicită anularea unui act al unei instituții, al unui organ, al unui oficiu sau al unei agenții a Uniunii (de exemplu regulament, directivă, decizie). Curtea de Justiție este singura competentă să soluționeze acțiunile introduse de un stat membru împotriva Parlamentului European și/sau împotriva Consiliului (cu excepția actelor acestuia din urmă în materie de ajutoare de stat, dumping sau competențe de executare) sau pe cele introduse de o instituție a Uniunii împotriva unei alte instituții. Tribunalul este competent să judece, în primă instanță, toate celelalte acțiuni de acest tip și îndeosebi acțiunile introduse de persoane private.

• Acțiunea în constatarea abținerii de a acționa

Această acțiune permite Curții să controleze legalitatea inacțiunii unei instituții, a unui organ, a unui oficiu sau a unei agenții a Uniunii. Cu toate acestea, o asemenea acțiune nu poate fi introdusă decât după ce instituției respective i s‑a solicitat să acționeze. Atunci când s‑a constatat nelegalitatea abținerii, instituția vizată trebuie să pună capăt abținerii de a acționa, luând măsurile adecvate. Competența de a judeca acțiunea în constatarea abținerii de a acționa este împărțită între Curtea de Justiție și Tribunal în funcție de aceleași criterii precum cele aplicabile acțiunii în anulare.

• Recursul

Curtea de Justiție poate fi sesizată cu recursuri limitate la motive de drept, formulate împotriva hotărârilor și a ordonanțelor Tribunalului. Dacă recursul este admisibil și fondat, Curtea de Justiție anulează decizia Tribunalului. În cazul în care cauza este în stare de judecată, Curtea poate să o rețină spre soluționare. În caz contrar, aceasta trimite cauza Tribunalului, care este ținut de decizia pronunțată de Curte în recurs.

În anumite categorii de cauze, recursurile împotriva deciziilor Tribunalului sunt examinate de Curtea de Justiție după o procedură de admitere în principiu. Este vorba despre recursuri în cauzele care au beneficiat deja de o dublă examinare, mai întâi de o cameră de recurs independentă a unui organ, a unui oficiu sau a unei agenții a Uniunii, iar ulterior de Tribunal. În acest caz, recursul trebuie să fie însoțit de o cerere de admitere în principiu în care se expune chestiunea sau chestiunile importante pe care le ridică recursul pentru unitatea, coerența sau dezvoltarea dreptului Uniunii.

Procedura

Indiferent de natura cauzei, procedura include o fază scrisă și, dacă este cazul, o fază orală, care este publică. Trebuie totuși să se facă distincția între, pe de o parte, procedura trimiterilor preliminare și, pe de altă parte, celelalte acțiuni (acțiuni directe și recursuri).

Sesizarea Curții și procedura scrisă

• în ceea ce privește procedura trimiterilor preliminare

Instanța națională adresează Curții de Justiție întrebări privind interpretarea sau validitatea unei dispoziții de drept al Uniunii, în general sub forma unei decizii jurisdicționale, în conformitate cu normele naționale de procedură.

Curtea de Justiție decide dacă întrebările se încadrează exclusiv în unul sau în mai multe dintre domeniile specifice pentru care competența a fost transferată Tribunalului și dacă aceste întrebări trebuie astfel să fie transmise acestuia din urmă.

După traducerea cererii în toate limbile Uniunii de Serviciul de traduceri al Curții, grefa o comunică părților din acțiunea principală, precum și statelor membre și instituțiilor Uniunii. Grefa asigură publicarea în Jurnalul Oficial a unei comunicări care indică, printre altele, părțile în cauză și conținutul întrebărilor. Părțile, statele membre și instituțiile Uniunii au la dispoziție două luni pentru a prezenta Curții observații scrise.

• în ceea ce priveşte acţiunile directe și recursurile

Curtea trebuie sesizată printr-o cerere introductivă adresată grefei. Grefierul asigură publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene a unei comunicări privind acţiunea, care indică motivele și concluziile reclamantului. Cererea introductivă este comunicată celorlalte părţi, care au la dispoziţie două luni pentru a depune un memoriu în apărare sau în răspuns. Dacă este cazul, reclamantul poate depune o replică, iar pârâtul o duplică. Termenele de prezentare a acestor documente trebuie respectate.

În ambele tipuri de acţiuni, preşedintele şi primul avocat general desemnează un judecător raportor şi, respectiv, un avocat general, însărcinaţi să urmărească desfăşurarea cauzei.

Măsurile preparatorii

În toate procedurile, după terminarea procedurii scrise, părţile pot să indice, în termen de trei săptămâni, dacă şi de ce doresc organizarea unei ședințe de audiere a pledoariilor. Pe baza propunerii judecătorului raportor şi după ascultarea avocatului general, Curtea decide dacă trebuie luate în cauză măsuri de cercetare judecătorească, completul căruia ar trebui să-i fie repartizată cauza şi dacă este necesară organizarea unei şedinţe de audiere a pledoariilor; data acesteia din urmă va fi stabilită de către preşedinte.

Sedinţa publică şi concluziile avocatului general

Atunci când s-a decis organizarea unei ședințe de audiere a pledoariilor, cauza este pledată în şedinţă publică, în faţa completului de judecată şi a avocatului general. Judecătorii şi avocatul general pot adresa părţilor întrebările pe care le consideră oportune. După câteva săptămâni, concluziile avocatului general sunt prezentate în faţa Curţii de Justiţie, tot în şedinţă publică. În cadrul concluziilor, acesta analizează în detaliu aspectele îndeosebi juridice ale litigiului şi propune în deplină independenţă Curţii de Justiţie răspunsul care consideră că trebuie dat problemei ridicate. Astfel se termină faza orală a procedurii. În cazul în care apreciază că nicio problemă nouă de drept nu este ridicată în cauză, Curtea, după ascultarea avocatului general, poate decide judecarea cauzei fără concluzii.

Hotărârile

Judecătorii deliberează pe baza unui proiect de hotărâre redactat de judecătorul raportor. Fiecare judecător din completul de judecată respectiv poate propune modificări. Deciziile Curţii de Justiţie sunt adoptate cu majoritate de voturi, fără ca eventualele opinii divergente să fie menţionate. Hotărârea se semnează numai de către judecătorii care au asistat la deliberările orale în cursul cărora aceasta este adoptată, fără a aduce atingere regulii potrivit căreia judecătorul cel mai nou în funcție din completul de judecată nu semnează hotărârea în cazul în care numărul judecătorilor acelui complet este par. Hotărârile se pronunță în ședință publică. Hotărârile şi concluziile avocaţilor generali sunt disponibile pe site-ul internet CURIA chiar în ziua pronunţării sau, respectiv, a prezentării. În cea mai mare parte a cazurilor, acestea sunt ulterior publicate în Repertoriul jurisprudenţei.

Procedurile speciale

• Procedura simplificată

Atunci când o întrebare preliminară este identică cu o întrebare asupra căreia Curtea a avut deja ocazia să se pronunţe sau atunci când răspunsul la o astfel de întrebare nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile sau poate fi în mod clar dedus din jurisprudenţă, Curtea, după ascultarea avocatului general, poate să se pronunţe prin ordonanţă motivată în cuprinsul căreia se face trimitere mai ales la hotărârea anterioară sau la jurisprudenţa pertinentă.

• Procedura accelerată

Procedura accelerată permite Curţii să se pronunţe cu rapiditate asupra cauzelor extrem de urgente, reducând termenele la maximum şi acordând acestor cauze o prioritate absolută. În urma unei cereri formulate de una dintre părţi, preşedintele Curţii decide, la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general și a celorlalte părţi, dacă o urgenţă deosebită justifică recurgerea la procedura accelerată. O astfel de procedură este de asemenea prevăzută în cazul trimiterilor preliminare. În acest caz, cererea este formulată de instanţa judecătorească naţională care sesizează Curtea și care trebuie să menționeze, în cuprinsul cererii, împrejurările care justifică urgența deosebită în pronunțarea asupra întrebării formulate cu titlu preliminar.

• Procedura preliminară de urgenţă (PPU)

Această procedură permite Curții de Justiție să soluționeze într-un termen considerabil redus întrebările cele mai sensibile referitoare la spațiul de libertate, securitate și justiție (cooperare polițienească și judiciară în materile civilă și penală, precum și vize, drept de azil, imigrare și alte politici referitoare la libera circulație a persoanelor). Cauzele în care se aplică PPU sunt încredințate unei camere de cinci judecători special desemnată, iar faza scrisă se derulează, în practică, în principal pe cale electronică și este extrem de redusă, atât în ceea ce privește durata, cât și în ceea ce privește numărul actorilor care pot depune observații scrise, majoritatea actorilor intervenind în faza orală a procedurii, care este obligatorie.

• Procedura măsurilor provizorii

Procedura măsurilor provizorii urmăreşte să obţină suspendarea executării unui act al unei instituţii, care face de asemenea obiectul unei acţiuni, sau orice altă măsură provizorie necesară pentru a preveni un prejudiciu grav şi ireparabil în dauna unei părţi.

Cheltuielile de procedură

Procedura în faţa Curţii de Justiţie este scutită de cheltuieli. În schimb, onorariul avocatului abilitat să pună concluzii în faţa instanţelor unui stat membru, ce reprezintă părţile, nu este suportat de Curte. Cu toate acestea, dacă o parte se află în imposibilitatea de a face faţă, în totalitate sau în parte, cheltuielilor de judecată, aceasta poate solicita, fără a fi reprezentată de un avocat, să beneficieze de asistenţă judiciară. Cererea trebuie să fie însoţită de toate informaţiile necesare pentru a demonstra necesitatea asistenței judiciare.

Regimul lingvistic

În ceea ce priveşte acţiunile directe, limba utilizată în cererea introductivă (care poate fi una dintre cele 24 de limbi oficiale ale Uniunii Europene) va fi în principiu limba de procedură a cauzei, adică limba în care aceasta se va desfăşura. În recursuri, limba de procedură este cea a hotărârii sau a ordonanței Tribunalului care face obiectul recursului. În ceea ce priveşte cererile de decizii preliminare, limba de procedură este cea a instanţei judecătoreşti naţionale care se adresează Curţii de Justiţie. Dezbaterile care au loc în timpul şedinţelor sunt traduse simultan, în funcţie de necesităţi, în diferite limbi oficiale ale Uniunii Europene. Judecătorii deliberează fără interpreţi, folosind o limbă comună, care este, în mod tradiţional, franceza.

Schema procedurii

Etapele facultative ale procedurii sunt indicate între paranteze.
Caracterele aldine indică un document public.

Curtea de Justiţie în cadrul ordinii juridice comunitare

Pentru a construi Europa, anumite state (astăzi în număr de 27) au încheiat tratate de instituire a Comunităţilor Europene, ulterior a Uniunii Europene, dotate cu instituţii care adoptă norme de drept în domenii determinate.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene reprezintă instituţia jurisdicţională a Uniunii și a Comunității Europene a Energiei Atomice (CEEA). Aceasta este compusă din două instanţe: Curtea de Justiţie și Tribunalul, a căror principală misiune este examinarea legalității actelor Uniunii şi asigurarea interpretării şi aplicării uniforme a dreptului acesteia.

Prin intermediul jurisprudenţei sale, Curtea de Justiţie a consacrat obligaţia administraţiilor şi a instanţelor naţionale de a aplica pe deplin dreptul Uniunii în cadrul sferei lor de competenţă şi de a proteja drepturile conferite de acesta cetăţenilor (aplicarea directă a dreptului Uniunii), fără a aplica însă orice dispoziţie contrară din dreptul naţional, fie aceasta anterioară sau ulterioară normei Uniunii (supremaţia dreptului Uniunii asupra dreptului naţional).

Curtea a recunoscut de asemenea principiul răspunderii statelor membre pentru încălcarea dreptului Uniunii, care constituie, pe de o parte, un element care consolidează în mod decisiv protecţia drepturilor conferite particularilor de normele Uniunii şi, pe de altă parte, un factor care este de natură să contribuie la aplicarea mai diligentă a acestor norme de către statele membre. Încălcările săvârşite de acestea din urmă sunt astfel de natură să dea naştere unor obligaţii de despăgubire, care, în anumite cazuri, pot avea repercusiuni grave asupra finanţelor publice naţionale. În plus, Curtea poate fi sesizată cu orice neîndeplinire, de către un stat membru, a obligațiilor ce decurg din dreptul Uniunii, iar în situaţia neexecutării unei hotărâri de constatare a unei astfel de neîndepliniri, aceasta îi poate impune plata unei sume forfetare sau a unor penalităţi cu titlu cominatoriu. Cu toate acestea, în cazul în care nu sunt comunicate Comisiei măsurile de transpunere a unei directive, poate fi aplicată de Curte statului membru vizat, la propunerea Comisiei, o sancțiune pecuniară chiar de la prima hotărâre de constatare a neîndeplinirii obligațiilor.

Curtea de Justiţie lucrează totodată în colaborare cu instanţele naţionale, instanţe de drept comun în domeniul dreptului Uniunii. Orice instanţă naţională sesizată cu un litigiu referitor la dreptul Uniunii poate şi uneori trebuie să adreseze Curţii de Justiţie întrebări preliminare. În acest mod, Curtea se pronunţă asupra interpretării unei norme de drept al Uniunii sau verifică legalitatea acesteia.

Evoluţia jurisprudenţei sale ilustrează contribuţia Curţii la crearea unui spaţiu juridic care îi priveşte pe cetăţeni, fiind menit să le protejeze drepturile conferite acestora de legislaţia Uniunii în diverse domenii ale vieţii lor cotidiene.

Principii fundamentale stabilite prin jurisprudenţă

În jurisprudenţa sa (începând cu hotărârea Van Gend & Loos din 1963), Curtea a introdus principiul efectului direct al dreptului comunitar în statele membre. Acesta permite cetăţenilor europeni să invoce în mod direct normele juridice ale Uniunii în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale.

Întreprinderea de transport Van Gend & Loos, importatoare de mărfuri din Germania în Ţările de Jos, trebuia să plătească taxe vamale pe care le considera ca fiind contrare dispoziţiei din Tratatul CEE ce interzice majorarea taxelor vamale în cadrul relaţiilor comerciale reciproce. Acţiunea punea problema conflictului dintre dreptul intern şi normele Tratatului CEE. Fiind sesizată de o instanţă judecătorească din Ţările de Jos, Curtea a răspuns prin instituirea doctrinei efectului direct, conferind astfel întreprinderii de transport o garanţie directă a drepturilor sale întemeiate pe legislaţia comunitară în faţa instanţei judecătoreşti naţionale.

În 1964, hotărârea Costa a stabilit supremaţia dreptului comunitar asupra dreptului intern. În această cauză, o instanţă judecătorească italiană solicitase Curţii de Justiţie să stabilească dacă legea italiană de naţionalizare a sectorului producţiei şi distribuţiei energiei electrice era compatibilă cu anumite norme din Tratatul CEE. Curtea a introdus doctrina supremaţiei dreptului comunitar, întemeindu-se pe specificitatea ordinii juridice comunitare, care trebuie să beneficieze de o aplicare uniformă în toate statele membre.

În 1991, în hotărârea Francovich şi alţii, Curtea a creat o altă noţiune fundamentală, şi anume aceea a răspunderii unui stat membru în privinţa particularilor, pentru prejudiciile cauzate acestora prin încălcarea dreptului comunitar de respectivul stat. Prin urmare, începând cu 1991, cetăţenii europeni dispun de o acţiune în despăgubiri împotriva statului care încalcă o normă comunitară.

Doi cetăţeni italieni, care trebuiau să îşi încaseze remuneraţiile de la angajatorii lor aflaţi în faliment, au introdus acţiuni invocând netranspunerea, de către statul italian, a dispoziţiilor comunitare care protejează lucrătorii salariaţi în cazul insolvabilităţii angajatorului. Fiind sesizată de o instanţă judecătorească italiană, Curtea a precizat că directiva respectivă urmărea să confere particularilor drepturi de care aceştia fuseseră privaţi ca urmare a netranspunerii de către stat a directivei. Astfel, Curtea a deschis posibilitatea introducerii unei acţiuni în despăgubiri împotriva statului însuşi.

Curtea în viaţa cetăţeanului Uniunii

Din miile de hotărâri pronunţate de Curte, cea mai mare parte, în special cele pronunţate cu titlu preliminar, au în mod vădit consecinţe importante în viaţa de fiecare zi a cetăţenilor Uniunii. Unele dintre aceste hotărâri sunt citate în continuare, cu titlu de exemplu, pentru domeniile cele mai importante ale dreptului Uniunii.

• Libera circulaţie a mărfurilor

Începând cu hotărârea Cassis de Dijon, pronunţată în 1979, referitoare la principiul liberei circulaţii a mărfurilor, comercianţii pot să importe în ţările lor orice produs care provine din altă ţară a Uniunii, cu condiţia ca acesta să fi fost produs şi comercializat în mod legal în acea ţară şi ca niciun motiv imperativ privind, de exemplu, protecţia sănătăţii sau a mediului înconjurător, să nu se opună importului acestuia în ţara în care va fi consumat.

• Libera circulaţie a persoanelor

În acest domeniu au fost pronunţate numeroase hotărâri.

În hotărârea Kraus (1993), Curtea a statuat că situaţia unui resortisant comunitar, titular al unei diplome postuniversitare care a fost obţinută într-un alt stat membru şi care îi facilitează accesul la o profesie sau la exercitarea unei activităţi economice, este reglementată de dreptul comunitar, chiar şi în privinţa raporturilor acelui resortisant cu statul membru de origine. Astfel, dacă un stat membru poate condiţiona utilizarea acestui titlu pe teritoriul său de obţinerea unei autorizaţii administrative, procedura de autorizare trebuie să aibă drept unic scop verificarea împrejurării dacă titlul a fost eliberat în mod legal.

Dintre hotărârile pronunţate în acest domeniu, una dintre cele mai cunoscute este hotărârea Bosman (1995), în cadrul căreia Curtea s-a pronunţat, la cererea unei instanţe judecătoreşti belgiene, asupra compatibilităţii dintre regulile federaţiilor de fotbal şi libera circulaţie a lucrătorilor. Curtea a precizat că sportul practicat la nivel profesionist este o activitate economică a cărei exercitare nu poate fi împiedicată de reguli referitoare la transferul jucătorilor sau care limitează numărul jucătorilor resortisanţi ai altor state membre. Acest principiu a fost extins, prin hotărâri ulterioare, la situaţia sportivilor profesionişti care provin din ţări terţe care au încheiat un acord de asociere (hotărârea Deutscher Handballbund, 2003) sau de parteneriat (hotărârea Simutenkov, 2005) cu Comunităţile Europene.

• Libera prestare a serviciilor

O hotărâre din 1989 privind libera prestare a serviciior se referea la situaţia unui turist britanic care fusese agresat şi rănit grav în metroul parizian. Fiind sesizată de către o instanţă judecătorească franceză, Curtea a decis că, în calitate de turist, cetăţeanul britanic beneficia de servicii şi în afara ţării sale şi intra sub incidenţa principiului nediscriminării pe motiv de naţionalitate înscris în dreptul comunitar. În consecinţă, acesta avea dreptul la aceeaşi despăgubire precum cea care ar fi putut fi pretinsă de un resortisant francez (hotărârea Cowan).

Fiind sesizată de către instanţe judecătoreşti luxemburgheze, Curtea a statuat că prevederile naţionale care refuză unei persoane asigurate rambursarea cheltuielilor pentru un tratament dentar pe motivul că acesta a fost efectuat în alt stat membru constituie un obstacol nejustificat în calea liberei prestări a serviciilor (hotărârea Kohll, 1998), iar refuzul de a rambursa cheltuielile privind achiziţionarea de ochelari din străinătate este considerat ca un obstacol nejustificat în calea liberei circulaţii a mărfurilor (hotărârea Decker, 1998).

• Egalitatea de tratament şi drepturile sociale

O stewardesă a introdus o acţiune împotriva angajatorului său pe motiv de discriminare în privinţa remuneraţiei pe care o încasa în comparaţie cu colegii săi de sex masculin care efectuau aceeaşi muncă. Fiind sesizată de o instanţă judecătorească belgiană, Curtea a decis, în 1976, că norma din tratat care impunea principiul egalităţii de remunerare între lucrătorii de sex masculin şi cei de sex feminin pentru aceeaşi muncă are efect direct (hotărârea Defrenne).

Interpretând normele comunitare referitoare la egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei, Curtea a contribuit la protecţia femeii împotriva concedierilor legate de perioada sarcinii. Nemaiputând să lucreze din cauza dificultăţilor legate de sarcină, o femeie a fost concediată. În 1998, Curtea a declarat această concediere contrară dreptului comunitar. Concedierea unei femei în cursul sarcinii din cauza absenţelor provocate de o boală în legătură cu sarcina însăşi constituie o discriminare interzisă pe motiv de sex (hotărârea Brown).

Pentru a garanta protecţia securităţii şi a sănătăţii lucrătorilor, este necesar ca aceştia să beneficieze de un concediu anual plătit. În 1999, sindicatul britanic BECTU a contestat reglementarea britanică care priva lucrătorii cu contracte de muncă de scurtă durată de acest drept, pe motivul că nu era conformă unei directive comunitare privind organizarea timpului de lucru. Curtea a hotărât (hotărârea BECTU, 2001) că dreptul la concediul anual plătit este un drept social conferit de dreptul comunitar în mod direct tuturor lucrătorilor şi că niciun lucrător nu poate fi privat de acesta.

• Drepturile fundamentale

Apreciind că respectarea drepturilor fundamentale face parte integrantă din principiile generale de drept pe care este chemată să le apere, Curtea a contribuit în mod considerabil la îmbunătăţirea standardelor privind protecţia acestor drepturi. În această privinţă, Curtea se inspiră din tradiţiile constituţionale comune statelor membre şi din instrumentele internaţionale de protecţie a drepturilor omului, în principal convenţia europeană a drepturilor omului, la care statele membre au cooperat sau au aderat. De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Curtea va putea aplica și interpreta Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, care beneficiază în temeiul Tratatului de la Lisabona de aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor.

După numeroase atacuri teroriste îndreptate împotriva agenţilor de poliţie, în Irlanda de Nord forţele de poliţie au primit dreptul de a purta arme. Totuşi, pentru motive de securitate publică, acest drept nu a fost acordat femeilor care lucrau în poliţie (potrivit unui certificat eliberat de ministerul competent şi care nu putea fi atacat pe cale judecătorească). În consecinţă, poliţia nord-irlandeză nu a mai oferit niciun contract de muncă cu normă întreagă vreunei femei. Fiind sesizată de o instanţă judecătorească din Regatul Unit, Curtea a decis că excluderea oricărei puteri de control a judecătorului asupra certificatului unei autorităţi naţionale se opune principiului unui control jurisdicţional efectiv pe care se poate întemeia orice persoană care se consideră vătămată printr-o discriminare întemeiată pe sex (hotărârea Johnston, 1986).

• Cetăţenia Uniunii

În ceea ce priveşte cetăţenia Uniunii, care, potrivit Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, este recunoscută oricărei persoane care are cetățenia unui stat membru, Curtea a confirmat că aceasta include dreptul de şedere pe teritoriul unui alt stat membru. Astfel, un resortisant minor al unui stat membru, care are o asigurare medicală şi care dispune de resurse suficiente, beneficiază în egală măsură de un astfel de drept de şedere. Curtea a subliniat că dreptul comunitar nu îi impune minorului să dispună el însuşi de resursele necesare şi că refuzul de a acorda în acelaşi timp dreptul de şedere mamei sale, resortisantă a unei ţări terţe, ar priva dreptul de şedere al copilului de orice efect util (hotărârea Zhu şi Chen, 2004).

În aceeaşi hotărâre, Curtea a precizat că, şi în cazul în care dobândirea naţionalităţii unui stat membru are ca scop obţinerea de către resortisantul unei ţări terţe a dreptului de şedere în temeiul dreptului comunitar, un stat membru nu poate restrânge efectele acordării naţionalităţii de către alt stat membru